Stâlpii din curte — Perdelele albe — Cârligele de argint — Stâlpii de la intrările în Sfânta şi Sfânta Sfintelor — Masa de aur — Sfeşnicul de aur — Preoţii antitipici care văd lucrurile adânci şi leviţii care nu le văd — Altarul de aur — Chivotul legământului din Sfânta Sfintelor — Ce conţinea el şi semnificaţia acestor obiecte — Capacul ispăşirii — Cei doi heruvimi — Preotul fără pată — Taina ascunsă de veacuri

252. În descrierea făcută până acum am omis intenţionat o explicare a unor detalii interesante ce pot fi acum mai bine înţelese de cei care, printr-o studiere atentă, au obţinut o înţelegere clară a planului general al Tabernacolului, a serviciilor şi a semnificaţiei lui tipice.

253. Stâlpii care erau în „Curte" şi susţineau perdelele albe reprezentau pe credincioşii îndreptăţiţi — „Curtea", după cum am văzut deja, reprezenta condiţia îndreptăţită. Stâlpii erau din lemn, un material care putrezeşte, dând astfel de înţeles că cei din clasa reprezentată nu sunt în realitate perfecţi ca fiinţe omeneşti; având în vedere că perfecţiunea umană era tipic reprezentată prin aramă, stâlpii aceştia trebuiau să fie sau din aramă sau acoperiţi cu aramă pentru a reprezenta fiinţe omeneşti cu adevărat perfecte. Dar, deşi erau făcuţi din lemn, ei erau aşezaţi în socluri de aramă, ceea ce ne învaţă că, deşi în realitate sunt imperfecţi, poziţia lor este cea a fiinţelor umane perfecte. Ar fi imposibilă o reprezentare mai clară a îndreptăţirii prin credinţă.

254. Perdeaua albă, susţinută de acei stâlpi, forma „Curtea" şi ilustra bine aceeaşi îndreptăţire sau puritate. Astfel, cei îndreptăţiţi trebuie să-şi menţină continuu în văzul lumii („taberei") pânza de in curată, reprezentând dreptatea lui Hristos, care-i acoperă.

255. Cârligele de argint, prin care stâlpii susţineau perdeaua, erau simbolul adevărului. Argintul este în general simbolul adevărului. Credincioşii îndreptăţiţi, reprezentaţi prin stâlpii din „Curte", pot pretinde în mod real şi adevărat că dreptatea lui Hristos le acoperă toate imperfecţiunile (Exod 27:11-17). De asemenea, ei sunt în stare să se menţină în îndreptăţire numai cu ajutorul adevărului.

256. Stâlpii uşii de la intrarea în Tabernacol — la „uşa" Sfintei — erau acoperiţi de primul „văl". Aceştia erau cu totul diferiţi de stâlpii din „Curte" şi reprezentau „noile creaturi în Hristos" — sfinţii consacraţi. Diferenţa dintre aceştia şi stâlpii din „Curte" reprezintă diferenţa dintre condiţia credincioşilor îndreptăţiţi şi cea a credincioşilor consacraţi. După cum am văzut, consacrarea spre moarte a unui om îndreptăţit este intrarea în „Sfânta" — trecerea prin moartea voinţei omeneşti, a minţii trupeşti, primul văl. În consecinţă, aceşti stâlpi trebuie să ilustreze această schimbare şi o ilustrează pentru că ei erau acoperiţi cu aur, simbolul naturii divine. Aşezarea lor în socluri de aramă reprezenta faptul că noi avem „această comoară" (natura divină) în „vase de lut" (2 Cor. 4:7), adică noua noastră natură este bazată încă pe umanitatea noastră îndreptăţită şi rămâne în ea. Aceasta, ne reamintim, corespunde exact cu ceea ce am aflat că simbolizează „Sfânta", adică locul sau poziţia noastră ca noi creaturi încă nedesăvârşite (Exod. 26:37).

257. Stâlpii intrării în „Sfânta Sfintelor" erau imediat după al doilea „Văl" şi reprezentau pe cei care trec dincolo de carne (văl) cu totul, în perfecţiunea stării spirituale. Aceşti stâlpi erau astfel construiţi încât să ilustreze pe deplin acest lucru. Ei erau acoperiţi cu aur, reprezentând natura divină, dar nu mai erau aşezaţi în socluri de aramă — nu mai depind de vreo stare omenească, ci erau aşezaţi în socluri de argint (realitate, adevăr, veridicitate), părând să ne spună: când veţi veni înăuntrul acestui văl veţi fi perfecţi — reale şi adevărate creaturi noi (Exod. 26:32).

258. Masa de aur din Sfânta, pe care erau aşezate pâinile de punere înainte, reprezenta Biserica, ca întreg, inclusiv Isus şi apostolii — toţi cei sfinţiţi în Hristos care servesc „ţinând sus Cuvântul vieţii" (Filip. 2:16). Marea lucrare a Bisericii adevărate în decursul acestei vârste a fost să hrănească, să întărească şi să lumineze pe toţi cei ce intră în starea spirituală de legământ. Mireasa lui Hristos trebuie să se pregătească pe ea însăşi (Apoc. 19:7). Mărturia pentru lume în decursul vârstei prezente este cu totul secundară şi ocazională. Binecuvântarea deplină a lumii va urma la „timpul cuvenit" al lui Dumnezeu, după terminarea Vârstei Evanghelice (Ziua de Ispăşire antitipică, cu jertfele ei pentru păcat).

259. Sfeşnicul de aur sau susţinătorul candelelor, care era în partea opusă mesei de aur şi dădea lumină tuturor din „Sfânta", era din aur — dintr-o bucată prelucrată cu ciocanul. El avea şapte braţe, fiecare susţinând o candelă, în total şapte candele — un număr perfect sau complet. Acesta reprezenta Biserica completă, de la Cap, Isus, până la şi inclusiv ultimul membru al „turmei mici", pe care El o ridică dintre oameni ca să fie părtaşă la natura divină (aur). Domnul nostru spune: „Cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici" (Apoc. 1:20) — o singură Biserică ale cărei şapte perioade sau etape de dezvoltare au fost simbolizate prin cele şapte adunări din Asia Mică (Apoc. 1:11). Da, sfeşnicul acesta reprezenta întreaga Biserică a întâilor-născuţi — nu biserica nominală, ci Biserica adevărată, ale căror nume sunt scrise în cer — adevăraţii purtători de lumină — „preoţimea împărătească".

260. Forma în care fusese lucrat era minunată — un fruct şi o floare, un fruct şi o floare, urmând succesiv — reprezentând adevărata Biserică, atât frumoasă cât şi roditoare, de la început până la sfârşit. Partea lămpii din vârful fiecărui braţ al sfeşnicului era modelată în forma unei migdale, a cărei însemnătate o vom vedea când vom analiza semnificaţia toiagului lui Aaron.

261. Lumina din candela aceasta era din ulei de măsline „bătut" sau rafinat iar candelele erau ţinute totdeauna aprinse. Acest ulei era simbolul Spiritului Sfânt iar lumina lui reprezenta iluminarea sfântă — spiritul adevărului. De lumina lui beneficiau numai preoţii, pentru că nimănui altuia nu i s-a permis vreodată să-l vadă sau să profite de lumina lui. În acest fel a fost reprezentat spiritul, sau mintea lui Dumnezeu, dat să lumineze Biserica în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, care sunt cu totul ascunse de omul natural (1 Cor. 2:14), chiar dacă el ar fi un credincios — un om îndreptăţit (un levit). Nici unuia, în afara adevăraţilor consacraţi, „preoţimea împărătească", nu-i este permis să privească în această lumină mai adâncă, ascunsă în „Sfânta". Preoţii (Corpul consacrat al lui Hristos) au totdeauna acces în „Sfânta"; acesta este dreptul şi privilegiul lor: pentru ei a fost menit (Evr. 9:6). Clasa leviţilor nu poate vedea înăuntru din cauza vălului minţii omeneşti, care este între ei şi lucrurile sfinte, şi singura cale de a-l înlătura este de a consacra şi sacrifica cu totul voinţa şi natura omenească.

262. Candelele trebuiau curăţate şi umplute în fiecare dimineaţă şi seară de marele preot — Aaron şi fiii săi, care i-au urmat în oficiu (Exod 27:20,21; 30:8). Tot aşa, Marele nostru Preot ne umple zilnic, din ce în ce mai mult, cu mintea lui Hristos, curăţind zgura naturii vechi — fitilul prin care Spiritul Sfânt lucrează.

PREOŢII ŞI LEVIŢII ANTITIPICI

263. Suntem nedumeriţi, uneori, de ce unii oameni religioşi nu pot vedea nimic altceva decât lucrurile naturale — nu pot discerne adevărurile spirituale mai adânci ale Cuvântului? De ce pot vedea restabilirea pentru oamenii naturali, dar nu pot vedea chemarea divină, cerească? Aceste lecţii ale Tabernacolului ne arată de ce este aşa. Ei sunt fraţi în îndreptăţire, ai „casei credinţei", dar nu sunt fraţi în Hristos — nu deplin consacraţi, nu sacrificatori. Ei sunt leviţi — în „Curte": nu s-au consacrat niciodată ca preoţi să-şi sacrifice drepturile şi privilegiile omeneşti şi prin urmare nu pot intra în „Sfânta" şi nici nu pot vedea lucrurile pregătite numai pentru clasa preoţească. „Lucruri pe care ochiul (natural) nu le-a văzut, urechea (naturală) nu le-a auzit şi la inima omului (natural) nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă (care prin consacrare am devenit „creaturi noi", chemaţi să devenim „părtaşi la natura divină"), Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său (lumina candelei); căci Duhul cercetează (descoperă) totul, chiar şi lucrurile adânci (ascunse) ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 2:9,10 — Cornilescu rev.).

264. Biserica nominală a cuprins totdeauna atât clasa îndreptăţită cât şi pe cea sfinţită — leviţi şi preoţi, precum şi făţarnici. În epistolele apostolului Pavel, anumite părţi se adresează clasei îndreptăţiţilor (leviţilor), care nu erau deplin consacraţi. Astfel, el scrie galatenilor, că „cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au crucificat carnea cu patimile şi poftele ei" (Gal. 5:24 — Diaglott, n. e.). El pare să dea astfel de înţeles că numai unii din ei s-au conformat chemării Evangheliei spre sacrificarea — crucificarea cărnii.

265. În acelaşi mod el s-a adresat romanilor (12:1 — Cornilescu rev.): „Vă îndemn dar, fraţilor, (credincioşi — îndreptăţiţi prin credinţa în Hristos — leviţi), pentru îndurările lui Dumnezeu (manifestate prin Hristos în îndreptăţirea noastră), să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie (ca să vă consacraţi cu totul — devenind astfel preoţi), sfântă, plăcută lui Dumnezeu". Toţi cei ce renunţă din inimă la păcat şi primesc harul lui Dumnezeu în Hristos sunt îndreptăţiţi fără plată prin credinţa în Isus — Dumnezeu acceptân-du-i, considerându-i fără păcat sau sfinţi; pe astfel de jertfitori şi jertfele lor Dumnezeu S-a declarat gata să-i primească prin Hristos în decursul acestei Zile a Ispăşirii (Vârsta Evanghelică), până când numărul deplin al preoţimii împărăteşti este completat. „Acum este timpul potrivit" — timpul când asemenea sacrificii vor fi acceptate. Este adevărat că, după cum tocmai am văzut, Dumnezeu va accepta sacrificiile lumii şi aceasta va fi totdeauna singura cale potrivită de urmat pentru toţi — să predea Domnului fiinţele lor cumpărate. Dar, după terminarea acestei vârste nu se va permite nimănui să se sacrifice spre moarte şi suferinţe — astfel de sacrificii vor fi imposibile după ce vârsta nouă şi reglementările ei sunt inaugurate.

266. Pare evident că cea mai mare parte a bisericilor timpurii (şi aceasta este mult mai adevărat despre amestecul lumesc modern, „Babilonul" confuz al zilei prezente) nu au fost consacraţi la moarte şi prin urmare n-au fost din „preoţimea împărătească" antitipică, ci numai leviţi, făcând serviciul Sanctuarului, dar fără să sacrifice.

267. Uitându-ne înapoi la tipul din Lege, aflăm că erau 8580 de leviţi rânduiţi serviciului tipic, în timp ce pentru sacrificarea tipică erau rânduiţi numai cinci preoţi (Num. 4:46-48; Exod 28:1). Poate că aceasta, ca şi celelalte trăsături ale „umbrei", a fost desemnată să ilustreze proporţia credincioşilor îndreptăţiţi faţă de sacrificatorii de sine, cei consacraţi. Cu toate că acum Biserica nominală numără milioane, totuşi, dacă se scad făţarnicii şi dacă unul, doar, dintr-o mie şapte sute din cei rămaşi se presupune a fi un sacrificiu viu (deşi puţini, totuşi o proporţie corectă după tip), pare cu totul evident că Domnul n-a făcut o declaraţie greşită când a spus că cei ce vor primi Împărăţia („preoţimea împărătească") vor fi o „turmă mică" (Luca 12:32). Când ne amintim că doi din cei cinci preoţi au fost nimiciţi de Domnul, simbolizând moartea* preoţilor neglijenţi şi necredincioşi, găsim că proporţia de trei preoţi la 8580 de leviţi este de numai unu la 2800.

268. Faptul că vedem credincioşi care încearcă să-şi înlăture păcatele nu este în sine o dovadă că ei sunt „preoţi", pentru că leviţii trebuie să practice „tăierea împrejur a inimii", ca şi preoţii, — „lepădând întinăciunea (păcatele) cărnii". Toate acestea sunt simbolizate prin ligheanul cu apă din „Curte", în care se spălau atât preoţii cât şi leviţii. Nici un spirit de umilinţă, blândeţe, bunăvoinţă şi moralitate nu este totdeauna dovada consacrării lui Dumnezeu. Aceste calităţi aparţin unui om natural perfect (chipul lui Dumnezeu) şi ocazional ele supravieţuiesc parţial ruinei căderii. Dar astfel de mărturii trec, nu rareori, ca dovezi de deplină consacrare în Biserica nominală.

269. Chiar şi atunci când vedem credincioşi practicând tăgăduire de sine în unele activităţi bune din domeniul reformei politice sau morale, nu este o dovadă de consacrare lui Dumnezeu, deşi este o dovadă a consacrării pentru o lucrare. Consacrarea lui Dumnezeu spune: orice lucru, oriunde; „Îmi place să fac voia Ta, o Dumnezeule"; voia Ta, pe calea Ta să se facă. Consacrarea pentru Dumnezeu, deci, va asigura o cercetare a planului Său, descoperit în Cuvântul Său, ca să putem fi capabili să cheltuim şi să fim cheltuiţi pentru El şi în serviciul Său, în armonie cu planul Său pregătit şi descoperit.

270. Nu-i de mirare, deci, că aşa de puţini au văzut vreodată frumuseţile glorioase dinăuntrul Tabernacolului: numai preoţii le pot vedea. Leviţii pot şti despre ele numai auzind descrierea lor. Ei n-au văzut niciodată lumina şi frumuseţea ascunsă, n-au mâncat niciodată din „pâinea prezenţei", n-au oferit niciodată tămâie acceptabilă pe „altarul de aur". Nu, pentru a se bucura de acestea ei trebuie să treacă „Vălul" — într-o deplină consacrare pentru Dumnezeu în sacrificiu, în Ziua de Ispăşire.

271. Altarul de Aur din „Sfânta" se pare că reprezintă „turma mică", Biserica consacrată, în condiţia prezentă de sacrificiu. De la acest altar se înalţă mirosul de tămâie aromată, acceptabil lui Dumnezeu prin Isus Hristos — serviciile voluntare ale preoţilor: laudele lor, supunerea lor de bună voie — toate lucrurile pe care le fac spre gloria lui Dumnezeu. Cei care aduc astfel tămâie acceptabilă lui Dumnezeu (1 Pet. 2:5) vin foarte aproape de Părintele lor — aproape de „Vălul" care îi separă de „Sfânta Sfintelor", iar dacă ei au cereri de făcut, le pot prezenta cu tămâie — „tămâie multă...împreună cu rugăciunile... sfinţilor" (Apoc. 8:3). Rugăciunile acestor preoţi ai lui Dumnezeu sunt cu efect. Domnul nostru Isus a ţinut tămâia continuu arzând şi a putut spune: „Ştiam că totdeauna Mă asculţi" (Ioan 11:42 — Cornilescu rev.). Aşa şi sub-preoţii, „membrele Corpului Său", vor fi auziţi totdeauna dacă vor oferi continuu tămâia credinţei, iubirii şi ascultării de Dumnezeu, şi nimeni să nu se aştepte să aibă cereri recunoscute dacă nu-şi ţine astfel legământul — „Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele (învăţăturile) Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da" (Ioan 15:7 — Cornilescu rev.). Necesitatea unei înţelegeri clare a învăţăturilor lui Hristos, ca ghid pentru cererile şi aşteptările noastre, ca noi să nu „cerem rău" şi lipsit de armonie cu planul lui Dumnezeu, este clar arătată de această scriptură, dar rareori luată în seamă.

272. Am învăţat, prin tipurile examinate mai înainte, ceva despre gloria „Sfintei Sfintelor" (condiţia divină, perfectă), de care nici un om nu se poate apropia (1 Tim 6:16), dar la care „creaturile noi în Hristos Isus", făcute părtaşe la natura divină, vor ajunge în cele din urmă, când jertfa de tămâie din partea întregului Corp al lui Hristos, a „preoţimii împărăteşti", este sfârşită şi norul de parfum merge înaintea lor în prezenţa lui Iehova, pentru ca ei să poată trăi dincolo de „Văl", fiind acceptabili lui Dumnezeu prin Hristos Isus, Domnul lor.

ÎN INTERIORUL SFINTEI SFINTELOR

273. Chivotul legământului sau „Chivotul mărturiei" era unicul articol de mobilier din Sfânta Sfintelor (vezi Evr. 9:2-4 şi nota de subsol din Diaglott*). Numele lui sugerează că el ilustrează întruchiparea Planului lui Iehova, pe care El l-a hotărât în Sine Însuşi înainte de începutul creaţiei lui Dumnezeu — mai înainte ca şi cel mai mic eveniment din Planul Său să fi avut loc. El reprezenta scopul etern al lui Dumnezeu — aranjamentul bogăţiilor harului Său întocmit mai înainte pentru omenire în Hristosul (Cap şi Corp) — „taina ascunsă"**. De aceea, el reprezintă pe Isus Hristos şi Mireasa Sa, „turma mică", care vor fi părtaşi la natura divină şi vor fi umpluţi cu putere şi mare slavă — premiul înaltei noastre chemări — bucuria pusă înaintea Domnului nostru şi înaintea tuturor membrilor Corpului Său.

274. După cum s-a arătat mai înainte, chivotul era o cutie dreptunghiulară, acoperită cu aur, reprezentând natura divină acordată Bisericii glorificate. El conţinea cele două table ale Legii (Deut. 31:26), toiagul lui Aaron care a înmugurit (Num. 17:8) şi vasul de aur cu mană (Exod. 16:32). Legea arăta cum Hristosul va împlini pe deplin toate cerinţele Legii desăvârşite a lui Dumnezeu şi de asemenea că autoritatea legală va fi întemeiată în El ca şi executor al Legii.

275. Dreptatea Legii a fost în realitate împlinită în Capul nostru şi de asemenea este considerată împlinită în toate noile creaturi în Hristos, „care umblă nu după carne ci după Spirit", adică umblă în ascultare de noua minte (Rom. 8:1). Infirmităţile vechii naturi, pe care noi o crucificăm în fiecare zi, odată acoperite de preţul nostru de răscumpărare, nu se mai pun în seama noastră ca creaturi noi — atâta timp cât rămânem în Hristos.

276. Când este scris că „dreptatea Legii se împlineşte în noi", înseamnă că ni se recunoaşte sfârşitul căii (perfecţiunea), pentru că noi umblăm după sau spre acea adevărată perfecţiune, care, atunci când va fi atinsă, va fi condiţia din „Sfânta Sfintelor", reprezentată de Chivotul legământului.

CONŢINUTUL CHIVOTULUI

277. Toiagul lui Aaron care a înmugurit arată ca-racterul ales al întregului Corp al lui Hristos ca membri ai preoţimii împărăteşti. Citind Numeri 17 se va vedea că înţelesul toiagului înmugurit este acceptarea de către Iehova a lui Aaron şi a fiilor săi — preoţimea tipică ce reprezintă pe Hristos şi Biserica, singurii care pot îndeplini funcţia de mijlocitor a preotului. Acest toiag, din acest considerent, reprezenta acceptabilitatea „preoţimii împărăteşti" — Hristosul, Cap şi Corp. Toiagul a înmugurit şi a făcut migdale. O însuşire deosebită a migdalului este aceea că mugurii fructelor apar înaintea frunzelor. Aşa este şi cu „preoţimea împărătească": ea se sacrifică sau începe să producă fructe înainte ca frunzele mărturisirilor să fie văzute.

278. Vasul de aur cu mană reprezenta nemurirea, ca fiind una din posesiunile Hristosului lui Dumnezeu. Domnul nostru Isus se referă indiscutabil la aceasta când spune: „Celui care va birui îi voi da din mana ascunsă" (Apoc. 2:17 — Cornilescu rev.).

279. Mana a fost pâinea care s-a coborât din cer ca susţinător al vieţii lui Israel. Ea reprezintă pâinea vieţii, dată lumii de Dumnezeu prin Hristos. Dar, aşa cum trebuia ca israeliţii să culeagă zilnic această provizie de mană, altfel ar fi dus lipsă şi ar fi murit de foame, tot aşa va fi necesar pentru lume să caute într-una proviziile vieţii şi îndurării, dacă vor vrea să trăiască veşnic.

280. Dar acelora care devin comoştenitorii lui Hristos, membrii Corpului uns, Dumnezeu le oferă în mod special un fel deosebit de mană — aceeaşi şi totuşi diferită de cea dată altora — „mana ascunsă". O particularitate a acestei mane din vas era că nu se strica, de aceea ea este o bună ilustraţie a condiţiei de nemurire, neputrezire, promisă tuturor membrilor „Seminţei" — care este Biserica. Mana sau susţinătoarea vieţii furnizată lui Israel nu era nealterabilă, de aceea trebuia adunată zilnic. Astfel, toţi cei ascultători dintre oameni, care vor fi recunoscuţi în curând ca israeliţi adevăraţi, vor fi aprovizionaţi cu viaţa veşnică, însă condiţionat, o viaţă alimentată şi reînnoită, pe când celor din „turma mică", fiind credincioşi „biruitori" în condiţiile nefavorabile din prezent, li se va da o zestre nealterabilă — nemurirea* (Apoc. 2:17).

281. Aici, deci, în chivotul de aur a fost reprezentată gloria ce va fi descoperită în Hristosul divin: în toiagul înmugurit, preoţimea aleasă a lui Dumnezeu, în tablele Legii, dreptul Judecător, în mana nealterabilă din vasul de aur, nemurirea, natura divină. Deasupra acestui chivot, constituind un capac sau cap peste el, era:

282. Capacul ispăşirii** — o placă de aur masiv, pe ale cărei două capete şi aparţinând aceleiaşi piese de metal erau făcuţi doi heruvimi cu aripile deschise, ca şi cum ar fi gata de zbor, feţele lor privind spre interior, spre centrul plăcii pe care stăteau. Între heruvimi, pe „capacul ispăşirii", o lumină strălucitoare reprezenta prezenţa lui Iehova.

283. După cum Chivotul reprezenta pe Hristosul, tot aşa „capacul ispăşirii", lumina gloriei şi heruvimii împreună îl reprezentau pe Iehova Dumnezeu — „Dumnezeu este Capul lui Hristos" (1 Cor. 11:3 — Cornilescu rev.). Cum este cu Isus, aşa este şi cu Iehova, El este reprezentat aici prin lucrurile care ilustrează atributele caracterului Său. Lumina, numită „gloria şechină", îl reprezenta pe Însuşi Iehova ca Lumina Universului, întocmai cum Hristos este Lumina lumii. Acest fapt este dovedit cu prisosinţă de multe Scripturi: „Arată-te în strălucirea Ta, Tu care şezi între heruvimi" (Ps. 80:1 — King James; 1 Sam. 4:4; 2 Sam. 6:2; Is. 37:16).

284. Umanitatea nu poate intra în prezenţa lui Iehova, de aceea preotul împărătesc, Cap şi Corp, reprezentat de Aaron, trebuie să devină creaturi noi, „părtaşi ai naturii divine" (după ce natura umană a fost crucificată şi îngropată), înainte de a putea apărea în prezenţa acelei glorii minunate.

285. Placa de aur numită „CAPACUL ISPĂŞIRII" (sau mai potrivit Împăciuitorul, deoarece pe el aducea Preotul sângele sacrificiilor, care împăca sau satisfăcea cerinţele justiţiei divine) reprezenta principiul de bază al caracterului lui Iehova — dreptatea. Tronul lui Dumnezeu este aşezat sau clădit pe Dreptate. „Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie" (Ps. 89:14 — Cornilescu rev.; Iov 36:17; 37:23; Is. 56:1; Apoc. 15:3).

286. Apostolul Pavel întrebuinţează cuvântul grecesc (hilasterion) pentru capacul ispăşirii sau Împăciuitor când, referindu-se la Domnul nostru Isus, zice: „Pe El Dumnezeu L-a rânduit să fie Împăciuitor* (sau capacul ispăşirii)...să-Şi arate dreptatea Lui în aşa fel încât să fie drept şi să îndreptăţească pe cel care are credinţa în Isus" (Rom. 3:25,26; vezi traducerea Cornilescu revizuită, inclusiv nota de subsol — n. e.). Gândul de aici este în acord cu cele prezentate mai sus. Dreptatea, Înţelepciunea, Iubirea şi Puterea aparţin lui Dumnezeu, precum şi planul prin care toate acestea coo-perează pentru mântuirea neamului omenesc, însă plăcerea lui Dumnezeu a fost ca în Preaiubitul Său Fiu, Domnul nostru Isus, să locuiască toată plinătatea Lui şi să fie reprezentat în faţa omenirii. Astfel, în tip, Înaltul Preot ieşind din Sfânta Sfintelor era reprezentantul viu al Dreptăţii, Înţelepciunii, Iubirii şi Puterii lui Iehova în faţa oamenilor — reprezentantul viu al îndurării, iertării şi împăciuirii divine. Cu toate că fiinţa divină este aco-perită, ascunsă de privirea umană, însuşirile Sale divine vor fi descoperite tuturor oamenilor prin Marele nostru Preot, care, ca viul Scaun al Îndurării (Capac al ispăşirii; n. e.), se va apropia la sfârşitul acestei vârste de oameni şi-i va face pe toţi să înţeleagă bogăţiile harului divin.

287. Cei doi heruvimi reprezentau alte două elemente ale caracterului lui Iehova, aşa cum sunt descoperite în Cuvântul Său, adică Iubirea divină şi Puterea divină. Aceste însuşiri, Dreptatea, principiul fundamental, Iubirea şi Puterea, de aceeaşi calitate sau esenţă şi care se ridicau din ea, sunt în perfectă armonie. Acestea sunt făcute toate dintr-o singură bucată: ele sunt cu desăvârşire una. Nici Iubirea şi nici Puterea nu pot fi exercitate atâta timp cât Dreptatea nu este mulţumită pe deplin. Atunci ele zboară să ajute, să ridice şi să binecuvânteze. Ele erau cu aripile întinse, gata să zboare, însă în aşteptare, privind inăuntru spre „capacul ispăşirii", spre Dreptate, pentru a şti când să pornească.

288. Marele Preot, când se apropia cu sângele sacrificiilor de Ispăşire, nu-l punea pe heruvimi.

289. Nu, nici Puterea divină şi nici Iubirea divină luate independent nu cereau sacrificiul; de aceea, Marele Preot nu trebuia să stropească heruvimii. Dreptatea este calitatea sau însuşirea lui Dumnezeu care nu poate dezvinovăţi nicidecum pe cei vinovaţi, deoarece Dreptatea a fost cea care a spus: „Plata păcatului este moartea". De aceea, când Marele Preot va da un preţ de răscumpărare pentru păcătoşi, acesta trebuie plătit Dreptăţii. De aici se vede caracterul adecvat al ceremoniei stropirii sângelui asupra „capacului ispăşirii" — ÎMPĂCIUITORUL.

290. Iubirea a condus la întregul plan izbăvitor. El a fost făcut pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a trimis pe unicul Său Fiu să o răscumpere, plătind Dreptăţii preţul de răscumpărare. Astfel, iubirea a fost activă, pregătind răscumpărarea chiar de când s-a ivit păcatul în lume; da, încă „înainte de întemeierea lumii" (1 Pet. 1:20).

„Iubirea mai întâi a găsit calea
De salvare a omului răzvrătit".

291. Când sacrificiile Zilei de Ispăşire (viţelul şi ţapul) sunt complete, Iubirea aşteaptă să vadă rezultatele planului ei. Când sângele este stropit, Justiţia strigă: Destul, s-a terminat! Atunci vine momentul când Iubirea şi Puterea pot să acţioneze, şi repede îşi deschid aripile să binecuvânteze rasa răscumpărată. Când Dreptatea este mulţumită, Puterea îşi începe misiunea, care se întinde la fel cu cea a Iubirii, folosind acelaşi mijloc — Hristos, Chivotul sau depozitul sigur al favorurilor divine.

292. Relaţia şi unitatea acestei familii divine — Fiul şi Mireasa Sa, reprezentaţi prin chivot, în armonie şi unitate cu Tatăl, reprezentat prin capac — au fost arătate în faptul că „capacul ispăşirii" era acoperişul chivotului şi deci o parte din el — partea de sus sau capul lui. Precum Capul Bisericii este Hristos Isus, tot aşa, Capul întregului Hristos este Dumnezeu (1 Cor. 11:3). Aceasta este unitatea pentru care s-a rugat Isus, zicând: „Nu mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi I-ai dat" — „pentru ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea (atunci) să creadă" (Ioan 17:9,21 — Cornilescu rev.).

PREOTUL FĂRĂ PATĂ

293. Este semnificativ, de asemenea, că nici un membru al preoţimii care avea vreun defect la ochi, mână, nas, picior sau oricare parte a trupului, nu putea îndeplini slujba de Preot (Mare Preot) şi nici dacă cineva avea ceva în plus, ca de exemplu un deget în plus la mână sau la picior.

294. Acest lucru ne învaţă că fiecare membru al Corpului lui Hristos glorificat va fi complet — nelipsindu-i nimic, şi de asemenea că în acea „turmă mică" nu va fi nici cu unul mai mult, nici cu unul mai puţin, ci exact numărul cunoscut mai dinainte şi predestinat. Odată ce Corpul lui Hristos este complet, nu va mai fi nici o adăugare la el — nimic în plus. De aceea, toţi care au fost „chemaţi" cu această „chemare înaltă" să devină membri în particular ai Corpului lui Hristos, şi care au acceptat-o, vor căuta cu toată seriozitatea să-şi facă chemarea şi alegerea sigure (ca membri ai acestei „turme mici"), alergând în aşa fel încât să câştige premiul. Dacă vreunul din ei este nepăsător şi pierde premiul, un altul va învinge în locul lui, pentru că Corpul va fi complet; nici un membru nu va lipsi şi nici unul nu va fi în plus. Ia seama, „păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa (Apoc. 3:11 — Cornilescu rev.).

„TAINA ASCUNSĂ DE VEACURI ŞI GENERAŢII"
— Coloseni 1:26 —

295. Pentru unii a fost o surpriză faptul că gloria şi frumuseţea Tabernacolului — pereţii lui auriţi, mobilierul lui de aur şi frumos gravat şi vălurile sale având o lucrătură neobişnuită — erau aşa de complet acoperite şi ascunse vederii poporului, chiar şi lumina soarelui de afară fiind împiedicată să intre, singura lui lumină fiind sfeşnicul în Sfânta şi „gloria şechină" în Sfânta Sfintelor. Dar aceasta este în armonie perfectă cu lecţiile pe care le-am primit din serviciile lui. După cum Dumnezeu a acoperit tipul şi i-a ascuns frumuseţea sub perdele şi piei neprelucrate şi neplăcute la vedere, în acelaşi fel gloriile şi frumuseţile lucrurilor spirituale sunt văzute numai de cei care intră în starea consacrării — „preoţimea împărătească". Aceştia intră într-o stare ascunsă, dar glorioasă, pe care lumea şi toţi cei dinafară nu o pot aprecia. Speranţele lor glorioase şi de asemenea poziţia lor ca noi creaturi sunt ascunse de semenii lor.

Ei sunt de neam împărătesc,
Copii de Împărat,
Cununi divine moştenesc,
Se bucură-n cântat;

Dar, par să fie de-aruncat
Şi sunt dispreţuiţi,
Căci haina lor de om bogat,
Voi, oameni, n-o zăriţi.