“Căci El va porunci îngerilor îmesagerilorş Săi pentru tine, să te păzească în toate căile tale.” Psalmul 91:11.

În mijlocul “timpurilor periculoase” ale acestei “zile rele” şi a vocilor de avertizare ale sfinţilor profeţi şi apostoli, care arată cursele, molimele şi pericolele subtile din toate părţile — şi, de asemenea, în mijlocul înţelegerii sensului existenţei reale a acestor asedii rele şi pericole — cât de preţioase sunt pentru sfinţi protecţia şi grija divină şi iubirea Lui personală!

Evident, persoana la care se face referire în textul nostru, care dă o sarcină sau un mesaj, este Iehova, Tatăl ceresc. Profetul David profeţeşte în legătură cu o persoană atunci viitoare. Noi credem că acea persoană în primul rând era Domnul nostru Isus Cristos; şi în al doilea rând, toţi cei pe care El i-a acceptat ca membri ai Corpului Său de-a lungul acestui Veac Evanghelic — clasa Mesia, Cap şi membre. Cuvintele implică o grijă specială a lui Dumnezeu asupra acestei clase. Peste tot în Scripturi se face referire la ei ca la cei pe care Dumnezeu îi iubeşte în mod special şi le poartă de grijă. Domnul nostru Isus este Singurul Fiu Conceput şi preaiubit, şi toţi cei care sunt membrii Săi sunt iubiţi în mod special. Isus le-a spus unora dintre ucenicii Săi credincioşi: “Însuşi Tatăl vă iubeşte”.

Înţelegem că sarcina dată îngerilor are o aplicare foarte largă. Apostolul Pavel ne asigură că îngerii lui Dumnezeu sunt spirite slujitoare trimise să ajute şi să slujească pe acei care vor fi moştenitorii mântuirii, cei mântuiţi din acest Veac Evanghelic. Da, toţi aceştia, deoarece cred în Cristos, deoarece în inimă sunt credincioşi, deoarece s-au consacrat pe deplin Domnului şi au fost concepuţi de spiritul Său, sunt subiecţii speciali şi fericiţi ai harului Său, slujiţi de mesagerii invizibili. Domnul nostru Isus arată practic aceeaşi idee în declaraţia Sa: “Îngerii lor în ceruri văd pururea îau acces laş faţa Tatălui Meu”. Cuvintele Învăţătorului par să implice că unul sau mai mulţi dintre aceşti îngeri au în grijă pe consacraţi, chiar cei Aleşi.

Domnul nostru foloseşte o figură de stil diferită de cea a apostolului, ca şi cum ne-ar asigura că aceşti mesageri nu vor întârzia să aibă grijă de interesele noastre. Ei nu vor fi împiedicaţi de afaceri cereşti mai importante, ci imediat vor avea acces direct la prezenţa şi atenţia divină, astfel încât interesele noastre vor primi toată atenţia necesară. Domnul nostru vrea să ne dăm seama că facem parte din Casa Fiilor, sub conducerea Lui, Fiul principal, aşa că interesele noastre sunt duse înaintea Tatălui neîntârziat. Interesele noastre sunt pe primul loc, îngerii noştri au întotdeauna acces la Tatăl. Înainte de a vorbi, El ne cunoaşte gândurile. Înainte de a ne da seama de necesităţile noastre, El a făcut pregătire pentru ele. A fost aranjată o grijă veghetoare. Este greu pentru noi să înţelegem cum Dumnezeu Cel Atotputernic poate acorda o astfel de grijă şi atenţie specială pentru nevoile noastre. În loc să ne mândrim că Dumnezeu a manifestat astfel de atenţie iubitoare faţă de noi, să ne facă să simţim ce mici suntem, ce nevrednici de astfel de binecuvântări.

Deşi Tatăl îi foloseşte astfel pe mesagerii cereşti, aceasta nu anulează în nici un caz ideea că Domnul îi foloseşte frecvent pe copiii Săi pământeşti ca servitori, unul pentru altul. Într-adevăr, putem fi siguri că mesagerilor invizibili li se cere în gene­ral să acţioneze prin intermediul oamenilor. Despre aceasta avem ilustraţii în lucrarea Secerişului, supravegheată de Domnul nostru prezent şi de oştile Sale cereşti, totuşi în principal realizată de membrii Corpului Său în trup.

Apostolul Pavel afirmă că Domnul face servitorii Săi o flacără de foc şi ne sugerează că orice agenţie şi putere pe care providenţa divină le foloseşte, fac parte din grija Sa pentru poporul Său (Evrei 1:7). Cu alte cuvinte, fiecare mijloc folosit de Dumnezeu — fie foc, fie electricitate, fie om, sau orice altceva — ar fi un mesager al lui Dumnezeu. Şi orice n-ar fi spre lauda Sa şi n-ar realiza ceea ce vrea El, poate să limiteze — după cum ne spune. Psalmul 76:10.

Învingătorii se dezvoltă prin încercări

Aceşi îngeri sunt ca “să te păzească în toate căile tale” — nu numai în toate lucrurile Bisericii, atât individual cât şi colectiv, ci şi în orice vreme; ea a fost păzită în timpul Evului Mediu precum şi în alte perioade. Dar această grijă nu ne va feri de ispită. Nimeni nu poate face parte din această Biserică aleasă dacă nu are încercări. Pentru a avea calităţile de învingători ale inimii, ei trebuie să aibă probe. Dar harul promis al Domnului va fi cu ei pentru ajutorul lor — nu să învingă pentru ei, ci să-i susţină. Harul Său ne este de ajuns. El nu completează pentru voinţa slabă, ci completează pentru corpurile imperfecte. Dacă voinţa este slabă, El nu-i vrea pe aceştia în Biserica Sa aleasă. El vrea ca poporul Său să aibă o voinţă tare — să nu se îndoiască de nimic — să fie învingători.

Versetul următor din Psalmul din care este luat textul nostru spune în continuare că aceşti mesageri care au răspundere pentru afacerile Bisericii, Cap şi Corp, vor păzi picioarele de poticnire. La modul general am putea să aplicăm termenul picioare la unii membri ai Corpului până la capăt, în toate timpurile Veacului; după cum am putea spune, de exemplu, că un membru este mână, altul este picior etc. Biserica, bazându-se pe acele membre picioare pe tot parcursul, în tot Veacul Evanghelic, va fi îndrumată corect; ei nu vor fi lăsaţi să se poticnească; deoarece “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea”. Astfel ei vor fi în stare să depăşească dificultăţile căii.

Astfel, de-a lungul întregului Veac Evanghelic, mesagerii Domnului au ajutat pe poporul Său în toate încercările lor. Dar această referire la picioare pare să se aplice în mod special la ultimii membri ai Corpului lui Cristos. “Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea … celui care zice Sionului: “Dumnezeul Tău împărăţeşte!”” (Isaia 52:7). Aceasta ar părea să se aplice chiar la ultimii membri ai Bisericii. Aceasta nu s-a putut spune de-a lungul întregului Veac. Numai noi care trăim acum trebuie să spunem.

Aceste diferite manifestări ale progresului pe care îl vedem, sunt doar începutul. Noul regim de abia acum începe. După ce Domnul nostru va fi eliberat şi glorificat Biserica, atunci El va începe lucrarea cu lumea. Nimeni n-a avut în trecut dreptul să spună “Dumnezeul Tău împărăţeşte”; dar din 1878 noi facem această vestire.

Prezenţa lui Cristos — o piatră de poticnire

Textul pare să implice că membrele picioare din timpurile noastre vor fi într-o poziţie de încercare specială şi vor fi ca o piatră de poticnire. Şi aceasta ne aminteşte că Domnul a prezis lucrul acesta, zicând: “Şi atunci El va fi … o piatră de poticnire, o stâncă de cădere pentru amândouă casele lui Israel” (Isa. 8:14). Această piatră a fost o piedică la sfârşitul Veacului Iudeu (1 Petru 2:8). Scripturile arată că Isus este Calea. Domnul este o Piatră de Poticnire pe cărarea multora. Aceste pasaje nu se referă la lume. Nu naţiunile păgâne s-au poticnit în Isus la prima Sa Venire, ci unii dintre israeliţii adevăraţi s-au poticnit atunci. Şi textul implică poticnirea unora dintre adevăraţii israeliţi spirituali din cauza venirii Domnului într-un mod total diferit de ceea ce şi-au imaginat ei. Astfel noi credem că există azi foarte mulţi creştini buni care se poticnesc în prezenţa lui Cristos. Ei au gândit aşa şi aşa şi şi-au imaginat aşa şi aşa. Şi totul este atât de diferit de ceea ce şi-au imaginat şi au aşteptat, încât este exact cum a fost la sfârşitul Veacului Iudeu, când rabinii s-au poticnit.

Întrebarea este: De ce nu au îngerii responsibilitate peste toţi oamenii buni, aşa încât să nu se poticnească? Nu este aceasta promisiunea? Răspunsul este că promisiunea a fost făcută tuturor celor care fac parte din clasa aleasă. Dar pentru a rămâne membri ai acestui Corp, toţi trebuie să reziste la încercare. Aceasta va fi o probă. Vreau ei să aibă ajutorul îngerilor — mesagerilor? Sunt ei dispuşi să învingă aceste dificultăţi şi să rămână pe cale?

O clasă va fi într-o stare de a primi încercările într-un mod potrivit; altă clasă va fi atât de încrezătoare în sine, atât de supraîncărcată cu grijile acestei vieţi şi atât de deficitară în dezvoltarea spirituală, încât ea nu va fi gata să se folosească de serviciul îngerilor. Aceasta este pentru că Dumnezeu foloseşte ca mesageri ai Săi pe unii pe care lumea nu este gata să-i primească.

Paralelismul Între Veacul Iudeu Şi cel Evanghelic

În Veacul Iudeu Domnul i-a folosit pe unii pe care cărturarii, învăţătorii Legii şi preoţii cei mai de seamă nu i-au putut accepta deloc. Dacă voia să folosească agenţi, canale sau mesageri pentru a învăţa poporul, de ce n-a ales pe cărturarii învăţaţi sau pe fariseii pompoşi din acele zile? De ce a folosit Domnul ca mesageri ai Săi oameni care fuseseră pescari, colectori de taxe — persoane pe care cei învăţaţi le considerau total nepotrivite ca instructori sau învăţători? Ne amintim că la sfârşitul Veacului Iudeu s-a scris despre doi dintre ei (şi poate despre toţi) că poporul şi-a dat seama că erau neînvăţaţi şi ignoranţi (Fapt. 4:13). Cum se face că Dumnezeu a trecut pe lângă unii dintre cei mai învăţaţi oameni ai acelor zile? “Ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, pentru că aşa este plăcut înaintea Ta!” Mat. 11:25, 26.

Aşa este şi astăzi, Domnul foloseşte canale, mijloace, mesageri care nu sunt acceptabili pentru mulţi de care aceştia se apropie. În timp ce aceştia mulţi se gândesc ce să creadă, greoi însă din cauza supraîncărcării cu grijile acestei vieţi, compania aleasă va fi formată. Atunci cei dintâi vor spune: “Doamne, deschide-ne”. Dar Domnul va declara că nu-i poate recunoaşte ca membri ai Corpului Său, Aleşii. Ei nu-şi vor fi arătat spiritul blândeţii, gentileţei, răbdării, iubirii, necesare pentru a le da un loc în acest Corp. Astfel numai membrii Corpului vor fi ridicaţi de către mesageri şi trecuţi în siguranţă prin încercările şi dificultăţile care vor fi permise să probeze iubirea, loialitatea şi ascultarea de voinţa lui Dumnezeu, a tuturor celor care au făcut un Legământ de Sacrificiu cu El — chiar până la moarte.

UN CUVÂNT PENTRU VEGHETORI

“Să veghem şi să fim treji.” 1 Tesal. 5:6.

R 5256 W. T. 15 iunie 1913 (pag. 181-182)

Apostolul Pavel se adresează Bisericii, incluzându-se şi pe sine, când spune: “Să veghem şi să fim treji”. El arată în context faptul că noi trebuie să veghem pentru Ziuă, pentru Împărăţia lui Mesia, care va produce acea Zi. Noi ştim să aşteptăm răsăritul Soarelui Dreptăţii. Biserica trebuie să fie eliberată de păcat şi moarte devreme în dimineaţa acelei Zile minunate. Partea lor va fi în Prima Înviere, la glorie, onoare şi nemurire cu Domnul lor.

Sf. Pavel ne spune că Dumnezeu aşa a aranjat programul Său încât Ziua va veni ca un hoţ noaptea — pe furiş; şi cei care dorm nu vor fi conştienţi că Ziua a venit şi de aceea s-ar putea să nu fie într-o atitudine de aşteptare. Cuvintele Învăţătorului nostru sunt: “Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva … ziua aceea să vină peste voi fără veste …Vegheaţi deci” (Luca 21:34, 36). Credem că El lasă chestiunea neclară, deoarece va fi mai bine pentru noi în ansamblu să nu ştim timpul exact. De exemplu, în lunga perioadă a Evului Mediu a fost mai bine pentru creştinii că n-au cunoscut exact timpul când Cristos Se va întoarce. În ziua lor au fost evenimente minunate, şi de fapt au fost în fiecare zi, dar cu atât mai mult, după cum citim, când Ziua se apropie.

Deşi adversarul este întotdeauna activ în eforturile lui de a face rău cauzei Domnului, el va fi încă şi mai ispititor în influenţele sale rele în zilele din urmă. Noi trebuie deci, în timp ce Ziua se apropie, să fim tot mai atenţi să ne păzim la fiecare punct de atac. Domnul ne permite această veghere şi va răsplăti pe cei credincioşi; căci El găseşte plăcere în veghetori. Aceştia nu vor fi neglijenţi. Cine este neglijent nu va face parte din clasa Împărăţiei, căci ei nu sunt din aceia pe care El doreşte să-i glorifice.

Dumnezeu doreşte ca acei care sunt treji să înveţe tot mai mult din Planul Său. Aceştia vor creşte în har şi cunoştinţă în timp ce veghează. Ei nu vor fi asemenea lumii. Lumea va fi insensibilă — va fi nevrednică de acea Zi. Acum întunericul acoperă tot pământul. Dar poporului lui Dumnezeu îi este dată o lumină specială. Ei iubesc lumina. “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Psa. 119:105). Nu este o lumină ca aceea a Lunii, care ajunge departe, ci doar o lumină mică la picioarele celor care veghează pentru ea. Cei care adorm vor constata că li se stinge lumina.

Dovezi ale zilei celei noi

Calea pe care Domnul a marcat-o pentru poporul Său de-a lungul Veacului a fost o cale îngustă — o cale foarte îngustă. Lumina Sa este dată numai celor care caută — celor care aşteaptă — celor care veghează. Aceştia vor discerne zorile dimineţii.

Ceilalţi nu vor vedea. Ei nu veghează ca să prindă licăririle noii Zile. Deşi se întâmplă lucruri care sunt dovezi ale noii Zile, ei sunt inconştienţi. De exemplu, binecuvântările minunate ale zilei noastre sunt manifestări ale noii Dispensaţii. Zorile sunt aici. Suntem uimiţi că oamenii nu văd. Dar ei atribuie aceste lucruri minunate altor cauze. Ei cred că acestea sunt numai rezultatele unui alt pas înainte al omului în progresul de la stadiul de maimuţă. El a devenit mai inteligent, merge la concerte, biserici etc. Se depărtează tot mai mult de maimuţă! Puterea de a folosi aburul şi electricitatea le dovedeşte acestora că noi intrăm înVeacul Creierului! Ei uită că puţini sunt inventatori talentaţi etc.

Noi putem vedea că toate aceste mari binecuvântări aparţin noii Dispensaţii. Dumnezeu face aceasta. Putem vedea că nu savanţii, ci acei mai puţin educaţi au făcut invenţiile minunate foarte folositoare pentru om. Invenţiile care s-au dovedit a fi cele mai mari binecuvântări pe care le-a avut lumea vreodată au fost făcute de oameni simpli. Aceste lucruri nu sunt datorate “veacului creierului”, cum ne spun ei. Poate că nimeni din generaţia de acum nu se poate compara cu Shakespeare; poate că nimeni nu se poate compara cu sf. Pavel; poate că nimeni nu se poate compara cu Solomon, cu David sau cu Moise.

Veghetori pentru un scop

Apostolul spune: “Să veghem şi să fim treji”. Nu putem spune că aici el se referă la abţinerea de a folosi băuturi alcoolice, tutun şi alte lucruri care au efect de amorţire a nervilor. Ideea este că noi trebuie să fim veghetori şi treji la minte. Găsim foarte mulţi oameni care sunt emoţionaţi — purtaţi încolo şi încoace de orice vânt de învăţătură. Ei nu pot da motivul pentru ceea ce acceptă. Ei nu ştiu că Adevărul este intenţionat numai pentru o singură clasă de oameni — pentru cei care veghează.

Cât de atent trebuie să urmărim toate semnele Zilei noi care se înmulţesc! Dar veghetorul care stă la post şi vede lucrurile desfăşurându-se, dar îşi ţine gura închisă, nu este de nici un folos. Noi vrem un veghetor pentru un scop! Cei care sunt atenţi trebuie să atragă atenţia şi altora asupra acestor lucruri minunate. Ei trebuie să caute să trezească Casa Credinţei.

Sunt oameni la fel de consacraţi ca şi noi, poate, numai că nu sunt treji. Ar trebui să-i mişcăm cu blândeţe pentru a-i deştepta să vadă lucrurile minunate. Şi deoarece vom fi chemaţi în curând la căsătorie, trebuie să ne amintim că o parte din vegherea noastră trebuie să fie ca să ne păstrăm hainele albe. Trebuie să veghem cu un scop. Dacă ne dăm seama cât de aproape este Mirele, cât de atenţi trebuie să fim cu veşmintele noastre! Ceilalţi nu ştiu, dar Mireasa aleasă ştie cât este de aproape Mirele. Ea va veghea şi va fi trează.

Într-un sens al cuvântului, ar putea fi multe lucruri care să ne ducă la emoţionare. Am putea doar să sărim în sus când vedem lucrurile minunate şi să batem din palme etc. Dar nu aşa trebuie să fie! Noi trebuie să fim treji. Însă nu trebuie să fim amorţiţi — nepăsători. Să ne amintim că Domnul ne dă această cunoştinţă pentru a o folosi, şi s-o folosim tot mai mult. Pe măsură ce ne vedem tot mai clar imperfecţiunile, să veghem şi să fim treji şi în consecinţă vom fi circumspecţi, vom fi de ajutor altora şi ne vom îmbrăca tot mai mult cu roadele şi harurile Spiritului sfânt — răbdare, blândeţe, gentileţe, bunătate frăţească, iubire. Şi veghind, vom îndepărta mânia, răutatea, ura, invidia, cearta. Astfel vom fi plăcuţi şi acceptabili pentru Mire, şi astfel ne vom pregăti să intrăm cu El în bucuriile şi binecuvântările care sunt acum atât de aproape — chiar la uşă.

“RĂSCUMPĂRAREA VOASTRĂ ESTE APROAPE.”

“Vino, poporul meu, intră în cămările tale şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! Căci iată,Domnul iese din locuinţa Lui ca să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; şi pământul va da sângele pe faţă şi nu îi va mai acoperi pe cei ucişi.” Isaia 26:20, 21.

R 5255 W. T. 15 iunie 1913 (pag. 179-181)

Există o gingăşie afectuoasă în aceste cuvinte ale Tatălui nostru ceresc, care ne ajută să ne dăm seama de marea Sa iubire pentru poporul Său şi grija Sa specială asupra lor. Dar în timp ce apreciem cu multă recunoştinţă această iubire specială şi grijă, prin mângâierea, încurajarea şi protecţia acordate nouă de Tatăl nostru ceresc în marea strâmtorare a lumii, ne-ar lipsi mult din Spiritul Său dacă am primi chestiunea cu mulţumire de sine, uitând marea Sa iubire şi faţă de lume. Această iubire, ascunsă în spatele norilor indignării Sale drepte împotriva păcatelor, cu înţelepciune dă lovitura grea, aceea care le va sfărâma toţi idolii şi le va umili mândria până la ţărână, pentru ca astfel rănile dureroase ale mâniei Lui să-i pregătească pentru vindecarea veşnică.

Dacă Dumnezeu a iubit lumea aşa încât să dea pe singurul Său Fiu conceput, “pentru ca oricine crede în El să nu piară îveşnicş ci să aibă viaţă veşnică”, El îi iubeşte şi acum, şi iubirea Lui este cea care mânuieşte nuiaua corectării lor. De asemenea El ar vrea ca poporul Său să dea atenţie judecăţilor Sale, şi în timp ce se bucură de lumina soarelui favorii Sale, fiindcă prin credinţă au ajuns într-o atitudine în care o pot primi, El vrea ca ei să împărtăşească spiritul Său faţă de lume; şi în timp ce loviturile indignării Sale drepte cad greu asupra lumii, El vrea ca noi să le arătăm cauza calamităţilor şi singurul lor remediu — “În pocăinţă îînaintea lui Dumnezeuş şi în odihnă îdoar în Elş va fi mântuirea voastră, în seninătate şi în încredere va fi tăria voastră.” “Staţi liniştiţi şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu voi fi înălţat peste neamuri, Eu voi fi înălţat pe pământ!” Isa. 30:15; Psa. 46:10.

Dar cine sunt aceia pe care Domnul binevoieşte să-i cheme cu numele afectuos “poporul Meu”? Cuprinde această clasă pe toţi cei peste care este chemat numele Lui? Nu; fiindcă aşa ar fi inclus un număr mare de pretinşi. Cum exprimă psalmistul, cuprinde pe toţi aceia care au făcut legământ cu Dumnezeu prin jertfă (Ps. 50:5) — toţi copiii lui Dumnezeu consacraţi şi credincioşi, oricât de tineri sau de slabi ar putea fi, ale căror inimi sunt fixate ferm şi hotărât să fie copii cu adevărat loiali şi supuşi prin harul Său care ajută.

A fi număraţi printre copiii lui Dumnezeu este un mare privilegiu; dar înseamnă cu mult mai mult decât mulţi par să înţeleagă — mult mai mult din partea lor şi din partea lui Dumnezeu. Din partea lor înseamnă nu numai faptul de a avea un nume ca să trăiască în ceva organizaţie mare care poartă nume creştin, ci faptul că ei au devenit fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu prin Cristos; că s-au consacrat deplin lui Dumnezeu să urmeze în urmele iubitului Său Fiu; că au renunţat la pompa şi slava deşartă a lumii, şi au făcut legământ să trăiască separaţi de spiritul, ambiţiile, speranţele şi scopurile ei; şi nu numai atât, dar în urmarea acelui legământ se străduiesc zilnic să fie credincioşi şi cu smerenie să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe conducătorul şi capul lor, Cristos Isus.

Din partea lui Dumnezeu înseamnă împlinirea tuturor făgăduinţelor Sale îndurătoare prin Cristos, atât pentru viaţa de acum cât şi pentru cea care vine. Înseamnă că în viaţa de acum avem iubirea Sa părintească, grija, disciplinarea, învăţătura, sfatul, protecţia şi încurajarea, până la sfârşit; şi că după aceea vom fi primiţi în prezenţa Sa glorioasă şi în odihna, bucuria şi pacea Sa veşnică. O, ce binecuvântare, să fii poporul lui Dumnezeu, chiar şi în viaţa de acum răsplata favorii Sale este incalculabilă.

“locuinţa tainică" a sfinţilor săi

Locul ascuns este “locuinţa tainică a Celui Preaînalt", “la umbra Celui Atotputernic” (Ps. 91:1-9). Această locuinţă tainică a Celui Preaînalt, Preaiubit, este locul comuniunii şi părtăşiei intime cu Dumnezeu, prin privilegiul binecuvântat al rugăciunii şi prin credinţa în Cuvântul Său preţios şi grija Sa providenţială promisă.

“Când totul în jurul nostru cedează,

El este a noastră speranţă, a noastră siguranţă.”

O, ce preţios este acest loc ascuns! Ce odihnă şi împrospătare găsim în mijlocul zguduirii care agită chiar acum lumea întreagă şi în special naţiunile creştinătăţii — odihnă de mândria şi de nechibzuinţa oamenilor în efortul lor nereuşit de a reajusta ordinea socială actuală nesatisfăcătoare; şi odihnă de cearta limbilor în încercarea lor la fel de deşartă de a dezvolta principiile clare ale adevărului şi dreptăţii din confuzia actuală a tradiţiilor umane (Ps. 31:20). Aici găsim noi odihnă, pace, lumină şi bucurie, pe care lumea nu le poate da, nici lua.

Puţini sunt într-adevăr aceia care pot înţelege motivele noastre în faptul că astfel ne retragem din lume şi din diferitele organizaţii ale bisericii creştine nominale, ca să umblăm numai cu Dumnezeu; şi multe sunt ocările pe care aceştia trebuie să le îndure pentru numele Lui. Dar nu te teme: “încuie uşa îcredinţeiş după tine” şi nu da atenţie ocărilor; fă-te că nu le auzi şi “Sfinţiţi însă pe Domnul oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi (Isa. 8:13); şi “Pe lângă toate acestea, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale Celui Rău” (Efes. 6:16). “Şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa voastră.” 1 Ioan 5:4.

Pentru a ne inspira astfel de credinţă, Domnul ne-a oferit, pe lângă toate făgăduinţele Sale scumpe, atâtea încurajări la încredere simplă, copilărească în El, şi ne-a cerut să nu dăm atenţie ocărilor omului, zicând: “Ascultaţi-Mă, voi, care cunoaşteţi dreptatea, popor care ai în inimă Legea Mea! Nu te teme de dispreţul oamenilor şi nu tremura de insultele lor. … Eu, Eu sunt Cel care vă mângâi. Dar cine eşti tu ca să te temi de omul cel muritor şi de fiul omului, care trece ca iarba, şi să uiţi pe Domnul,care te-a făcut, care a întins cerurile şi a întemeiat pământul? De ce să tremuri mereu toată ziua, înaintea mâniei asupritorului, când se pregăteşte să distrugă? … Eu am pus cuvintele Mele în gura ta şi te-am acoperit cu umbra mâinii Mele, ca să întind cerurile şi să întemeiez pământul şi să zic Sionului: “Tu eşti poporul Meu!”” Isa. 51:7, 12, 13, 16.

În timp ce furtuna necazului care va cuprinde toată lumea îi va afecta pe toţi oamenii, individual şi colectiv, poporul Domnului care se apropie încă mai mult de El, intrând mai deplin în locuinţa tainică a comuniunii, părtăşiei şi odihnei în El, şi închizând uşa credinţei după ei, vor fi în siguranţă ascunşi de alarma, frica şi tremurul care va pune stăpânire pe toate clasele. Şi în timp ce vor îndura răbdător efectele lui asupra intereselor lor vremelnice, ei se vor bucura nu numai în cunoştinţa Providenţei conducătoare a Domnului, în uragan şi în furtună, ca şi în perioadele de linişte ale vieţii, dar şi în asigurarea Sa binecuvântată că mânia Lui se va descoperi astfel numai “pentru o clipă” şi apoi Împărăţia Lui dreaptă se va manifesta în putere şi mare slavă, iar ei “vor străluci ca soarele”. Mat. 13:43.

Vorbind despre necazul de la sfârşitul Veacului Evanghelic, Domnul nostru a spus: “Vegheaţi deci tot timpul şi rugaţi-vă ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului” (Luca 21:36). Din nou (versetul 28) El a spus: “Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele, pentru că răscumpărarea voastră se apropie”. “Vino, Poporul Meu, intră în cămările tale şi încuie uşa după tine.”

Cât de mare necaz va fi în timpul trecerii noastre în “cămările” ascunse, în trecerea la Domnul, nu ştim. Totuşi când acest necaz va veni, va fi aşa o binecuvântare de la Domnul, încât cei care vor trece prin el vor putea să se bucure în strâmtorare. Oricare vor fi experienţele lor, aceştia vor fi bucuroşi prin aceea că se vor gândi că vor fi pentru totdeauna cu Domnul. Noi ne putem bucura aşa cum s-a bucurat sf. Ştefan.

Răsplătirea pentru păcatul cu voia

Versetul 21 pare să se refere la funcţionarea principiului dreptăţii în judecăţile lui Dumnezeu peste lume. Tatăl ceresc reprezintă Dreptatea şi El a hotărât ca toată Mila Sa să fie exercitată prin Domnul Isus Cristos. Domnul nostru va fi în mod special identificat cu strâmtorarea peste naţiuni, dar nu va fi atât de mult lucrarea Lui, cât a Tatălui. Ziua de Strâmtorare este numită Ziua lui Iehova. Citim că “Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor” şi acolo va fi un mare cutremur de pământ. Zaharia 14:4.

În timp ce Dumnezeu n-a făcut nimic pentru omenire în cei şase mii de ani trecuţi, ci S-a odihnit în privinţa vreunei lucrări de Restabilire, totuşi în unele cazuri El a intervenit pentru a preveni răspândirea răului, precum în cazul amaleciţilor şi a sodomiţilor. Scripturile par să arate că la sfârşitul acestui Veac, El va interveni în rânduielile omenirii şi va face dreptate în timpul de necaz.

În Scripturi, dreptatea este reprezentată ca cerând o răsplătire. Sângele victimelor ucigaşilor se spune că strigă după răzbunare. Fie că păcatul a fost o ucidere literală, sau a fost o nedreptate care a dus la crimă sau sinucidere, Dreptatea va cere de la omenire pe seama acestuia o răsplătire egală. Dreptatea cere de la copiii lui Adam să sufere. Biserica lui Cristos este o clasă separată, luată din lume şi cu păcatele iertate. Ei sunt susţinătorii Adevărului şi ai dreptăţii.

Dar acest timp de necaz care vine peste lume va fi timpul când Dreptatea va primi ce i se cuvine, să zicem aşa. Dreptatea îşi va lua “măsura de carne”. Ea va face răzbunare pentru păcatele mai mult sau mai puţin voite ale omenirii. Clasa care a recoltat beneficiu din jefuirea săracilor în trecut, va trebui să plătească Dreptăţii ceva din ce se cuvine pentru a regla conturile. Apostolul Iacov spune: “Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi strigaţi din cauza nenorocirilor care vin peste voi!” Nu trebuie să gândim însă că în acest timp Dumnezeu Se ocupă de bogaţi. Nimeni nu este în încercare acum cu excepţia Bisericii lui Cristos. Ceilalţi sunt numai omenirea, unei părţi din ea Dumnezeu permiţându-i să aducă o măsură de răzbunare asupra celeilalte. Dar situaţia extremă a omului va fi ocazia lui Dumnezeu. Timpul hotărât pentru stabilirea Împărăţiei Sale va fi venit şi El va face ca această mânie a omului să realizeze binele pentru omenire.

Acei care cauzează acest necaz ce vine nu sunt conştienţi de ceea ce fac. Dar când satisfacerea Dreptăţii va fi fost îndeplinită, Împărăţia lui Mesia va mijloci. Citim că “dacă acele zile n-ar fi scurtate, nimeni n-ar scăpa”. Această impunere a pedepsei pentru astfel de păcate cum le-am enumerat, nu este deloc în conflict cu învăţătura Bibliei că Cristos a murit pentru păcat. Isus plăteşte datoria pentru păcatul lumii.

Această datorie pentru păcatul lumii a fost pedeapsa cu moartea. Dacă Domnul nostru Isus nu satisfăcea acea pedeapsă, lumea nu era eliberată niciodată. Acea pedeapsă cu moartea ar fi rămas peste lume, fără nici o nedreptate, de nici un fel. Egoismul care a condus la crimă este totuşi mult mai mult decât satisfacerea pedepsei păcatului lui Adam de către Domnul nostru. Oricine, prin nedreptate, a provocat situaţii criminale, este făcut răspunzător de acele situaţii.

Citim că la sfârşitul Veacului Iudeu Domnul nostru a spus că Dumnezeu va cere de la acea generaţie se dea socoteală de tot sângele vărsat al celor drepţi, începând de la Abel încoace (Matei 23:35). Şi necazul care a venit peste naţiunea iudee la sfârşitul Veacului lor a rezolvat deplin socoteala. Ei au avut lumină şi cunoştinţă şi astfel au fost făcuţi răspunzători. Ei au fost obligaţi să sufere din cauza vătămărilor care nu numai că au fost săvârşite de unii, dar au fost şi sprijinite sau permise de alţii.

Lumină şi responsabilitate

La sfârşitul acestui Veac, s-ar părea că judecata Domnului va fi peste creştinătate, care a avut multă lumină, deşi uneori numai o lumină refractată. Dar odată cu această lumină vine o măsură de responsabilitate şi se pare că edictul Domnului este că ei nu vor scăpa de pedeapsă. De la această generaţie, El va cere tot sângele celor drepţi vărsat în timpul acestui Veac, aşa cum a fost cerut de la iudei la sfârşitul Veacului lor. Aceasta va cauza marele timp de strâmtorare acum, aşa cum a fost atunci. În ceea ce priveşte lumea, ea ar putea să nu înţeleagă relaţia dintre acest timp şi trecut. Noi ştim numai din Scripturi. Dumnezeu ne dă această înţelegere ca să putem avea mai mare echilibru şi confort al minţii.

Gândindu-ne la natura necazului de la sfârşitul acestui Veac, în primul rând trebuie să ne amintim că este un necaz care vine peste lume şi peste făţarnici. Domnul ne spune că dacă noi suntem credincioşi, nu vom intra sub condamnarea care vine peste lume. Sugestia este că acei care nu sunt destul de credincioşi pentru a intra în turma mică, vor intra sub această condamnare cu lumea. Astfel Domnul ne spune despre unii care îşi vor primi partea odată cu făţarnicii. Mat. 24:51.

Numai clasa grâului constituie Biserica lui Cristos. Numai ei vor fi adunaţi în grânar (Mat. 13:30). Clasa neghinei va trece prin acest timp de strâmtorare care vine peste lume. Clasa făţarnică îi va include pe bogaţii acestei lumi. Acestora li se adresează sf. Iacov, 5:1-6. În aceste versete, apostolul se abate de la linia sa de gândire. Apoi se adresează iarăşi Bisericii. Necazul va fi în special greu pentru bogaţi, care sunt reprezentaţi plângând şi strigând din cauza nenorocirii.

Clasa Mulţimii mari este tipic reprezentată prin ţapul de trimis din ceremoniile Zilei Ispăşirii. Viţelul simbolizează pe Domnul nostru Isus, iar ţapul Domnului pe urmaşii Săi credincioşi (Evrei 13:11-13). După ce acei credincioşi îşi vor sfârşi cursul, atunci se va face ceva cu ţapul de trimis — Mulţimea mare. Relatarea din Leviticul este foarte specifică, şi anume că marele preot va pune atunci pe capul ţapului de trimis toate nelegiuirile întregului Israel (Lev. 16:21). Toate păcatele poporului erau puse pe capul ţapului de trimis, pentru a le putea îndepărta — pentru a face o mulţumire deplină. După cum s-a sugerat, Dumnezeu a făcut pregătire pentru anularea păcatului originar prin Cristos, şi a făcut aranjamente pentru satisfacerea Dreptăţii în privinţa tuturor celorlalte păcate ale lumii, prin clasa Mulţimii mari.

Există o corespondenţă între sfârşitul Veacului Iudeu şi sfârşitul Veacului Evanghelic în această privinţă: După cum ispăşirea pentru luarea vieţii lui Isus a fost cerută de la naţiunea Iudee, tot aşa la sfârşitul Veacului Evanghelic, viaţa sacrificată a Bisericii va fi într-o măsură cerută de la Israelul spiritual nominal.

Domnul pare să dea această sugestie, când spune, “să se ceară de la această generaţie sângele tuturor prorocilor, care a fost vărsat de la întemeierea lumii; de la sângele lui Abel, până la sângele lui Zaharia, ucis între altar şi casă; da, vă spun, se va cere de la generaţia aceasta” (Luca 11:50, 51). Şi sf. Pavel scrie că toate lucrurile scrise în profeţii vor fi împlinite. Astfel la sfârşitul acestui Veac sunt anumite lucruri puse pe seama creştinătăţii pentru faptele lor rele. Acestea vor include toate persecuţiile din acest Veac Evanghelic, probabil incluzând şi toate persecuţiile împotriva evreilor. De aceea Scripturile arată că un mare timp de strâmtorare asemănător cu cel care a venit peste naţiunea iudee va veni acum peste toată creştinătatea. Experienţele lui Israel din anul 70 vor avea paralelă în experienţele din 1915.

ÎNTREBĂRI BEREENE LA STUDII ÎN SCRIPTURI

W.T. 1 iunie 1913 (pag. 175)

Volumul 6 cap. 15

VRĂJMAŞII ŞI ATACURILE ÎMPOTRIVA NOII CREAŢII

6 Iulie

Citiţi de la pag. 603 p. 1 până la pag. 605 p. 2

(7) Ce este “fanatismul” şi cum trebuie evitat? şi ce este absolut necesar pentru a aplica potrivit principiile dreptăţii în vieţile noastre zilnice? Pag. 603 p. 1

(8) Ce gând ar trebui ţinut constant în minte de Noua Creatură? Şi care este singura restricţie ce trebuie s-o recunoaştem în această direcţie? Pag. 603 p. 2

Lumea ca vrĂjmaŞ al Noii CreaŢii

(9) De ce este spiritul lumii în general opus standardului Noii Creaţii? Pag. 604 p. 1, 2

(10) De ce este lumea unul dintre cei mai mari vrăjmaşi ai Noii Creaţii şi de ce un antagonism este inevitabil? Pag. 604 p. 3

(11) Explicaţi de ce şi cele mai nobile obiective şi scopuri ale lumii în general sunt contrare standardelor Noii Creaţii? Pag. 605 p. 1

(12) Cu ce spirit ar trebui primite de către noi ura şi opoziţia din partea lumii? Pag. 605 p. 2

13 Iulie

Citiţi de la pag. 606 p. 1 până la pag. 611 p. 1

(13) Explicaţi îndemnul Scripturii “nu iubiţi lumea” etc. (1 Ioan 2:15) Pag. 606 p. 1, 2

(14) A stabilit Domnul pentru noi lucrarea herculeană de a reforma lumea? Şi ar fi potrivit pentru noi să ne înrolăm în denunţarea ordinii prezente a lucrurilor? Pag. 607 p. 1, 2

(15) Ce exemple scripturale putem urma în această direcţie? Pag. 608 p. 1

(16) Care este lucrarea specială a Preoţimii Împărăteşti în timpul prezent? Pag. 608 p. 2, 3

Marele adversar, Satan

(17) Citaţi dovezi Scripturale ale caracterului lui Satan. Pag. 609 până la pag. 611

(18) Ce dovadă Scripturală avem că Satan nu este numai vrajmaşul Bisericii, ci şi al întregii omeniri? Pag. 611 p. 1

20 Iulie

Citiţi de la pag. 611 p. 2 până la pag. 614 p. 1

(19) Explicaţi cum opoziţia lui Satan faţă de Noua Creaţie diferă de cea a lumii şi a propriei noastre cărni? Pag. 611 p. 2

El de la început a fost mincinos şi ucigaş

(20) Ce Scriptură declară că Satan a fost cel care a început revolta împotriva lui Dumnezeu şi i-a condus pe primii noştrii părinţi în păcat şi moarte? Pag. 612 p. 1 primele 13 rânduri

(21) Daţi dovadă Scripturală că Satan a fost creat perfect şi drept. Pag. 612 p. 1, ultima parte

(22) Cum a creat Dumnezeu toate creaturile Sale inteligente astfel încât a fi perfect nu garantează a rămâne în perfecţiune?Pag. 612 p. 2

(23) Sunt între îngeri diferite ranguri şi poziţii? Şi cum au privit îngerii crearea omului? Pag. 613 p. 1

(24) Care a fost probabil gândul lui Satan în ceea ce-i priveşte pe primii noştrii părinţi? Pag. 613 p. 2; pag. 614 p. 1

27 Iulie

Citiţi de la pg. 614 p. 2 până la pag. 619 p. 1

(25) Cum a putut sugera Satan minţii Evei gândul de nedreptate din partea lui Iehova? Pag. 614 p. 2; pag. 615 p. 1

(26) Care a fost probabil dezamăgirea lui Satan văzând rezultatele înşelării lui? Şi de ce a fost responsabilitatea lui Adam mai mare decât a Evei? Pag. 615 p. 2

(27) Rezultatele primei minciuni a lui Satan l-au înclinat spre reformare? Pag. 616 p. 1

(28) Care a fost scopul suprem al tuturor eforturilor lui Satan? Pag. 616 p. 2

(29) Din moment ce Adevărul este mult mai rezonabil decât Eroarea, de ce nu a predominat, şi ce sistem religios a fost capodopera şi reprezentantul vrednic al lui Satan? Pag. 617 p. 1

(30) Arătaţi cum Isaia 14:12-17 se aplică la Satan şi la principalul său sistem reprezentativ? Pag. 618 p. 1, 2

(31) Care este asemănarea între Babilonul literal şi cel simbolic? Şi care va fi soarta lor precum şi soarta lui Satan? Pag. 619 p. 1

INSTRUMENTUL LUI DUMNEZEU ÎN PREGĂTIRE

Exod 2:11-25

“Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! Matei 5:5.

R 5251 W. T. 1 iunie 1913 (pag. 170-171)

Caracterul hotărât al providenţei divine adesea ne uimeşte. Vieţile noastre sunt atât de scurte, limitele noastre atât de multe, încât orice planuri am avea trebuie să ne silim să le realizăm cât se poate de repede. Dar nu aşa este cu Cel Atotputernic, Cel care este Dumnezeu “din veşnicie în veşnicie”. El are timp nelimitat la dispoziţie şi în consecinţă Îşi realizează voinţa suverană cu mare determinare. Este o mângâiere pentru poporul Său faptul că este asigurat că El a ştiut sfârşitul de la început şi face toate lucrurile după sfatul voii Sale. Cei care studiază Biblia sunt binecuvântaţi în măsura în care învaţă că voinţa divină este întotdeauna o voinţă bună — dreaptă, înţeleaptă şi iubitoare.

Educaţia lui Moise este pe scurt rezumată în Scripturi prin afirmaţia că el “a fost înstruit în toată înţelepciunea egiptenilor”. Legenda ne spune ceva despre educaţia lui în filosofiile din acel timp şi declară că a fost un general egiptean plin de succes; dar noi trebuie să urmărim relatarea biblică. Se apropia timpul când Dumnezeu intenţiona să-i scoată pe israeliţi din Egipt, în ţara pe care o promisese lui Avraam că va fi a lor — o ilustraţie vie a unei eliberări încă şi mai mari prin Cel mai mare decât Moise, care acum se apropie.

Providenţele lui Dumnezeu pot fi observate în privinţa experienţelor lui Moise, caracterizat de Domnul ca fiind “mai blând decât orice om de pe faţa pământului”. Dumnezeu a vrut un om blând pentru poziţia importantă în care El a intenţionat să fie Moise. Şi lecţiile şi experienţele date lui Moise au ajutat să-l facă blând. Cine nu poate vedea că, dacă ar fi fost mândru şi arogant, ar fi fost nepotrivit pentru datoriile şi responsabilităţile care îi reveneau în calitate de conducător al poporului său afară din Egipt, până la graniţele Canaanului? Poate că nici un om din lume n-a avut o sarcină mai dificilă ca aceea reprezentată în cei 40 de ani de experienţă a lui Moise. Putem fi siguri că el a fost pregătit pentru încercarea grea numai prin experienţele celor 80 de ani din viaţa sa de dinainte de Exod.

Fiu adoptiv al prinţesei Egiptului, Moise trebuie să fi fost un favorit al curţii şi în pericol de a cultiva mândrie şi aroganţă. Ca o contracarare la aceasta, el avea continuu înaintea sa faptul că trăsăturile sale erau evreieşti şi astfel toată lumea avea cunoştinţă de identificarea sa cu poporul dispreţuit şi oprimat. Tendinţa a fost în mod firesc spre una din cele două atitudini: Fie să caute să ignore pe evrei şi să se identifice tot mai mult cu egiptenii, fie să exercite credinţă în promisiunile speciale care erau o moştenire a poporului său în calitate de copii ai lui Avraam, Isaac şi Iacov.

Aceasta a fost poate prima sa probă. Oare se va dovedi el loial lui Dumnezeu şi acelor promisiuni divine legate de viitor? Oare va fi credinţa sa pe măsura sarcinii de a-şi uni soarta cu poporul înrobit şi oprimat, şi astfel să piardă poziţia la Faraon, la familia sa şi la toţi egiptenii cu influenţă? Sf. Pavel observă că Moise a fost un învingător în ceea ce priveşte aceste chestiuni. El a ales mai degrabă să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de bogăţiile şi onorurile care puteau fi ale lui ca fiu adoptiv al familiei regale (Evrei 11:24-26). Am putea presupune foarte bine că dacă ar fi trecut de partea egiptenilor, ar fi putut chiar să devină Faraonul domnitor.

Pentru Moise, Promisiunea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Avraam şi i-a repetat-o lui Isaac şi lui Iacov, şi care încă îşi aşteaptă împlinirea, a fost mai de dorit decât toate bogăţiile şi onorurile de pe pământ. Moise a rezistat cu bine la această probă în ceea ce priveşte credinţa şi loialitatea. El a vrut să fie de partea lui Dumnezeu cu orice preţ! În mod asemănător, întotdeauna au existat probe, atât asupra israeliţilor naturali cât şi asupra israeliţilor spirituali, şi aceste probe sunt încă aplicate în zilele noastre. Lumea le oferă atracţii evreilor pentru a-şi abandona relaţia de legământ cu Dumnezeu, după cum le oferă atracţii şi israeliţilor spirituali să-şi abandoneze relaţia spirituală cu Dumnezeu.

Este totuşi adevărat că prietenia lumii înseamnă duşmănie cu Dumnezeu, iar prietenia cu Dumnezeu înseamnă duşmănie cu lumea, atât de diferită şi opusă este Împărăţia Întunericului faţă de Împărăţia Luminii şi a tot ce este legat de ea. Este încă la fel de adevărat astăzi ca şi în timpul lui Moise că “cei care voiesc să trăiască în evlavie îîn acest timp prezentş vor fi persecutaţi”. Dar nu va fi întotdeauna aşa. O mare schimbare este iminentă. Cei care iubesc dreptatea vor fi înălţaţi, binecuvântaţi, în timp ce acei care iubesc păcatul vor fi restrânşi şi pedepsiţi.

Moise descurajat, cu inima zdrobită

Încrezându-se în Promisiunea Domnului, Moise a crezut că venise timpul pentru eliberarea israeliţilor din robia lor. El ştia bine despre păstrarea sa miraculoasă şi avea asigurarea Promisiunii lui Dumnezeu că aceasta însemna că Dumnezeu avea pentru el o lucrare specială de realizat. Era gata şi nerăbdător să înceapă acea lucrare. El nu ştia că era încă nepregătit. Nimic nu era mai departe de gândul său decât că se cereau încă 40 de ani de pregătire specială. Presupunând că venise timpul să pornească înspre libertate, el era în alertă. Voia să inspire poporului încredere în el. Israeliţii trebuiau să ştie că deşi era educat la curtea lui Faraon, el simpatiza cu ei şi că se puteau baza pe el în calitate de conducător.

O ocazie de a-şi arăta zelul pentru fraţi a venit când a văzut pe egiptean maltratându-l pe unul dintre ei pe nedrept. El s-a amestecat în conflict. Egipteanul a fost ucis în încăierare. Israelitul a fost eliberat. Moise a înţeles că nici unul dintre egipteni nu cunoştea chestiunea, aşa că a îngropat victima în nisip. El nu s-a îndoit de faptul că fraţii săi vor răspândi pe ascuns ştirea că el era prietenul şi apărătorul lor, şi că astfel îl vor privi cu încredere ca pe conducătorul lor, când providenţa lui Dumnezeu va deschide pentru ei uşa să părăsească Egiptul. Dar toate aceste vise s-au destrămat când în ziua următoare a înţeles că nu exista astfel de loialitate printre fraţii săi cum se aşteptase el, şi că în loc să fie urmaşii săi, ei erau gata să-l predea autorităţilor egiptene pentru că a dat ajutor unuia din neamul lor.

Total descurajat şi temându-se pentru viaţa sa, Moise a fugit în pustia Madian. Părea ca şi cum toată loialitatea sa şi toţi cei 40 de ani de educare şi dezvoltare s-au risipit. El presupusese că era pregătit să fie căpetenia oştirii Domnului şi s-o conducă. Într-un ceas toate speranţele sale s-au spulberat şi era fugar, temându-se să-şi arate faţa la palat printre egipteni sau printre cei din neamul său. “O viaţă irosită”, a fost fără îndoială comentariul său — 40 de ani petrecuţi în speranţe scumpe şi ambiţii care nu vor fi realizate niciodată.

Moise, păstorul lui Ietro

Ca fugar stătea pe marginea unei fântâni unde păstorii aduceau turmele să le adape. Printre păstori erau şi fiicele lui Ietro, cărora li se împotriveau nişte păstori nepoliticoşi, care nu numai că nu le-au ajutat, ci le-au şi împiedicat. Moise, plin de instinctul dreptăţii, nu numai că le-a luat partea, ci le-a şi ajutat, scoţând apă pentru turmele lor, apoi însoţindu-le până acasă. Ietro i-a fost recunoscător străinului, care nu şi-a dezvăluit identitatea la momentul acela. El, care era învăţat în toată învăţătura egiptenilor şi care fusese unul dintre generalii Egiptului, era acum total descurajat, umil, supus şi ascultător.

Moise s-a căsătorit cu una dintre fiicele lui Ietro şi a continuat să fie un păstor umil timp de 40 de ani. El n-a înţeles atunci providenţa Domnului în afacerile sale, dar în toţi acei ani a învăţat o lecţie foarte importantă de umilinţă, de supunere deplină la voinţa divină. Când lecţia a fost învăţată, a venit timpul ca Dumnezeu să-l pună astfel pe servitorul Său dublu educat într-un loc foarte important pentru care n-ar fi fost niciodată calificat fără tocmai aceste experienţe.

Procedurile lui Dumnezeu cu Moise ilustrează principiile generale ale procedurilor Lui cu toţi aceia pe care-i face servitori speciali, pregătiţi pentru servicii speciale. Domnul nostru Isus în curţile cereşti a mărturisit loialitatea şi fidelitatea Sa faţă de Cel Atotputernic. Ca mijloc pentru înălţarea Sa şi mai mare, I s-a dat ocazia să devină Mântuitorul omenirii şi astfel să îndeplinească Programul divin. El a răspuns cu bucurie. “Măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit” (Evrei 5:8). Şi apostolul declară că datorită acestei demonstraţii de supunere deplină faţă de voinţa Tatălui, “până la moarte, şi încă moarte de cruce”, de aceea Dumnezeu L-a înălţat foarte mult prin învierea Sa, nu numai cât a fost înainte de sus, ci mai sus — “mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate şi de orice nume care se poate numi”. Filipeni 2:9-11; Efeseni 1:20-23; 1 Petru 3:22.

În mod asemănător, de-a lungul Veacului Evanghelic Dumnezeu cheamă afară din lume o companie sfântă, o Turmă Mică, pentru a fi asociată cu Isus în marea Sa lucrare din viitor, binecuvântarea tuturor familiilor pământului, cum i-a promis Dumnezeu lui Avraam, spunând: “În tine şi în sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului”. Celor care răspund la această invitaţie li se cere să-şi demonstreze loialitatea faţă de Dumnezeu, “în vorbire de rău, în vorbire de bine; ca nişte înşelători măcar că spunem adevărul". Uneori aceşti sfinţi au fost înfieraţi, precum sf. Pavel, “ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor”. 1 Cor. 4:13; 2 Cor. 6:8.

Aceste insulte au venit de multe ori de la sărmanii robi orbi ai păcatului, iar alteori, spune Biblia, de la cei care sunt “ignoranţi cu voia”. Dar cu toate acestea, toţi aceşti fii ai lui Dumnezeu pe care îi primeşte acum ca membri ai Preoţimii împărăteşti pentru a fi membri ai clasei Miresei, trebuie să fie încercaţi în privinţa umilinţei lor — a supunerii la voinţa divină. Numai cei care învaţă această lecţie şi devin asemănări ale dragului Fiu al lui Dumnezeu (Romani 8:29), vor fi “învredniciţi să aibă parte de moştenirea sfinţilor în lumină” — pregătiţi pentru glorie, onoare, nemurire şi natura divină, pe care Dumnezeu le-a promis Bisericii Sale credincioase, alese.

MOISE, COPILUL FRUMOS

Exod 1:22-2:10

“Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine. Matei 18:5.

R 5250a W. T. 1 Iunie 1913 (pag. 169-170)

Iosif a fost Marele Vizir al Egiptului timp de 80 de ani — murind la vârsta de 110 ani. În mod sigur, fraţii săi, israeliţii, n-au suferit nici o asuprire în acel timp. La scurt timp după aceea însă, un alt faraon a venit la putere, care “nu-l cunoştea pe Iosif” — care i-a ignorat serviciile făcute pentru Egipt şi legământul temporar cu israeliţii. Acest faraon se presupune că a fost Ramses al II-lea, un despot cu inima împietrită, egoist.

Acest faraon a înţeles că israeliţii se înmulţeau mult mai repede decât egiptenii. De aceea el i-a considerat un pericol. La început ei au fost văzuţi ca o protecţie pentru Egipt, pentru că ţinutul Gosen era aşezat spre răsărit, şi un duşman care înainta împotriva Egiptului se confrunta mai întâi cu israeliţii. Adversarul Egiptului în acele zile era numai Asiria. Când israeliţii au devenit mai numeroşi decât egiptenii, un nou pericol ameninţa; căci o armată invadatoare putea să-i mituiască şi astfel conducerea lui faraon putea fi înfrântă.

Pentru a putea preîntâmpina acest neprevăzut, au fost încercate diferite metode. În primul rând, un decret i-a obligat pe israeliţi să îndeplinească muncile grele, prin care se spera să le submineze puterea — să-i slăbească. Dimpotrivă însă, ei păreau să prospere tot mai mult cu fiecare sarcină în plus. Următoarea măsură represivă a fost decretul pentru moaşele evreice — ca orice copil de parte bărbătească dintre israeliţi să fie strangulat la naştere. Dar această poruncă nu a fost luată în seamă, moaşele pretinzând că au ajuns prea târziu. Resortul final a fost decretul regal ca israeliţii să-şi înece fiecare nou-născut de parte bărbătească. Neîmplinirea acestui lucru era un delict supus pedepsei.

În aceste condiţii s-a născut Moise. Relatarea arată că ambii părinţi ai săi erau evlavioşi, şi prin urmare nu suntem surprinşi de afirmaţia că el ca prunc era un copil “frumos” — atrăgător. Relativ puţini părinţi par să-şi dea seama că acolo unde copiii lor sunt altfel decât “frumoşi” — frumoşi la aspect şi în caracter — o responsabilitate pentru defecte le revine lor. Nu vrem să spunem prin aceasta că ar fi posibil ca vreo pereche umană să poată da naştere unor copiii perfecţi. “Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat?” Iov 14:4.

Ceea ce vrem să spunem este că după cum o reproducere atentă afectează aspectul, forma şi caracterul animalelor inferioare şi îmbunătăţesc atât fructele cât şi florile, la fel aceasta are importanţă şi în privinţa omenirii. Într-adevăr, mult mai mult, căci deşi nici părintele nici statul nu pot ignora alegerea tovarăşilor de viaţă în căsătoria umană, cu toate acestea cei căsătoriţi au sub controlul lor cea mai minunată putere cunoscută în lume prin care să influenţeze caracterul şi forma copiilor lor înainte de naştere, şi care să nu fie ignorată după naştere — puterea minţii.

Dacă această lege a naturii ar fi recunoscută clar de către oamenii inteligenţi, conştiincioşi, ce schimbare s-ar petrece repede! Presupunem că astfel de părinţi nu numai că ar dori să aducă pe lume copii frumoşi ca formă, trăsături şi caracter, dar ei ar simţi ca o nelegiuire dacă n-ar face tot ce ar putea în aceste privinţe.

Dacă fiecare mamă şi-ar da seama că în timpul sarcinii starea sa mentală ar fi ori o binecuvântare ori un blestem pentru vlăstarul ei, cât de stăruitoare ar fi în a se opune stărilor rele şi acceselor de furie! Cât de atent ar supraveghea ceea ce citeşte, compania şi reflecţiile mintale! Cât de credincios ar pune în execuţie sugestiile apostolului în privinţa a toate câte sunt curate, toate câte sunt drepte, toate câte sunt adevărate, toate câte sunt nobile, toate câte sunt vrednice de cinste şi frumoase — s-ar gândi la aceste lucruri şi astfel ar marca naşterea copilului ei după concepţiile cele mai înalte, mai nobile, de care ar putea fi ea capabilă!

Şi dacă tatăl şi-ar da seama de răspunderea lui, cât de atent ar fi să-şi facă pe deplin datoria! Nu numai ca tată şi dătător de viaţă, ci şi ca un protector şi păzitor al mamei, ajutând-o în cea mai importantă funcţie a vieţii umane şi în timpul celei mai mari nevoi ale sale de ajutor, potrivit capacităţii lui. Mama, în special în timpul sarcinii, ar fi înconjurată de lucruri care să sugereze ce este bine, important, nobil, curat, intelectual, cultural. În mod deosebit el ar fi compătimitor şi s-ar strădui să păstreze mintea mamei tihnită. Chiar dacă ar fi prea săraci ca să-şi permită să aibă articole de lux — picturi, artă etc. — el ar putea să completeze într-o măsură locul acestora conversând cu mama despre teme nobile şi înnobilatoare, sau i-ar putea citi. O, când oamenii civilizaţi vor învăţa în final că aceeaşi grijă pe care ei o exercită în ceea ce priveşte creşterea cailor de curse, a câinilor de rasă, a porumbeilor şi a porcilor poate fi aplicată cu mai mare succes în familiile lor, cine se va îndoi de rezultatele minunate!

Josefus, istoricul evreu, spune că acei care-l vedeau pe pruncul Moise în timp ce era dus de curentul râului, uitau de ale lor şi se opreau să-l privească. Timpul se apropie când perfecţiunea trăsăturilor, a formei şi a caracterului uman vor fi considerate cel mai mare lucru în toată lumea. Atunci numele părinţilor acestora vor fi onorate în paginile de renume încă mai mult decât ale celor onoraţi cu premiul întâi pentru flori, fructe şi animale necuvântătoare. Chiar acesta este cazul părinţilor lui Moise care sunt vorbiţi de bine în Vechiul Testament; în timp ce în Noul Testament ni se spune clar că ei erau oameni de credinţă şi sunt socotiţi pe lista nobilă a Vrednicilor din Vechime, care vor avea parte de o “înviere mai bună” datorită credinţei. Evrei 11:23.

Cooperare cu providenŢa lui Dumnezeu

Este cu totul posibil ca părinţii lui Moise să se fi gândit cum să pună în aplicare planul care s-a dovedit atât de reuşit pentru salvarea vieţii lui. Ei cunoşteau obiceiul prinţesei egiptene de a ieşi într-un loc retras pe malul Nilului să se scalde, care se presupune că făcea parte dintr-un obicei religios. Ei au presupus că un băieţel atât de frumos ar fi o atracţie specială pentru ea. Se poate chiar ca ei, după cum pretinde tradiţia, să fi fost îndrumaţi printr-un vis să facă aşa cum au făcut. Dar oricum am explica chestiunea, noi înţelegem că ceea ce a dus la rezultat a fost cooperarea între părinţi şi providenţa divină.

A fost împletit un coşuleţ mic din trestie, care creşte din abundenţă pe malurile Nilului. Pe dinafară a fost izolat cu smoală ca să nu intre apă. Copilaşul a fost pus înăuntru şi la un timp potrivit a fost lăsat aproape de locul unde mergea prinţesa. Apoi în apropiere a stat sora lui Moise, Miriam, care avea în jur de opt ani, gata să sugereze aducerea unei doici. Este chiar foarte probabil că însăşi prinţesa a înţeles şiretlicul şi ea numai a cooperat, crezând că micuţul ar putea foarte bine să aibă ca îngrijitoare pe propria sa mamă, iar ea să fie protectoarea şi binefăcătoarea lui.

Astfel în providenţa lui Dumnezeu, în ciuda opoziţiei regelui, minunatul Moise a fost crescut în palatul regal şi în şcolile egiptene a devenit “învăţat în toată înţelepciunea egiptenilor”. Astfel providenţa lui Dumnezeu a pregătit persoana potrivită pentru marea Sa lucrare de conducător al lui Israel — şi mai mult, ca prototip al lui Mesia, care la timpul potrivit al lui Dumnezeu va fi Eliberatorul întregii omeniri doritoare să devină poporul lui Dumnezeu şi doritoare să fie condusă de El în Ţara antitipică a Promisiunii.

Ajutaţi şi protejaţi

Ce mult romantism este în această simplă dar minunată naraţiune! Gândiţi-vă la conducerea providenţei divine în acest caz! Într-o zi copilul Moise era un pericol şi o ameninţare în casa părinţilor săi. În orice moment prezenţa lui putea fi descoperită şi făcută cunoscută vreunui ofiţer egiptean. Apoi ar fi fost ucis şi casa distrusă, şi posibil vieţile părinţilor pierdute din cauză că au îndrăznit să nu asculte de decretul regal. În ziua următoare, prin providenţa divină, copilul este înapoiat în aceeaşi casă şi propria sa mamă este plătită de prinţesa egipteană pentru a avea grijă de el şi în toate felurile protejat deplin prin favoare regală.

Nu ştim la ce vârstă copilul a fost considerat înţărcat, dar se presupune că ar fi avut patru ani. Acest copil interesant la această vârstă interesantă a fost pretins atunci de prinţesă ca fiul ei. I s-a dat numele Moise, despre care Profesorul Sayce spune: “Forma grecească a ebraicului Moşe — Moises — este derivată, de către Iosefus, din forma coptică (egipteana veche) Mo(apă), şi uses (salvat din). Cu alte cuvinte, prinţesa a făcut un joc de cuvinte din nume, ca şi cum ar fi spus: “Acesta este fiul meu, pentru că l-am născut — din apă””. Într-adevăr, noi nu ştim niciodată când Înţelepciunea divină lucrează în oameni fire de bătătură pentru pânza sau planul divin. Poporul lui Dumnezeu trebuie să-şi amintească întotdeauna că în toate lucrările lor, El “lucrează toate după sfatul voii Sale”. În timp ce foloseşte instrumente umane, Dumnezeu totuşi respectă voinţa umană şi numai cooperează cu ea. Şi oricine cooperează în mod zelos cu Dumnezeu, primeşte în mod proporţional o parte mai mare din binecuvântarea divină.

Nu trebuie să înţelegem că providenţele lui Dumnezeu îi folosesc numai pe oamenii Săi evlavioşi şi familiile lor, nici că El foloseşte numai pe acei care sunt ai Lui cel puţin în sens nominal. În lecţia prezentă vedem cum Dumnezeu a făcut chiar şi mânia omului să-L laude şi să împlinească unele din scopurile Sale pentru promovarea marelui Său Plan al Veacurilor printre cei total ignoranţi în ceea ce-L priveşte, “fără drept de cetăţenie în Israel”. Întreaga casă a lui faraon, la fel ca prinţesa, a fost folosită de Domnul pentru păstrarea lui Moise şi educarea şi pregătirea lui pentru marea Sa lucrare. În mod sigur această lecţie simplă, primită în inimi bune şi oneste, ne dă mai mare credinţă în Dumnezeu şi mai mare încredere în Înţelepciunea şi Puterea Sa de a împlini toate promisiunile pline de har pe care El le-a făcut Bisericii, Israelului şi lumii.