Căci râvna casei Tale m-a mistuit.” Psa. 69:9

R 5250 W. T. 1 iunie 1913 (pag. 168)

Aceste cuvinte trebuie să li se fi părut extrem de poetice, metaforice, celor din timpul lui David. David într-adevăr a avut zel pentru Casa lui Dumnezeu — întâi pentru Cortul Întâlnirii şi apoi pentru Templu, pe care el a dorit să-l construiască, dar pe care Dumnezeu nu i-a permis s-o facă. David a avut un zel real pentru acea Casă.

Avem cheia acestei profeţii din aplicarea ei în Noul Testament la Domnul nostru. Când Isus a făcut un bici din corzi mici, El i-a scos afară pe schimbătorii de bani din Templu. Apoi ucenicii Săi şi-au amintit şi probabil au citat acest pasaj: “Râvna pentru casa Ta Mă mistuie” (Ioan 2:17). Casa Domnului în acel caz a fost Templul; şi zelul Domnului nostru în curăţarea Templului de toate mărfurile ar fi considerată de unii ca foarte potrivită, iar de alţii ca foarte extremistă.

Dar un sens încă mai adânc este arătat prin declaraţia că Biserica este Casa Lui — Casa lui Dumnezeu. Apostolii, vorbind despre Biserică, spun că noi suntem Templul Duhului sfânt (1 Cor. 6:19). Iarăşi se spune că noi suntem zidiţi împreună ca pietre vii (1 Pet. 2:4, 5). Astfel vedem că adevărata Casă a lui Dumnezeu pentru care Isus a avut zel a fost Casa Fiilor. Evreii fuseseră o Casă a Servitorilor sub Moise: dar Cristos a fost Fiu peste Casa Lui — Casa fiilor — “şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită şi nădejdea cu care ne lăudăm”; căci “Cel care v-a chemat este credincios”. Evrei 3:5, 6; 1 Tes. 5:24.

Spiritul lui Cristos, spirit de serviciu

Cu această vedere a Casei în minte, putem vedea în ce mod zelul lui Isus pentru Casa lui Dumnezeu L-a mistuit — L-a ars. Noi folosim cuvântul a arde, a mistui, în acelaşi mod în care folosim cuvântul a rugini, în cazul fierului. Şi astfel zelul este ceea ce este cald, înfocat, fierbinte. Cu această vedere a Învăţătorului şi a Casei Sale în mintea noastră — Casa de care a fost interesat — înţelegem că zelul Său, energia Sa pentru ei, L-a îndemnat, L-a condus, spre a-Şi da viaţa — pentru toţi cei care vor deveni Casa lui Dumnezeu, fiii lui Dumnezeu, poporul lui Dumnezeu. Acest zel pentru Casa Domnului, pentru poporul Domnului, i-a consumat timpul şi energia pentru a-l ajuta.

În timpul acestui Veac Evanghelic, Domnul invită Biserica să se consume cu El. Dar singurii care sunt până acum membri ai Casei lui Dumnezeu, sau fiii lui Dumnezeu, sunt cei care sunt concepuţi de Spirit sfânt, după cum ne spune clar apostolul. Dacă noi avem deci acest spirit al lui Cristos, acesta va fi spiritul de serviciu. Va fi un zel, o căldură, o energie, care ne va îndemna să servim în Biserică. Va însemna că vom fi mistuiţi cum a fost mistuit Învăţătorul — în serviciul Bisericii Sale, care este Corpul Său. Matei 20:28; 1 Ioan 3:16.

Pregătirea pentru natura divină

Există fii ai lui Dumnezeu pe planul ceresc cărora nu le-a fost dată niciodată ocazia să manifeste un zel ca acesta. Nu li s-a făcut nici o ofertă de a fi asociaţi în recuperarea omenirii. Acest privilegiu I-a fost dat Logosului, Singurul Conceput. Lui I-a fost dată ocazia de a-Şi da viaţa — “S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume”. Fil. 2:7-9.

Zelul Domnului nostru nu L-a costat casa Sa cerească, starea Sa cerească; ci, dimpotrivă, Dumnezeu L-a înălţat foarte sus — la o poziţie mai înaltă. Afirmaţia că a fost mistuit se referă la viaţa Sa pământească, pe care a dat-o pentru lume. Tatăl I-a dat o natură încă mai înaltă decât avusese înainte — natura divină. Şi acest zel care L-a consumat L-a pregătit pentru răsplata înaltă a naturii divine.

Sf. Petru spune că Domnul “ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele îlucrând în noiş să ne facem părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:4). Apostolul Pavel spune că dacă suferim cu Cristos, vom şi domni cu el. Dacă am murit împreună cu El, vom trăi împreună cu El. (2 Tim 2; 11, 12). Dacă ne consumăm natura pământească, atunci vom primi natura divină. “Vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală de ochi.” 1 Cor. 15:51, 52.

Această ocazie, deci, de a-şi arăta plinătatea zelului pentru serviciul lui Dumnezeu, n-a fost dată lui Adam sau altora din familia umană, până în acest Veac Evanghelic. Această ocazie nu le va fi dată fiilor lui Dumnezeu în Veacul viitor. Atunci sacrificarea va fi sfârşită; şi nu va mai fi păcat, suferinţă, durere, suspin, plâns sau moarte! Isaia 35:10; 51:11; Apocalipsa 21:4.

“Încă o zi lucrare pentru Isus,

O zi mai puţin din viaţa mea!

Dar cerul mai aproape decât ieri îmi e

şi Cristos mai drag;

A Sa lumină şi iubire seara sufletul îmi umple!

Încă o zi lucrare pentru Isus!

Cât de glorios este Regele meu!

Să arăt frumuseţea Lui e bucurie, nu datorie;

Sufletul meu se ridică pe aripi,

Numai la gândul că Cristos mi-a cumpărat viaţa!

Încă o zi lucrare pentru Isus

Cât de dulce a fost lucrul

Să spun istoria, să arăt gloria,

Unde intră turma lui Cristos!

Cum a strălucit în sărmana mea inimă!

O, binecuvântată lucrare pentru Isus!

O, odihnă la picioarele lui Isus!

Acolo truda pare plăcere, dorinţele sunt comoară,

Şi durerea pentru El e dulce.

Doamne, dacă pot, voi servi încă o zi!”

“BLÂNDEŢEA VOASTRĂ SĂ FIE CUNOSCUTĂ DE TOŢI OAMENII”

R 5249 W. T. 1 iunie 1913 (pag. 167-168)

Sf. Pavel ne îndeamnă: “Blândeţea îmoderaţia în trad. englezăş voastră să fie cunoscută de toţi oamenii. Domnul este aproape” (Fil. 4:5). Partea din urmă a acestui îndemn implică faptul că se referă în special la sfârşitul acestui Veac Evanghelic — la deschiderea Noii Dispensaţii. Desigur, găsim că aceste cuvinte ale lui sunt aplicabile la noi — da, la noi şi la întreaga omenire!

Desigur că niciodată n-a fost un timp când acest sfat pentru blândeţe să fi fost atât de necesar ca şi acum! Chiar aerul pare încărcat cu ceva forţă care agită şi enervează. Oamenii buni, oamenii înţelepţi, oamenii cugetători, par să fie cu uşurinţă tulburaţi şi predispuşi să-şi piardă echilibrul până şi la sugestia unor lucruri ridicole şi nechibzuite. Dacă vreunul dintre noi găseşte că astfel ne este starea, să se roage pentru Înţelepciunea care vine de sus, pentru a ne întări şi a ne stabili inimile şi vieţile în voinţa lui Dumnezeu.

Agitaţia în privinţa vreunui capriciu de interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu poate să ne fie dăunător, dăunător celor asupra cărora putem avea vreo influenţă şi dăunător în încurajarea celui care propune interpretarea nechibzuită, fie că această interpretare este legată de această revistă, de editorul ei, de interesele generale ale lucrării Secerişului, fie că este legată de alte chestiuni şi persoane.

Este inevitabil ca politicienii, socialiştii, anarhiştii şi alţii, încercând să prezică viitorul în ceea ce-i priveşte pe ei şi lumea, să fie entuziasmaţi de ideile lor şi să piardă legătura între ele, şi să vorbească iraţional. Poporul lui Dumnezeu, dimpotrivă, trebuie să fie cei mai moderaţi în toate lucrurile. În primul rând, ei trebuie să-şi recunoască micimea şi incapacitatea lor, şi măreţia şi îndestularea lui Dumnezeu. În al doilea rând, ei trebuie să-şi amintească faptul că Dumnezeu ordonează toate afacerile şi interesele Bisericii Sale şi de asemenea cele ale lumii; şi că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele celor care-L iubesc şi care sunt chemaţi potrivit scopului Său — să fie membri ai Bisericii Sale alese, Mireasa lui Cristos. Rom. 8:28-30.

Această recunoaştere a micimii personale şi a măreţiei divine ar trebui să ne ţină foarte umili şi să ne reţină de la orice lăudăroşenie şi încăpăţânare şi de la atitudinea că noi “le ştim pe toate”. Ar trebui să fim foarte recunoscători şi să apreciem foarte mult ceea ce Dumnezeu ne-a făcut cunoscut din scopurile Sale pline de har, dar ar trebui să evităm în mod strict orice încercare de a alerga înaintea Domnului şi de a forţa în mod grosolan vreo trăsătură a Planului Său care încă n-a fost dezvăluită. Să ne amintim că orice cunoştinţă am putea câştiga înainte de timpul potrivit al lui Dumnezeu ne-ar fi dăunătoare. Ca, de exemplu, mama Eva, care deja poseda cunoştinţa binelui, prin neascultare a forţat şi a câştigat cunoştinţa răului, înainte de reglementarea divină. Cunoştinţa astfel câştigată a costat-o scump.

Evitaţi orice dă naştere la ceartă

Noi îndemnăm pe cititorii Turnului de Veghere să exercite moderaţie în ceea ce priveşte credinţa şi conduita lor în toate chestiunile — inclusiv prezicerile lor cronologice în ceea ce priveşte viitorul. După judecata noastră, este foarte neînţelept să se cheltuie timp valoros şi energie în a ghici ce va avea loc anul acesta, anul viitor etc. Dimpotrivă, noi ar trebui să folosim cunoştinţa pe care o posedăm — fâcând cu toată puterea ceea ce mâinile găsesc de făcut. Adversarul fără îndoială ar vrea să ne atragă de la lucrurile pe care le ştim deja şi de la privilegiile de serviciu, la speculaţii în privinţa lucrurilor despre care nu avem nici o cunoştinţă. Îndemnăm ca poporul Domnului să-şi înăbuşe curiozitatea şi să se abţină de a se băga în lucruri care nu sunt arătate clar în Cuvântul lui Dumnezeu, fiind dăunător pentru ei, vătămător Cauzei căreia cu toţii vrem să-i servim, şi lucrează la împiedicarea lucrării harului în inimile noastre şi în inimile celor pentru care noi suntem ambasadorii Domnului şi purtătorii Lui de cuvânt.

Ne folosim de această ocazie ca să amintim din nou cititorilor noştri că nicăieri în scrierile noastre n-au găsit nimic afirmat categoric în privinţa anilor de încheiere a acestui Veac, decât că noi înţelegem că Timpurile Neamurilor se vor sfârşi în octombrie 1914, şi în consecinţă aşteptăm, grabnic după acea dată, transferul stăpânirii Pământului în mâinile marelui Rege al gloriei, într-un “timp de strâmtorare cum n-a fost de când sunt popoarele”. Am arătat că înaintea acelei date se va desfăşura o lucrare de încercare în Biserică — un timp în care întrebarea va fi, nu atât de mult, cine va cădea, cât, cine va putea sta în picioare în acea zi rea? Efes. 6:11.

Am făcut o sugestie în discuţia despre Marea Piramidă — în seria Studiilor În Scripturi — că se poate ca o anumită măsurătoare a treptei de la capătul de sus al Marii Galerii ar putea însemna ceva important în legătură cu sfârşitul lui 1910. Dar sperăm că am clarificat faptul că nu am construit nimic pe acea sugestie — că a fost doar o sugestie, o presupunere numai, un indicator că anul 1911 ar putea fi privit cu interes. Putem spune însă că acum fiecare an este plin de interes şi activitate de gândire, atât pentru cititorii noştri cât şi pentru întreaga lume civilizată. În mod sigur,

“Noi trăim, noi vieţuim,

În timp mare, important;

În Veac ce prevesteşte veacuri,

În care a trăi e minunat!”

De fapt, în privinţa anului 1914, pe care l-am subliniat şi în privinţa căruia ne-am exprimat în mod repetat credinţa, convingerea — chiar în privinţa acestei date n-am vorbit niciodată, după câte ştim, în termeni infailibili. Am admis întotdeauna că aceasta este o chestiune de credinţă şi convingere, mai degrabă decât o cunoştinţă absolută. Invităm la o reexaminare atentă a capitolului despre cronologie, deoarece o astfel de citire se va dovedi de ajutor şi raţională. Acolo arătăm că, dacă cunoştinţa noastră ar fi total bazată pe cronologie, noi am fi departe de a fi siguri de acea dată — că credinţa noastră în ea se bazează în mare măsură pe confirmarea, întreţeserea şi întrepătrunderea diferitelor profeţii care par să dovedească vrednicia de încredere a cronologiei biblice şi a felului cum o folosim noi în legătură cu această dată.

“La acestea să vă gândiţi”

Nu vedem nici un motiv să subapreciem data şi convingerile legate de ea. Deşi numai un an şi jumătate rămâne pentru împlinirea marilor evenimente din lucrare, să nu uităm că în minunata noastră zi se poate împlini într-un an cât se putea împlini înainte în cinci ani. Mai mult, susţinem că o cunoaştere a timpurilor şi perioadelor legate de Planul divin al Veacurilor este de ajutor, încurajatoare şi inspiratoare. Cu toate acestea, astfel de cunoaştere nu este prin ea însăşi Evanghelia. Dacă fiecare dată a cronologiei şi fiecare profeţie ar fi ştearsă, ar trebui să fim totuşi bucuroşi în Domnul, şi să ne bucurăm în Evanghelia Sa glorioasă, al cărei centru îl constituie Isus şi marele Său sacrificiu, iar participarea noastră promisă cu El ca membri ai Săi în binecuvântarea tuturor familiilor Pământului constituie circumferinţa.

Aceasta este Vestea Bună a harului lui Dumnezeu în Cristos — fie că completarea Bisericii va fi împlinită înainte de 1914, fie că nu. Să predicăm Mesajul harului lui Dumnezeu şi inimile noastre să fie stimulate de Mesajul lui Dumnezeu prin profeţi, în sensul că binecuvântarea este foarte aproape. Moderaţia noastră să fie arătată faţă de toţi, şi faptul că ştim numai în parte şi înţelegem numai în parte să ne ajute să ne păstrăm umiliţi şi moderaţi în cuvânt, faptă şi gând. Astfel vom servi cel mai bine intereselor Învăţătorului nostru şi Cauzei Sale, şi vom fi cel mai bine în armonie cu învăţăturile Cuvântul Său.

Convingerea noastră este că marele timp de strâmtorare va veni peste lume prin marele adversar, Satan, şi prin oastea sa decăzută. Nu vom fi surprinşi să găsim dovezi mai multe că toată lucrarea de slăbire a voinţei umane prin hipnotism etc., este parte din marea uneltire prin care în scurt timp, din ce în ce mai mult, puterea lui va fi exercitată asupra minţii oamenilor — pentru a-i provoca la neînţelepciune şi patimă. Copiii lui Dumnezeu care vor fi învăţat lecţiile din Cuvântul Său pe linia moderaţiei în gândire, a odihnei inimii în Domnul, aşteptând cu răbdare timpul şi modul Său, şi ajutaţi de Angajament pentru o atentă examinare şi stăpânire de sine zilnică, vor fi mult binecuvântaţi şi prin aceste mijloace vor fi feriţi de cursa adversarului — ceasul ispitei care vine peste toţi cei care locuiesc pe faţa întregului Pământ. Apoc. 3:10.

IUBIRILE PĂMÂNTEŞTI ÎN COMPARAŢIE CU IUBIREA CEREASCĂ

R 5248 W. T. 1 iunie 1913 (pag. 165-166)

Jurnaliştii îşi dau seama că de câţiva ani lumea civilizată a intrat într-o epocă a patimilor, poftelor şi infracţiunilor. Redactorii, în special ai ziarelor mai bune, dându-şi seama că publicarea detaliilor contribuie la stârnirea mâniei şi a patimilor senzuale, sunt uniţi în a nu le publica. Înţelepciunea lor trebuie lăudată, în special în vederea faptului că managerii lor de afaceri, cunoscând gustul depravat al oamenilor, îşi dau seama că cu cât sunt mai dezgustătoare detaliile, cu atât este mai mare interesul publicului în general şi cu atât mai apreciat este ziarul care le satisface gustul.

Există diferite moduri de a explica acest val de patimi şi infracţiuni. Duşmanii noştri ne vor învinovăţi fără îndoială că învăţăturile noastre, favorizând ideea că iadul biblic nu este un loc de chin veşnic, ci este mormântul, lasă libertate patimilor omeneşti prin aceea că îndepărtează frâna fricii. Răspunsul nostru este că cei vicioşi nu primesc mesajul nostru. După cum declară Scripturile: “Nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi îprin înţelepciunea care vine de susş vor înţelege”. Cei înrăiţi în viciu nu sunt suficient de interesaţi să găsească ceea ce credem sau învăţăm noi. Ceea ce cred ei nu este zidit pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe greutatea ge­nerală a prestigiului denominaţional.

Dimpotrivă, acuzaţia noastră este că necredinţa generală în Dumnezeu şi în Biblie — necredinţă în oarecare fel de iad sau de cer — mult mai probabil are de-a face cu acest val de infracţiune. În ultimii treizeci de ani marile noastre colegii au produs agnostici cu miile. Aproape fiecare absolvent este un agnostic. Influenţa necredinţei lor în Biblie pătrunde în fiecare pătură a societăţii, datorită influenţei lor în rândurile oamenilor de categorie mai înaltă — de la amvon, din cercurile sociale etc. Şi să se observe că infracţiunile din zilele noastre sunt frecvent comise de bărbaţi şi femei educaţi în colegii, şi de către alţii care, sub influenţa lor, discreditează Biblia drept Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar noi credem că există ceva special în timpurile noastre, pe lângă cele de mai sus. Zilele noastre sunt zile de o mare activitate mintală în toate direcţiile — zile de apăsare, de frământare nervoasă, pe toate liniile. Mâncărurile foarte condimentate şi băuturile stimulează apetitul fizic şi duc la dorinţe picante, în orice direcţie. Solicitarea este prea mare pentru rasa noastră, gândindu-ne la slăbiciunea ei, la degenerarea la care a ajuns în cei şase mii de ani. Dar oricare ar fi filosofia, rămâne faptul că lumea este într-o stare foarte febrilă, într-o stare de agitaţie intensă, cu uşurinţă stârnită să dea expresie pe orice linie — mâniei, răutăţii, urii, certei, invidiei, mândriei.

Poporul consacrat al Domnului, deşi nu sunt din lume, sunt în lume. Cu toate că sunt Noi Creaturi, cu voinţe noi, “sfinţiţi în Isus Cristos”, cu toate acestea “au această comoară în vase de lut”. Vasele lor de lut sunt supuse patimilor şi furtunilor asemenea celor care asaltează lumea în general. Dacă suntem corecţi în presupunerea că însuşi adversarul şi îngerii căzuţi au mult de-a face cu stârnirea patimilor în direcţii greşite, atunci putem fi siguri şi că aceşti adversari spirituali vor fi în special în alertă să prindă în cursă şi să ademenească pe urmaşii consacraţi ai Domnului. După cum exprimă sf. Pavel, noi “nu suntem în neştiinţă despre planurile lui” (2 Cor. 2:11), şi ne dăm seama că sângele şi carnea nu sunt capabile de luptă împotriva “duhurilor răutăţii în locurile cereşti” (Efes. 6:12). Prin urmare, poporul Domnului trebuie să fie în alertă mai mult decât ceilalţi, chiar dacă toţi trebuie să fie în alertă în special acum, să reziste tendinţelor rele din zilele noastre, pe care toţi le admit, indiferent cum le-ar explica.

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit”

Secretul puterii creştinului constă în renunţarea la voinţa sa — la dorinţa cărnii sale — şi să primească în locul ei voinţa lui Cristos. Pericolul constă în străduinţa cărnii sale de a nu ţine cont de decizia voinţei sale noi. Carnea pe ascuns insistă că aceasta sau aceea sau alte lucruri nu sunt rele, pentru că sunt naturale. Ea insistă ca drepturile sale să fie păstrate; uneori chiar ar insista că Noua Creatură ar comite o crimă dacă ar omorî carnea, cu afecţiunile şi dorinţele ei. Col. 3:5; Gal. 5:24.

Noua Creatură nu se poate baza pe sugestiile cărnii în toate chestiunile. Experienţa o învaţă că ar fi înşelată şi prinsă în cursă dacă ar da atenţie sfaturilor cărnii. Prin urmare, Noua Creatură trebuie să se bazeze în întregime pe Domnul şi pe sfatul Său — Cuvântul lui Dumnezeu. Raţionamentul Noii Creaturi asupra oricărui subiect trebuie să fie pe linia instrucţiunilor divine. Ea nu îndrăzneşte să se bazeze pe judecata proprie, pe judecata propriei cărni în acea chestiune; nici nu îndrăzneşte să se încreadă în judecata semenilor, care ar putea fi mai mult sau mai puţin influenţaţi de mintea lor carnală, oricât ar fi de conştiincioşi şi oricât de bine intenţionaţi ar fi ei în sfaturile lor. Noua Creatură trebuie să audă din Cuvântul Domnului liniile generale ale cursului său potrivit şi să-l urmeze. Şi să nu îndrăznească să devieze de la el, neştiind ce urmări rele ar putea avea.

În timp ce creştinul avansează în dezvoltarea spirituală, în stăpânirea cărnii, în aprecierea minţii lui Cristos, el desigur, într-un sens al cuvântului, devine “tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui” — puterea Spiritului sfânt. Devine mai gentil, mai umilit, mai răbdător, mai amabil cu fraţii, mai iubitor. El dezvoltă astfel roadele şi creşte în harurile Spritului sfânt şi în asemănarea de caracter cu Învăţătorul şi Modelul. Dar pericolele nu sunt terminate; căci el găseşte Adversarul şi carnea pregătiţi să-l atace pe alte linii — total diferite de atacurile de la început când şi-a predat inima Domnului.

Aceste din urmă atacuri sunt pe linia iubirii — chiar punctul culminant al realizărilor spirituale. Ca Nouă Creatură doreşte ca iubirea sa să fie pură, sfântă, spirituală. Doreşte ca iubirea sa pentru fraţi să fie pe aceeaşi linie cum este iubirea sa pentru Tatăl, pentru Fiul şi pentru îngerii sfinţi. Dar în timp ce încearcă să adapteze această iubire la condiţiile prezente, intenţiile şi ambiţiile şi dorinţele sale sfinte şi pure sunt asaltate de carne.

Nu numai că fraţii şi surorile apreciază, asemenea lui, lucrurile spirituale, puritatea, adevărul etc., dar dezvoltarea lor în roadele Spiritului lucrează spre a-i face mai atrăgători în carne, precum şi mai atrăgători la minte şi dispoziţie. Pe măsură ce iubirea spirituală, încrederea şi părtăşia cresc, există un nou pericol prin slăbiciunea cărnii. Prin urmare, există necesitatea pentru fiecare copil al lui Dumnezeu să fie în mod constant în alertă — veghind cu rugăciune împotriva oricărei intruziuni a minţii carnale, a apetiturilor şi a dorinţelor ei. Ea trebuie omorâtă, răstignită, ucisă cu orice preţ, pentru ca Noua Creatură să poată supravieţui. Viaţa uneia înseamnă moartea celeilalte. Cu cât înţelegem mai devreme acest mare adevăr, cu atât este mai bine pentru noi.

“Iubiţi lucrurile de sus”

Aceste iubiri pământeşti nu duc întotdeauna la senzualitate, dar ele duc întotdeauna în direcţie opusă intereselor Noii Creaturi. Cunoaştem cazuri în care s-au stabilit ataşamente foarte puternice între fraţi şi în mod asemănător între surori, spre paguba lor spirituală. Paguba constă în satisfacerea dorinţei sufletului lor după o tovărăşie pământească, oricât de curată ar fi ea. Intenţia Domnului nu este ca poporul Lui să-şi găsească satisfacţia inimii în cineva de pe plan pământesc. Intenţia lui este ca loialitatea totală faţă de El şi de Cuvântul Său să ne facă să realizăm responsabilitatea noastră individuală faţă de El şi să ne atragă individual aproape de El, pentru ca în El să ne putem găsi fiecare tovărăşia, bucuria şi pacea pe care le doresc toate inimile adevărate.

Orice satisfacţie, deci, în tovărăşia vechii creaturi, oricât de bine intenţionată, aruncă o umbră de îndoială asupra Noii Creaturi şi asupra părtăşiei ei spirituale cu Domnul. Faptul că am fi pe deplin satisfăcuţi cu cineva de pe planul pământesc ar trebui să fie o dovadă că n-am atins acel sentiment şi aspiraţie înaltă pe care Domnul le-a intenţionat pentru noi şi pe care numai El le poate satisface.

Admiterea în viaţa noastră a unei părtăşii apropiate, care ne absoarbe, în trup, oricât de curată ar fi intenţia, ar fi în dezavantajul Noii Creaturi încă într-un fel. Nu numai că ar implica nereuşita ei de a-L aprecia corect pe Domnul şi părtăşia cu El, dar ar implica o nereuşită în a aprecia corect părtăşia întregului Corp al lui Cristos, care este Biserica.

Spiritul lui Cristos este prea larg ca să permită concentrarea simpatiei şi interesului nostru asupra unui singur individ, cu excepţia Domnului Însuşi. În ceea ce-i priveşte pe alţii — Corpul lui Cristos, biserica — interesul nostru ar trebui să fie pentru toţi, nu numai pentru cei bogaţi, ci şi pentru cei săraci; nu numai pentru cei înţelepţi şi nobili, ci şi pentru cei mai puţin înţelepţi şi mai de jos; nu numai pentru cei educaţi, ci şi pentru cei ignoranţi şi mai puţin dotaţi intelectual. Interesul nostru nu trebuie să fie în trup, ci pentru cei care sunt Noi Creaturi în Cristos. Şi cei care au cel mai mare handicap în ceea ce priveşte învăţătura pământească şi slăbiciuni ale cărnii, sunt cei care merită simpatiile şi afecţiunile noastre pământeşti, după cum se străduiesc să lupte lupta cea bună şi să-şi învingă lipsurile.

Îndemnăm, deci, ca popor al Domnului, să ne plasăm afecţiunea tot mai mult asupra lucrurilor de sus şi nu asupra lucrurilor de pe Pământ, ca să putem fi transformaţi, ca să putem dovedi astfel care este voia cea bună şi plăcută a lui Dumnezeu — ca voia Lui să poată fi făcută în noi în mod perfect. Voia Lui nu este neraţională. El îşi aminteşte din ce suntem făcuţi — că suntem doar ţărână. El doreşte ca voinţa noastră să fie ca această consacrare a noastră să fie făcută Lui, să nu fie pe linia cărnii, ci a spiritului, şi nu numai faţă de un singur individ, sau faţă de un mic grup din Biserică, ci faţă de toţi cei care se numesc cu numele lui Cristos şi care şi-au îndreptat feţele spre cer ca soldaţi ai crucii, mergând spre antitipicul Munte al Sionului şi spre adunarea generală a Bisericii Întâilor-născuţi. Psa. 103:14; Rom. 8:4; Evr. 12:23.

INFLUENŢA TRANSFORMATOARE A GÂNDULUI

“… Aşa cum a gândit în sufletul lui, aşa este el" (Proverbe 23:7)

“Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice este de păzit, căci din ea ies izvoarele vieţii."

Proverbe 4:23.

R 5246 W. T. 1 iunie 1913 (pag.163-165)

Inima este unul din cele mai importante organe ale corpului nostru. Dacă încetează să funcţioneze, în mod sigur urmează moartea. Sângele care trece prin inimă constituie viaţa, energia corpului. Dacă fluxul sângelui este întrerupt pentru puţin timp, se formează un cheag. Aceasta este ca o pregătire pentru moarte. Trebuie să fie un flux continuu de sânge care să circule prin corpul nostru pentru a întreţine viaţa.

Având în vedere importanţa acestei funcţii a inimii noastre naturale, Biblia foloseşte foarte potrivit inima, centrul vieţii, ca un simbol al centrului sentimentelor, inclusiv al voinţei. Voinţa noastră are de-a face cu tot ceea ce facem. Acela din poporul Domnului care doreşte să se curăţească tot mai mult, devine tot mai viu. Dacă suntem curaţi în inimă, hotărâm să trăim drept şi cumpătat în viaţa de acum. Cel care apreciază principiul că ceea ce este drept este drept şi ce este nedrept este nedrept, va dori să trăiască drept — fie el evreu sau păgân, sau Biserica lui Dumnezeu.

Biserica, acceptând termenii lui Dumnezeu, a făcut o consacrare a vieţii pentru El. Ei s-au angajat să lupte o luptă bună împotriva lumii, a cărnii şi a diavolului. Ei sunt sub obligaţii speciale ca Noi Creaţii. Speranţele şi ambiţiile lor sunt deosebite de cele ale lumii. De aceea ei sunt dublu răspunzători în ceea ce priveşte inimile lor, care reprezintă sentimentele lăuntrice.

Cum sunt sentimentele lăuntrice ale omului, aşa este el. Cum gândeşte omul în inima sa, aşa este caracterul lui adevărat. Care este voinţa ta adevărată? Care sunt sentimentele tale adevărate? Nu, ce cuvinte foloseşti? Nu, care sunt faptele tale, ci care sunt motivele ce stau la baza tuturor acestora?

Noua Creaţie trebuie să fie asemenea lui Dumnezeu, spirituală, în cele din urmă de natură spirituală, în glorie — perfectă. Dar înainte ca ea să atingă acea perfecţiune, inimii Noii Creaţii i se cere să-şi dovedească loialitatea. Unii vor fi învingători într-un înţeles mai înalt decât alţii, dar nici unul nu va fi învingător în afară de cei care sunt fideli, loiali, curaţi. Dacă, prin urmare, am făcut o consacrare lui Dumnezeu, străduinţa să fie ca inimile, dorinţele, motivele noastre să fie perfecte. Singura atitudine potrivită este să ne mărturisim imperfecţiunile, dacă suntem greşiţi. Dumnezeu aşteaptă să fim loiali în inimă. Şi acea loialitate a inimii trebuie să se extindă şi să controleze întreaga viaţă.

Dacă gândurile nu sunt în armonie cu idealurile noastre, să ne străduim să le facem să fie aşa. Să lăsăm la o parte mânia, răutatea, ura, cearta şi toate astfel de fapte ale cărnii şi ale diavolului. La unii oameni, în unele condiţii, aceste gânduri merg foarte adânc. Nu la gândurile care ne trec prin minte — gândurile trecătoare — se face referire în textul nostru. Chiar şi oamenii cu caracter foarte rău pot uneori avea emoţii adânci. Ochii unor persoane se umplu de lacrimi din cauza unor lucruri neînsemnate. Aceasta îi face să pară a fi foarte sensibili, şi totuşi viaţa lor poate arăta că ar trece tot aşa de uşor de la compătimire la o faptă rea.

Vedem acest fapt ilustrat în comportamentul unei gloate. Oamenii care l-au salutat pe Isus ca împărat, cu cinci zile mai târziu au strigat “Răstigneşte-L!" Cei care nu cu mult timp înainte păreau a-L aprecia aşa de mult, au arătat că şi-au pierdut acea apreciere.

Importanţa gândirii corecte

De fapt, un om nu este întotdeauna ceea ce pare a fi la suprafaţă. Caracterul său adevărat este dedesubt, în adâncime — scopul vieţii sale. Acestea nu sunt numai gândurile trecătoare, ci sunt făgaşele adânci ale gândirii, dacă le putem numi aşa pe cele care implică întreaga viaţă. Scripturile ne aduc în atenţie faptul că noi trebuie să fim transformaţi prin înnoirea minţii noastre — prin refacerea ei. Romani 12:2.

Apostolul, vorbind despre unii cu trăsături de caracter foarte rele, spune: “Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru". (1 Cor. 6:11) Această curăţare, această sfinţire, vine nu numai prin citirea Adevărului sau prin aplicarea mintală a Adevărului, ci prin gândirea dininimă a Adevărului. Această gândire din inimă, aceste hotărâri adânci sunt ale noastre în calitate de creştini şi trebuie să fie conduse de anumite principii. Acestea au de-a face cu omul adevărat pe care îl ia în considerare Dumnezeu — nu vechea creatură, mai mult sau mai puţin defectă, pe măsura degradării. Dumnezeu se uită la Noua Creatură.

Aceste convingeri şi scopuri adânci ale inimii constituie o transformare a caracterului. Aceasta este starea adevărată a omului şi aşa este el. Dacă el are vreo izbucnire trecătoare de mânie sau de răutate, acesta n-ar fi gândul său real, intenţia sa reală.De aceea n-ar fi el, ci vechea sa natură care se afirmă temporar. Ca Nouă Creatură, el trebuie să vegheze asupra cuvintelor, asupra gândurilor, asupra faptelor sale. Dacă un gând trecător, greşit, ar trece prin mintea sa, acesta n-ar fi gândul inimii sale. Şi el ca Nouă Creatură ar trebui să-l oprească, să-l înlăture, aşa încât să nu poată prinde rădăcini în inima sa şi să înăbuşe sentimentele mai bune.

Această gândire corectă a inimii are mult de-a face cu întreaga viaţă. Apostolul spune că noi suntem transformaţi prin înnoirea minţii noastre, ca să ştim care este voia desăvârşită a lui Dumnezeu. Acesta este punctul de vedere al creştinului. Cât de fericiţi suntem că Tatăl nostru ceresc ne judecă din acest punct de vedere! Cât de fericiţi suntem că El poate să citească inima, că El ne cunoaşte inimile, că El ne cunoaşte gândurile ascunse!

Odată poate să fi gândit că facem serviciu lui Dumnezeu când nu făceam. Noi ne arătăm loialitatea faţă de Dumnezeu dând atenţie Cuvântului Său, ca să putem şti care este voia Sa. Cu cât studiem mai mult Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât primim mai mult din spiritul Adevărului şi cu atât îl apreciem mai mult. Şi în măsura în care înţelegem reglementările lui Dumnezeu şi dorim să fim conduşi de ele, inimile noastre se vor curăţa. Atunci, cu atât vom avea mai multă grijă de mâinile noastre, de ceea ce vom face; şi de limba noastră, de ceea ce vom spune. Astfel ne vom păzi inima — ne vom supune voinţa voinţei lui Dumnezeu.

Voinţa este o parte a inimii, întocmai cum cârma este o parte a corabiei. Voinţa nouă este cârma care să ne îndrepte pe o cale sau alta. Cu cât înţelegem mai mult Cuvântul Domnului, cu atât înţelegem mai bine cum să ne conducem viaţa. Prin urmare, trebuie să ne păzim inimile şi să le curăţăm prin cunoştinţa Adevărului lui Dumnezeu, prin studiul Adevărului lui Dumnezeu. Pentru a face aceasta, voinţa trebuie să fie întotdeauna cu ochii-n patru, veghind cu rugăciune şi recunoştinţă.

Biserica în încercare pentru viaţă

Cineva ar putea întreba, de ce trebuie să facem noi toate acestea? În general am putea răspunde că putem înfăptui drept — fiindcă ceea este drept este drept. Dar acel motiv nu este destul pentru noi. În timp ce toţi apreciază superioritatea dreptăţii faţă de nedreptate, totuşi în starea noastră căzută avem nevoie de ceva stimulente pentru acţiuni. Astfel Domnul pune înaintea noastră unele stimulente. El spune: “Dacă inima voastră este corectă, Eu doresc să vă dau viaţă veşnică. Dacă inima voastră este greşită, atunci nu veţi fi din aceia cărora le voi da acest dar. Veţi muri în a Doua Moarte".

Cu şase mii de ani în urmă a fost o încercare. Adam, primul nostru tată, a fost încercat şi a eşuat. În consecinţă, noi nu avem nici un drept la viaţă. Dar Dumnezeu a aranjat prin Domnul nostru Isus ca fiecare membru al rasei lui Adam să poată avea încă o încercare. Tatăl este dispus să dea viaţă veşnică tuturor celor care iubesc dreptatea.

Astfel, recunoscători, noi acceptăm această prevedere şi spunem: “Tată ceresc, ne vei da într-adevăr o altă ocazie pentru a câştiga viaţă veşnică? Ne-ar plăcea să avem acea viaţă! Suntem foarte recunoscători pentru acea ocazie! Noi iubim dreptatea! Dacă suntem loiali faţă de principiile dreptăţii, vom primi viaţă veşnică? Dorinţa noastră este să se facă voia Ta în noi — întocmai cum iubim dreptatea şi urâm nelegiuirea". “Atunci, foarte bine," spune Tatăl ceresc, “Eu vă voi pune în Şcoala lui Cristos, unde veţii învăţa dreptatea".

În Şcoala lui Cristos învăţăm zi de zi. Diferitele noastre experienţe sunt o parte din instrucţiunile generale pentru cei care iubesc dreptatea şi doresc să fie învăţaţi de Domnul. Sfârşitul încercării noastre va fi viaţa sau moartea. Lumea nu este acum în încercare. Pentru lume nu există încă posibilitatea să câştige viaţă. În timpul Veacului Evanghelic, Biserica este singura care este sub Legământul de Jertfă — singura, prin urmare, care este în încercare pentru viaţă veşnică sau pentru moarte veşnică. În Veacul viitor, lumea va avea ocazia ei să înveţe supunerea. Atunci pentru ei problema va fi viaţă sau moarte.

Dumnezeu spune: “… ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul". Exi­stă un blestem pentru oricine iubeşte nedreptatea; există o binecuvântare pentru oricine iubeşte dreptatea. Astfel că în timpul celor o mie de ani ai domniei lui Cristos, lumea va fi în încercare pentru viaţă veşnică sau pentru moarte veşnică. Toţi care vor fi ascultători vor primi viaţă veşnică. Dar toţi care au spiritul lui Satan vor fi nimiciţi în a Doua Moarte.

Numai cei care sunt mai mult decât învingători vor fi din Preoţimea împărătească. Nu există nici o scuză dacă vom ajunge în Mulţimea cea Mare. Să ne păzim inimile cu toată sârguinţa. Să veghem asupra inimilor noastre. Dacă ele sunt în armonie deplină cu voia lui Dumnezeu, vom avea puţin necaz cu limbile noastre. “Din plinătatea inimii vorbeşte gura" (Matei 12:34).

Inima este cel mai minunat organ al corpului nostru. Limba este cel mai subtil dintre toate membrele noastre. Domnul consideră cuvintele noastre ca un index al stării inimii. Dar, deoarece noi suntem imperfecţi, nu este posibil să fim fără greşeală în cuvânt şi faptă. Totuşi, noi trebuie să căutăm cu sârguinţă şi credincioşie să dobândim stăpânirea perfectă a cuvintelor noastre. Trebuie să fim în special în gardă în privinţa vorbirii de rău. Orice tendinţă spre defăimare trebuie să fie stăpânită. Dacă vreunul dintre noi este ocărât, nu trebuie să răspundă cu ocară. Aceste tendinţe aparţin vechii naturi. Pentru a fi plăcut Stăpânului, trebuie să ne păzim inimile de orice formă a răului. Dacă se face aceasta, inima este instruită corect de Domnul. Atunci vom şti că trebuie să reparăm orice este greşit. Noi suntem obligaţi, cu totul obligaţi, să reparăm cât se poate mai bine. Inima noastră trebuie să se păstreze dreaptă.

Deficienţa educaţiei moderne

Acest principiu este aplicabil la lumea întreagă, deşi nu pe o scară aşa de largă. Neamul omenesc este influenţat de idei, de experienţă. Astfel copiii răi pot fi învăţaţi în condiţii favorabile să devină cetăţeni folositori. Am văzut cazuri, chiar la oameni din lume, unde hotărârile bune de a trăi cinstit, drept, serios au avut o influenţă binecuvântată asupra vieţii, făcând bărbaţi admirabili şi femei admirabile, chiar dacă aceştia poate nu sunt creştini.

Am văzut şi inversul acesteia — la cei care au fost criminali, dar n-au fost aşa din necestitate. Unii din ei au fost născuţi în condiţii bune, dar au citit cărţi rele şi s-au gândit la lucruri păcătoase. Astfel gândurile inimii lor au fost rele în loc să fie bune. Astfel ei au ajuns să fie înclinaţi spre rău. Deoarece au permis minţii lor să meargă într-o anumită direcţie şi au permis ca aceste gânduri să se înrădăcineze în inimile lor, unii dintre ei au devenit foarte răi.

Suntem adânc impresionaţi de acest fapt, observând fotografiile a patru oameni înarmaţi, recent condamnaţi pentru omor în New York. Dacă am fi văzut fotografiile lor înainte de a şti cine sunt, am fi zis: “Aceştia sunt caractere tari". Inimile lor s-au înrăit, fără îndoială datorită educaţiei greşite şi a lipsei de a aprecia principiile dreptăţii. Acesta pare să fie în mare măsură cazul în prezent. Foarte puţini văd principiile dreptăţii. Majoritatea sunt stăpâniţi de superstiţie, de frică şi de speranţe care sunt mai mult sau mai puţin efemere, mai mult sau mai puţin înşelătoare.

Astfel vedem că educaţia generală din zilele noastre este deficitară într-o privinţă foarte importantă. Deşi şcolile au înlăturat într-o oarecare măsură vălul ignoranţei şi al superstiţiei, totuşi ele nu dau în schimb perspectiva completă, potrivită asupra dreptăţii. Aceasta este pentru că în general caracterul şi legile divine sunt ignorate. Există o încercare de a învăţa moralitatea cu totul în afara legii divine. Dar această cale pare să submineze credinţa — depărtând elevii de credinţa într-un Creator suprem. Astfel vedem că în timp ce lumea face progrese minunate în educaţie, totuşi ea nu ajunge la idealurile sale. Mintea omenească în condiţia sa căzută şi depravată este incapabilă să înţeleagă subiectul moralităţii dintr-un punct de vedere pe care educatorii l-ar pune înaintea ei.

Mintea omenească are nevoie de influenţa părţilor mai înalte ale organismului ca să le ajute pe cele inferioare. Deci, deşi aceste influenţe educaţionale sunt folositoare în multe privinţe, ele sunt totuşi foarte dăunătoare în altele. Ele nu învaţă adorarea lui Dumnezeu şi a voinţei divine. De aceea oamenii nu sunt în stare să înţeleagă principiile cele mai bune. Singurele persoane care sunt într-o atitudine corectă sunt cele care caută să aibă gânduri noi, să-şi conformeze gândurile după aranjamentul divin, care iau gândirea lui Cristos în loc de imaginaţiile şi judecata lor, şi care cresc astfel în El în toate lucrurile. Aceasta este poziţia noastră fericită.

Influenţa gândului asupra sănătăţii

Există încă o părere asupra textului — “Căci aşa cum a gândit în sufletul lui, aşa este el" — dată de Ştiinţa Creştină; adică, ne va fi după cum este mintea noastră. Ei găsesc ceva bun în această părere. Ei spun că dacă cineva se gândeşte la lucruri bune, nobile, va fi influenţat de acestea. Noi gândim că prietenii noştri adepţi ai Ştiinţei Creştine au în parte dreptate şi în parte judecă greşit. Ei susţin că dacă cineva gândeşte despre sine că se simte bine, va fi bine; că dacă cineva gândeşte despre sine că este bolnav, va fi bolnav. Există o măsură de adevăr în această părere.

Jumătate din oamenii din lume sunt bolnavi pentru că ei gândesc că sunt bolnavi. Dacă nu s-ar gândi la suferinţele şi durerile lor, ci la lucruri mai folositoare, fără îndoială ar fi mai bine şi mai tari în toate privinţele. Gândul are ceva de-a face cu starea noastră. Oricine este mâhnit pentru o durere de cap, aceasta îl va face fără îndoială să se simtă mai rău. Oricine încearcă să înlăture gândul la starea sa şi să dea atenţie altor lucruri, fără îndoială îl va ajuta.

Cu cât ne gândim mai puţin la suferinţele şi durerile noastre, cu atât va fi mai bine pentru noi. Dacă vorbim despre ele le agravăm. De asemenea este rău să exercităm prea multă compătimire unul faţă de altul. Desigur, sunt împrejurări când ar fi lipsit de milă a nu arăta compătimire. Dar nu este înţelept să-i încurajăm pe cei care sunt slabi să se plângă de starea lor. Devenim mai tari în măsura în care încercăm să evităm să ne gândim la bolile noastre.

Greşeala făcută de către prietenii noştri adepţi ai Ştiinţei Creştine este că ei duc acest principiu prea departe. Gândind că suntem sănătoşi nu ne va face sănătoşi. Şi n-ar fi corect să minţim în ceea ce priveşte acest lucru şi să spunem că nu avem nici o suferinţă şi nici o durere, când le avem. Linia de mijloc este cea pe care o încurajează Biblia — să nu spunem că nu avem nici suferinţe, nici dureri, nici să nu spunem că moartea este o “eroare grozavă" şi că nu există moarte. Dar putem ajuta la avansarea procesului morţii, sau putem căuta să cultivăm gânduri mai folositoare şi astfel să exercităm o influenţă folositoare asupra noastră şi asupra altora.

Se poate observa acţiunea acestui principiu în camera unui bolnav. Unii oameni vor merge în camera unui bolnav, vor manifesta multă compătimire şi vor lăsa persoana bolnavă cu impresia că este într-o stare mai rea decât este în realitate; în timp ce ar fi putut ajuta persoana prin remarci încurajatoare. Nu este necesar să spui bolnavului, “arăţi extrem de rău!". Dar am putea spune: “Te simţi mai bine în această dimineaţă? Te-ai odihnit bine?" Mulţi oameni nu ştiu cât timp se odihnesc şi nu sunt destul de mulţumitori. Aşa că noi am putea sugera, “Sper că eşti mulţumitor Domnului şi că eşti bucuros pentru această zi minunată. Iată cum străluceşte soarele în camera ta! Auzi cântecul păsărilor!" Starea unor oameni când sunt bolnavi este aceea de “suspine negrăite". Oamenii bolnavi au nevoie ca cineva să le aducă lumina soarelui în cameră.

Aşa deci, dragi prieteni, să hotărâm că deoarece am făcut legământ cu Domnul să murim faţă de viaţa veche, faţă de ambiţiile vechi, faţă de lucrurile din trecut, la toate acestea trebuie să renunţăm. Noi am dori să gândim aşa cum vrea Domnul să gândim, să privim toate afacerile vieţii aşa cum ar vrea El să le privim, şi să fim influenţaţi de ambiţiile pe care El le pune înaintea noastră în Cuvântul Său. Făcând astfel, vom creşte ca Noi Creaţii în asemănarea caracterului Domnului.

ÎNTREBĂRI INTERESANTE

R5245 W. T. 15 mai 1913 (pag. 158-159)

MAI MULT DESPRE CALEA MARE A SFINŢENIEI

Întrebare — Va fi cineva forţat sau constrâns să înainteze pe Calea Sfinţeniei?

Răspuns — În prezent nu există Calea Sfinţeniei; prin urmare nimeni nu umblă pe ea în timpul Veacului Evanghelic. Nu va exista o astfel de cale până când Marele Împărat va prelua controlul, va înlătura prezenta ordine de lucruri şi va stabili Împărăţia Cerurilor. Atunci va fi pregătită o Cale a Sfinţeniei pe care cel drept va putea umbla. În timpul Veacului Evanghelic sunt numai două căi — Calea Îngustă şi Calea Lată (Mat. 7:13, 14). Prima este pentru cei care doresc să umble în urmele lui Isus şi este o cărare aspră şi abruptă. Cea din urmă este drumul care duce la distrugere şi este o cale largă pe care rasa umană se grăbeşte spre mormânt.

Cei care umblă acceptabil în urmele Învăţătorului trebuie s-o facă de bună voie. Devotarea lor trebuie să fie o devotare voluntară. Aici nu este deloc vorba despre forţare. Turma Mică va alerga în acest fel pe Calea Îngustă; dar cei din Marea Mulţime vor avea experienţe care îi vor forţa, nu să o ia pe o cale specială, ci să hotărască singură ce cale vor urma. Există o deosebire între a forţa un om să urce la bordul unui vas şi a aduce anumite circumstanţe care îl vor face să dorească să facă astfel.

În veacul următor, când Calea Sfinţeniei pentru lume va fi fost deschisă (Isa. 35:8), forţa va fi folosită pentru a aduce toată omenirea la o cunoştinţă a Adevărului privind pregătirea lui Dumnezeu pentru ei. Înfăptuirea răului va fi atunci pedepsită cu lovituri corecţionale. Dar este departe de a fi corect a presupune că omenirea va fi mânată sau forţată pe Calea Sfinţeniei. Toţi cei care vor înainta pe ea trebuie să se străduiască ei înşişi; pentru că aceasta va fi o cale în sus. Mântuitorul nostru a arătat sentimentul Tatălui cu privire la toţi cei cărora El le va da viaţă veşnică. Cuvintele Lui au fost: “Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr; căci şi Tatăl caută astfel de adoratori". Ioan 4:23.

“DRAGOSTEA DESĂVÂRŞITĂ IZGONEŞTE FRICA"

Întrebare — La ce fel de frică se face referire în acest text: “În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica”? — 1 Ioan 4:18.

Răspuns — Frica este o stare mintală care este născută din nesiguranţă. Există unele lucruri de care ar trebui să ne fie frică, iar unele de care n-ar trebui. Adversarul pare să profite de starea căzută a rasei şi s-o determine să-i fie frică de Dumnezeu; căci este natural să evităm pe acela de care ne este frică. Omenirea îşi dă seama instinctiv că este păcătoasă prin natură şi că există o pedeapsă pentru păcat. Profitând de această frică de consecinţele păcatului, Adversarul încearcă să strecoare în ei o teamă de Dumnezeu. El ilustrează în minţile lor imperfecte un Dumnezeu care este nedrept, peste măsură de sever în procedurile Lui cu păcatul şi păcătosul, pentru care El a pregătit un loc de tortură veşnică.

În timp ce ajungem treptat la o cunoştinţă clară despre Dumnezeu şi despre principiile după care reglează Universul, noi pierdem această frică nepotrivită; şi în locul ei vine o iubire pentru Dumnezeu şi o conştientizare că El ne-a iubit. Iubirea pentru El creşte în măsura în care înţelegem că El iubeşte omenirea şi a făcut prevederi astfel încât să poată avea o ocazie pentru viaţă veşnică. După ce am ajuns să-L iubim în mod perfect, toată frica în sensul temerii este izgonită.

Cunoştinţa şi iubirea noastră nu ar trebui totuşi să îndepărteze frica de a nu plăcea lui Dumnezeu; căci o frică potrivită(reverenţă) nu trebuie îndepărtată niciodată. Cu cât avem mai mult o iubire reverenţioasă, cu atât vom avea mai mult frica potrivită. Cui n-ar trebui să-i fie frică să ofenseze un frate sau un semen pe care-l iubeşte şi îl apreciază? Mult mai mult ar trebui să ne fie frică să ofensăm pe Dumnezeul nostru cel drept, înţelept şi iubitor.

Principiul că “iubirea desăvârşită izgoneşte frica” ar trebui să opereze între soţ şi soţie, între părinţi şi copii. Soţia care se teme de soţul ei nu poate fi la fel de fericită ca şi când ar exista iubire perfectă; astfel şi copiii cărora le e groază de unul sau de ambii părinţi nu pot să-i iubească cu afecţiunea filială adevărată. Fiecăruia ar trebui să-i fie frică să rănească sau să ofenseze pe celălalt, şi ar trebui să se străduiască să aibă acea iubire perfectă pe care lui Dumnezeu îi place ca toate creaturile Sale inteligente s-o cultive.

JUDECATA DREAPTĂ ŞI CRITICA

Întrebare — Cum putem noi să facem deosebire între: “judecata dreaptă” şi critică?

Răspuns — Domnul spune: “Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate” (Ioan 7:24). Sf. Pavel spune: “De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul” (1 Cor. 4:5). Se ridică deci întrebarea: Ce este “judecata dreaptă”? O judecată dreaptă este o decizie corectă. Dar deoarece noi nu putem citi inima, cum putem să luăm o decizie corectă? Scripturile răspund că noi nu putem citi inimile altora şi prin urmare n-ar trebui să încercăm să-i judecăm.

Deci, dacă noi nu ne putem judeca inimile unul altuia, motivele sau intenţiile, ce putem judeca? Răspunsul Scripturii este că noi ne putem judeca conduita unul altuia. Dacă vedem pe unul din poporul Domnului făcând ceva nepotrivit, am putea spune: “Dragă frate (sau soră), conduita ta pare să fie contrară Cuvântului lui Dumnezeu şi aceasta aduce roade rele”. Dacă acea persoană ar răspunde: “Nu mi se pare că am făcut ceva greşit”, noi nu trebuie să-i judecăm sau să-i condamnăm inima. Ci ar trebui să judecăm între conduita bună şi cea rea şi la timpul şi locul potrivit să atragem atenţia şi apoi să lăsăm chestiunea.

Există o deosebire între a judeca inima, ceea ce nu avem dreptul să facem, şi a judeca purtarea, ceea ce este corect să facem. Dar nu înseamnă că judecata noastră asupra purtării altuia este întotdeauna corectă. Cu toţii suntem înclinaţi să facem greşeli.

Dacă am veni la un frate şi i-am spune: “Dragă frate, purtarea ta pare să fie greşită, dar eu sunt sigur că vrei să procedezi corect. Vrei să explici?” El poate ar fi în stare să ne arate că rodul a fost bun când noi am gândit că este rău. Poate noi am înţeles greşit chestiunea. Nu trebuie să-l condamnăm pe fratele nostru, ci să mergem direct la el şi să vedem punctul lui de vedere. Apoi, dacă nu putem fi de acord, ar trebui să-i spunem cum ni se pare nouă şi să-i cerem să-şi judece inima. Mai mult nu putem face.

AŞEZAREA MEMBRELOR ÎN CORP

Întrebare — Ce se înţelege prin “Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut”? — 1 Corinteni 12:18

Răspuns — În prezent există o Biserică a lui Cristos în probă. Noi spunem uneori că suntem membri ai Bisericii luptătoare; dar a fi un membru al Bisericii luptătoare nu este o dovadă că vom fi în Biserica triumfătoare. Numai cei care sunt “credincioşi până la moarte” vor fi în Biserica victorioasă. Sf. Pavel, pe care Dumnezeu îl pusese într-o poziţie foarte înaltă în Biserică, s-a temut ca nu cumva să fie înlăturat. El a spus: “Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat” (1 Cor. 9:27). În timp ce suntem în trup, ne sunt date diferite privilegii şi ocazii, şi acceptarea noastră la sfârşit şi participarea în gloria de dincolo va depinde de credincioşia noastră de acum.

Apostolul spune despre diferitele membre că “În El, toată clădirea, bine alcătuită creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul” (Efes. 2:21). Nu putem lua această ilustraţie prea literal, căci am putea intra într-o confuzie. Pietrele din Templu se deosebesc într-o oarecare măsură una de alta. În ceea ce se numeşte clădire “de construcţie neuniformă” există locuri pentru pietre mici şi locuri pentru pietre mai mari. Aceasta s-ar putea, în unele privinţe, să reprezinte starea noastră de pietre mai mari şi mai mici în Templu — reprezentând privilegiile şi onoarea pe care le putem avea dincolo de văl.

Sf. Pavel spune, de asemenea, că el încerca să facă mult mai mult, încerca să aibă o parte mai mare în încercări şi negare de sine, pentru a putea avea o parte mai mare în lucrarea de dincolo. Aceasta nu însemna că el şi-a dorit o preamărire de sine, sau că a fost mândru sau egoist. Nici noi nu vom fi aşa dacă vom ajunge la ceea ce Dumnezeu a dorit să ajungem — asemănarea glorioasă de caracter cu Învăţătorul nostru.

“IERUSALIM … MAMA NOASTRĂ"

Întrebare — În textul: “Dar Ierusalimul cel de sus este liber, şi el este mama noastră" (Gal. 4:26), la cine se referă cuvântul “noastră", şi cum este Ierusalimul spiritual “mama noastră"?

Răspuns — Apostolul foloseşte aici o figură de stil care este obişnuită în Scripturi, şi în care o cetate este arătată ca mamă a locuitorilor ei; de exemplu, “fiicele Ierusalimului", “fiicele Sionului", “Sodoma şi fiicele ei" etc. Clasa “noi" înseamnă sfinţii lui Dumnezeu. Cetăţenia sfinţilor este în Cer — în Ierusalimul Ceresc, acesta nefiind construit până la Întâia Înviere. Noi privim înainte prin credinţă şi vorbim despre acea stare promisă şi de cetăţenia noastră acolo.

Biserica se dezvoltă sub acelaşi Legământ-Mamă ca şi Cristos; pentru că noi suntem membri ai Lui. Legământul Lui a fost un legământ de jertfă. “Adunaţi-Mi pe credin­cioşii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!" (Psa. 50:5). Omul Cristos Isus a intrat într-un legământ cu Tatăl, care a însemnat sacrificiul cărnii Sale, a naturii Sale pământeşti. Ca răsplată pentru sacrificiul Său, Tatăl L-a făcut o Nouă Creatură de natură divină — “mai presus de îngeri" (Evr. 1:4), constituindu-L ca Marele Mesia care va binecuvânta lumea.

Îndeplinind Planul Tatălui, Domnul nostru atribuie meritul Său acelora care acum urmează exemplul Său şi umblă în urmele Sale, îndeplinind acelaşi legământ de jertfă. Dacă aceştia sunt credincioşi, ei vor avea parte în marea lucrare a lui Mesia, de binecuvântare a lumii, şi vor constitui Noul Ierusalim, Împărăţia Milenară. Prin credinţă noi suntem copiii ei. Chiar acum, cetăţenia noastră este în Cer.

ÎNTREBĂRI GENERALE, NESECTARE

Următoarele întrebări sunt puse de obicei de fratele Russell când primeşte candidaţi pentru scufundarea în apă. Se va observa că ele sunt pe linii largi — întrebări la care fiecare creştin, indiferent de confesiune, ar putea să răspundă la modul afirmativ, fără ezitare, dacă este potrivit să fie recunoscut ca un membru al Bisericii lui Cristos:

(1) Te-ai pocăit de păcat, făcând acea restituire de care eşti în stare, şi te încrezi în meritul sacrificiului lui Cristos pentru iertarea păcatelor tale şi ca bază îndreptăţirii tale?

(2) Ai făcut o deplină consacrare, cu toate puterile pe care le ai — talent, bani, timp, influenţă — toate pentru Domnul, pentru a fi folosite cu credincioşie în serviciul Lui, chiar până la moarte?

(3) Pe baza acestor mărturisiri, noi te recunoaştem ca membru al Casei Credinţei, şi ca atare îţi întindem mâna dreaptă a părtăşiei, nu în numele vreunei secte, partide sau crez, ci în numele Răscumpărătorului, Domnul nostru glorificat, şi a urmaşilor Săi credincioşi.

VICTORIILE CREDINŢEI

Fapt. 7:9-16; Evr. 11:20-22

“Şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” 1 Ioan 5:4.

R 5243 W. T. 15 mai 1913 (pag. 156-158)

Noi trăim în zilele când credinţa este foarte mult nesocotită — în zilele când oamenii sunt dispuşi să spună: “Nu-mi pasă ce crede un om, dacă viaţa sa este onorabilă”. Şi în gene­ral prin aceasta vreau să spună că credinţa nu are nici o importanţă. Cei care susţin acest lucru pun de obicei onoarea oamenilor ca cel mai înalt scop. Sentimentele lor, exprimate în engleza clară, ar fi: “Din tot ce câştigi, mai bine să câştigi bani şi prosperitate; căci fără acestea, indiferent ce crezi, sau la cine te închini, nu vei prospera niciodată în viaţa prezentă; succesul în acestea este singurul ţel recunoscut acum de un număr tot mai mare de oameni”.

Punctul de vedere al Bibliei însă este chiar inversul acesteia. Cuvântul lui Dumnezeu pune credinţa pe primul loc şi zideşte caracterul pe acea credinţă. Dumnezeu declară că nici o fiinţă umană nu poate face fapte perfecte. Prin urmare, El n-a făcut ca faptele să fie standardul. Credinţa este standardul lui Dumnezeu, şi ne asigură că oricine are credinţă potrivită trebuie cu necesitate să aibă fapte care să corespundă cu credinţa sa. În acord cu acest principiu, observăm că favoriţii lui Dumnezeu din Biblie au fost cu toţii oameni de credinţă. Credinţa lor nu i-a făcut perfecţi, nici faptele lor n-au fost întotdeauna acceptabile în ochii lui Dumnezeu, ci El i-a pedepsit pentru faptele rele şi i-a răsplătit pentru marea lor credinţă.

Astfel găsim în relatarea Bibliei că unii din favoriţii lui Dumnezeu au comis păcate grave şi au făcut greşeli serioase, şi cu toate acestea s-au menţinut în favoarea lui Dumnezeu, datorită credinţei lor.

Dumnezeu nu-i iubeşte pe cei răi

Dintre toate cărţile religioase scrise sau citite vreodată, Biblia este poate cea mai sinceră. Ea vorbeşte despre greşelile şi păcatele chiar şi ale acelor personaje pe care ea le consideră modele şi exemple de oameni după inima lui Dumnezeu. Totuşi Biblia nu lasă loc pentru presupunerea că Dumnezeu iubeşte răutatea, sau că prietenii lui Dumnezeu sunt depravaţii omenirii. Ba din contră, sunt date ca învăţătură cele mai înalte standarde de dreptate, în cuvânt, faptă şi gând, şi ni se spune clar că acceptarea deplină din partea lui Dumnezeu poate fi doar pe linia adevărului şi dreptăţii.

Dumnezeu ne spune că noi şi toată omenirea suntem prin natură păcătoşi. El ne spune că noi n-am putut face nimic pentru a îndepărta propria noastră vină şi sentinţa care stă împotriva noastră ca membri ai rasei decăzute. Dar ne spune şi că El intenţionează să îndrepte acea chestiune pentru noi în mod satisfăcător; şi prin urmare că noi nu suntem răspunzători pentru ceea ce nu putem evita, ci pentru ceea ce putem evita — nu pentru ceea ce nu putem face, ci pentru ceea ce putem face. El ne spune că temelia tuturor străduinţelor noastre cele mai nobile va fi pe linia încrederii în El. Această încredere El o numeştecredinţă. El ne asigură că fără credinţă este imposibil să-I plăcem, şi ne-a arătat aceasta în toate lecţiile Bibliei.

Credinţa nu este credulitate

Mulţi fac greşeala de a presupune că credinţa este credulitate. Sub această înşelare ei sunt gata să înghită orice este de natură religioasă, dacă li se spune că Dumnezeu spune aşa. Dar aceasta nu este credinţa pe care o încurajează Biblia. Dimpotrivă, Biblia vrea ca noi să ştim clar lucrurile pe care Dumnezeu le-a promis şi să exercităm o credinţă clară în acele lucruri, şi să nu dăm atenţie fanteziilor seducătoare ale lui Satan, ale semenilor noştri sau ale propriei noastre imaginaţii.

Nu trebuie să ne certăm cu acei care privesc lucrurile altfel şi care în numele credinţei leagă pe urmaşii lor în ignoranţă şi superstiţie şi încearcă să-i împiedice de a-şi folosi facultăţile de gândire. Trebuie să ne adresăm acelora care Îl caută pe Dumnezeu bâjbâind, poate Îl vor găsi — acelora care nu sunt mulţumiţi cu superstiţiile, şi ale căror inimi şi minţi strigă către Dumnezeul cel viu şi către Cuvântul Său clar, declaraţia Sa solemnă a voinţei Sale în ceea ce ne priveşte pe noi, şi a planului Său şi a părţii pe care noi o putem avea în el. Astfel Isus şi apostolii n-au încercat să înveţe pe toată lumea, ci numai pe aceia care au flămânzit şi însetat după dreptate. În cuvintele lui Isus: “Cine are urechi de auzit, să audă”.

Credinţa înainte de a veni cristos

Să privim în trecut şi să observăm metoda prin care Dumnezeu a căutat tot timpul poporul Său special. Prima vestire a scopurilor lui Dumnezeu în ceea ce priveşte rasa noastră a fost făcută lui Avraam. Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam, spunând: “Umblă înaintea Mea şi fii desăvârşit” — adică, fă tot ce poţi ca să fii perfect. După ce Avraam a manifestat o oarecare credinţă, Dumnezeu i-a dat şi alte probe. Când, în ascultare de aceste probe, Avraam şi-a părăsit ţara natală pentru a locui în Canaan, el a arătat o credinţă atât de mare încât Dumnezeu l-a numit prieten şi i-a făcut prima descoperire a scopurilor divine în ceea ce priveşte omenirea.

 Avraam ştia că exista un blestem asupra rasei, sub care întreaga creaţie gemea, coborând în mormânt, şi declaraţia lui Dumnezeu făcută lui a fost că va veni timpul când, în loc de blestem, El va trimite o binecuvântare. Aceasta însemna pentru Avraam faptul că, în loc ca oamenii să devină mai imperfecţi şi să se piardă în moarte, va veni o schimbare, prin care ei vor fi salvaţi din condiţia morţii şi înviaţi din puterea mormântului.

Aceasta a fost o declaraţie minunată, chiar din partea lui Dumnezeu; totuşi Avraam, cu o credinţă de copil, a crezut Mesajul. Dumnezeu i-a declarat că datorită credinţei sale îl va binecuvânta foarte mult pe el şi pe urmaşii lui, astfel că prin el ca tată în cele din urmă vor veni copii care vor împlini marea lucrare de binecuvântare a omenirii şi vor fi salvaţi toţi din puterea păcatului, a lui Satan şi a morţii. Declaraţia aceasta rezumată pe scurt a fost în cuvintele: “Toate familiile Pământului vor fi binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”. Geneza 28:14.

Ce însemna a avea credinţă în acea Promisiune? Ce însemna pentru Avraam? În mod sigur aceasta însemna că de atunci încolo mintea lui Avraam îşi va lărgi orizontul — asupra omenirii, în loc de a fi numai asupra familiei sale apropiate, a turmelor şi cirezilor şi a vecinilor celor mai apropiaţi. Aceasta însemna că dacă Dumnezeu va onora atât de mult pe urmaşii lui, Avraam va căuta să coopereze în toate cu Dumnezeu şi cu acea mare Promisiune.

Timp de mai mulţi ani Dumnezeu a încercat credinţa lui Avraam. Totuşi el a crezut. “El nu s-a îndoit … prin necredinţă.” După ce s-a născut Isaac şi înainte de a avea el copii, Dumnezeu a poruncit ca acest fiu al promisiunii, cel în care se centra întreaga Promisiune, să fie sacrificat. Ce probă a credinţei! Ce mare dezvoltare a credinţei dobândise Avraam când a fost gata să se supună Vocii divine, socotind că Dumnezeu era în stare să-l învieze pe Isaac din moarte! O, ce încredere în Dumnezeu! O, ce credinţă! O, ce apreciere a Puterii divine! Ce n-ar putea fi îndeplinit în lume prin Mesajul divin dacă astfel de credinţă ar fi printre copiii lui Dumnezeu! Ce n-ar face Dumnezeu pentru copiii care astfel s-ar încrede în El!

Aşa a fost şi cu Isaac şi cu Iacov. Ei au crezut aceeaşi Promisiune. Ea le-a influenţat întregul curs al vieţii. I-a făcut mai asemenea lui Dumnezeu. Le-a format fiecare interes al vieţii. Deşi n-au înţeles practic nimic despre felul cum Dumnezeu va îndeplini o binecuvântare atât de mare, credinţa lor s-a ţinut de acest fapt. Dintre urmaşii lor va ridica Dumnezeu un popor sfânt care să fie agentul Lui, canalul Lui, pentru instruirea lumii, conducând lumea, ridicând lumea, înviind morţii, aducând omenirea înapoi la tot ceea ce a fost pierdut prin neascultarea lui Adam.

Credinţa lor putea să aibă o mulţime de ocazii de poticnire, dacă ar fi fost mai slabă. Dacă ar fi fost mai înţelepţi în felul lumii, ei ar fi putut spune: Cum poate Dumnezeu să facă acest lucru şi totuşi să fie drept? Odată pronunţată o sentinţă, cum poate El îndepărta vinovăţia? Dar credinţa lor nu s-a clătinat. Ei au spus în inimile lor: “Dumnezeu a promis; şi ceea ce Dumnezeu a promis, va face, şi va avea modul Lui de a îndeplini”.

După câtva timp, naţiunea lui Israel ca întreg a fost chemată poporul lui Dumnezeu. Naţiunea ca întreg a intrat într-un Legământ cu Dumnezeu şi El cu ea, prin Moise, mijlocitorul Legământului Legii. Israel a fost îmboldit de credinţă — credinţă în Promisiunea făcută lui Avraam, că Dumnezeu îi va folosi urmaşii şi prin ei va binecuvânta pe toţi oamenii, toată rasa lui Adam — pe cei vii şi pe cei morţi.

Legământul de la Sinai a fost o obligaţie a poporului Israel că va fi o naţiune sfântă, că va ţine Legea lui Dumnezeu ireproşabil. Dumnezeu a făcut legământ că în acel caz va împlini prin ei Promisiunea făcută lui Avraam. Dumnezeu ştia că fiinţele umane imperfecte nu puteau ţine perfect Legea Sa. Dar i-a lăsat să încerce; i-a lăsat să înveţe lecţia; El a vrut ca prin această lecţie să dea învăţătură îngerilor în ceea ce priveşte dreptatea Sa. Şi de asemenea prin ea să dea învăţătură Israelului spiritual, pe care îl va dezvolta mai târziu şi prin care vor veni de fapt binecuvântările. Acest lucru sf. Pavel îl explică spunând: “Atunci pentru ce este legea? Ea a fost adăugată din cauza fărădelegilor, până când avea să vină “Sămânţa”, căreia îi fusese făcută făgăduinţa”. Galateni 3:19.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a început această lucrare cu Israel, într-un mod tipic, cu multe secole înainte ca adevăratul Israel spiritual să se dezvolte. Dar prin aceasta n-a păgubit poporul care se angajase să ţină Legea, dar care n-a fost în stare. Dimpotrivă, ei ca popor au fost binecuvântaţi prin străduinţele lor de a ţine Legea şi binecuvântaţi de asemenea prin corecţiile care au venit asupra lor din cauza eşecurilor şi a lipsei de credinţă.

Dar Dumnezeu a binecuvântat în mod special pe toţi din acel popor care au împărtăşit credinţa lui Avraam, astfel încât apostolul Pavel a putut înşira, pe lângă Avraam, Isaac şi Iacov, un număr considerabil care au fost plăcuţi lui Dumnezeu datorită credinţei lor, cu multe secole înainte de a veni Cristos, sămânţa spirituală a lui Avraam. Acei Vrednici din Vechime, deşi ei nu vor constitui Sămânţa lui Avraam în cel mai înalt sens, pe plan spiritual, vor fi sămânţa binecuvântării pe plan pământesc — canalul prin care binecuvântările cereşti vor fi în cele din urmă extinse la toate naţiunile.

Ce a impulsionat pe poporul evreu în timpul tuturor acestor secole trecute? N-a fost oare credinţa în Dumnezeu — credinţa că El va împlini Promisiunea făcută lui Avraam? În mod sigur a fost! Şi acea Promisiune este aceea care pune încă în mişcare pe aceia dintre evrei care nu şi-au pierdut credinţa — aceia dintre ei care sunt încă evrei. Cei care şi-au pierdut credinţa lui Avraam nu mai sunt în nici un sens al cuvântului legaţi de Promisiune; căci Promisiunea a fost conform credinţei.

Sf. Pavel vorbeşte compătimitor naţiunii iudee, în privinţa acelei Promisiuni originare pe care Dumnezeu le-a făcut-o, spunând: “Şi a cărei împlinire o aşteaptă cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc necurmat lui Dumnezeu, zi şi noapte” (Fapt. 26:7). Şi toţi evreii, în măsura în care încă îşi menţin acea speranţă, pot încă aştepta o realizare a tot ce au visat, şi încă mai mult decât au visat vreodată.

credinţa de când a venit cristos

Venirea lui Cristos n-a schimbat Scopul divin, şi de aceea n-a schimbat credinţa poporului lui Dumnezeu. Isus şi apostolii au crezut şi au învăţat chiar Evanghelia care, spune sf. Pavel, Dumnezeu i-a predicat-o la început lui Avraam (Galateni 3:8). Mesajul apostolic a fost de asemenea că toate familiile Pământului vor fi binecuvântate prin Sămânţa lui Avraam. Dar a existat încă un aspect care urma să fie atunci vestit şi crezut; şi anume, că Dumnezeu începuse lucrarea de pregătire a acestei Seminţe a lui Avraam, Mesia — că Dumnezeu trimisese pe Logosul, Fiul Său, în lume pentru a deveni Sămânţa lui Avraam pe plan spiritual şi în cele din urmă să împlinească fiecare aspect al Promisiunii originare.

Toţi evreii erau în aşteptarea lui Mesia, dar nu toţi erau cu adevărat israeliţi; nu toţi aveau credinţa potrivită. Dumnezeu a preferat, de aceea, să le permită unora dintre ei să rămână într-o măsură de orbire în privinţa acestui subiect, în timp ce altora le-a acordat o ungere specială a ochilor înţelegerii, a ochilor credinţei. Acestei clase Isus i-a spus: “Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu” — Împărăţia Mesianică, prin care Sămânţa lui Avraam va binecuvânta toate familiile Pământului.

Apoi a venit un alt pas al credinţei. Ucenicii timpurii au spus: Noi dorim să credem că Isus, Fiul lui Dumnezeu, este Sămânţa prezisă a lui Avraam, dar nu-L vedem realizând lucrarea de binecuvântare a lumii. În loc să domnească în triumf pentru a împărţi lumii binecuvântările asigurate de sacrificiul Său, El a mers în cer. Cum să înţelegem aceasta?

Taina — Cristos în voi

Răspunsul lui Dumnezeu prin apostoli a fost că “credinţa care a fost dată odată pentru totdeauna sfinţilor” era încă aceeaşi, dar că acum, sub îndrumarea Spiritului sfânt, ei trebuiau să înţeleagă că Mesia nu va fi o singură persoană, ci multe persoane — nu Isus singur va fi Sămânţa lui Avraam, ci Isus în calitate de Cap şi Biserica în calitate de membre, sau Corpul Lui, vor constitui acea Sămânţă. Sf. Pavel spune: “Voi fraţilor, ca şi Isaac, sunteţi copii ai făgăduinţei”. Isus a fost reprezentat prin capul lui Isaac, Biserica a fost reprezentată prin corpul lui Isaac, în acea ilustraţie. A fost nevoie de întregul Veac Evanghelic pentru a dezvolta Corpul lui Cristos, Biserica.

În altă ilustraţie, Isus a fost reprezentat prin Isaac, iar Biserica a fost reprezentată prin Rebeca, mireasa lui. Conform acestei ilustraţii, Isaac cel antitipic a intrat în glorie, dar aşteaptă dezvoltarea Rebecăi antitipice. La timpul hotărât şi potrivit El va veni, Sămânţa lui Avraam, şi Îşi va primi Mireasa, iar cei doi vor fi una. Şi prin Acela, prin Împărăţia Gloriei, va veni la toate familiile Pământului binecuvântarea promisă lui Avraam cu aproape patru mii de ani în urmă.

Aceasta este “credinţa dată o singură dată sfinţilor”, speranţa pusă înaintea noastră în Evanghelie — credinţa că Dumnezeu va folosi Sămânţa lui Avraam pentru a binecuvânta toată omenirea şi speranţa că noi, prin perseverenţă credincioasă şi încredere, putem deveni comoştenitori cu Isus, Răscumpărătorul, în toată acea moştenire glorioasă a Împărăţiei Mesianice.

Să nu ne îndoim de Înţelepciunea lui Dumnezeu în aranjamentul pe care l-a făcut şi pe care l-a arătat în Scripturi; şi anume, că această credinţă, bazată pe Promisiunea avraamică, este Puterea lui Dumnezeu prin care este voia Lui ca tot poporul Lui să fie sfinţit — separat pe cât este posibil de lume şi de păcat, sfinţit pentru El în Isus Cristos, Domnul lor. Aceasta este “credinţa dată o dată pentru totdeauna sfinţilor”. Aceasta este credinţa care ne permite să câştigăm victorie asupra spiritului lumii, şi să fim separaţi, sfinţiţi pentru Dumnezeu, pentru serviciu aici şi mai târziu.

VAIURI VECHI ŞI MODERNE

Amos 6:1-8

“Căutaţi binele şi nu răul, ca să trăiţi.” Amos 5:14.

R 5242a W. T. 15 mai 1913 (pag. 155-156)

Putem spune că toţi caută binele, nu răul. Toată lumea caută plăcerea, nu suferinţa — fericirea, nu necazul. Dificultatea este că judecata noastră a tuturor este mai mult sau mai puţin pervertită. Unii au mai multă înţelepciune decât alţii; dar nu este nimeni perfect, “nici unul drept, nici unul măcar”. Nici unul nu ajunge la standardul glorios pe care l-a stabilit Dumnezeu. Dificultatea este că noi toţi ne-am născut în păcat şi toţi suntem deformaţi. Nu numai corpul nostru este imperfect, dar în mod asemănător şi creierul nostru este dezechilibrat — la unii într-un fel, la alţii în altul. În consecinţă, tinerii şi tinerele, privind din copilărie şi din tinereţe la problemele vieţii, au diferite concepţii despre fericire, plăcere, bucurie, şi iau diferite hotărâri şi se străduiesc în privinţa umplerii paharului lor cu binecuvântări — viaţă lungă, bogăţii, tihnă, onoare etc.

Învăţătorii din şcolile şi colegiile publice au cea mai minunată ocazie de a influenţa cursul umanităţii. Noi ne bucurăm la gândul că învăţătorii lumii în general se străduiesc în mod nobil pentru împlinirea idealurilor înalte, binevoitoare, şi îşi folosesc ocaziile pentru binecuvântarea şi ridicarea elevilor lor. Şi totuşi, mulţi dintre ei au doar o apreciere slabă a marilor lor privilegii. Iar unii, desigur, asemenea restului lumii, sunt egoişti şi se gândesc la munca lor ca la o afacere — atâta efort, atâta plată.

Noi am încuraja cu bucurie pe profesorii lumii să nu privească numai la răsplata din prezent, ci în special la o răsplată mai importantă din viitor.  Vederea studenţilor Bibilei este că tot mai mult fiecare faptă şi cuvânt al nostru, ba chiar gândurile noastre, motivele noastre, au de-a face nu numai cu experienţele noastre din prezent, ci şi cu viaţa noastră viitoare — asigurată pentru toţi prin Sacrificiul de răscumpărare de pe Calvar.

Desigur, prima şi cea mai importantă responsabilitate pentru copii le revine părinţilor. Şi fără îndoială majoritatea părinţilor, într-o oarecare măsură, îşi dau seama de responsabilitatea lor în ochii lui Dumnezeu şi ai omului pentru copiii pe care îi aduc pe lume. Dar ei trudesc sub dificultăţile propriei lor ignoranţe. Ei înşişi n-au cunoscut calea potrivită pe care să apuce în viaţă. Viaţa lor a fost o succesiune de greşeli — unele mai serioase, altele mai puţin serioase. Ei presupun că şi copiii lor trebuie să greşească în mod asemănător şi că succesul va fi în mare măsură o chestiune de noroc. Nevăzând principiile care stau la baza experienţelor vieţii, ei nu sunt în stare să-şi îndrume copiii în mod inteligent. Aici îşi găsesc ocazia profesorii, moraliştii, religioniştii şi umanitariştii. Dar cât de puţin se pare că realizează cineva în aceste direcţii! Şi cât de descurajaţi devin filantropii!

În ansamblu însă, o privire largă, comparând timpul prezent cu cel de acum cincizeci de ani, arată că se face progres în multe direcţii. Oraşele noastre sunt mai curate — atât fizic cât şi moral — cel puţin în ceea ce priveşte aparenţa şi standardele exterioare. Oricât de şocaţi şi ruşinaţi am putea fi la dezvăluirea ocazională a corupţiei şi viciului, cei ale căror amintiri merg înapoi cu o jumătate de secol pot spune că nu mai avem josnicele “taverne” din trecut, cu bieţi alcoolici şezând, zăcând, în diferite grade de beţie înăuntru sau în afara localului. Viciul nu se mai mândreşte în faţa societăţii. Bătălia împotriva beţiei şi a răului social face progres prin aceea că cel puţin a făcut imposibile condiţiile anterioare.

În unele State au fost făcute progrese mai mari decât în altele. “Tavernele” au fost transferate în palate aurite. Beţivul este dispreţuit chiar de către omul care contribuie la căderea lui, prin ispitirea apetitului său peste puterea lui de voinţă.

Acum, noi probleme — noi ispite

Lecţia noastră vorbeşte despre un timp din istoria lui Israel când clasa prosperă devenise bogată — când mulţi din cei mai înţelepţi şi cei mai strălucuţi oameni ai naţiunii s-au instalat în tihnă şi lux — în mulţumire de sine. Ei au considerat că au câştigat în bătălia vieţii şi că acum vor sta tihniţi şi se vor bucura de roadele luptei şi sârguinţei lor. Îi vor lăsa pe ceilalţi semeni să se îngrijoreze pentru o vreme, iar ei vor trăi în confort.

Domnul prin profet i-a mustrat, asigurându-i că nu-I plăcea astfel de curs. El le spune că trebuie să se aştepte la necazuri ca rezultat. Amos a fost însarcinat să atragă atenţia asupra faptului că egoismul agresiv acumulase mari bogăţii, că cei bogaţi trăiau în mare lux şi că aceste condiţii au nutrit mândria şi slăbirea normelor morale printre bogaţi, în timp ce săracii erau plini de lăcomie, pierzându-şi respectul pentru Dumnezeu şi pentru religie, pentru adevăr şi milă, şi pentru dorinţa de mai multă cunoştinţă de Dumnezeu. Societatea era pe marginea unui mare vulcan şi Dumnezeu a declarat că o erupţie era foarte aproape. Amos era purtătorul Lui de cuvânt. Lecţia de astăzi este o parte a Mesajului pe care el l-a dat.

Condiţiile din ziua de azi corespund

Lecţia noastră este potrivită şi pentru timpurile noastre. În ciuda progresului care s-a făcut pe multe linii bune şi în ciuda sentimentelor filantropice ale multora, dinăuntru şi dinafara denominaţiilor creştine, cu toate acestea există pericol. În primul rând, să ne gândim la pericolul bogaţilor. Bogăţia din zilele noastre ajunge într-o anumită măsură la cei mai umili şi împarte binecuvântări tuturor.

Dar cantitatea cea mai mare a bogăţiei lumii este numai în mâinile celor puţini. Cei excesiv de bogaţi sunt în mare pericol de a se prejudicia singuri. Unii dintre aceştia nu pot găsi căi şi mijloace prin care să-şi consume nici chiar veniturile lor. Ei gustă luxul de toate felurile în speranţa de a găsi odihnă, fericire, bucurie, pace. Negăsindu-le pe acestea, omenirea totuşi le urmăreşte, căutând noi căi spre fericire. Bogăţia aduce mai multe ocazii de păcat în diferitele lui forme, inclusiv destrăbălarea.

Influenţa asupra săracilor este notabilă. Aceştia din urmă, căutând plăcerea, îşi imaginează în mod eronat că bogaţii şi indolenţii o găsesc, în timp ce ei caută în zadar. Astfel cei mai săraci, înconjuraţi de minunatele binecuvântări ale zilelor noastre, sunt adesea nefericiţi, din cauză că mintea lor este nemulţumită. Ei vreau fericire, bucurie, plăcere şi cred că le pot obţine numai prin bogăţie. Rezultatul este că inima lor se umple de mânie, răutate şi invidie pe bogaţi. Calea este astfel pavată pentru condiţii foarte rele şi atroce, şi mulţi sunt pe deplin convinşi că aceste condiţii sociale favorabile din prezent sunt menţinute doar prin poliţie şi putere militară, susţinute de tot ajutorul timpurilor moderne — telegraf, telefon etc.

“Porunceşte celor bogaţi”

Aceste cuvinte ale apostolului n-au fost niciodată mai la timp ca acum. Cei care se încred în nesiguranţa bogăţiilor trebuie să se trezească. Ei trebuie să înveţe lecţia că plăcerea pe care o caută nu stă în direcţia indulgenţei faţă de sine, ci mai degrabă în sacrificiul de sine — în a-i servi pe alţii. Într-adevăr, aceasta este marea lecţie de învăţat pentru toţi — atât bogaţi cât şi săraci. În timp ce milioane de oameni caută bucurie, plăcere, numai remarcabil de puţini le găsesc. Acei puţini sunt poporul evlavios al lui Dumnezeu — fie catolici, fie protestanţi.

Secretul succesului lor în găsirea a ceea ce alţii mai caută, constă în faptul că ei au fost îndrumaţi din cer şi că au urmat îndrumarea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi cu cât mai multă atenţie au acordat instrucţiunilor Lui, cu atât mai mare a fost binecuvântarea lor. Mesajul lui Dumnezeu pentru toţi este: Căutaţi mai întâi dreptatea lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu, Conducerea divină sau Împărăţia. Tatăl Adam s-a răsculat împotriva voinţei divine, şi călcând legământul Lui şi-a atras asupră-şi o avalanşă de imperfecţiuni şi moartea, care de atunci a rămas peste lume — domnia păcatului şi a morţii.

Cuvântul lui Dumnezeu dezvăluie că la timpul potrivit El va îndepărta blestemul şi va aduce binecuvântări şi ocazii fiecărui membru al rasei noastre. Dar între timp, El va aduna o clasă specială pentru un scop special — Biserica Întâilor-născuţi, ale căror nume sunt scrise în cer (Evrei 12:23). Aceştia vor fi mult înălţaţi şi vor fi folosiţi de Cel Atotputernic împreună cu Mântuitorul Isus în marea lucrare de binecuvântare a lumii întregi. Aceştia sunt Sămânţa lui Avraam, Corpul lui Mesia, al cărui Cap este Isus. Galateni 3:16-29.

Cel mai mare privilegiu al timpului de acum este acela de a intra în această companie aleasă de sfinţi ai lui Dumnezeu. Credinţa şi ascultarea sunt cerinţele necesare pentru a putea intra în această companie. Acea credinţă trebuie să-L recunoască pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu, Purtătorul păcatului. Trebuie să-L recunoască şi ca Model şi Exemplu. Răsplata va fi a celor care au spiritul Lui, dispoziţia Lui, şi care vor merge în viaţa de acum în urmele Lui. Aceştia vor câştiga în cele din urmă cu El gloria, onoarea şi nemurirea — Împărăţia.

În timpul actual, lumii i se va părea că ei sunt de partea nefavorabilă, o bătălie împotriva lumii, a cărnii şi a Adversarului. Lumea nu poate înţelege de ce plăcere şi binecuvântare se bucură aceştia de fapt, datorită faptului că renunţă la voinţa lor pentru a face voinţa lui Dumnezeu şi datorită Spiritului Domnului, pe care îl primesc în consecinţă. Dar numai aceştia au pacea, bucuria şi binecuvântarea pe care lumea nu le poate nici da, nici lua. Ceea ce alţi oameni caută şi nu reuşesc să găsească, de aceasta se bucură sfinţii lui Dumnezeu.

“Ei au o pace fără măsură,

Şi bucurii ce nu se sfârşesc.”