Tabăra — Curtea — Tabernacolul — Altarul de aramă — Ligheanul — Masa — Sfeşnicul — Altarul de aur — Capacul ispăşirii şi chivotul — Poarta — Primul văl — Al doilea văl — Semnificaţia acestora şi antitipurile lor

1. Tabernacolul pe care Dumnezeu a poruncit poporului Israel să-l construiască în pustia Sin, în legătură cu care au fost instituite toate serviciile şi ceremoniile lor religioase, a fost, după cum ne asigură apostolul Pavel, o umbră a lucrurilor mai bune ce aveau să urmeze (Evr. 8:5; 10:1; Col. 2:17). De fapt, întreagă naţiunea lui Israel precum şi legile, serviciile şi ceremoniile lor religioase au fost tipice. Acesta fiind adevărul, înţelegerea noastră în ceea ce priveşte planul şi lucrarea mântuirii ce se desfăşoară acum, precum şi desfăşurarea lor în viitor, nu se poate să nu fie mult iluminată printr-un studiu amănunţit al acestor „umbre", pe care israeliţii, pentru edificarea noastră, au fost siliţi să le repete an de an, continuu, până ce Vârsta Evanghelică a introdus antitipurile lor — realităţile (1 Pet. 1:11; Evr. 10:1-3).

2. Cercetăm acest subiect nu doar cu scopul de a ne însuşi o cunoştinţă istorică despre formele, ceremoniile şi închinăciunea evreilor, ci ca să ne putem edifica înţelegând realitatea printr-o examinare a umbrei — aşa cum a intenţionat Dumnezeu când a rânduit-o. Noi nu vom putea da umbrei greutatea şi importanţa necesară dacă nu ne vom da seama cu câtă grijă a condus şi îndrumat Dumnezeu toate detaliile ei. Mai întâi El l-a chemat pe Moise pe munte şi i-a arătat felul în care trebuiau făcute lucrurile. Apoi i-a poruncit să fie atent la fiecare particularitate — „Vezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte" (Evr. 8:5; Exod. 25:40). Tot aşa şi cu toate detaliile serviciului: fiecare iotă şi frântură de literă trebuiau îndeplinite cu exactitate în tip, pentru că acestea reprezentau ceva mai mare şi mai important, ce avea să urmeze după aceea. Pentru ca aceste umbre să fie executate corect şi poporul să nu devină neglijent, pedeapsa obişnuită pentru orice încălcare era moartea. Ca exemple se pot vedea: Exodul 28:43; Numeri 4:15,20; 17:13; 2 Samuel 6:6,7; Leviticul 10:1,2.

3. Înţelegerea grijii lui Dumnezeu în crearea „umbrei" ar trebui nu numai să ne dea încredere în corectitudinea ei, că nici o iotă sau frântură de literă nu va trece până nu se vor împlini toate (Mat. 5:18 — Cornilescu rev.), ci ar trebui, de asemenea, să trezească în noi un interes atât de mare pentru Planul lui Dumnezeu, încât să ne conducă la o examinare atentă şi la o cercetare cu grijă a semnificaţiei acestor umbre. Acest lucru, cu binecuvântarea promisă a lui Dumnezeu, ne propunem să-l facem acum, încredinţaţi că dintre cei care sunt cu adevărat consacraţi lui Dumnezeu — fiii Săi concepuţi de Spiritul Său — „cine caută găseşte şi celui ce bate i se va deschide".

CONSTRUCŢIA TABERNACOLULUI

4. Îndrumările date lui Moise pentru construirea Tabernacolului se pot afla în Exodul, capitolele 25-27, iar descrierea executării lucrării în Exodul, capitolele 35-40. Amintind pe scurt, Tabernacolulul era o casă construită dintr-un şir de scânduri din lemn de sittim (salcâm) „poleite" sau placate cu aur, aşezate cu un capăt în socluri („picioare" — Cornilescu; n. e.) de argint şi legate strâns la un loc prin bare din acelaşi lemn, de asemenea acoperite cu aur.

5. Această construcţie avea 15 picioare* lăţime, 15 picioare înălţime şi 45 picioare lungime, deschisă în faţă sau în partea de răsărit. Ea era acoperită cu o pânză mare şi albă de in, întreţesută cu figuri de heruvimi, în albastru, purpuriu şi stacojiu. Capătul deschis sau faţa construcţiei era închisă de o perdea făcută din acelaşi material ca şi pânza care o acoperea şi era numită „uşa" sau primul văl. O altă pânză din acelaşi material, în care, de asemenea, erau ţesute chipuri de heruvimi şi care era numită „Vălul" (sau al doilea văl), era atârnată în aşa fel încât împărţea Tabernacolul în două încăperi. Prima încăpere, cea mai mare, avea 15 picioare lăţime şi 30 picioare lungime şi se numea „Sfânta"**. Încăperea a doua sau cea din spate avea lăţimea de 15 picioare şi lungimea de 15 picioare şi se numea „Sfânta Sfintelor". Aceste două încăperi formau Tabernacolul propriu-zis; peste ele se ridica un cort pentru a le proteja. Acesta era făcut dintr-o învelitoare din ţesătură de caşmir sau păr de capră, o alta din piei de berbeci vopsite în roşu şi peste ea o învelitoare din piei de viţel de mare (focă).

** În traducerea engleză (de asemenea în cea română, n. e.) aceasta este numită frecvent, deşi impropriu, „locul sfânt" şi în aceste cazuri, ca de exemplu în Exodul 26:33, cuvântul „locul" este scris cu litere italice (cursive, n. e.) pentru a arăta că este introdus de către traducători. Această eroare conduce la confuzii, deoarece de fapt „Curtea" se numea „locul sfânt". Când cuvântul „locul" nu este scris cu caractere italice el înseamnă întotdeauna „Curtea". Vezi Leviticul ţa14:13 şi 6:26,27. În unele cazuri „Sfânta" este denumită „Tabernacolul adunării".

Uneori şi „Sfânta Sfintelor" sau „Sanctuarul" este numit „locul sfânt" — „locul" scris cu italice. Exemple, Leviticul 16:17,20,23. Referindu-ne la aceste încăperi le vom numi, separat, „Curtea", „Sfânta" şi „Sfânta Sfintelor".

Cauza traducerilor diferite, care au contribuit atât de mult la confuzia celor ce studiază, trebuie să fi fost o lipsă de apreciere a interesului creştinilor faţă de aceste imagini tipice şi de necesitatea unei exactităţi uniforme din partea traducătorilor Leviticului.

CURTEA SFÂNTĂ SAU LOCUL SFÂNT

6. Tabernacolul era înconjurat de o „Curte", el fiind amplasat în partea din spate a acesteia. Această curte, lată de 75 picioare şi lungă de 150 picioare, era formată dintr-un gard făcut din perdele din pânză de in atârnate în cârlige de argint, aşezate în vârful unor stâlpi de lemn înalţi de 7 picioare şi jumătate, care erau puşi în socluri grele de aramă (incorect tradus bronz) şi fixate, ca şi cortul care acoperea Tabernacolul, prin frânghii şi ţăruşi. Această împrejmuire era în întregime teren sfânt şi de aceea era numit „locul sfânt" — sau „Curtea Tabernacolului". Intrarea ei, ca şi uşa Tabernacolului, era spre răsărit şi se numea „Poarta". Această poartă era din pânză albă, întreţesută cu albastru, purpuriu şi stacojiu.

7. Se va observa că cele trei locuri de intrare, adică „Poarta" în „Curte", „Uşa" în „Sfânta" şi „Vălul" în „Sfânta Sfintelor" erau făcute din acelaşi material şi în aceleaşi culori. În afara Tabernacolului şi a „Curţii" lui era „Tabăra" lui Israel, care îl înconjura din toate părţile la o distanţă respectuoasă.

MOBILIERUL

8. Mobilierul „Curţii" consta din două piese principale: „altarul de aramă" şi „ligheanul", cu instrumentele necesare lor.

ALTARUL DE ARAMĂ

9. Chiar după poartă şi imediat în faţa ei stătea „altarul de aramă". Acest altar era făcut din lemn şi acoperit cu aramă (cupru, n. e.) şi avea baza un pătrat cu latura de 7 picioare şi jumătate şi înălţimea de 4 picioare şi jumătate. Diferite ustensile ţineau de serviciul lui — tigăi pentru foc (numite cădelniţe), pentru a duce focul la „altarul tămâierii", vase pentru primirea sângelui, cârlige pentru carne, lopeţi etc.

LIGHEANUL

10. Ceva mai încolo, între „altarul de aramă" şi uşa Tabernacolului, era „ligheanul". Acesta era făcut din aramă lustruită şi era un vas pentru apă; în el se spălau preoţii înainte de a intra în Tabernacol.

11. Mobilierul Tabernacolului consta dintr-o „masă", un „sfeşnic" şi un „altar pentru tămâiere" în „Sfânta" şi „chivotul mărturiei" în „Sfânta Sfintelor".

MASA CU PÂINILE PENTRU PUNERE ÎNAINTE

12. Înăuntrul Tabernacolului, în prima încăpere, „Sfânta", la dreapta (în partea de miazănoapte), stătea masa cu „pâinile pentru punere înainte" — o masă din lemn poleit cu aur; pe ea se aflau douăsprezece turte de pâine nedospită, aşezate în două grămezi, în vârful cărora era tămâie (Lev. 24:6,7). Din această pâine puteau mânca numai preoţii; ea era sfântă şi era reînnoită în fiecare a şaptea zi sau zi de Sabat.

SFEŞNICUL DE AUR

13. În partea opusă mesei cu „pâinile pentru punere înainte" se afla „sfeşnicul", făcut din aur curat, lucrat prin batere cu ciocanul, cu şapte braţe şi în vârful fiecărui braţ cu câte o lumină. Aceasta era unica lumină în „Sfânta", pentru că, după cum am văzut, lumina naturală era împiedicată de pereţi şi de perdele, iar ferestre nu erau. Cele şapte lămpi erau îngrijite, curăţate, aprovizionate cu ulei etc., de însuşi Marele Preot, care la asemenea ocazii trebuia să aducă tămâie pe altarul de aur.

ALTARUL DE AUR

14. Mai departe, aproape de „Văl", se afla un mic altar din lemn poleit cu aur, numit „altarul de aur" sau „altarul tămâierii". Pe el nu era foc decât atunci când îl aduceau preoţii în cădelniţe, pe care-l depuneau pe acest „altar de aur" şi apoi fărâmiţau tămâie peste el, făcându-l să producă un fum înmiresmat sau parfum, care, umplând Sfânta, pătrundea şi dincolo de „al doilea văl" în Sfânta Sfintelor.

CHIVOTUL MĂRTURIEI

15. După „Văl", în „Sfânta Sfintelor", era doar o singură piesă de mobilier: „chivotul". Acesta era o cutie dreptunghiulară făcută din lemn poleit cu aur, având un capac de aur curat numit Împăciuitorul sau „Scaunul îndurării" (vezi Exodul 37:6, traducerea Cornilescu revizuită, inclusiv nota de subsol; în continuare, pentru conformitate cu traducerea românească va fi folosită denumirea „Capacul ispăşirii", n. e.). Pe el (şi din aceeaşi bucată) erau doi heruvimi din aur, lucraţi prin batere. În interiorul chivotului (sub Împăciuitor) erau aşezate un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron care a înfrunzit şi cele două table ale Legii (Evr. 9:4). Deasupra Împăciuitorului se ivea o lumină supranaturală, care strălucea dintre heruvimi şi care reprezenta prezenţa divină. Aceasta era singura lumină din Sfânta Sfintelor.

16. Este de observat că tot mobilierul din interiorul Tabernacolului era de aur sau poleit cu aur, pe când în „Curte" totul era de aramă. Lemnul, care forma baza, acoperit cu aceste metale, era întrebuinţat, credem noi, pentru ca obiectele să fie mai uşoare, mai uşor de purtat decât cele din metal masiv. Aceasta avea importanţă în timpul călătoriilor lor. Vasele Templului, care reprezentau aceleaşi lucruri, erau din metale masive (1 Regi 7:47-50). Aceste două metale, aurul şi arama, erau întrebuinţate, credem noi, pentru a reprezenta două naturi diferite — arama reprezenta natura umană în perfecţiunea ei, puţin mai jos decât natura îngerească, iar aurul reprezenta natura divină, cu mult superioară îngerilor, stăpânirilor şi puterilor. Precum aurul şi arama se aseamănă mult în aparenţă, dar sunt deosebite în calitate, aşa şi natura umană este un chip şi o asemănare a naturii divine, adaptată condiţiilor pământeşti. De reţinut că aranjamentul

TABEREI, CURŢII ŞI TABERNACOLULUI,

astfel separat clar şi diferenţiat în trei diviziuni generale, reprezintă trei clase distincte binecuvântate prin Ispăşire, iar cele două părţi ale Tabernacolului reprezintă două condiţii ale uneia din aceste clase.

17. „Tabăra" reprezenta condiţia omenirii în păcat, având nevoie de ispăşire, dorind-o pe aceasta şi binecuvântările ei, chiar dacă îşi discern dorinţele şi suspinele în mod nedesluşit. În tip, „tabăra" era poporul lui Israel în general, care era separat de toate lucrurile sfinte prin perdeaua de pânză albă de in, însemnând pentru cei dinăuntru un perete de credinţă iar pentru cei dinafară un perete de necredinţă, ca- re-i împiedica să vadă lucrurile sfinte dinăuntru şi să aibă acces la ele. Era numai o singură cale sau poartă care ducea în „locul sfânt" sau „Curte", tipul mărturisind astfel că există numai o singură cale de acces la Dumnezeu, o singură „poartă", Isus. „Eu sunt calea . . . Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine". „Eu sunt uşa" (Ioan 14:6; 10:9).

18. „Curtea" reprezenta condiţia îndreptăţirii* în care se intră prin credinţa în Hristos, „poarta". În această „curte" numai leviţii (reprezentându-i pe credincioşii îndreptăţiţi) puteau să intre, în timpul Zilei de Ispăşire. Aceştia aveau acces la „altarul de aramă" şi la „lighean" şi făceau serviciu în „Curte", dar nu aveau dreptul, doar ca leviţi (credincioşi), să intre în Tabernacol; nu, nici chiar să privească înăuntru (Num. 4:19,20). În „Curte" toate lucrurile erau de aramă, pentru a arăta că clasa admisă acolo era formată din oameni îndreptăţiţi. „Curtea" nu reprezenta condiţia clasei spirituale din timpul Vârstei Evanghelice, deşi era folosită şi de către preoţi atunci când aduceau sa-crificii şi se spălau.

19. Construcţia „Tabernacolului", cu cele două părţi ale ei, reprezenta cele două condiţii ale tuturor celor care trec printr-o schimbare de natură, de la natura umană la cea spirituală. Prima încăpere, „Sfânta", reprezenta condiţia tuturor acelora care (ca leviţi — credincioşi îndreptăţiţi) şi-au consacrat natura umană la moarte, pentru ca să poată deveni părtaşi la natura divină (2 Pet. 1:4), fiind concepuţi de Spirit. Încăperea a doua, „Sfânta Sfintelor", dincolo de „Văl" — moartea — reprezenta condiţia credincioşilor „biruitori", care vor ajunge la natura divină. Aceştia, după ce şi-au desăvârşit consacrarea în moarte, vor fi deplin schimbaţi, născuţi din morţi în învierea dintâi, la natură divină şi organism divin. Nici o fiinţă omenească, fie ea oricât de plină de credinţă, fie ea spălată de orice păcat şi îndreptăţită fără plată de toate lucrurile şi socotită perfectă înaintea lui Dumnezeu, nu poate avea vreun loc sau privilegiu în lucrurile spirituale reprezentate în interioarele Tabernacolului şi Templului. Ea nu poate nici chiar să privească în lucrurile spirituale, în sensul de a le aprecia. Dar, în decursul Vârstei Evanghelice, unii ca aceştia sunt „chemaţi" să-şi consacreze şi să-şi jertfească natura lor umană în serviciul lui Dumnezeu şi să moştenească în schimb natura spirituală, ca membri ai Corpului lui Hristos. „Omul natural nu primeşte lucrurile Duhului ... Nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte" (1 Cor. 2:14 — Cornilescu rev.).

20. Faptul că toate lucrurile din Tabernacol erau făcute din aur, care reprezintă natura divină, sugerează că el reprezenta numai condiţia acelora care erau chemaţi la natura divină. Numai acei leviţi care erau consacraţi lucrării de sacrificare (preoţii) aveau acces în Tabernacol; astfel, numai acei din casa credinţei care sunt consacraţi spre sacrificiu, chiar până la moarte, intră în condiţiile divine reprezentate în Tabernacol.

21. În „Curte", condiţia umană îndreptăţită, se intră numai prin credinţă; dar, în timp ce trebuie să ne menţinem credinţa care ne îndreptăţeşte, noi trebuie să facem mai mult dacă vrem să avem experienţa unei schimbări de natură şi să devenim „creaţii noi", „părtaşi ai chemării cereşti", să fim „părtaşi la natura divină". De aceea, intrarea în „Sfânta" înseamnă consacrarea noastră deplină în serviciul Domnului, conceperea noastră de Spirit şi pornirea noastră în alergarea pentru premiul naturii divine — condiţiile acesteia fiind credincioşia faţă de legământul nostru, crucificarea cărnii îndreptăţite, prezentarea voinţelor şi trupurilor noastre omeneşti ca sacrificii vii lui Dumnezeu, fără să mai căutăm plăceri omeneşti, onoare, laudă etc., ci să fim morţi faţă de ele şi vii pentru îndemnurile cereşti. Totuşi, şi în această condiţie venim tot prin Hristos Isus, Domnul nostru, care nu numai că a deschis pentru noi „Poarta" îndreptăţirii prin credinţa în sângele Său, dar a deschis şi „Uşa" (primul văl) de intrare în Tabernacol, „o nouă cale a vieţii", ca fiinţe spirituale, prin şi dincolo de al doilea văl, prin sacrificarea cărnii noastre îndreptăţite.

22. Deci, cele două încăperi ale Tabernacolului, „Sfânta" şi „Sfânta Sfintelor", reprezintă două faze sau etape ale vieţii noi, pentru care suntem concepuţi de Spiritul Sfânt.

23. „Sfânta" reprezenta condiţia prezentă a celor concepuţi de Dumnezeu prin Cuvântul adevărului (Iac. 1:18). Aceştia, ca şi „creaturi noi" cu mintea cerească, deşi se află încă „în carne", îşi au adevărata viaţă (interioară) şi umblarea cu Dumnezeu înăuntrul primului văl al consacrării şi în afara vederii intelectuale a lumii şi a credincioşilor neconsacraţi. Aceştia se bucură de lumina dinăuntru a „sfeşnicului de aur", în timp ce alţii sunt în „întunericul dinafară"; aceştia mănâncă o hrană spirituală specială, reprezentată prin „pâinea pentru punere înainte", nedospită, şi aduc tămâie pe altarul de aur, acceptabilă prin Isus Hristos.

24. „Sfânta Sfintelor" reprezenta condiţia perfectă a acestor creaturi noi, care, fiind credincioase până la moarte, au câştigat marele premiu al înaltei chemări, printr-o împărtăşire la învierea dintâi (Apoc. 20:6). Atunci, dincolo de cele două văluri — mintea carnală şi trupul de carne — vor poseda atât trupuri spirituale glorioase cât şi minţi spirituale. Ei vor fi asemenea Conducătorului şi Înainte-Mergătorului lor dincolo de văl, care, după ce a intrat ca Mântuitor al nostru, a consacrat pentru noi această cale nouă şi vie — sau cale nouă a vieţii (Evr. 10:20; 1 Ioan 3:2).

25. Creatura cu minte spirituală din „Sfânta" se uită înainte prin credinţă, prin „Vălul" crăpat, în „Sfânta Sfintelor", prinzând licăriri ale gloriei, onoarei şi nemuririi după depunerea trupului, nădejde care este ca o ancoră pentru suflet, sigură şi de neclintit, intrând în ceea ce este dincolo de văl (Evr. 6:19; 10:20).

26. Vedem, deci, că îndreptăţirea prin credinţă, primul nostru pas către sfinţenie, ne aduce într-o condiţie de „pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos" (Rom. 5:1). Când păcatele noastre sunt iertate sau socotite acoperite cu dreptatea lui Hristos, noi suntem cu un pas mai aproape de Dumnezeu, dar încă tot umani — în „Curte". Dacă vrem să ajungem premiul înaltei chemări, care este de la DUMNEZEU în Hristos Isus şi să intrăm prin „Sfânta" în „Sfânta Sfintelor", noi trebuie să călcăm

ÎN URMELE LUI ISUS,

Capul şi Conducătorul nostru — „Marele Preot al mărturisirii noastre, (adică Marele Preot al ordinului nostru preoţesc), „al preoţiei împărăteşti" (Evr. 3:1; 1 Pet. 2:9) —

27. (1) Prin credinţă în jertfa de răscumpărare a lui Hristos, reprezentată în altarul de aramă, noi intrăm prin „Poartă" în „Curte" — vălul necredinţei şi al păcatului este trecut. Acest pas n-a fost făcut niciodată de Domnul nostru Isus, pentru că, nefiind din neamul lui Adam, ci sfânt, nevinovat, deosebit de păcătoşi, El n-a fost niciodată în condiţia dinafara Curţii.

28. (2) Renunţând la voinţa noastră umană îndreptăţită şi la toate aspiraţiile şi speranţele noastre omeneşti, noi trecem primul văl sau vălul minţii omeneşti, socotind voinţa umană ca moartă; de aici înainte nu o mai întrebăm pe aceasta, ci numai voinţa lui Dumnezeu. Acum ne aflăm ca şi „creaturi noi" în „Sfânta" — în prima dintre „locurile cereşti" sau sfinte (Efes. 2:6; Diaglott) şi începem să fim luminaţi de „sfeşnicul de aur" (Cuvântul lui Dumnezeu) cu privire la lucrurile spirituale — „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu", şi să fim împrospătaţi şi întăriţi zilnic cu adevărul, aşa cum este reprezentat prin „pâinea pentru punere înainte", care putea fi mâncată numai de preoţi (Mat. 12:4). Astfel luminaţi şi întăriţi, noi trebuie zilnic să aducem jertfe pe „altarul de aur", acceptabile pentru Dumnezeu prin Isus Hristos — un parfum aromat pentru Tatăl nostru (1 Pet. 2:5, Diaglott)*.

TABERNACOLUL

Sub arşiţa zilei altar în pustie,
În liniştea nopţii de pază tăcut,
Cu albele-i ziduri de albă fâşie,
Ce straniu i-acesta şi necunoscut.

Cine locuieşte-n lăcaşul lui sfânt,
Pe care nu-l calcă vre-un laic sau străin?
Cine răspunde când preotu-n albu-i veşmânt
Stropeşte cu sângele jertfei chivotul sublim?

Şi credeţi că Acela ce-n putere-i absolut
A cerut aceste jertfe-n zadar,
S-astâmpere-o plăcere prin miros plăcut de smirnă,
Prin haine brodate şi lumină-n altar?

Nu, nicidecum! Veşmântul neobişnuit
Şi vasele-n aramă, argint şi aur prelucrate
Şi felul de a se aduce orişice prinos, toate arătau
„Lucrurile mai bune" ale timpurilor prevestite.

Fericit e cel a cărui atentă privire discerne
Ce tipuri şi umbre trasează-n chip nedesluşit;
Jertfa sa arde pe altarul de aur,
El dezleagă enigmele „locului sfânt".

În petele de sânge de pe capacul ispăşirii vede
Ispăşirea, sigilată de Cel ce-a mers înainte,
Şi că, din cerurile deschise, Tatăl se grăbeşte
Să reverse bogăţiile iubirii şi harului divin.