Gen. 46:28-34; 47:12, 28-31

“Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu.” Romani 8:28.

R 5240 W. T. 15 mai 1913 (pag. 152-154)

Astfel Iacov şi toată familia sa au părăsit ţara Canaanului, ţara promisiunii, Palestina, şi, la invitaţia lui faraon prin Iosif, s-au instalat în ţinutul Gosen, potrivit ocupaţiei lor care era aceea de văcari şi păstori. Iosif s-a dus în carul său la Gosen şi acolo l-a întâlnit pe tatăl său Iacov, pe care nu-l văzuse de mulţi ani. După obiceiul ţărilor orientale, s-au sărutat şi Iosif a plâns. Apoi a venit prezentarea oficială a lui Iacov şi a familiei sale lui faraon. Iosif a fost atent ca ei să nu facă nici o greşeală. De aceea i-a spus clar împăratului că ocupaţia lor era de păstori şi văcari; căci egiptenii dispreţuiau această ocupaţie şi prin urmare nu se amestecau cu evreii. Astfel ţinutul Gosen a devenit aproape o ţară separată de Egipt.

Iacov pe vremea aceea era de o sută treizeci de ani şi foarte slab. Adus în prezenţa faraonului, Iacov l-a binecuvântat — în sensul cererii binecuvântării divine asupra lui, putem presupune. Astfel familia lui Iacov, numită acum cu noul lor nume, Israel, a devenit ferm stabilită în ţara Egiptului. Iacov a mai trăit şaptesprezece ani după aceea, timp în care Iosif şi poporul lui, israeliţii, au fost în favoarea lui faraon şi a egiptenilor.

Lecţia noastră este legată în special de voinţa şi capacitatea lui Dumnezeu de a face ca toate experienţele poporului Său să lucreze spre binele lor. Aceasta ne sugerează în mod natural să întrebăm în ce mod experienţele din viaţa lui Iacov au fost spre binele său. Scripturile declară: “Pe Iacov l-am iubit; pe Esau l-am urât îiubit mai puţinş”. Ar trebui văzută în mod clar iubirea lui Dumnezeu manifestată astfel încât lucrurile să lucreze spre binele lui Iacov şi al familiei sale. Întrebarea este, cum? Putem noi vedea liniile în care favoarea divină a operat spre binele lui Iacov şi al familiei sale?

Numai cu ochiul credinţei, îndrumaţi de cuvintele lui Isus, ale apostolilor şi ale profeţilor săi, putem vedea cum binecuvântarea lui Dumnezeu a fost cu Israel şi le-a dat binecuvântări mai mult decât altora. Mulţi n-au acest ochi al credinţei. Prin urmare, numai puţini pot vedea, aprecia şi înţelege această chestiune. Majoritatea, atât dintre creştinii pretinşi cât şi dintre evrei, nu reuşeşte să vadă ce binecuvântare a venit peste Israel. În aceeaşi măsură aceştia sunt slabi în credinţă şi sunt gata să fie abătuţi de adepţii criticii radicale şi ai evoluţiei, spre necredinţă totală în Biblie şi în Planul divin al Veacurilor pe care aceasta îl prezintă.

Iacov, devenind moştenitorul marii Promisiuni făcute lui Avraam (În tine şi în sămânţa ta se vor binecuvânta toate familiile Pământului), pare să fi intrat de-a dreptul în necaz. El a fugit de acasă, lăsând totul fratelui său. A servit unchiului său Laban timp de şapte ani, pentru a o putea avea pe Rahela de soţie, dar Providenţa divină a permis să fie înşelat şi a fost obligat să servească încă şapte ani pentru ea. Tot mereu unchiul său i-a schimbat plata în străduinţa de a scoate ce este mai bun din el. Astfel Iacov a fost aruncat într-o competiţie cu unchiul său în străduinţa de a-şi proteja interesele.

 În final, cu rodul a multor ani de trudă, el s-a întors în Canaan, temător însă de fratele său Esau, pe care l-a împăcat cu un cadou bogat. Mai târziu şi-a pierdut soţia şi a fost privat de Iosif, fiul său preaiubit. Apoi a venit foametea, recuperarea lui Iosif şi întâmplările din lecţia noastră recentă. Mai târziu, chiar mutarea în Egipt părea să fi fost una dezastruoasă, căci egiptenii i-au făcut robi pe israeliţi. În final au fost eliberaţi, numai pentru a avea experienţe grele în pustia Paran timp de patruzeci de ani, înainte de a intra propriu-zis în Canaan.

Cum a binecuvântat Dumnezeu pe Israel?

Apoi a fost o chestiune treptată să intre în posesia ţării. Au avut diferite încercări şi dificultăţi, stăpâniţi de filisteni, sirieni etc. Mai târziu au avut împăraţi şi apoi o răzvrătire sau divizare a împărăţiei, urmată de mai multe războaie, foamete, molime, până când toţi au fost duşi captivi în Babilon. Au plecat numeroşi şi s-a întors un număr relativ mic. Apoi au mai avut încercări, războaie etc.

În cele din urmă a venit Isus şi a fost respins de toţi cu excepţia câtorva. Apoi naţiunea a fost respinsă de Dumnezeu. “Iată, vi se lasă casa pustie.” Treptat au venit peste ei necazul şi anarhia, până când ca naţiune s-au dus în Hades — din punct de vedere naţional au adormit. Au dormit mai bine de optsprezece secole, în timp ce personal au îndurat persecuţii în multe naţiuni.

Ceea ce vrem să vedem este cum binecuvântarea lui Dumnezeu a fost identificată cu toate acele experienţe ale lui Israel. Vrem să ştim în ce mod Dumnezeu i-a condus spre binele şi binecuvântarea lor, mai mult decât în afacerile altor naţiuni. Pentru a înţelege aceasta, trebuie să aruncăm o privire asupra celorlalte naţiuni şi popoare şi experienţele lor, şi apoi trebuie să privim şi în viitor.

Unde este Egiptul — unde este guvernarea faraonilor astăzi? Unde este Asiria — unde sunt popoarele lor astăzi? Unde sunt filistenii? Unde sunt toate naţiunile care au înflorit în zilele lui Israel? Răspunsul este că ele nu mai sunt. Ele s-au unit cu alte popoare sau au fost şterse din existenţă prin procese naturale. Ele n-ar putea fi restaurate astăzi, pentru că nici unul dintre acele popoare n-a rămas nicăieri. Nu discutăm despre numeroasele triburi din India, nici despre grupurile consolidate din China şi Japonia, nici despre triburile barbare din Africa. Toate acestea au fost în afara liniei istoriei noastre, pentru că nu sunt strâns identificate cu naţiunea lui Israel, naturală sau spirituală.

Dar Israelul există astăzi, chiar dacă naţiunea doarme în hades, şeol, aşteptând trezirea şi învierea naţională. Acea trezire ridică deja “oasele uscate” din disperare, şi arată înainte spre o zi viitoare de binecuvântare şi prosperitate. Un rezultat al grijii providenţiale a lui Dumnezeu peste Israel a fost că ei ca popor au fost menţinuţi în existenţă. Această speranţă a binecuvântărilor viitoare, bazată pe promisiunea lui Dumnezeu făcută lui Avraam, este cea care continuă să însufleţească acel popor. Această speranţă, treptat, conform profeţiei, este cea care va reînsufleţi Israelul şi-l va readuce în faţă, şi-l va identifica cu marea Împărăţie Mesianică, cea care va binecuvânta lumea.

Dar cineva ar putea spune: Nu ne vorbi de binecuvântarea naţională, căci noi va trebui să ne gândim la întreaga lume din punctul de vedere al unei frăţii umane. Dacă Israelul a fost binecuvântat de Dumnezeu, atunci ar trebui să fie vizibilă o oarecare binecuvântare personală şi nu numai o prelungire naţională a harului, în viaţa lor ca popor.

Foarte adevărat, răspundem noi. Există binecuvântări atât personale cât şi naţionale ale trecutului şi ale viitorului. Lucrarea lui Dumnezeu cu Israelul în trecut n-a dovedit cu adevărat că toată naţiunea a fost sfântă, evlavioasă şi vrednică de cea mai mare onoare şi poziţie în Programul divin. Dar acele providenţe au servit să aleagă din acea naţiune un popor special, cu caracteristici asemănătoare celor posedate de Avraam; şi anume, credinţă şi ascultare. După Avraam a venit Isaac; după Isaac a venit Iacov; şi după Iacov a venit naţiunea lui Israel în care au existat câţiva, din când în când, vrednici de a fi puşi alături de părinţii lor, Avraam, Isaac şi Iacov.

Experienţele grele ale secolelor de viaţă naţională au lucrat pentru a dezvolta caractere nobile, puternice în credinţă şi loiali până în străfunduri. Sf. Pavel enumeră pe unii dintre aceştia în afară de Avraam, Isaac, Iacov şi profeţi. El include pe toţi acei “cu adevărat israeliţi” care au fost loiali lui Dumnezeu până la măsura de a suferi persecuţii pentru dreptate şi pentru speranţele pe care le-au primit prin Promisiunea avraamică. Unii dintre aceştia, spune el, “au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul … ei, de care lumea nu era vrednică”.

Acest proces de alegere a continuat până la timpul lui Isus, şi a găsit o companie glorioasă, chiar dacă n-a fost una numeroasă. Dumnezeu căuta astfel de oameni şi i-a găsit pe cei pe care îi căuta. Este adevărat, ei încă nu şi-au primit răsplata. Este adevărat, răsplata lor nu va fi una cerească, ci una pământească, aşa cum li s-a promis. “Toată ţara pe care o vezi ţi-o voi da ţie şi seminţei tale.”

Aceşti credincioşi din Israel sunt cei pentru care toate lucrurile au lucrat împreună în mod favorabil — pentru că ei L-au iubit pe Dumnezeu, pentru că au răspuns la dreptatea pusă în faţa lor şi la marea Promisiune pe care El le-a făcut-o. Noi credem că timpul este aproape când aceştia vor constitui reprezentanţii pământeşti ai lui Mesia în conducerea şi binecuvântarea lumii.

Ce a fost profeţit despre ei mai înainte se va împlini. În loc de a fi părinţi, ei vor fi copiii lui Mesia, primind viaţă veşnică de la El ca Tată. El îi va face prinţi peste tot Pământul, în cooperare subordonată cu Imperiul Său ceresc (Psalmul 45:16). Astfel vedem că toate încercările şi dificultăţile lui Israel, sub Providenţa divină, au lucrat împreună pentru binele acelei clase speciale, “cu adevărat israeliţi, în care nu este viclenie”, şi care L-au iubit pe Dumnezeu la modul suprem. Şi răsplata lor este aproape. Prin ei, binecuvântarea se va extinde la toate neamurile de pe Pământ.

ExperienŢele Israelului spiritual

Când a venit timpul lui Dumnezeu, la prima Venire, să cheme din lume o clasă specială de israeliţi spirituali, El a dat prima ocazie copiilor lui Iacov. Toţi aceia dintre ei care atunci erau “cu adevărat israeliţi, în care nu este viclenie”, au fost privilegiaţi să aibe ocazii speciale şi instrucţiuni de la Isus. Toţi cei din clasa adevărată, loială, au putut, prin îndrumare şi instruire providenţială specială, să-L recunoască pe El ca Mesia, în timp ce toţi ceilalţi au fost orbiţi de prejudecată, superstiţie şi cuvintele tainice.

Acesta a fost un alt avantaj care a venit pentru sămânţa naturală a lui Avraam — ca ei să aibă prima ocazie de a deveni membri ai Israelului spiritual, despre care nu avuseseră înainte nici o informaţie. Ei încă n-au aflat că Mesia pe care-L aşteptau va fi un Mesia spiritual, în loc de unul carnal, şi că El va fi un Mesia compus, în loc de a fi o singură persoană — că va fi compus din mulţi membri.

Astfel copiii naturali ai lui Avraam au avut “mult avantaj oricum, în special că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu”, şi deoarece au avut acele cuvinte, acele profeţii, ei au avut cea mai bună ocazie dintre toţi oamenii să cunoască despre Mesia şi să vină în armonie cu El, devenind ucenicii Lui.

Dar aşa cum s-a spus despre Israelul natural, tot aşa, şi mai accentuat, s-ar putea spune despre Israelul spiritual, că privilegiile lor le-au adus suferinţe speciale şi persecuţii. Isus a fost lovit, tot felul de rele s-au spus împotriva Lui pe nedrept, şi în final a fost răstignit ca un criminal, pentru că a afirmat că este Fiul lui Dumnezeu şi nu a negat că El era Cel care în cele din urmă va fi Împăratul Slavei.

Apoi timp de secole urmaşii credincioşi ai lui Isus au avut experienţe amare. Uneori au fost torturaţi literal, persecutaţi literal, jupuiţi de vii literal. Alteori au suferit persecuţie simbolică, jupuire simbolică, şi s-a spus împotriva lor pe nedrept tot felul de lucruri rele pentru Cristos. Minciuni, doctrine false, duceri antitipice în Babilonul simbolic — toate acestea au fost printre experienţele poporului lui Dumnezeu. Acestea nu încheie lista; căci sf. Pavel a declarat: “Toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”. Deci, oricine aparţine astăzi Domnului are asigurarea că dacă este credincios Învăţătorului său, va avea împotrivirea lui Satan, a lumii şi a propriei sale cărni.

Se ridică întrebarea: Cum lucrează aceste lucruri mai bine pentru noi decât pentru lume? Nu mor creştinii asemenea necredincioşilor, asemenea evreilor, asemenea mahomedanilor, asemenea păgânilor? Nu au ei partea lor de boală, suferinţă şi durere în legătură cu experienţele din procesul morţii? Sigur că nimeni nu poate contesta veridicitatea acestei sugestii! Unde deci, vom spune, există un avataj în a fi un israelit spiritual? Dacă toată lumea este răscumpărată prin sângele preţios al lui Cristos, dacă toată lumea va avea o binecuvântare sub domnia glorioasă de o mie de ani a lui Mesia, şi dacă Vrednicii din Vechime vor avea primul loc în Împărăţia care va fi stabilită atunci sub toată întinderea cerurilor, care va fi avantajul, dacă este vreunul, pentru cei care au fost israeliţi spirituali credincioşi şi loiali — pentru cei care au îndurat greutate ca buni soldaţi şi au căutat să-şi dea viaţa în serviciul Învăţătorului, în serviciul fraţilor, în serviciul Adevărului, în serviciul lui Dumnezeu?

Avem un mare avantaj În toate felurile

Avantajele acestei clase sunt numeroase şi ţin atât de viaţa prezentă, cât şi de cea care vine. În prezent, privilegiul acestora este să se bucure de pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere omenească. Este privilegiul lor să ştie prin credinţă că toate lucrurile lucrează spre binele lor fiindcă iubesc pe Dumnezeu. Este privilegiul lor să-şi dea seama că orice li s-ar putea întâmpla celorlalţi din lume, nimic nu se poate întâmpla în ceea ce-i priveşte pe ei. Afacerile şi interesele lor sunt toate supuse supravegherii divine. Nu este de mirare că ei pot avea pace în orice furtună! Nu este de mirare că ei sunt în stare să se bucure chiar în strâmtorare!

Bucuria lor este cea a spiritului, de care nici o experienţă pământească nu-i poate lipsi, şi bucuriile lor cresc zi de zi, an de an, pe măsură ce se maturizează în experienţa creştină şi pe măsură ce cresc în cunoştinţă şi har. Privilegiul lor este acela de a avea acces la Tronul Harului ceresc şi un privilegiu al comuniunii cu Tatăl ceresc şi cu Domnul lor Isus Cristos. Ei se pot socoti, după cum declară sf. Petru, membri ai Preoţimii împărăteşti, Naţiunea sfântă a lui Israel, Poporul special al lui Dumnezeu. Ei se pot bucura în privilegiul de a fi ambasadorii lui Dumnezeu şi de a spune Veştile bune altora, pentru a “vesti virtuţile Celui care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. O, mari sunt privilegiile, îndurările şi binecuvântările acestor israeliţi spirituali, compensând cu prisosinţă disciplinarea, necazurile şi împotrivirile suferite de ei!

Bucuriile vieŢii viitoare

Dar dincolo de toate aceste experienţe din viaţa de acum se află bogăţiile harului lui Dumnezeu pentru viitor, pe care aceştia le posedă şi le ţin cu puterea credinţei. După cum declară sf. Pavel, ei au “promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare”. Şi acea viaţă viitoare este o viaţă atât de minunată încât studierea ei este o chestiune fără sfârşit. Fiecare pas de ascultare le aduce drepturi şi privilegii cu Dumnezeu, le aduce un pas înainte în cunoaşterea Lui şi a gloriosului Său plan. Astfel, cu cât caracterul este mai evlavios şi mai sacrificator de sine, cu atât mai adâncă poate fi cunoaşterea Lui, cu atât mai bogate vor fi experienţele, cu atât mai preţioase speranţele şi aşteptările.

Suntem întrebaţi: Care sunt aşteptările acestei clase? Răspunsul este: Ei aşteaptă lucrurile pe care Dumnezeu le-a promis; ei aşteaptă ca, aşa cum sunt acum copii ai lui Dumnezeu, tot aşa învierea lor promisă din morţi la perfecţiune spirituală să-i facă fii ai lui Dumnezeu pe cel mai înalt plan. Şi dacă sunt copii, atunci vor fi “moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus Cristos, Domnul lor”. Pe lângă aceasta, aceşti israeliţi spirituali sunt moştenitori ai unui Canaan spiritual, o Împărăţie cerească. Pentru a intra în Împărăţia lor, ei trebuie să aibă parte de puterile unei învieri mai bune decât alţii. Şi aceasta va însemna, ne asigură apostolul, că ei vor “fi schimbaţi într-un moment, într-o clipeală de ochi”, căci “nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu”. Nu este oare adevărat deci, în sensul cel mai deplin şi absolut, că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor chemaţi conform scopului Său, nu numai pentru cei care au fost chemaţi în timpul Veacului Iudaic, ci şi pentru cei care au fost chemaţi şi care au acceptat chemarea în timpul acestui Veac Evanghelic?

AnulaREA LEGALĂ ŞI REALĂ A PĂCATULUI

R 5239a W. T. 15 mai 1913 (pag. 151-152)

Deoarece întreaga rasă a lui Adam a fost în el când a primit sentinţa, ea a fost condamnată odată cu el; şi în timpul celor şase mii de ani a fost incapabilă, din cauza slăbiciunii, fragilităţii, păcatului, să iasă singură de sub această condamnare divină. Dumnezeu a dat pe Răscumpărătorul chiar pentru scopul ridicării pedepsei cu moartea de peste omenire din cauza neascultării lui Adam, pentru ca, după cum condamnarea a trecut asupra tuturor din cauza neascultării unuia singur, tot aşa îndreptăţirea la viaţă, prin ascultarea unuia singur, să poată trece asupra tuturor. Rom. 5:18, 19.

Cu mai bine de o mie opt sute de ani în urmă, Domnul nostru a depus Preţul de Răscumpărare pentru viaţa omului. În acest interval, Biserica a fost chemată din omenire şi i s-a permis să devină părtaşi cu El în moartea Sa de sacrificiu, pentru a putea după aceea să aibă parte de gloria Sa. Când ultimul membru va fi trecut dincolo de văl şi Marele Preot va fi fost completat — Isus Capul şi Biserica Corpul Său — atunci Cristos va prezenta meritul Său pentru păcatele întregii lumi. Dreptatea divină va accepta acest merit. Odată cu această acceptare, păcatele întregii lumi vor fi anulate în sens legal, aşa cum sunt cele ale Bisericii acum. Când intrăm în relaţia stabilită divin cu Domnul, nu mai există condamnare pentru noi care suntem astfel în Isus Cristos. Rom. 8:1.

La sfârşitul Veacului Evanghelic, când Preţul de Răscumpărare va fi fost aplicat pentru lume şi va fi fost acceptat de Tatăl, întreaga lume va fi pusă în mâinile lui Isus Cristos. Atunci, prin Cristosul ca Mijlocitor, Noul Legământ va intra în funcţiune, şi termenii şi condiţiile lui vor fi deschise pentru toată omenirea — căci va conţine binecuvântări pentru toţi.

Cu toate acestea, oamenii vor avea ceva de făcut pentru a se folosi de binecuvântările acestui Legământ. După cum este partea lui Dumnezeu să facă un astfel de Legământ, tot aşa în timpul domniei de o mie de ani a lui Cristos va fi partea omenirii să accepte termenii şi să intre în armonie cu Dumnezeu prin cerinţele lui. În mod treptat omenirea se va ridica, toţi cei care vor dori, la standardul vieţii veşnice, dar cei care vor refuza să răspundă vor muri în Moartea a Doua.

Din acest punct de vedere, vedem că se va cere întreaga mie de ani a domniei lui Cristos pentru a realiza pe deplin lucrarea Zilei antitipice de Ispăşire — împăcând toată omenirea cu Dumnezeu. Lucrarea Ispăşirii include satisfacerea Dreptăţii, nu numai la începutul Veacului Milenar, ci de-a lungul întregului Mileniu. Aceasta este arătat în tipul inaugurării Legământului Legii. Moise a stropit cu sânge întâi tablele Legii şi apoi tot poporul. După cum lucrarea de stropire a poporului a fost o sarcină care fără îndoială a luat mult timp pentru a o îndeplini, tot aşa stropirea antitipică a omenirii va cere mulţi ani.

O rezolvare viitoare pentru pĂcat

Răspunsul la întrebarea dacă lumea va ieşi din mormânt liberă de condamnare, depinde în mare măsură de punctul de observaţie. Oamenii vor veni liberi de condamnarea divină, pentru că orice condamnare care a venit peste ei prin ereditate va fi satisfăcută de Preţul de Răscumpărare plătit de Cristos pentru Adam şi toată rasa lui. Şi pentru alte păcate în afară de cele ereditare va fi fost o rezolvare — la sfârşitul Veacului Evanghelic. Scripturile indică faptul că de la această generaţie prezentă Dumnezeu va cere tot sângele drept care a fost vărsat de la Abel până în prezent. Prin urmare, pentru păcatul cu voia va fi făcută satisfacţie printr-un mare timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până atunci. Dan. 12:1; Matei 24:21.

Un tip al acestui necaz se vede în acela care a venit peste naţiunea iudee la sfârşitul Veacului Iudeu (Mat. 23:34-36). În Apocalipsa găsim o ilustraţie a acestei rezolvări viitoare pentru nedreptatea comisă. Citim: “Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru asupra celor ce locuiesc pe pământ? Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească încă puţin, până se va împlini numărul celor împreună slujitori cu ei şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apoc. 6:10, 11). Această Zi de Răzbunare este la uşa creştinătăţii.

Din toate acestea este evident că Justiţia divină nu are intenţia să termine cu totul reglarea conturilor până când registrul Dreptăţii este plin, cum s-ar zice. De atunci înainte fiecare va fi răspunzător pentru slăbiciunile şi neajunsurile propriei sale conduite. Ier. 31:29, 30.

RĂspundere potrivit capacitĂŢii

Omenirea nu va fi răspunzătoare pentru încălcarea unui standard perfect, ci fiecare va fi socotit răspunzător în măsura cunoştinţei şi capacităţii sale. În timpul Mileniului, regula va fi aşa cum ar fi acum considerat drept într-o familie bine reglată. Copilului mai tare i se dă să ducă o povară mai grea. Aşa va fi şi în timpul Veacului care vine. Fiecare va fi răspunzător de ceea ce poate duce. El nu va fi răspunzător pentru perfecţiune şi condamnat pentru incapacitatea de a ajunge la ea, ci va fi judecat după capacitatea sa.

În timpul miei de ani, fiecare individ va progresa până la măsura în care el se va strădui să se supună reglementărilor Împărăţiei. Dar înainte să poată face aceasta, va trebui să intre în Noul Legământ şi să aibă formal scopul de a fi unul care se va adapta cerinţelor marelui Împărat şi a ajutoarelor Sale. Dacă nu va reuşi să facă aceasta, va fi considerat în afara legii, şi la vârsta de o sută de ani va fi distrus ca păcătos (Isaia 65:20). Slăbiciunile lui nu vor fi privite ca păcat, decât în sensul că toată imperfecţiunea este păcat. Dar nimeni nu va fi răspunzător pentru mai mult decât este în stare să facă, nici nu va fi condamnat pentru ceea ce nu este în stare să facă.

În Împărăţia Milenară, se va lucra cu omenirea, nu individual, cum este cu Biserica din acest Veac, ci colectiv, cum a fost cu naţiunea iudee. Relaţia individuală cu Tatăl nu va fi posibilă până la sfârşitul miei de ani — până când Mesia va fi îndepărtat toată imperfecţiunea şi va fi ridicat omenirea din stările de păcat şi moarte la perfecţiune ca fiinţe umane. Apoi El va preda Împărăţia Tatălui şi nu va mai sta între omenire şi Justiţia divină. 1 Corinteni 15:24.

Scripturile arată însă că înainte ca Tatăl ceresc să primească rasa umană restaurată, El îi va supune unei probe critice, permiţând în lume o anumită influenţă de înşelare extraordinară. Această influenţă va porni de la “balaur, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan”. Până atunci toţi vor cunoaşte deosebirea între bine şi rău. De aceea, proba va fi de a hotărî dacă acei care vor cunoaşte binele vor practica răul. În consecinţă, Domnul îi va încerca, aşa cum a încercat pe tatăl Adam şi pe mama Eva, să demonstreze dacă-I sunt atât de loiali cum ar trebui să fie. Apoc. 20:7-10.

Cei care vor eşua în careva dintre probele ascultării, vor fi judecaţi nevrednici de viaţă veşnică şi vor fi distruşi. Cei care se vor dovedi vrednici de viaţă veşnică o vor primi. Despre acel timp apostolul Pavel spune: “Însăşi creaţia va fi eliberată din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8:21). Toţi membrii omenirii gemânde, care vor fi ascultători, vor fi eliberaţi de stările păcatului şi morţii la libertatea deplină a fiilor lui Dumnezeu — aceea de care s-a bucurat Adam înainte de căderea sa. Ei vor avea cunoştinţa care lui i-a lipsit şi vor trece proba pe care el n-a reuşit să o treacă.

“A oprit furtuna.” Psalmul 107:29

R 5239 W. T. 15 mai 1913 (pag. 150-151)

Dacă există ceva în lume care-l face pe un om să-şi vadă micimea, aceea este o furtună pe mare. Călătorii îşi dau seama că nici un braţ omenesc nu poate calma furtuna. Textul se referă deci la Cel Atotputernic, Tatăl nostru ceresc. Totuşi, Tatăl nostru ceresc întotdeauna foloseşte instrumente. Scripturile ne spun că după ce a creat o fiinţă importantă, S-a odihnit. Acesta a fost Logosul, Singurul conceput de Tatăl, Întâiul-născut din toată creaţia (Colos. 1:15; Apoc. 3:14). De atunci toată puterea Tatălui s-a exercitat prin Domnul nostru Isus.

Poate că pasajul din Scripturi folosit de noi ca text n-a fost înţeles pe deplin de către psalmist, de cel care a rostit această profeţie. Ca şi multe alte scripturi, el are o aplicare specială la Biserica lui Cristos. Apostolul Pavel ne spune că aceste lucruri au fost scrise mai înainte pentru sfătuirea, învăţătura noastră (1 Cor. 10:11). Noi credem că aproape toate profeţiile recunosc pe Domnul şi Corpul Său mai întâi. Au fost permise de Domnul multe furtuni să vină peste mica ceată a urmaşilor Lui. Uneori întreaga călătorie a vieţii este furtunoasă. Cântăm uneori: “Când ne înspăimântă viaţa”. În epistolele sale, apostolul sugerează că acelora care nu au furtuni, încercări şi dificultăţi, le lipseşte dovada că sunt copii ai lui Dumnezeu; căci Dumnezeu n-ar lucra cu ei în calitate de copiii ai Săi. Evrei 12:7, 8.

Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, avem nevoie de încercări şi probe, pentru ca acestea să ne facă potriviţi pentru moştenirea sfinţilor în lumină (Colos. 1:12). În toate aceste experienţe, tendinţa încercării este să ne ducă mai aproape de Domnul, să ne facă să simţim că avem nevoie de scutul şi grija divină. Astfel, din aceste furtuni rezultă o binecuvântare. Nu trebuie să gândim că Dumnezeu produce aceste furtuni, fie literale fie figurative. Satan este marele inamic. Deşi furtunile literale se produc prin legi naturale, totuşi aparent, ar putea fi o putere exercitată de fiinţe spirituale care să le producă. În timpul misiunii Domnului nostru, o furtună de acest fel s-a ridicat pe Marea Galileii. Furtuna a fost atât de neaşteptată şi atât de mare, încât, deşi lacul nu este foarte mare, barca părea în pericol de scufundare, şi ucenicii, deşi pescari cu experienţă, erau îngroziţi. Isus dormea la capătul bărcii. Ei au venit la El şi au spus: “Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?”

Furtunile sunt o probĂ de credinŢĂ

Satan ştia că Isus şi ucenicii erau în barcă pe mare. Probabil a gândit că provocând această furtună L-ar putea ucide pe Isus şi strica planul Tatălui. Isus a mustrat furtuna. Presupunem că n-ar fi făcut aceasta dacă furtuna ar fi fost provocată de Tatăl. Apoi a aplicat lecţia la ucenici, spunând: “Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de n-aveţi credinţă?”

Intenţia evidentă a Domnului în faptul că a lăsat furtuna să se dezlănţuie până la acel grad a fost ca să probeze credinţa ucenicilor, şi să dea o lecţie aşa cum acest text ne dă nouă acum. Îi va face să-şi amintească în anii următori, în toate dificultăţile lor, fie din cauza imperfecţiu­nilor lor, fie din cauza imperfecţiunilor altora, sau ca rezultat al lucrării îngerilor căzuţi, că toate lucrurile erau sub supraveghere divină. Să amintim şi aceea că noi avem asigurarea că toate aceste lucruri vor lucra împreună spre binele nostru şi că odată cu ispita dă şi o cale de scăpare, pentru a o putea suporta. 1 Cor. 10:13.

Lucrul aceasta a fost ilustrat prin furtuna pe mare şi în actul Domnului de mustrare a furtunii. Deci, dacă avem încercări şi dificultăţi, să strigăm către Domnul — să exercităm destulă credinţă pentru a striga către El. Să nu fie acea credinţă oarbă care ar spune: “Orice mi-a rânduit soarta, aceea este partea mea; şi nu există scăpare”. Aceasta din urmă este starea păgânilor, dar nu este aşa cu noi. Domnul permite furtunilor să ne apese tot mai mult, astfel încât să strigăm către El. Atunci El ne va asculta şi ne va da eliberarea necesară. Poate nu va da întotdeauna o eliberare rapidă, dar va da o cale de scăpare pentru noi. Trebuie să ne amintim de asemenea că El lucrează cu Noua Creatură. Aceste furtuni pot fi chiar înăuntru, în propria noastră persoană — furtuni de patimă, de mânie, de resentimente. Pe acestea nu trebuie să le permitem să continue; ci trebuie să strigăm după ajutorul Domnului, pentru a putea ieşi învingători din aceste furtuni — încercări.

O mare furtunĂ de mânie vine

Această întâmplare de pe Marea Galileii ilustrează ceea ce face Domnul pentru Biserică acum şi ce va face în viitor pentru lume. El intenţionează să elibereze întreaga lume din păcat şi moarte, care au avut o lungă domnie, de şase mii de ani. Această perioadă a fost o furtună continuă, ocazional cu momente scurte de linişte. Între timp lumea primeşte anumite lecţii mari în privinţa nevoii de armonie cu Dumnezeu. Curând vor ajunge să înţeleagă şi vor aprecia mult importanţa de a fi în deplin acord cu Dumnezeu şi foarte ascultători de conducerea divină. Astfel se pune o piatră de temelie în educaţia lor pentru Veacul viitor.

În fine, această furtună de pe Galileea pare să ilustreze foarte clar marele timp de strâmtorare cu care se va sfârşi acest Veac. Atunci domnia lui Satan va înceta şi domnia lui Mesia va începe. Nu trebuie să gândim că Împărăţia lui Isus face să se întâmple marele timp de strâmtorare. Ideea scripturală pare mai degrabă a fi că Cristos în prezent lucrează cu Biserica, şi că odată cu completarea Bisericii, odată cu glorificarea ei, Împărăţia lui Cristos va fi stabilită. Această Zi de Necaz va fi în mod mai special Ziua lui Iehova. În aceasta va fi implicată Dreptatea divină.

Nu vrem să spunem însă că este exclus Domnul Isus, căci El este factorul principal în tot ce face Dumnezeu. Dar când va veni Împărăţia lui Mesia, ea va exercita putere restrictivă — va înjosi pe cei trufaşi, va face ca mânia omului să-L laude pe Dumnezeu. Această mânie a omului va aduce “un timp de strâmtorare cum n-a fost de când sunt popoarele”. În unele ilustraţii scripturale aceasta este reprezentată ca un vârtej de vânt, iar în altele este reprezentată ca un mare val distrugător — marea şi valurile vor urla. Apoi, în mijlocul unei mari furtuni, care va fi suficientă pentru a distruge toată structura umană, Împărăţia lui Mesia va fi instaurată. Ea va face să înceteze războaiele. Satan va fi legat. Lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu va umple pământul. “Şi va veni comoara tuturor neamurilor”, şi aceasta se va recunoaşte prin faptul că furtuna se va linişti, prin această Împărăţie a lui Mesia. Hagai 2:7.

MODUL ISPITIRII MAMEI EVA

“Şarpele era mai şiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El i-a zis femeii: “Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: “Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?””

Geneza 3:1.

R 5238 W. T. 15 mai 1913 (pag. 149-150)

Învăţătura scripturală că Dumnezeu nu cunoaşte păcat, înseamnă că El nu practică niciun păcat. El nu comite păcat, nu planuieşte păcatul. Nu ajută la păcat. Nu poate privi la păcat cu vreun grad de îngăduinţă. El nu arată nici o favoare, nici o lumină a feţei Sale, nici o lumină a ochilor Săi, pentru ceva ce este păcătos. Dimpotrivă, Se întoarce cu spatele la aceste lucruri. Nu are nici cea mai mică simpatie pentru ceva păcătos.

Prin urmare, dacă omul ar fi păcătos în cel mai mare grad posibil, Dumnezeu n-ar avea nici o simpatie pentru el. Scripturile prezintă ideea că omul nu este păcătos în cel mai înalt grad, ci este păcătos din cauza slăbiciunilor; că aceste slăbiciuni şi-au avut pornirea sau începutul cu mult timp în urmă prin neascultarea tatălui Adam; şi că pedeapsa tatălui Adam cu moartea a venit peste el ca rezultat al neascultării, cum este relatat în Geneza. Pentru că omul este astfel păcătos mai degrabă prin natură decât prin voinţă, Dumnezeu Şi-a propus să-l răscumpere din blestem şi să-i acorde o deplină împăcare cu El prin Restabilirea care va fi îndeplinită de Domnul nostru Isus sub Împărăţia Mesianică.

Aceia care nu se vor conforma cu legile şi reglementările Împărăţiei, vor fi socotiţi păcătoşi cu voia. Dumnezeu nu-i va privi cu niciun grad de îngăduinţă. El va lua de la ei orice drept şi privilegiu. Vor fi distruşi. După cum este scris: “îDumnezeuş nimiceşte pe toţi cei răi”, în Moartea a Doua. Psalmul 145:20.

ÎnŞelarea prin sugestie mintalĂ

Există păcat cu bună ştiinţă. Cei care cunosc binele şi fac rău sunt păcătoşi cu voia. Marele păcătos cu voia, conform Scripturilor, este Satan. Citim că el de la început a fost un ucigaş şi n-a stat în Adevăr (Ioan 8:44). El a ucis rasa noastră prin înşelare. N-a spus adevărul, ci l-a denaturat. El i-a spus mamei Eva că nu va muri dacă va mânca din fructul oprit; şi că va avea înţelepciune şi cunoştinţă aşa cum dorea ea. Nu trebuie să înţelegem că Satan a făcut aceasta în mod direct, ci prin intermediul unui şarpe.

Conform Scripturilor, şarpele la acel timp nu se târa, ci era următorul în inteligenţă după primii noştri părinţi. Satan a folosit acel şarpe pentru a o sfătui pe mama Eva să nu asculte de Creator. Eva trebuia să fi spus: “Cine este acesta care mă învaţă să nu mă supun marelui Creator care l-a făcut pe om?” Ispita a venit însă într-un mod foarte înşelător. Şarpele n-a vorbit prin cuvinte, ci, se pare, prin acţiuni. El a mers continuu la pomul din al cărui fruct lui Adam şi Evei le-a fost interzis să mânânce, şi a mâncat din fruct.

Mama Eva a văzut că şarpele a mâncat din fruct şi că era cel mai înţelept dintre toate animalele. Apoi a apărut în mintea ei gândul că motivul pentru care şarpele era cel mai înţelept dintre toate animalele era că mâncase din pom, din fructul oprit. Apoi i-a venit gândul că motivul pentru care ei nu trebuiau să mânânce din fructul pomului era ca să nu fie atât de inteligenţi cum puteau fi dacă mâncau. În cele din urmă a fost sugerat gândul: Dacă mânânci din fructul acelui pom, influenţa acelui fruct te va face să fii ca Dumnezeu Însuşi. Vei cunoaşte totul. Aşa a fost această învăţare indirectă sub posedarea şarpelui de către Satan, care a constituit înşelarea serioasă care a venit asupra Evei.

Degradarea Şarpelui n-a fost o nedreptate

S-ar putea susţine că mama Eva n-a păcătuit. Ea a păcătuit. Ştia că nu are nici un drept să încalce porunca pe care o primise. Oricine face rău intenţionat comite păcat. Noi am putea la fel de bine să-l scuzăm pe omul care fură 1000 de dolari. El ştie atunci că fură 1000 de dolari. Fie că este prins vreodată sau nu, răul a fost comis.

Cu alte cuvinte, răul porneşte din inimă, cu dorinţă sau intenţie de a face rău. Unul ca acesta este un păcătos — un călcător de Lege. Astfel mama Eva a fost o călcătoare de Lege, şi în acel sens a fost pasibilă de pedeapsă. Şarpele n-a fost însă o fiinţă morală, ca să primească o pedeapsă specială ca un criminal. Criminalul a fost Satan, care într-o zi va fi distrus, ca şi aceia care au spiritul lui, dispoziţia lui.

A fost pusă însă o anumită pedeapsă asupra şarpelui — nu pentru pedepsirea lui, căci nu făcuse nimic contrar naturii sale, ci pentru a face din şarpe un sinonim al Păcatului, pentru că a fost instrumentul Păcatului. Şarpele a devenit simbolul lui Satan şi al Păcatului. Când copiii lui Israel au fost neascultători în pustie, Dumnezeu a permis să fie muşcaţi de şerpi înfocaţi. El l-a instruit pe Moise să ridice un şarpe de aramă pe o prăjină, astfel încât oricine va privi la el să trăiască (Numeri 21:6-9). Domnul nostru a spus: “După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:14, 15). Aşa cum Moise a ridicat şarpele în pustie pentru vindecarea poporului, tot aşa toţi vor putea fi vindecaţi dacă vor privi la Domnul nostru după ajutorul necesar.

Şarpelui nu i s-a făcut nici o nedreptate când Dumnezeu a spus, “Te vei târî pe pântece”. Dumnezeu n-a făcut nici un legământ cu nimeni în afară de fiinţele Sale inteligente. Astfel dacă un bou ar fi degradat la starea de bou-broască, n-ar fi nici o încălcare a dreptăţii. Şarpele şi celelalte animale au viaţa ca o favoare nemeritată de la marele Creator. Nici o creatură n-ar avea nici cel mai mic drept să pună în discuţie privilegiile şi binecuvântările pe care le-ar avea. Simplul fapt de a degrada animalul de la o formă de viaţă la altă formă de viaţă n-a fost nici o nedreptate. Este însă o lecţie în umilinţă, care a fost de folos, mai mult sau mai puţin, de-a lungul celor şase mii de ani ai istoriei omului, şi va fi de folos de-a lungul viitoarei domnii glorioase de dreptate a lui Mesia.

O DOVADĂ CONVINGĂTOARE A ÎNVIERII

“Nu fi necredincios, ci credincios.” Ioan 20:27.

R 5236 W. T. 15 mai 1913 (pag. 147-149)

Înainte de împrejurarea în care au fost rostite cuvintele din textul nostru, sf. Toma, apostolul, nu fusese prezent la niciuna din arătările lui Isus după învierea Sa. Se pare că Toma avea o minte mai sceptică. El i-a auzit pe ceilalţi apostoli vorbind despre ceea ce văzuseră, despre arătările care avuseseră loc, şi a simţit că pe aceste dovezi nu putea crede în învierea lui Isus. El a gândit că fraţii lui fuseseră prea uşor înşelaţi.

Sf. Toma n-a pus pe seama confraţilor ucenici ideea că încercau să-l înşele, ci, după cum a declarat, el nu credea astfel de mărturisire cum se făcuse. El a spus: “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Nu mă puteţi convinge că El nu este mort. Nu mă puteţi convinge că o persoană dată la moarte în acest mod este din nou vie. Nu pot spune de unde vine înşelarea, dar voi fraţilor sunteţi prea uşor înşelaţi.

După o săptămână Isus S-a arătat în “odaia de sus” a doua oară. După ce a salutat grupul, i-a spus sf. Toma: “Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios”. Iarăşi a spus: “Un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”. Evident că ucenicii n-au văzut fiinţa spirituală. Ei au văzut numai o materializare — carne şi oase reale. Sf. Toma a făcut cum i-a cerut Domnul. Apoi a spus: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” El a recunoscut că Isus era Domnul. Nu era o apariţie. Fraţii nu fuseseră înşelaţi. El a fost cel care era foarte aproape de a fi înşelat prin lipsa sa de credinţă.

Nu ne putem îndoi că prin această întâmplare a dat tuturor urmaşilor Săi o lecţie foarte folositoare. Dacă nici unul dintre apostoli nici măcar n-ar fi părut că se îndoieşte de învierea Domnului, ei n-ar fi putut să aibă dovada convingătoare a acestui fapt. Mai târziu ar fi putut să se gândească: “De ce n-am făcut mai multe investigaţii?” Dar aici avem dovada investigaţiei.

Sunt unii oameni care de la natură sunt foarte prudenţi. Se pare că sf. Toma a fost unul dintre aceştia. Nu ne putem gândi că Domnului nu-I plac astfel de caractere. Din punctul nostru de vedere, de fapt, persoana care este înclinată să fie oarecum critică este mai degrabă aprobată. Noi am fi în mod firesc înclinaţi să-i dezaprobăm pe aceia care sunt prea creduli, prea uşor de convins. Chiar trebuie să gândim favorabil despre cei care au o atitudine mentală ca a sf. Toma. Ne bucurăm că a existat un gânditor aşa serios ca acest apostol.

Domnul a spus în legătură cu aceasta: “Pentru că M-ai văzut, ai crezut; ferice de cei care n-au văzut şi au crezut”. Ar putea fi o întrebare în legătură cu ceea ce a vrut Domnul să spună prin aceste cuvinte. Poate El a vrut să spună: Nu vă felicitaţi că n-aţi fost uşor de convins; sau poate a vrut să spună: Există o binecuvântare specială pentru cei care au credinţă — care cred fără să vadă.

Erau peste cinci sute de fraţi printre ucenici la timpul răstignirii Domnului nostru. Apostolul spune că El a fost văzut de aceştia deodată (1 Corin­teni 15:6). Dar după aceea fraţii au fost obligaţi să creadă fără să vadă, numai pe baza mărturiei altora. Noi facem parte din această categorie. Toată Biserica creştină de-a lungul Veacului Evanghelic a crezut fără să vadă demonstraţii exterioare. Dacă datorită acestui lucru Domnului I-ar plăcea în mod special de noi, noi nu ştim. Dar credem că nu. Dacă noi credem cu dovadă slabă sau cu dovadă mai puternică, aceasta depinde de structura creierului. Se pare că Dumnezeu a prevăzut ca toţi cei chemaţi de El să aibă suficiente dovezi. Şi El ne dă dovezi în plus din zilele apostolilor încoace, pentru a ajuta la susţinerea credinţei noastre. Noi avem avantajul îndoielilor sf. Toma şi al demonstraţiei Domnului nostru a schimbării naturii Sale.

CredinŢa este centrul progresului creŞtin

S-ar putea pune întrebarea: De ce a pus Isus accent pe importanţa credinţei? De ce a sugerat că sf. Toma n-ar putea să fie deloc ucenicul Lui fără să creadă? Sunt mulţi care ne spun că ei nu pot vedea că credinţa are vreun loc, că ei nu văd nici un motiv de ce Dumnezeu ar binecuvânta credinţa, că după părerea lor Dumnezeu ar trebui să ne răsplătească pentru ceea ce facem. Ei spun: “Noi facem toate faptele bune pe care le putem face”. Biblia întotdeauna susţine ideea că oricine nu face după puterile lui cele mai bune, va primi lovituri. Dar Biblia susţine şi cealaltă idee — că Dumnezeu Îşi propune să-Şi răsplătească poporul după credinţa lor; că oricine nu poate exercita credinţă perfectă nu poate fi ucenicul Lui; că dacă cineva nu are credinţă, este imposibil să intre în Împărăţie.

În aranjamentul lui Dumnezeu, credinţa a fost făcută chiar centrul progresului creştinului — credinţă în lucrurile pe care El le-a făcut, credinţă în lucrurile pe care a promis să le facă. Credinţa este lucrul care, prin harul lui Dumnezeu, ne permite să ne folosim de minunatele ocazii ale timpului prezent. “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” Dar aceasta nu înseamnă că întotdeauna condiţiile vor fi ca acum, sau că Dumnezeu va respinge pentru totdeauna pe acei care, din cauza alcătuirii lor mentale, nu pot exercita acum credinţă, dar înseamnă că în timpul de acum El nu va mântui decât pe cei credincioşi.

Scripturile indică foarte clar, totuşi, că după alegerea Bisericii şi răsplătirea credinţei lor, Domnul va lucra cu lumea prin clasa care exercită credinţă acum — prin Cristos şi prin Biserică — pentru binecuvântarea întregii omeniri. În Veacul viitor va fi cerută mai puţină credinţă decât acum. Împărăţia stabilită a lui Mesia se va manifesta deschis. Atunci omenirea nu va fi obligată să umble prin credinţă. Va umbla prin vedere, câtă vreme acum noi trebuie să umblăm prin credinţă, nu prin vedere.

Din punct de vedere natural, pare ca şi cum Dumnezeu n-ar guverna lumea deloc, ci lumea ar fi guvernată de întâmplare sau de însuşi Satan — atât de diferite sunt condiţiile faţă de ceea ce am aştepta noi dacă Dumnezeu ar fi recunoscut ca marele Împărat. În consecinţă, trebuie să practicăm credinţă dacă vrem să primim binecuvântările în acest timp. Treptat, în timpul guvernării Mesianice, când tot ce este contrar dreptăţii va fi pedepsit şi tot ce este în armonie cu dreptatea va fi răsplătit, atunci toţi împotrivitorii dreptăţii vor fi suprimaţi şi toţi iubitorii dreptăţii vor prospera. Acela va fi timpul umblării prin vedere.

În prezent trebuie să umblăm prin credinţă pentru că mântuirea noastră este una specială. “Chemarea de sus” este un privilegiu special, pentru o clasă specială. În Veacul viitor însă, dezechilibrarea mentală a omenirii prin cădere va fi compensată. Cei care vor avea nevoie de multă demonstraţie vor avea multă; cei care vor avea nevoie de mai puţină vor avea mai puţină. Chestiunea va fi făcută atât de clară, încât nu va exista nici o scuză pentru nimeni ca să nu ajungă la ascultare deplină a faptelor, şi acele fapte vor duce treptat la perfecţiune umană deplină. Dumnezeu n-a făcut nimic iraţional în legile şi cerinţele Sale, fiecare cerinţă a Lui este rezonabilă şi esenţială.

Schimbarea de naturĂ a Domnului nostru

Punându-ne în poziţia ucenicilor în timpul celor patruzeci de zile după ce Isus a înviat din morţi, ne putem uşor imagina că ei erau în măsură considerabilă dezorientaţi. Unii dintre ei fuseseră martori ai unor lucruri ciudate — nu-şi puteau explica ce anume, dar văzuseră ceea ce părea a fi Isus — într-o împrejurare a apărut ca grădinar, în altă împrejurare ca străin etc. N-au văzut nici un semn de identitate şi n-au ştiut dacă L-au văzut cu adevărat. Cu altă ocazie, semănând foarte mult cu cel care era înainte, a apărut în mijlocul lor, uşile fiind închise. Nu-şi puteau imagina cum o fiinţă umană ar fi putut intra în timp ce uşile erau închise. De aceea au fost foarte nedumeriţi.

Scripturile ne dau de înţeles că motivul pentru care Domnul nostru S-a arătat astfel sub diferite forme a fost că Dumnezeu L-a înviat pe Isus din morţi pe un plan diferit de existenţă — ca fiinţă spirituală. Scripturile declară: “Căci Domnul este Duhul” (2 Corin­teni 3:17). Al doilea Adam este Domnul ceresc. El nu este omul pământesc Isus. Această explicaţie noi o putem aprecia deoarece trăim de la Cincizecime încoace. Putem vedea şi înţelege că Isus a devenit o fiinţă spirituală, şi că asemenea îngerilor El putea, unde era necesar, să apară ca fiinţă umană. Nu vom pune deloc la îndoială că, dacă Isus ar fi avut vreun motiv să Se arate în acelaşi corp în care fusese răstignit, ar fi putut să apară în el, ar fi putut să deschidă uşa şi apostolii să fi fost orbiţi, aşa încât să nu poată vedea uşa deschizându-se şi închizându-se când intra. Dar relatarea contrazice astfel de presupunere şi este foarte explicită în afirmaţia că “uşile erau încuiate”, nu că apostolii nu le-au văzut deschise, ci că nu s-au deschis deloc. În a doua afirmaţie — când sf. Toma a fost prezent — Domnul nostru a apărut în acelaşi mod, “uşile erau încuiate”. Ioan 20:19, 26.

Deşi Isus Şi-ar fi putut lua corpul şi ar fi putut sta în el ca fiinţă spirituală, El n-a făcut astfel. Dacă ar fi făcut aceasta, ei ar fi fost înşelaţi, presupunând că El a înviat în trupul Său de carne în care fusese răstignit. De aceea a apărut în trupuri de carne diferite, dar în condiţii care n-au lăsat nici o îndoială asupra identităţii Sale. El ştia că după ce ucenicii primeau Spiritul sfânt totul va fi limpede pentru ei. Aşa că atunci n-a făcut nici o încercare să le explice, ci numai i-a ţinut în legătură cu El până după ce au venit binecuvântările de la Cincizecime, când au fost în stare să înţeleagă din punctul de vedere adevărat.

Gândul nostru deci, ar fi că trupul în care Domnul S-a arătat a fost materializat. Aceasta n-a fost o înşelare. Dimpotrivă, a fost intenţionat ca ucenicii să nu fie înşelaţi. Fiind oameni naturali, ei nu puteau aprecia o schimbare de la natura umană la natura spirituală. De aceea, această apariţie a fost să-i ajute să treacă peste o dificultate — să nu-i lase ca ei să spună, “n-a înviat”.

Învierea înŢeleasĂ greŞit în mare mĂsurĂ

Ucenicii au putut vedea că Domnul nostru avea o putere total diferită de cea avută înainte de a muri. Astfel a apărut mereu timp de patruzeci de zile — câteva minute de fiecare dată. Foarte evident, aceasta a fost cu scopul de a demonstra că era o fiinţă spirituală, că avea putere să vină şi să plece ca vântul, că putea să apară în trup când era necesar şi apoi să dispară când voia, şi că putea să vină sub o formă sau alta. Aceasta a fost marea lecţie prin care Şi-a propus să-i ferească de înşelare.

Nu ne putem imagina cum Isus ar fi putut să-Şi dovedească învierea şi să întărească credinţa ucenicilor pe o cale mai bună. Dacă ar fi rămas cu ei ca om, ei s-ar fi simţit obligaţi să creadă că El avea încă aceeaşi personalitate, acelaşi trup, şi ei n-ar fi fost în stare să înţeleagă cuvintele Sale, “Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Dar acum puteau înţelege că aşa cum apăruse şi dispăruse din vedere, deşi de fapt prezent cu ei timp de 40 de zile, putea şi să fie cu ei, într-un sens diferit, tot timpul Veacului Evanghelic, şi să Se întoarcă în persoană când era necesar, la sfârşitul Veacului.

Noi nu vedem nici o înşelare în aceasta, ci o evitare a înşelării. Să ne amintim că au trebuit câteva arătări pentru a atesta faptul că era o fiinţă schimbată. Dacă ucenicii s-ar fi gândit la El ca la un Om în ceruri, aceasta i-ar fi pus într-o dificultate serioasă, întocmai cum vedem că este acum cazul cu prietenii noştri din bisericile nominale, care cred că Isus a înviat în acelaşi trup şi că El are acel trup în ceruri. După cum spune cântarea:

“El poartă cinci răni sângerânde,

Primite pe Calvar;

Din ele curg rugăciuni pline de putere,

Şi pledează pentru mine.”

Prietenii noştri cred aceasta. Noi îi întrebăm dacă ei cred că după cum Isus poartă semnele, rănile trupului Său rănit, şi urmaşii Lui le vor purta pe ale lor. Ei răspund, da. Atunci le amintim că unii dintre ei au fost maltrataţi în modul cel mai crunt, adesea mutilaţi, înainte de a muri. Să ne gândim la cei care au fost decapitaţi şi la cei care au avut accidente şi răni! Dacă vor purta acele semne şi răni în ceruri, sau vor fi fără cap, atunci ei vor fi o ceată desfigurată.

Noi le arătăm că acei care susţin această vedere nu cred deloc în Răscumpărare — Răscumpărarea pe care o tratează Biblia. Noi cităm prietenilor noştri: “El Şi-a vărsat sufletul la moarte”; El Şi-a făcut “sufletul o jertfă pentru păcat”. Da, răspund ei, noi credem că trupul Lui de carne a fost sacrificat. Noi răspundem: trupul Său de carne va răscumpăra numai trupul de carne al lui Adam. Dar Adam a avut mai mult decât doar un trup de carne. Sufletul lui Adam a fost cel care a păcătuit — şi Isus trebuie să fi dat un suflet pentru a-l răscumpăra pe Adam. Isaia 53:10, 12.

Dacă trupul n-a fost niciodată o parte a lui Isus, atunci nu Isus a murit, ci trupul Său; nu El a fost umilit, ci trupul Său; nu El a lăsat gloria pe care a sacrificat-o, ci trupul Său. Acum, dacă trupul n-a fost niciodată Isus, atunci El a înşelat omenirea ca să creadă că era om; şi El l-a înşelat pe apostol ca să spună că “El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru noi” (2 Corinteni 8:9). Apoi a vorbi despre ispitirea Sa, cum vorbeşte apostolul despre El, a fost greşit, căci El nu putea fi ispitit asemenea nouă dacă era de o natură cu totul diferită. Astfel vedem că Adevărul, aşa cum îl învaţă Biblia, este armonios.

Învierea lumii

Prima înviere, Învierea lui Cristos, a început cu schimbarea glorioasă a Domnului nostru, cu mai bine de optsprezece secole în urmă, şi ca Înviere a Sa va fi completată când ultimul membru al Corpului Său va fi fost schimbat de la natură pământească la cerească, natură divină. Învierea lumii nu poate avea loc înainte de cea a Bisericii, ci trebuie s-o urmeze. Vrednicii din vechime vor fi primii din clasa pământească înviaţi la natură umană. Dar învierea lor nu va fi în acelaşi timp cu cea a Bisericii, ci mai târziu — după cum spune apostolul: “Să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi”. Evrei 11:39, 40.

Trezirea lumii probabil că nu va începe timp de cincizeci sau o sută de ani după ce Împărăţia va fi fost stabilită. În acel timp însă, procesul învierii — ridicării treptate — va fi în operare printre naţiunile care vor fi în viaţă atunci. Treptat, când naţiuni, popoare, neamuri şi limbi vor fi trezite, oamenii vor trebui să fie aduşi la o cunoştinţă a Adevărului şi vor trebui să-şi dea asentimentul voinţei lor înainte ca orice proces de înviere să înceapă să opereze în ei. Această lucrare va continua de-a lungul întregii mii de ani de Domnie a lui Mesia.

Învierea lumii nu va fi completă până la sfârşitul miei de ani, în timp ce învierea Bisericii va fi completă la începutul miei de ani. Din acest motiv ar fi nepotrivit să spunem că învierea celor drepţi şi a celor nedrepţi are loc în acelaşi timp. Într-adevăr, lumea nu va fi înviată deplin până când, la sfârşitul miei de ani, va fi predată lui Dumnezeu, Tatăl; căci un rezultat al căderii a fost pierderea favorii şi părtăşiei Tatălui ceresc. Omenirea nu va fi eliberată de acel aspect al căderii până când Mijlocitorul Îşi va fi îndeplinit lucrarea cu ea.

ÎntrebĂri bereene la Studii În Scripturi

W. T. 1 mai 1913 (pag. 143)

Volumul 6, studiul 14

Diferite obligaŢii pĂmÂnteŞti ale Noii CreaŢii

1 iunie

Citiţi de la pagina 583, p.1 până

la pagina 585, p.1

Amestec conŞtiincios

(35) Ce este un “amestecător în treburile altora”, şi care este mustrarea scripturală pentru aceştia? Pag. 583, p.1.

(36) Cum trebuie aplicată regula de aur în cazuri din acestea? Pag. 583, p.2.

(37) Care este forma ciudată în care această tendinţă naturală de a se amesteca în treburile altora atacă uneori Noua Creatură? Pag. 583, p.3.

(38) Când suntem ispitiţi să ne amestecăm în treburile altora, ce întrebări trebuie să ne punem nouă înşine? Pag. 584, p.1, prima parte.

(39) Ar fi “amestec în treburile altora" din partea unui părinte dacă s-ar interesa de treburile familiei care se află în grija sa? Pag. 585, sus.

(40) Unde trebuie aplicat în mod special acest sfat împotriva “amestecului în treburile altora"? Pag. 585, p.1.

8 iunie

Citiţi de la pagina 586 p.1 până

la pagina 589 p.2.

“A binecuvÂnta pe Dumnezeu Şi a blestema pe oameni”

(41) Cât de mare este influenţa limbii între membrele corpului natural? Pag. 586 p.1.

(42) Care este singura metodă potrivită şi de succes în a înfrâna limba? Pag. 587 p.1, 2.

ObligaŢii sociale

(43) Care sunt dorinţele unei minţi noi în ceea ce priveşte părtăşia cu alte minţi asemănătoare? Pag. 588, p.1.

(44) Care sunt sfaturile Cuvântului împotriva asocierii cu răufăcătorii? Pag. 588, p.2.

(45) Care trebuie să fie sentimentele şi asocierile noastre faţă de cei cu care avem legături de sânge? Pag. 589, p.1

(46) Care a fost intenţia Domnului nostru în ceea ce priveşte formarea unei noi familii — “casa credinţei”? Pag. 589, p.2.

15 iunie

Citiţi de la pagina 590, p.1 până

la pagina 594, p.1.

(47) Această nouă relaţie înseamnă ignorarea regulilor de bună cuviinţă între sexe sau că soţul sau soţia necredincioasă să fie neglijaţi? Pag. 590, p.1.

“CinstiŢi pe toŢi oamenii”

(48) Care trebuie să fie atitudinea Noii Creaţii faţă de puterile care sunt? Care sunt sfaturile scripturale în această direcţie? Pag. 590, p.2, 3.

(49) Ce avantaj are Noua Creatură din punctul ei de vedere al condiţiilor prezente din lume? Pag. 591,p.1, 2.

(50) Este înţelept sau necesar ca Noua Creatură să alarmeze lumea cu privire la Timpul de Strâmtorare? Pag. 592,. p. 1.

(51) Ce poziţie trebuie să adopte Noua Creatură în privinţa votării? Pag. 593, p.1-5.

(52) Să folosim noi arme carnale şi să luptăm pentru ţara de baştină şi pentru conducătorii ei? Pag. 594, p.1.

22 iunie

Citiţi de la pagina 594 p.2 până

la pagina 598 p.1.

(53) În cazul în care ni s-ar cere să facem serviciul militar, care ar fi cursul potrivit de urmat? Pag. 594, p.2.

Noua creaturĂ

Şi reformele morale

(54) Explicaţi cum votul nostru de consacrare ar trebui să atingă şi să purifice fiecare act al vieţii noastre. Pag. 595.

ÎmbrĂcĂmintea scumpĂ

(55) Daţi trei motive bune pentru care Noua Creatură nu trebuie să poarte îmbrăcăminte exagerată şi extravagantă. Pag. 596, p.1-4.

(56) Ar fi mai în armonie cu votul nostru de consacrare a investi bani în acţiuni, obligaţiuni, etc. decât a cumpăra haine extravagante şi case luxoase? Pag. 597, p.1.

(57) Este vreo legătură între poziţia noastră de administrator şi faptul că Domnul nostru a lăsat cauza Sa să aibă nevoie de suport financiar? Pag. 597, p.2.

(58) Pe scurt, care ar trebui să fie cursul potrivit al Noii Creaturi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi banii? Pag. 598, p.1.

Volumul 6 studiul 15

VrĂjmaŞii Şi atacurile Împotriva Noii CreaŢii

29 iunie

Citiţi de la pagina 599 până

la pagina 602, p.2.

(1) Care este vrăjmaşul principal al Noii Creaţii? Are Noua creatură două minţi sau este controlată de două voinţe? Pag. 599.

(2) Este moartea corpului pământesc cu voinţa lui şi învierea ulterioară un fapt real sau socotit? Şi cum trebuie menţinute aceste condiţii ale “morţii“ şi “învierii” de către Noua Creatură? Pag. 600, p.1.

(3) Care este declaraţia Scripturii cu privire la inima naturală? Şi cum este diferită inima Noii Creaturi? Pag. 600, p.2.

(4) Cum este asaltată şi înşelată inima nouă de către inima veche cu dispoziţia egoistă? Pag. 601, p.1.

(5) Care este unul dintre argumentele favo­rite şi înşelătoare ale acestei inimi vechi? Pag. 601, p.2.

(6) Cum trebuie să întâmpine inima nouă aceste atacuri? Pag. 602, p.1, 2.