Gen. 45:1-46:7

“Iată ce bine şi ce plăcut este pentru fraţi să locuiască împreună în unitate!” Psalmul 133:1.

R 5234 W. T. 1 mai 1913 (pag. 140-142)

Când Iosif a văzut ce schimbaţi erau fraţii săi, i-a compătimit. Când a văzut că inimile lor s-au întors de la calea lor greşită luată în cazul său şi că şi-au dat seama de dezaprobarea divină şi le-a părut rău, i-a fost milă de ei. Când le-a văzut interesul faţă de tatăl său în vârstă şi faptul că nu voiau să-i grăbească moartea printr-un act sau cuvânt rău, a fost plin de milă. El a dorit totuşi ca egiptenii să nu fie martorii dezvăluirii identităţii sale. Dându-şi seama că emoţiile îl copleşeau, el a strigat în grabă, poruncind ca egiptenii să părăsească încăperea. Apoi li s-a făcut cunoscut, spunând: “Eu sunt, fratele vostru Iosif, pe care l-aţi vândut ca să ajungă în Egipt”.

Putem foarte bine să ne imaginăm consternarea fraţilor lui. Li se părea că încercările şi dificultăţile se înmulţeau, şi că într-un fel sau altul toate necazurile lor erau din pricina lui Iosif. Acum, să fie în prezenţa lui, să-l audă vorbindu-le, fără traducător, ci direct în limba lor, spunându-le că el era Iosif, ne putem imagina cum s-au simţit — şocaţi.

Dar Iosif, plin de compătimire adevărată şi milă, s-a grăbit să-i liniştească. El nu i-a ameninţat cu cruzime, nici n-a făcut să fie pedepsiţi pentru răul pe care l-au făcut. Nici măcar nu i-a certat pentru răul făcut. În loc de aceasta, dându-şi seama că păcatul deja le adusese o pedeapsă, Iosif i-a consolat zicând: “Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră … ca să vă păstreze o rămăşiţă pe pământ şi ca să vă ţină în viaţă printr-o mare salvare. Aşa că nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu”.

Ce răzbunare frumoasă! Iosif i-a copleşit pe fraţii lui cu o iertare necerută şi cu expresii de compătimire. Vai, cât de puţini creştini în situaţii similare ar fi atât de nobili! Şi totuşi creştinii au mare avantaj faţă de Iosif în toate modurile, prin aceea că ei au fost concepuţi de Spirit sfânt şi au instrucţiuni din Scripturi. Cât de frumos Iosif a reprezentat în tip pe Cristos şi Spiritul Lui! Cât de evident este cum crezurile noastre din Evul Mediu ne-au indus în eroare când ne-au învăţat să credem că toţi evreii, fraţii lui Cristos, vor fi chinuiţi veşnic din cauză că L-au răstignit pe Isus în loc de a-L accepta şi a deveni ucenicii Lui!

Acum, în lumina mai bună care străluceşte din pagină după pagină a Bibliei, poporul lui Dumnezeu vede că în loc ca Mesia să aibă ca scop chinuirea veşnică a evreilor, El intenţionează contrariul — că ei vor obţine milă şi iertare divină. Această milă le va fi acordată foarte curând, după ce împărăţia lui Mesia va fi fost stabilită, aşa cum arată sf. Pavel în Romani 11:25-33: “Prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare”. Acelaşi gând este exprimat de profet, spunând despre Israel: “Îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge” (Zaharia 12:10). Jalea lor va fi de tristeţe adevărată, când îşi vor da seama de greşeala gravă comisă cu mai mult de optsprezece secole în urmă. Dar în loc să fie pedepsiţi cu o eternitate de chin, Domnul va fi îndurător faţă de ei, după cum declară: “Voi turna peste îeiş … un duh de îndurare şi de rugăciune”. Cât de frumos şi cât de în armonie cu lecţia noastră tipică de astăzi! Cei zece fraţi ai lui Iosif se pare că au simbolizat pe Israel, după cum egiptenii au simbolizat neamurile, după cum Beniamin a simbolizat Mulţimea cea Mare şi după cum Iosif însuşi a simbolizat clasa Mesianică, cei Aleşi, al căror Cap este Isus, şi Biserica învingătoare, membrii Corpului Său.

“VorbiŢi inimii Ierusalimului”

Tot timpul, mărturia Bibliei este consecventă cu ea însăşi şi cu caracterul divin. Necazul nostru a apărut din faptul că am dat atenţie crezurilor Veacurilor Întunecate. Biblia de fapt spune că nimeni nu poate deveni membru al Israelului spiritual dacă nu crede în Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi dacă nu devine asociat cu El în lepădarea de sine şi în suferinţele timpului prezent, pentru a putea fi comoştenitor în Împărăţia care vine. Greşeala noastră a fost în faptul că am adăugat la acest Mesaj simplu şi am spus lumii, inclusiv evreilor, că soarta tuturor celorlalţi este chinul veşnic.

Contrar acesteia, acum vedem că ceea ce câştigă Israelul spiritual este Împărăţia, şi că Israelul natural şi lumea pierd, în sensul că nu obţin aceasta, cea mai înaltă glorie şi binecuvântare. Dar vedem de asemenea că obiectivul lui Dumnezeu în pregătirea unei astfel de Împărăţii este ca aceasta să poată acorda binecuvântările necesare Israelului natural şi prin el în cele din urmă tuturor oamenilor.

Aceasta este lecţia generală pe care o învăţăm din iertarea completă a fraţilor lui Iosif. Asigurarea dată lor, că ei numai au împlinit programul divin, corespunde foarte bine cu mesajul care în cele din urmă va ajunge la evrei; cu alte cuvinte, că răstignirea lui Mesia a fost numai împlinirea scopului divin, prin care binecuvântarea lui Dumnezeu este făcută disponibilă pentru toate familiile Pământului. Cu aceasta sunt de acord cuvintele sf. Petru la Cincizecime. Adresându-li-se unora dintre evreii pocăiţi, el a explicat această chestiune pe deplin, spunând: “Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri” (Fapt. 3:17). Sf. Pavel spune: “Căci dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”. 1 Cor. 2:8.

Atitudinea lui Dumnezeu faţă de evrei, fraţii lui Iosif în antitip, este clar prezentată în profeţia lui Isaia (40:1, 2). Această profeţie este în mod special localizată la sfârşitul acestui Veac Evanghelic. Noi credem că acesta este mesajul cuvenit evreilor în prezent. Nu spune nici un cuvânt despre chinuirea lor veşnică, ci dimpotrivă, este în deplin acord cu afirmaţia sf. Pavel, că odată cu sfârşitul acestui Veac favoarea lui Dumnezeu se va întoarce la evrei şi ei vor obţine milă prin Israelul spiritual — Corpul Mesianic, al cărui Cap este Isus. Citim: “Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului de două ori îporţiunea a douaş cât toate păcatele lui”.

Israelul într-adevăr a fost obligat să bea paharul umilinţei, ruşinii şi suferinţei, timp de aproape nouăsprezece secole de când L-au vândut pe Răscumpărătorul lor romanilor, ca să fie omorât. Ne pare rău că atât de multă suferinţă a venit asupra lor de la cei care în mod greşit au pretins a fi urmaşii lui Isus! Ne pare rău că evreii au avut aşa mare motiv să nu înţeleagă Spiritul lui Cristos! Ei pot să înţeleagă numai amintindu-şi că aşa cum există evrei adevăraţi şi evrei falşi, tot aşa există şi creştini adevăraţi şi creştini falşi. “Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.”

Iosif a fost multĂ vreme greŞit ÎnŢeles

Fraţii lui Iosif nu l-au înţeles — atât de mare a fost deosebirea între caracterul lor şi al lui. Chiar şi după ce au devenit mai compătimitori şi mai blânzi, ei au mai avut încă destulă amărăciune a spiritului şi duşmănie, încât, dacă ar fi fost în locul lui Iosif, ar fi aranjat ca într-un fel sau altul să le fie măsurate pedepse viitoare. De aceea au fost surprinşi de cuvintele lui Iosif, de bunătate frăţească şi simpatie, şi n-au fost în stare să creadă că tocmai aşa era. Au tras concluzia că el proceda cu îndurare faţă de ei, de dragul tatălui său Iacov.

Astfel găsim că la ani de zile după aceea, când Iacov a murit, aceşti zece fraţi erau în mare agitaţie ca nu cumva Iosif să se răzbune pe ei. Ei au mers din nou la el, cerând o continuare a iertării. Dar Iosif le-a zis: ““Fiţi fără teamă; sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, să scape viaţa unui popor în mare număr. Şi acum fiţi fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi şi pe copiii voştri.” Şi el i-a mângâiat şi le-a vorbit inimii.” Geneza 50:19-21.

Iosif a fost ÎnvĂŢat de Dumnezeu

Oricum a învăţat el lecţia, este foarte clar că Iosif a fost învăţat de Dumnezeu. Gând de răzbunare împotriva fraţilor săi n-a avut deloc. Orice pedeapsă ar fi venit asupra lor pentru păcat, nu era pentru el să o aplice, ci pentru Dumnezeu. Şi acea pedeapsă au primit-o prin chinul mental, frica şi prevestirile rele timp de mai mulţi ani. Iosif n-a avut nimic de-a face cu reglarea aranjamentelor divine prin care Dreptatea împarte totdeauna pedeapsa pentru orice greşeală. În ceea ce-l privea, el trebuia să fie generos, iubitor, bun, o ilustraţie a marelui Răscumpărător şi a Împărăţiei Sale Mesianice.

La fel a fost şi în privinţa propriei sale experienţe. Observăm cu uimire că un om cu atât de puţine ocazii a avut o înţelegere atât de cuprinzătoare a Spiritului Adevărului, Spiritul lui Cristos. Noi care am fost concepuţi de Spirit sfânt şi care avem exemplul cuvintelor lui Isus, ale apostolilor şi istoria tuturor veacurilor trecute, putem sta încă la picioarele lui Iosif şi putem fi uimiţi să observăm cât de amănunţit a fost el învăţat de Dumnezeu, şi putem să aplicăm lecţii similare la noi înşine. Niciodată vreun murmur, niciodată vreo plângere împotriva sorţii amare pe care a avut-o! În fiecare cuvânt, în totul, el mărturiseşte pentru Bunătatea, Înţelepciunea, Iubirea şi Puterea lui Dumnezeu. El şi-a dat seama că, să fi făcut o singură schimbare sau modificare în experienţele pe care le-a avut, ar fi însemnat să aducă daună Planului în ansamblu, şi n-ar fi reuşit să înveţe unele din lecţiile vieţii de care a avut nevoie.

O, cât de multă nevoie au toţi urmaşii lui Isus să privească la Domnul în legătură cu toate experienţele grele! Cât de mare necesitate este să avem şi să exercităm credinţă în Dumnezeu — că El ştie, El vede şi este în stare şi doritor să facă toate lucrurile să lucreze împreună spre binele nostru, pentru că noi Îl iubim, pentru că am fost chemaţi potrivit Scopului Său, pentru că noi căutăm să ne întărim acea chemare şi acea alegere prin dezvoltarea unui caracter care ne va face “învredniciţi să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină” şi pentru comoştenire cu Răscumpărătorul nostru!

Iacov În Egipt

Iosif a plănuit ca pentru cei cinci ani de foamete rămaşi, cel puţin, tatăl său Iacov şi de fapt întreaga familie să vină în Egipt. El a gândit că districtul numit Gosen era foarte potrivit pentru scopurile lor, fiind un loc de păscut vitele. Faraon, cu dragă inimă de acord cu Iosif, primul său ministru, şi mulţumit de prosperitatea afacerilor sale sub conducerea lui, i-a dat consimţământ deplin şi a sugerat să fie trimise care egiptene să-l aducă pe bătrânul Iacov cu femeile şi copiii, care nu erau atât de în stare să călărească pe măgari, pe cămile etc. Iosif a pregătit delicatese pentru călătorie şi mici daruri, arătând iubirea sa. A trimis un mesaj special tatălui său: “Spuneţi-i tatălui meu toată măreţia pe care o am în Egipt şi tot ceea ce aţi văzut; şi coborâţi aici cât mai curând pe tatăl meu”. Apoi i-a sărutat de bun rămas, spunând:

“SĂ nu vĂ certaŢi pe drum.”

Evident Iosif a fost un observator profund al naturii umane. Mulţi s-ar gândi că nu era necesar să-i prevină pe fraţi împotriva disputelor, date fiind împrejurările. Mulţi ar spune: “Ei vor fi atât de plini de bucurie de binecuvântările lui Dumnezeu în rezultatul experienţei lor, încât dragostea va birui şi nu disputele”. Contrariul este însă adeseori adevărat. Când intervine prosperitatea, există posibilitatea certei asupra prăzilor, de a simţi mai multă sau mai puţină invidie şi egoism.

În condiţiile anterioare, fraţii s-ar fi putut simţi geloşi pe Beniamin, din cauza atenţiei mai mari pe care a primit-o de la Iosif şi din cauza darului de trei sute de monede de argint date lui. Ar fi putut să se îndoiască în legătură cu libertatea pe care o vor avea în ţinutul Gosen. La unii dintre ei le-ar fi putut veni sugestia că vor fi sub călcâiul lui Iosif şi că el îl va favoriza pe Beniamin etc. Evident că avertismentul lui Iosif “Să nu vă certaţi pe drum”, a fost potrivit.

Cunoaştem chestiuni care au mers la fel şi cu fraţii Domnului. Când au fost în strâmtorare inima lor a strigat către Domnul, dar în prosperitate au fost dispuşi să cârtească unul împotriva altuia şi să fie invidioşi şi geloşi pe ocaziile, binecuvântările şi privilegiile altuia. Ce mare greşeală! Fiecare să-şi aducă aminte că ochiul Stăpânului observă progresul lui în asemănarea cu Cristos. Fiecare să-şi aducă aminte că iubirea frăţească este una din probele de caracter.

Aceasta este cu atât mai adevărat cu cât uneori fraţii în Cristos ne pot produce mai mult necaz decât oricare alţii. Chiar relaţia noastră apropiată, chiar cunoştinţa unuia despre altul, ne dau fiecăruia ocazie de a critica şi de a presupune răul, care ar putea să nu apară în ceea ce-i priveşte pe alţii. Bine este ca tot poporul lui Dumnezeu să accepte cuvintele lui Iosif: “Aveţi grijă să nu vă certaţi unul cu altul pe drum”. Aceasta este calea plănuită pentru noi de către Domnul. Este o cale îngustă şi grea, plină de împotrivire pentru carne şi de încercări şi probe pentru spirit. În aceeaşi măsură ar trebui să fie iubire şi compătimire, cooperare şi ajutorare. Cuvintele psalmistului, folosite ca Text de Bază pentru această lecţie, evident au fost scrise profetic în ceea ce priveşte Biserica, fraţii Domnului: “Iată ce bine şi ce plăcut este pentru fraţi să locuiască împreună în unitate”.

Psalmistul continuă să compare această unitate a fraţilor, a Bisericii, cu untdelemnul preţios turnat pe capul împăratului şi al marelui preot la instalarea lor în funcţie. Semnificaţia ilustraţiei, evident, este că uleiul ungerii a simbolizat Spiritul sfânt, şi că în timp ce curgea pe barba marelui preot, chiar până la poalele veşmântului, acesta ungea întregul corp al preotului. Acest preot îl simbolizează pe Melhisedec, Preotul împărătesc — Isus Capul şi Biserica Trupul Său. De-a lungul acestui Veac Evanghelic ungerea cu Spirit sfânt, care a venit peste Biserică, Trupul lui Cristos, la Cincizecime, a continuat şi dă o ungere sau învestire tuturor membrilor Săi adevăraţi. Şi prin această ungere aceşti membri pot fi recunoscuţi ca fiind una cu Cristos, “Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup”. 1 Corinteni 12:13.

LecŢii ÎnvĂŢate de fraŢii lui Iosif

Gen. 44

“Mărturisiţi-vă deci unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi.”

Iac. 5:16.

R 5232 W. T. 1 mai 1913 (pag. 138-140)

Lecţia de astăzi ne arată că fraţii lui Iosif nu erau atât de împietriţi la inimă cum păreau la început — când şi-au propus să-l omoare şi apoi l-au lăsat într-o groapă să moară, iar mai târziu l-au vândut ca rob. Învăţătura despre degradarea totală, care ne-a fost dată atâtora dintre noi în tinereţea noastră, este tot mereu dovedită neadevărată, nu numai în caracterul nostru, ci şi în experienţa noastră cu alţii. Cel care îi consideră pe toţi degradaţi complet, îi abordează pe semenii săi din punctul greşit de vedere. Căutând degradarea asupra căreia a filosofat, o găseşte, şi necăutând ceva bun, îi scapă ceea ce este bun.

Declaraţia scripturală este cea corectă; şi anume, că toţi oamenii sunt degradaţi, că nici unul nu este perfect, nu, nici unul; că toţi au păcătuit; toţi au avut parte de rezultatele păcatului originar şi ca atare toţi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, care a fost exemplificată în perfecţiunea tatălui Adam. Ideea scripturală este că Dumnezeu poate accepta părtăşia cu El numai a ceea ce este perfect. El poate să dea favoarea Sa şi viaţă veşnică numai celor care sunt în acord deplin cu perfecţiunea Sa. Prin urmare, toţi oamenii fiind păcătoşi prin cădere, toţi au nevoie de răscumpărare, toţi au nevoie de împăcare.

Ocazia pentru astfel de împăcare vine în timpul Veacului Evanghelic numai pentru relativ puţini, şi pentru aceştia este sub restricţie. Ei trebuie să fie perfecţi în inimă, în voinţă, în intenţie, şi prin credinţă trebuie să accepte meritul lui Cristos ca acoperire a neajunsurilor lor. Din acest punct de vedere, Dumnezeu îi acceptă ca Noi Creaturi, ignorându-le slăbiciunile neintenţionate ale cărnii. Astfel, prin Cristos, numai adevărata Biserică a credincioşilor consacraţi este socotită şi se lucrează cu ea ca fii ai lui Dumnezeu, au privilegiile fiilor lui Dumnezeu şi ale părtăşiei cu Tatăl în rugăciune, şi au supravegherea divină a intereselor lor, care garantează că toate lucrurile vor lucra împreună pentru binele lor cel mai mare. Dar chiar şi aceştia vor avea nevoie să fie desăvârşiţi prin puterea primei Învieri înainte de a-L vedea pe Dumnezeu şi să fie deplin introduşi în lucrurile glorioase pe care El le are în păstrare pentru ei.

Pentru îndreptăţirea lumii s-au făcut aranjamente pe linii cu totul diferite. Timpul pentru aceasta, potrivit Scripturilor, va fi Veacul viitor, când Împărăţia lui Mesia va lega influenţa lui Satan, va îndepărta blestemul şi va aduce în schimb binecuvântările pentru toată rasa. Dumnezeu nu va lucra atunci cu cei dispuşi şi ascultători aşa cum lucrează cu credincioşii Săi acum. Ei vor fi lăsaţi în grija marelui Mijlocitor şi vor fi îndreptăţiţi sau făcuţi drepţi în realitate în timpul celor o mie de ani. Doritorii şi ascultătorii, aduşi înapoi la perfecţiunea originară a lui Adam şi instruiţi pe deplin de marele Învăţător, vor fi gata, la încheierea mileniului, să fie prezentaţi Tatălui şi să fie acceptaţi de El ca fii. Dar, între timp, toţi cei care nu vor fi dispuşi şi doritori de împăcare, vor pieri pe cale, în Moartea a Doua.

Punctul pe care vrem să-l accentuăm aici este că Dumnezeu nu spune nicăieri că omul este total degradat, ci spune că nici cel mai mic grad de imperfecţiune nu poate fi tolerat de El. Prin urmare, aranjamentul divin prin Isus, Răscumpărătorul şi Restauratorul, este acela că toate lipsurile noastre, toate neajunsurile noastre, puţine sau multe, mari sau mici, vor fi completate pentru noi de către marele Răscumpărător, fără de sacrificiul şi ajutorul căruia ar fi imposibilă revenirea la perfecţiune şi acceptarea în faţa Tatălui.

FraŢii lui Iosif, sensibili

Lecţia noastră arată că experienţele lui Iosif, combinate cu credinţă din partea lui, au produs în el un caracter mare, plin de compătimire şi deplin supus lui Dumnezeu. Dar printr-un proces diferit, cei zece fraţi ai lui Iosif au fost pregătiţi prin remuşcări şi au devenit mai compătimitori, mai amabili ca fraţi, mai loiali faţă de tatăl lor, Iacov. Răsplăţile tuturor experienţelor vieţii — cele amare şi cele dulci, ceea ce am făcut corect şi ceea ce am făcut greşit — sunt intenţionate, sub supraveghere divină, să fie corective şi să ne ajute. Încrederea în Dumnezeu însă este necesară ca bază pentru orice astfel de binecuvântare. Am văzut încrederea lui Iosif; şi lecţia de astăzi ne arată că fraţii lui Iosif, deşi de un caracter diferit, L-au recunoscut totuşi pe Atotputernicul, au avut respect faţă de El şi şi-au dat seama că se puteau aştepta de la El să dea o răsplătire dreaptă pentru fiecare faptă rea.

Lecţia noastră ne spune că după ospăţul dat de Iosif şi în care Beniamin a primit cinci porţii, cei unsprezece fraţi au pornit spre casă, încântaţi de eperienţele şi de favoarea lor la conducătorul egiptean. Înainte de plecarea lor, Iosif, dorind să probeze pe fraţii săi în privinţa simpatiei faţă de tatăl lor şi a interesului lor iubitor faţă de fratele mai mic, a cerut ca paharul său de argint să fie pus la gura sacului de grâu al lui Beniamin. După ce au pornit în călătoria spre casă în Canaan, Iosif a trimis după ei servitori din casa sa să le spună: “Pentru ce aţi fost aşa de lipsiţi de recunoştinţă faţă de binefăcătorul vostru? De ce aţi luat paharul lui de argint? Ce oameni înşelători sunteţi!” Ei au protestat că sunt nevinovaţi şi au spus că dacă paharul se va găsi în posesia lor, erau dispuşi să devină robi. Căutarea paharului, potrivit îndrumării lui Iosif, a început cu fratele mai mare şi s-a terminat cu sacul lui Beniamin. Acolo a fost găsit. În mare supărare, toată ceata s-a întors la palat.

Din nou Iosif a fost aspru şi i-a mustrat, ca să le dea ocazia să-şi arate egoismul şi să-l abandoneze pe Beniamin. Iarăşi au protestat că sunt nevinovaţi, totuşi au declarat că erau dispuşi să devină robii lui Iosif. Dar el a răspuns: “Departe de mine să fac aşa ceva! Numai cel care a fost vinovat — Beniamin — va fi robul meu. Întoarceţi-vă la familia voastră, la tatăl vostru cu hrană şi continuaţi să vă bucuraţi de favorurile Egiptului”.

El ştia că această propunere îi va încerca. Vor fi ei bucuroşi să scape de servitute personală şi să se întoarcă la familiile lor, lăsându-l pe Beniamin ca rob? Aveau ei aceeaşi inimă rece de piatră, pe care o arătaseră în cazul său când l-au vândut în robie? Vor nesocoti ei în mod asemănător interesele şi fericirea sărmanului lor tată în vârstă?

Atunci Iuda, care îi garantase tatălui lor că Beniamin se va întoarce în siguranţă, i-a făcut o cerere lui Iosif. El a povestit împrejurările venirii cu Beniamin — cum bătrânul lor tată îşi legase inima de Beniamin şi cum el garantase întoarcerea băiatului. El a sfârşit printr-o pledoarie elocventă, implorând să fie reţinut el ca rob, iar fratele său Beniamin să fie eliberat: “Îngăduie, dar, te rog robului tău, să rămână în locul băiatului, ca rob al domnului meu; iar băiatul să se suie înapoi cu fraţii săi. Cum mă voi putea sui eu la tatăl meu, dacă băiatul nu este cu mine? Ah! Să nu văd nenorocirea care ar atinge pe tatăl meu!”

Dovada unei schimbări de inimă a fost satisfăcătoare pentru Iosif, şi aşa este pentru noi toţi. Toţi cei care iubesc dreptatea se bucură în dreptate, după cum cei care iubesc păcatul se bucură în el. Când observăm o schimbare atât de marcată în acei oameni, ne bucurăm nu numai pentru ei înşişi, ci şi pentru lecţiile generale pe care ni le dau experienţele lor. Ajungem la convingerea că mare parte din păcatul, din josnicia, din cruzimea din vremea de acum poate fi atribuită slăbiciunilor moştenite şi experienţei insuficiente. Ne spunem nouă înşine: “Ce schimbare mare s-ar face, poate, printr-o cunoştinţă de noi înşine şi de alţii mai mare, mai largă, mai adâncă!”

Şi experienţele zilnice ale vieţii, nu lucrează ele spre a ne lărgi compătimirea şi dezvoltarea caracterului? Credem că acest lucru este adevărat. Fără îndoială, sunt excepţii de la fiecare regulă, dar convingerea noastră este că în fiecare membru al rasei noastre a rămas suficient din asemănarea cu Dumnezeu, ca să-i permită uneori să aprecieze ce este bine, adevărat, nobil, curat. Fiindcă este înconjurat de păcat şi egoism, aceste sentimente asemenea lui Dumnezeu sunt atât de rar folosite sau puse în aplicare.

Pare raţional să prespunem că dacă fiecare fiinţă umană ar fi să aibă o sută de ani de experienţă în condiţiile actuale, apoi să înceapă de la capăt, aproape toţi ar profita mult de acele experienţe şi ar trăi o viaţă mai echilibrată şi mai raţională. Aproape toţi ar fi mai generoşi, precum şi mai drepţi. Admitem că sunt excepţii. Ne simţim liberi să mărturisim că aranjamentul divin care limitează viaţa umană în condiţiile din prezent este foarte înţelept.

Unii membri ai familiei umane par să cultive numai înclinaţiile egoiste, şi rareori să-şi folosească sentimentele benefice. Pentru asemenea persoane, să trăiască mai mult de un secol ar însemna să li se dea cu atât mai multe ocazii să înrobească în mod egoist pe semenii lor. Dumnezeu are însă atât Înţelepciunea cât şi Puterea ca în cele din urmă să dea fiecărui membru al rasei noastre lecţii valoroase în privinţa celor spuse de înţelept: “Dreptatea înalţă pe un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor”. Prov. 14:34.

CÂnd vor beneficia oamenii?

Dar va spune cineva: Admiţând premisa că încercările şi loviturile vieţii — loviturile providenţiale — îi învaţă pe oameni despre păcătoşenia păcatului şi despre înţelepciunea dreptăţii, admiţând că în timp toţi oamenii vor învăţa ceva în privinţa acestei mari lecţii, întocmai ca fraţii lui Iosif, unde ar fi folosul unei astfel de învăţături, dacă numai cei evlavioşi, care merg în urmele lui Isus sub legământul de jertfire de sine, vor avea parte de răsplata glorioasă, Împărăţia? Cum va profita restul neamului omenesc de experienţele lor, dacă moartea sfârşeşte orice speranţă? La ce le-ar folosi lecţiile vieţii celor care nu-şi completează acele lecţii înainte de a muri, sau care nu devin sfinţi — care nu sunt potriviţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu?

Răspunsul este că noi toţi am greşit în privinţa învăţăturilor Bibliei. Biblia nu spune nicăieri că orice speranţă de mântuire se sfârşeşte când adormim în moarte. În privinţa clasei Bisericii este adevărat că moartea sfârşeşte prioada lor de încercare. Dar nu este aşa în privinţa lumii. Apostolul arată că Biserica este o clasă specială, care este chemată afară din lume şi căreia i se dă o încercare de viaţă veşnică sau moarte veşnică înaintea omenirii în general. Aceştia, dacă sunt credincioşi, nu numai că vor câştiga viaţă veşnică, dar o vor avea pe un plan mai înalt decât cel uman. Ca fiinţe spirituale, ei vor ajunge la acea perfecţiune la Înviere.

Pentru clasa Bisericii apostolul arată că, dacă comit păcat cu voia, moartea va sfârşi totul, zicând: “Dacă trăiţi potrivit firii păcătoase, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi”. Cuvântul veţi, în ambele cazuri se referă la Biserică, nu la lume. Rom. 8:13.

Iarăşi apostolul declară: “Dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare sigură şi înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe potrivnici”, care ne-ar distruge ca adversari ai lui Dumnezeu. “Căci este cu neputinţă ca cei care au fost luminaţi odată şi au gustat darul ceresc şi au fost făcuţi părtaşi ai Duhului sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, şi care au căzut, să fie reînnoiţi spre pocăinţă.” Evr. 6:4-6.

Ambele aceste scripturi se aplică însă exclusiv la Biserică, fiindcă numai Biserica este în încercare în prezent. Timpul de încercare sau probare a lumii va fi Veacul viitor. Domnia de o mie de ani a lui Cristos va fi marea Zi de Judecată de o mie de ani a lumii. În ea va fi determinată vrednicia sau nevrednicia de viaţă veşnică a întregii omeniri. Toţi cei care vor fi găsiţi vrednici vor fi în cele din urmă desăvârşiţi şi li se va acorda binecuvântarea divină a vieţii veşnice. Toţi care vor fi găsiţi nevdrednici în acea Zi de încercare a lumii vor fi condamnaţi ca nevdrednici de viaţă, condamnaţi la Moartea a Doua.

Experienţele din viaţa de acum, bune şi rele, vor avea legătura lor cu încercarea viitoare a lumii, dar nu vor decide cazul nimănui. Din cauza folosirii greşite a ocaziilor şi a cunoştinţei de acum, unii vor intra în viaţa viitoare şi în judecata ei proporţional dezavantajaţi. Acele dezavantaje vor fi loviturile lor, biciuirile lor, corecţiile lor, pentru eşecurile de acum. Alţii, bine pregătiţi prin încercările şi dificultăţile vieţii, vor fi făcuţi prin ele mai blânzi, mai compătimitori, mai drepţi, mai iubitori, cum a fost cu fraţii lui Iosif. Astfel vor fi cu atât mai pregătiţi pentru o bună intrare în încercările marii Zile de Judecată a Împărăţiei Mesianice.

Şi, aşa cum Iosif pe care l-au vândut în robie a fost judecătorul fraţilor săi, tot aşa Cristosul, Isus şi Biserica, vor fi Judecătorii lumii. După cum spune apostolul: “Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Cor. 6:2.

După cum Iosif n-a judecat pe fraţii săi potrivit cu cele ce i-au făcut lui în trecut, ci potrivit atitudinii de atunci a inimii lor, tot aşa în judecata viitoare a lumii se va lua cunoştinţă de starea de atunci a inimii oamenilor, mai degrabă decât de starea greşită de dinainte. Cu toate acestea, principiul dreptăţii operează continuu; cel care păcătuieşte va suferi. Fraţii lui Iosif au suferit pentru răul făcut lui, şi ei au identificat necazurile prin care au trecut cu marele păcat din anii care trecuseră. Aşa va fi şi cu omenirea în general. Fiecare păcat, fiecare încălcare, va primi o răsplătire dreaptă, nu una nedreaptă — nu chin veşnic.

Faptele bune şi faptele rele au fiecare o influenţă asupra mentalităţii şi caracterului, iar mentalitatea şi caracterul nu se pierd în somnul morţii. Va fi o înviere a tuturor celor care sunt în morminte. Toţi vor auzi glasul Fiului Omului şi vor ieşi din ele, fiecare la rândul lui. Cei evlavioşi vor ieşi la perfecţiunea vieţii la începutul Veacului, ca să fie judecătorii lumii. Cei neevlavioşi vor veni şi ei, ca să poată fi aduşi la cunoştinţa Adevărului. Toţi vor avea ocazia să profite de faptele lor din trecut, prin lecţiile învăţate şi prin lumina glorioasă a Împărăţiei lui Mesia, care va fi atunci pretutindeni şi care va risipi ignoranţa, superstiţia şi întunericul, şi va lumina calea întoarcerii la părtăşie cu Dumnezeu şi la viaţă veşnică.

Unii presupun că textul nostru de bază se referă la vindecarea fizică, dar alţii înţeleg aceste cuvinte că se aplică în mod special la vindecarea spirituală, cu mult mai importantă. Despre aceste vindecări spirituale psalmistul spune: “El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale; El îţi răscumpără viaţa din groapă; El te încununează cu bunătate şi cu îndurări” (Ps. 103:2, 3). Cei care îşi ascund păcatele de ei înşişi şi care se gândesc să le ascundă şi de Domnul, greşesc mult şi nu vor face nici un progres.

PorŢia lui Beniamin de cinci ori mai mare

Gen. 43

“Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină.” 1 Ioan 2:10.

R 5231 W. T. 1 mai 1913 (pag. 136-137)

Când rezerva de grâu adusă din Egipt a început să scadă, Iacov le-a cerut fiilor săi să meargă să mai aducă. Dar ei au refuzat categoric să meargă dacă fratele lor mai mic, Beniamin, nu mergea cu ei. Atunci unul dintre fraţi — Iuda — s-a pus garant pentru Beniamin. În final Iacov a consimţit, trimiţând cu ei un dar, de miere, mirodenii etc., şi o sumă dublă de bani, precum şi pe Beniamin, zicând: “Şi Dumnezeul cel Atotputernic să vă dea îndurare înaintea omului aceluia şi să lase să se întoarcă împreună cu voi pe celălalt frate al vostru şi pe Beniamin. Iar eu, dacă trebuie să fiu lipsit de copii voi fi lipsit!”

Iarăşi au fost aşteptaţi de Iosif, care de data aceasta a dat instrucţiuni să fie servită o masă pentru ei în prezenţa sa. Ei se temeau însă mai ales din cauza banilor care fuseseră puşi la gura sacilor la prima vizită. Ei au comunicat cu administratorul lui Iosif la uşa casei şi au primit răspunsul — atât de diferit de ceea ce ar fi azi în Egipt sau în altă parte. El a zis: ““Fiţi pe pace! Nu vă temeţi: Dumnezeul vostru şi Dumnezeul tatălui vostru v-a dat o comoară în saci. Banii voştri au ajuns la mine”. Şi le-a adus şi pe Simeon”. Apoi le-a dat apă să se spele şi să se răcorească, şi nutreţ pentru măgari, şi s-a pregătit pentru masa de prânz.

Apoi a intrat Iosif, îmbrăcat ca un prinţ egiptean. Ei s-au plecat până la pământ şi i-au prezentat darul. Cu tandreţe el a întrebat de tatăl lor, apoi în privinţa lui Beniamin, fratele lor mai mic. Atât de adâncă era emoţia lui, încât a fost obligat să se retragă pentru un timp, să verse lacrimi de bucurie. Stăpânindu-se, s-a întors şi a început prânzul. El a trimis porţie de la propria masă celor unsprezece fraţi, după ce dăduse deja instrucţiuni ca ei să fie aşezaţi după vârstă şi după dreptul de naştere. Şi aceasta a uimit pe fraţi; şi mult mai uimiţi au fost când şi-au dat seama că porţia dată fratelui mai mic era de cinci ori mai mare — un semn de favoare specială.

Povestea este foarte simplă, foarte mişcătoare, foarte frumoasă, atât pentru copii cât şi pentru cei maturi. Scena este aşa de naturală încât dă convingerea că este adevărată, aşa de sinceră, încât este pe deplin în armonie cu ceea ce se poate aştepta de la Cartea lui Dumnezeu.

LecŢia spiritualĂ arĂtatĂ

Cei care studiază Biblia, înţelegând că Iosif este un tip al lui Mesia, sunt de părere că Beniamin, fratele mai mic din aceeaşi mamă, a fost şi el un tip. După cum soţiile lui Avraam au fost tipice pentru diferite legăminte, tot aşa cei care studiază Biblia încep să vadă că Rahela, mama lui Iosif şi a lui Beniamin, a simbolizat un legământ special — Legământul de Sacrifciu, care funcţionează în acest Veac Evanghelic şi care naşte două clase de sfinţi în mod clar separate. Aceste două clase de sfinţi par să fie simbolizate prin Iosif şi Beniamin.

Clasa cea mai înaltă este reprezentată prin Iosif — Mesia — clasa care cuprinde poporul lui Dumnezeu în mod special credincios din timpul acestui Veac Evanghelic — Isus şi toţi urmaşii Lui. Această clasă, în cele din urmă, aşa cum este simbolizată prin Iosif, va ajunge pe Tronul imperiului, devenind Împăratul sau Conducătorul universului, alături de Atotputernicul Creator, simbolizat prin faraon, care l-a scos pe Iosif din închisoarea morţii şi l-a înălţat mult, să fie alături de El în putere şi mare slavă.

Evident, multora din cei care studiază Biblia le-a scăpat atenţiei, până recent, că cele două clase de creştini evlavioşi se dezvoltă în timpul acestui Veac Evanghelic — o clasă superioară reprezentată prin Iosif şi o clasă inferioară reprezentată prin Beniamin. Numele Beniamin înseamnă “fiul dreptei mele”. Cuvântul Benoni, “fiul durerii mele”, i-a fost dat de către mama sa, care a murit născându-l.

Lecţia antitpică de aici ar fi că acest Legământ special, simbolizat prin Rahela, dă naştere Bisericii alese, Mesia, al cărei Cap este Isus, şi de asemenea va da naştere altei clase, şi apoi va înceta — va expira — fără să mai nască alţii. Clasa a doua sunt numiţi scriptural sfinţii din strâmtorare, fiind făcută declaraţia că “vor veni din marea strâmtorare” la binecuvântarea pe care o vor moşteni. Mai mult, această clasă este mult mai numeroasă decât cea mai onorată reprezentată prin Iosif.

“Turma MicĂ” — “MulŢimea mare”

Pentru a prezenta în mod clar această vedere, trebuie să ne referim la Apocalipsa, cap. 7. Acolo ni se dă imaginea celor 144.000 pecetluiţi pe frunte. Aceştia sunt cei care în altă parte sunt reprezentaţi stând cu Mielul pe Muntele Sionului şi cântând cântarea pe care nimeni în afară de ei nu putea să o cânte (Apoc. 14:1-3). Repetăm, aceştia sunt reprezentaţi împreună cu Mielul, stând pe marea de sticlă (Apoc. 15:2, 3). Astfel în diferite moduri acest grup pare să reprezinte chiar pe Cei Aleşi, puţinii care sunt evalvioşi, Mica Turmă, căreia Tatăl îi dă cu plăcere Împărăţia Milenară, în calitate de comoştenitori cu Domnul şi Răscumpărătorul lor.

În Apocalipsa 7:4 citim că aceştia sunt din cele 12 seminţii ale lui Israel — câte 12.000 din fiecare seminţie. Cei care studiază Biblia înţeleg că aceasta înseamnă că la început Dumnezeu a aranjat ca numărul deplin al Aleşilor să fie luat din Israelul natural, ca şi cum n-ar fi ştiut că Israelul natural va respinge pe Domnul şi-L va răstigni. Acest plan a fost făcut pe bază israelită, chiar dacă Dumnezeu a ştiut dinainte că Israelul nu va obţine ce a căutat (binecuvântarea principală), dar Aleşii o vor obţine, iar restul naţiunii va fi orbită temporar, până la completarea adunării celor Aleşi. Rom. 11:7, 25-33.

Deşi mulţi israeliţi erau împrăştiaţi printre popoarele din jur, este evident din relatarea scripturală că tot poporul — toate seminţiile — au fost reprezentate în Palestina după întoarcerea din robia babiloniană. Astfel Isus S-a referit la lucrarea Lui ca fiind pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, şi apostolii de asemenea. De fapt, cei evlavioşi dintre evrei, care au auzit chemarea şi care au răspuns şi au fost concepuţi de Spirit sfânt, şi astfel au devenit israeliţi spirituali şi fii ai lui Dumnezeu — au fost din toate seminţiile, din unele mai mulţi, iar din altele mai puţini. Aceştia au constituit o parte din cei 144.000 preorânduiţi.

Dar n-au fost destui evlavioşi care să completeze pe cei Aleşi. Ca atare, prin favoare divină, Mesajul a fost dus la neamuri, Corneliu fiind primul convertit dintre neamuri. În secolele care au urmat, aceia dintre neamuri care au răspuns la chemarea lui Dumnezeu au fost acceptaţi şi concepuţi de Spirit sfânt, au fost socotiţi împreună ca israeliţi cu adevărat, ca membri spirituali ai Seminţei lui Avraam, ca moştenitori împreună cu evreii aleşi, pentru Întâia Înviere, potrivit Făgăduinţei lui Dumnezeu făcută lui Avraam — Israelul natural fiind totuşi moştenitorul făgăduinţei secundare a lui Dumnezeu.

Astfel pecetluirea Aleşilor a fost în progres timp de aproape nouăsprezece secole. Cu toţii împreună, adunaţi dintre evrei şi neamuri, vor fi 144.000 de împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu, urmaşi ai Mielului şi comoştenitori cu El în Împărăţie. Completarea acestor locuri, câte 12.000 din fiecare seminţie, înţelegem că se face în acelaşi fel în care se recrutează regimentele britanice de soldaţi din India. Înrolarea se face în toată Marea Britanie, dar cel înrolat — nu contează din ce oraş sau district este — poate fi repartizat în oricare regiment care nu are numărul complet.

“DupĂ aceste lucruri m-am uitat”

După relatarea despre pecetluirea celor 144.000 ai chiar celor aleşi, în acelaşi capitol avem o relatare despre mulţimea cea mare. Citim: “M-am uitat şi iată o mare mulţime, pe care nimeni nu putea s-o numere îspre deosebire de turma mică, aceştia n-au fost predestinaţi sau preorânduiţi ca numărş, din orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi de orice limbă, stând în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de palmier în mâini. Şi strigau cu glas tare, zicând: “Mântuirea este a Dumnezeului nostru care stă pe scaunul de domnie şi a Mielului”.”

Să se observe că făgăduinţa pentru împăraţii şi preoţii aleşi este că binecuvântarea lor nu va fi înaintea tronului, ci pe tron. Mai mult, biruinţa lor nu va fi arătată prin ramuri de palmier, ci prin cununi de slavă. Toate acestea atestă că această Mulţime Mare care stă înaintea Tronului cu ramuri de palmier este o grupă diferită de a celor Aleşi, Mireasa, care vor avea parte de Tronul şi slava lui Mesia. Această Mulţime Mare în altă parte este numită simbolic “fecioarele”, însoţitoarele Miresei, care o vor urma. Ele vor intra în palat cu ea, în prezenţa marelui Împărat, dar ele nu vor fi Mireasă. Ps. 45:14, 15.

Despre Mulţimea cea Mare i s-a explicat scriitorului Apocalipsei şi explicaţia este pentru noi. Citim: “Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. De aceea ei sunt înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său. Cel care stă pe scaunul de domnie Îşi va întinde cortul peste ei”.

Studenţii Bibliei observă că clasa Turmei Mici este numită “templul lui Dumnezeu”, “pietre vii”, în timp ce această Mulţime Mare va servi pe Dumnezeu în acel Templu — în şi prin Biserică. De asemenea ei observă că această clasă care-şi va spăla hainele şi le va albi în sângele Mielului în timpul de mare strâmtorare, trebuie neapărat să fie o clasă diferită de clasa Miresei, care sunt descrişi că veghează şi îşi păstrează hainele nepătate de lume — ca să poată fi nepătaţi şi fără încreţitură în faţa Împăratului.

DouĂ clase În strÂmtorare

Turma Mică, Preoţimea Împărătească, Biserica aleasă, al cărei Cap este Cristos, va trece într-adevăr prin necaz. Aşa este scris: “Prin mult necaz veţi intra în împărăţie". Într-adevăr, ştim că Domnul însuşi a trecut prin mare necaz, ruşine, suferinţă şi moarte. Ştim acelaşi lucru şi despre urmaşii în urmele Sale, apostolii şi alţii.

Totuşi, aceştia nu sunt descrişi în Biblie ca o Clasă a Strâmtorării, fiindcă în virtutea credinţei lor mai mari, aceştia sunt capabili să se bucure în necazurile lor şi să le socotească pe toate ca o bucurie, ştiind că acestea produc pentru ei mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă. Aceştia trec prin necazuri cu bucurie, fiindcă ei consideră lucrurile care se văd ca fiind temporare. Ei privesc cu ochiul credinţei la lucrurile nevăzute, la lucrurile veşnice, pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru cei care-L iubesc.

Sfinţii din Strâmtorare sunt ilustraţi în Scripturi în diferite feluri, ca unii cărora le lipseşte zelul suficient, dar nu le lipseşte loialitatea. Sfinţii din Strâmtorare nu continuă să-şi împlinească angajamentele de sacrificiu şi să fie eroi în lupta împotriva lumii, a cărnii şi a Adversarului. Cum zic Scripturile: “Prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor" — robia cărnii, robia obiceiurilor sociale — temători de experienţele de sacrificiu pentru care au făcut un legământ că îl vor împlini. Evr. 2:15.

De aceea ei nu pot fi acceptaţi de Domnul ca asemănări ale iubitului Său Fiu şi vrednici să aibă parte de slava, cinstea şi nemurirea Sa. Cu toate acestea, Domnul este foarte compătimitor şi îi probează în privinţa loialităţii faţă de El. Toţi cei care în cele din urmă se vor dovedi credincioşi, loiali, El îşi propune să le acorde viaţă veşnică, chiar dacă nu ajung la comoştenire în Împărăţie, tocmai starea la care au fost invitaţi. După cum este scris: “Voi aţi fost chemaţi într-o singură nădejde a chemării voastre”. Efes. 4:4.

Fără îndoială, au fost unii din această clasă care s-a dezvoltat în tot Veacul Evanghelic, dar Scripturile ilustrează această clasă în special în legătură cu strâmtorarea care vine peste lume la încheierea acestui Veac. Să luăm, de exemplu, declaraţia că ei vor veni din mare strâmtorare, de asemenea declaraţia sf. Pavel că “Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, ziua o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia”. Cei care zidesc cu aur, argint şi pietre scumpe, el spune că vor rezista la probă. Focul din ziua aceea nu le va cauza strâmtorare — nu le va distruge structura credinţei. Apoi descrie clasa Mulţimii Mari, spunând că alţii au construit nepotrivit, cu lemn, fân şi trestie, şi că focul din Ziua aceea le va distruge complet toate structurile acestea nepotrivite. El declară că totuşi, dacă au construit chiar şi nepotrivit pe Temelia adevărată, ei vor fi mântuiţi, ca prin foc — salvaţi în timpul de necaz, ajungând la favoarea lui Dumnezeu prin mare necaz şi părtaşi la o înviere bună, dar nu participanţi la Întâia Înviere. Căci despre aceasta citim: “Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia îprincipalaş înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani”. Apoc. 20:6.

Cele cinci porŢii ale lui Beniamin

În împărţirea darurilor sale, Iosif a dat din abundenţă tuturor fraţilor săi. Dar lui Beniamin, fratele său din aceeaşi mamă, i-a dat cinci porţii. Pentru studenţii Bibliei aceasta pare că, deoarece Iosif simbolizează clar pe Mesia şi puterea şi slava Sa împărătească, binecu­vântările distribuite fraţilor săi reprezintă favorurile pe care Mesia le va acorda Israelului natural, fraţii Săi după trup, pe lângă binecuvântarea generală pe care domnia Sa mesianică o va da întregii lumi, reprezentată prin egipteni.

Potrivit acestei ilustraţii, Beniamin, fiul durerii, ar reprezenta clasa Mulţimii Mari a poporului Domnului, care vor veni din marea strâmtorare pe un plan mai înalt, la o stare mai înaltă, la o binecuvântare mai înaltă decât restul lumii. Ei, concepuţi de spirit sfânt ca şi Biserica, vor fi de asemenea fiinţe spirituale, dacă vor fi găsiţi vrednici de viaţă. Şi fraţii lor, care l-au vândut pe Iosif cel antitipic, vor fi totuşi mult binecuvântaţi de El.

Ungerea “picioarelor” lui Cristos

“Ea a făcut ce a putut.” Marcu 14:8

R 5230 W. T. 1 mai 1913 (pag. 134-135)

Nu ne putem gândi la un elogiu mai mare care să vină de pe buzele Învăţătorului la adresa vreunuia dintre urmaşii Săi. Această expresie a lui Isus deci, ar trebui să fie o întărire specială, mai ales pentru surorile din Biserică. Nu toate au ocaziile pe care le au fraţii în serviciul Adevărului. Există anumite limitări în privinţa sexului, şi acestea desigur erau şi pentru Maria. Ea n-a avut privilegiul să umble cu Isus, să-I asculte toate învăţăturile şi să coopereze cu El în acel mod, nici să fie unul dintre cei şaptezeci, trimişi să facă lucrări mari, să vestească Împărăţia.

Dar fără să fie descurajată de aceste limitări, Maria a fost foarte atentă să folosească toate ocaziile pe care le-a avut. Ea şi familia ei au fost prieteni speciali ai lui Isus — de cât timp nu ştim. Dar ştim că El mergea adesea în casa lor; şi Scripturile dau mărturie că “Isus iubea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr”. Ioan 11:5.

Când Lazăr a căzut bolnav, surorile I-au trimis vorbă: “Acela pe care-l iubeşti este bolnav”. Ele şi-au manifestat credinţa şi supunerea în privinţa răspunsului care venea — dacă numai va trimite vorbă, sau va binecuvânta un şervet, sau altceva. Simţeau că El Se va îngriji — fiind un prieten special al familiei.

Trebuie să fi fost o mare încercare a credinţei lor când Domnul nostru a rămas unde era când a murit Lazăr, când a avut loc înmormântarea. În a patra zi Isus a venit în Betania — prea târziu să facă vreun bine! Ne amintim că atunci Maria, care stătuse la picioarele lui Isus să înveţe de la El, a fost atât de copleşită fiindcă El n-a trimis un ajutor în cazul fratelui ei, încât a simţit că nici măcar nu dorea să-L vadă pe Domnul. N-a dorit să-L onoreze. Astfel când a auzit că venise, ea a rămas totuşi în casă şi n-a mers să-L salute. Desigur, după ce Lazăr a fost chemat afară din mormânt, credinţa, iubirea şi zelul ei s-au reînsufleţit şi s-au intensificat. Credinţa ei fusese aspru încercată şi probată şi în final a triumfat.

Cu această ocazie, când Isus S-a suit la Ierusalim, înainte de răstignire, El a mers la casa lor ca de obicei. Atunci Lazăr, Marta şi Maria au făcut un ospăţ mare, la care au fost prezenţi unii dintre fariseii din cetatea Ierusalimului. După acest ospăţ, Isus a intrat călare în Ierusalim şi a fost proclamat Împărat de către o mulţime de ucenici. Părea ca şi cum lucrurile erau foarte favorabile şi ca şi cum foarte curând oamenii Îl vor primi ca Împărat. Luca 19:37-40.

Înainte de aceasta unii stătuseră pe gânduri, iar alţii stăruiseră în credinţă. Aceştia au gândit că acum era momentul glorificării lui Isus şi se simţeau siguri că aceasta însemna şi glorificarea lor. Când a intrat în Ierusalim, El a scos afară pe schimbătorii de bani din Templu şi toate lucrurile păreau prielnice. Mai târziu, unii dintre cărturari şi farisei au încercat să arate falsitatea învăţăturilor Lui şi toţi au plecat, aşa încât le era frică să-L mai întrebe fiindcă le făcea mai mult rău decât bine. Luca 20:40.

GĂsirea de greŞeli este Împotriva iubirii

Oamenii obişnuiţi erau mulţumiţi de Isus, dar conducătorii erau tare nemulţumiţi. Ei au zis: “Romanii ne vor trata rău şi nu ne vor da nici o libertate, dacă îngăduim să continue lucrul acesta. Aceasta ne va duce pe toţi în dizgraţie”. Aşa că marele preot a zis: “Este în folosul vostru să moară un singur om pentru popor şi să nu piară tot poporul” (Ioan 11:50). Dar această hotărâre trebuia ţinută în tăcere. Marele preot şi conducătorii au lucrat deci în secret.

Chiar înaintea zilei răstignirii, Isus a fost din nou în casa lui Lazăr, a Martei şi a Mariei. Cu această ocazie Maria s-a folosit de ocazie ca să spargă un vas cu untdelemn şi să-l toarne pe capul lui Isus. Acesta nu era un ulei aşa cum obişnuim astăzi, ci un parfum foarte scump. Ambalajul de alabastru în care fusese pus era se pare un vas mic.

Maria a spart vasul — probabil l-a destupat — ca să poată turna untdelemnul. În acest fel ea şi-a manifestat aprecierea pentru prezenţa Lui ca Oaspete în casa lor. Pentru Maria, Domnul nostru n-a fost numai un mare om. Pentru ea a fost mai mult, a fost Mesia. În măsura în care a înţeles, ea L-a adorat, L-a respectat ca Domnul ei şi s-a folosit de acea ocazie pentru a-I arăta devotamentul, turnând pe El parfumul preţios.

Unul dintre ucenici, Iuda, a mustrat pe femeie zicând: “Aceasta este o risipă de bani ruşinoasă, acest ulei era valoros”. Astfel de uleiuri erau mult mai scumpe atunci decât acum. Pe cale sintetică se poate produce acum aproape orice miros fără a se folosi nici măcar o floare. Dar procesul folosit mai demult făcea ca acestea să fie mult mai scumpe.

Când Iuda a mustrat-o pe Maria, Isus l-a oprit, zicând: “Lăsaţi-o în pace; de ce-i faceţi supărare? Ea a făcut o faptă bună faţă de Mine … Ea a făcut ce a putut”. Ea şi-a arătat iubirea, devotamentul. Ea nu M-a urmat cum M-aţi urmat voi, ucenicii. Ea are restricţii legate de sex. Dar acesta este un lucru pe care-l poate face şi l-a făcut. Apreciez ceea ce a făcut. M-a uns pentru îngroparea Mea. Marcu 14:6-8.

Tributul de aprobare al ÎnvĂŢĂtorului

Am putea presupune că acestea au fost cuvinte foarte stranii din partea Învăţătorului: “M-a uns mai dinainte pentru îngroparea Mea”. Ucenicii gândeau că El nu va muri. Dar Isus avea aşa un obicei să spună lucruri ciudate, încât dacă s-ar fi certat în legătură cu ele, s-ar fi depărtat de El. Într-o împrejurare a spus: “Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă” (Ioan 6:53). Aceste cuvinte i-a nedumerit mult. Când a zis că va fi răstignit nu peste mult, ei au gândit: Cum poate folosi cuvinte atât de neadevărate? Şi când sf. Petru a zis, “Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” Isus l-a mustrat. Mat. 16:22, 23.

Aceste cuvinte, aceste lucruri şi le-au amintit în zilele care au urmat; şi astfel credinţa, speranţa şi încrederea s-au intensificat mult şi le-au devenit mai scumpe. Astfel s-a întărit şi credinţa noastră.

Aplicând la noi cuvintele lui Isus către Maria, putem vedea că nimeni nu poate primi un tribut mai înalt de pe buzele Învăţătorului decât aprobarea dată faptei Mariei. Evident au însemnat: Ea nu poate face mai mult — ea a făcut tot ce a putut. Este o încurajare în aceste cuvinte pentru noi toţi. Oricât ne-ar critica fraţii, dacă suntem siguri că am fost loiali Domnului, putem fi siguri că El va spune despre noi compătimitor: “Nu mare lucru pot ei face, dar fac ce pot”. Când Tatăl ceresc Se uită la noi, El vede că facem foarte puţin. Este însă o mângâiere pentru noi să ştim că Tatăl ceresc Se uită cu plăcere la noi şi vede că încercăm să facem ce putem.

Acest text ar trebui să fie încurajare specială pentru surori. Ele au ocazii speciale, într-o manieră mai privată, de a sluji Trupul lui Cristos. Desigur, aceasta nu înseamnă că fraţii nu trebuie să slujească Trupul lui Cristos — să-şi spele picioarele unul altuia etc. — dar indică în special privilegiul surorilor, ungerea Capului şi a picioarelor.

Parfum antitipic Şi picioare antitipice

Noi cei de astăzi suntem în sens foarte special membrele picioare. Această expresie este în mod special aplicabilă la cei care trăiesc acum — ultimii membri ai Corpului lui Cristos, Biserica. Expresia “ungerea picioarelor” pare să atragă atenţia asupra faptului că orice serviciu făcut unui membru al Corpului lui Cristos va fi apreciat ca serviciu făcut Lui. El le va spune tuturor celor care astfel Îl servesc pe El că au făcut ce au putut.

Purtarea Mariei în acest caz şi smerenia ei adâncă sunt în contrast ciudat cu aceea a apostolilor în ziua următoare. Când s-au adunat pentru cina de Paşti, ei şi-au simţit atât de mult importanţa încât n-au fost dispuşi să fie servitori unul altuia. Voiau să fie împăraţi pe Tron. De aceea nu-şi vor spăla picioarele unul altuia; şi nu numai atât, dar nu vor spăla nici picioarele Învăţătorului. Atunci Învăţătorul le-a spălat picioarele şi le-a dat un exemplu.

Acesta este un timp special de a căuta să ne onorăm unul pe altul, să ne servim unul pe altul şi să ne întărim reciproc inimile. Parfumul în sine este o imagine frumoasă a iubirii şi devotării, şi ilustrează maniera în care putem turna parfum unul pe altul, vorbind graţios unul cu altul şi căutând să vedem ce este mai bun în alţii. “Urmaţi, deci, exemplul lui Dumnezeu, ca nişte copii iubiţi. Umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu.” Efes. 5:1, 2.

SĂ locuim ÎmpreunĂ În unitate

“Iată ce bine şi ce plăcut este pentru fraţi să locuiască împreună în unitate!” Ps. 133:1.

R 5229 W. T. 1 mai 1913 (pag. 133-134)

În unele familii există un grad mare de unitate. Despre o astfel de familie zicem uneori: “Această familie pare să stea strânsă”. În alte familii pare să fie o împrăştiere. Când vedem un soţ şi o soţie, fraţi şi surori, căutând să se ajute unul pe altul, zicem: “În această familie este multă iubire”. Prin  aceasta vrem să zicem o iubire pământească — o anumită iubire naturală. Această dispoziţie este bună. Biblia pare să implice că există o obligaţie, o datorie specială, faţă de cei care ne sunt aproape. Scripturile spun că un om nu trebuie să-şi neglijeze casa. Cel care nu poartă grijă de ai săi este mai rău decât un necredincios. 1 Tim. 5:8.

Iniţial omul a fost creat în chipul lui Dumnezeu şi avea iubirea divină ca influenţă inspiratoare a vieţii sale. Această iubire a fost ştearsă în mare măsură prin egoism, care este reprezentantul păcatului. În măsura în care oamenii sunt căzuţi, în acea măsură sunt egoişti. Unii sunt buni şi generoşi faţă de membrii familiei lor şi caută să coopereze unul cu altul. Nu putem spune că acesta nu este un principiu drept, dacă, în căutarea de a se îngriji de ai săi, nu le dăunează altora. Fraţii şi surorile ar trebui să compătimească unul cu altul şi să aibă un spirit de ajutorare unul pentru altul. Oriunde vedem acest spirit într-o familie, spunem: “Aceasta este o familie încântătoare”.

Sunt alte familii unde pare să existe un egoism personal şi nici o compătimire frăţească. În astfel de familii există o dorinţă de a face mai mult pentru unul din afară decât pentru unul de-ai lor. Membrii ei văd mai multe neajunsuri la ai lor decât la alţii. În astfel de cazuri lipseşte dreptatea. Ori de câte ori acest principiu al dreptăţii este încălcat, ia naştere un spirit de antagonism în locul iubirii şi în astfel de condiţii nu este posibilă nici o unitate.

FricŢiunea este rezultatul egoismului

Să aplicăm această regulă la familia Domnului — Biserica. Dumnezeu a organizat o familie nouă în lume, nu potrivit legăturilor pământeşti, ci potrivit Spiritului lui Dumnezeu. Această familie este compusă din aceia care au fost concepuţi de Spiritul Tatălui. Ce familie frumoasă! Vedem un tip al acestei familii în zilele lui Ghedeon. Toţi fiii lui Ioas, tatăl lui Ghedeon, erau diferiţi de alţii din Israel la înfăţişare. Este scris că ei semănau cu fii de împăraţi (Jud. 8:18). Aşa trebuie să fie şi cu noi. Deoarece avem Spiritul Domnului, trebuie să strălucim în cuvinte şi fapte, şi în toate modurile să “vestim virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. 1 Pet. 2:9.

Evident, principiul egoismului este rădăcina din care ies toate neînţelegerile. Desigur că în Spiritul Domnului nu este nimic egoist. Atunci de unde este acest spirit de ceartă şi discordie care se manifestă uneori printre poporul Domnului? Unul se ridică şi caută să ia drepturile şi libertăţile altora. Alţii, având un spirit asemănător, ar putea dori să se adune în grupuri separate. Unul zice, “Eu sunt al lui Pavel"; altul, “Eu sunt al lui Apolo”, iar al treilea, “Eu sunt al lui Cristos”. Acest spirit este greşit. Sf. Pavel arată că nu trebuie să fim uniţi cu nimeni altul decât cu Cristos.

Cea mai favorabilă condiţie pentru unitate este ca toţi să caute să facă voia Domnului în corpul lor muritor. Atunci singura dificultate care ar putea apărea, ar rezulta din ignoranţă sau din slăbiciunea cărnii care n-a fost învinsă sau n-a putut fi biruită. Ceilalţi membri ai adunării, având Spiritul Învăţătorului, ar presupune că fratele care a greşit a fost în opoziţie numai din necunoştinţă, şi nu voit. De aceea, cu toată blândeţea şi amabilitatea, ei să caute să arate voinţa Tatălui aşa cum este exprimată în Cristos. Fratele mai tânăr ar fi bucuros să se facă aceasta, pentru că ar avea Spiritul lui Cristos.

Dacă dificultatea ar fi a cărnii, fraţii să recunoască faptul că a fost numai o slăbiciune a cărnii şi în mod compătimitor să-i arate fratelui unde a greşit. La rândul lui, el ar trebui să-şi ceară scuze pentru greşeala sa. Atunci să fie iertat fără rezerve. Astfel ar învăţa şi ar veni în unitatea cuvenită cu ceilalţi fraţi. Astfel în prezent toţi trebuie să avem Spiritul Învăţătorului şi pe cât posibil să trăim împreună în unitate.

“Nici o dezbinare În corp”

Nu este însă posibil întotdeauna să “locuim împreună în unitate” cu toţi. Ar fi imposibil ca Dumnezeu să locuiască astfel împreună cu Satan. Sunt unii oameni care au spiritul lui Satan. Noi n-am putea avea nici o unitate cu unul ca acesta. De la contactul cu unul ca acesta ar putea rezulta o şlefuire, dar n-ar putea fi unitate; căci ce părtăşie ar putea avea lumina cu întunericul? Într-o împrejurare sf. Pavel a scris Bisericii din Corint: “Aud că între voi sunt dezbinări”. Apoi continuă şi spune că trebuie să fie aşa, pentru ca orice este greşit să iasă la suprafaţă, pentru ca lipsa de armonie a situaţiei să se poată vedea şi cel care este în greşeală să poată fi făcut să iasă pentru că a fost un intrus (1 Cor. 11:18, 19). Recunoscându-şi poziţia, unul ca acesta va ieşi, spunând prin acţiunea sa: “Nu sunt membru al Corpului lui Cristos; aceştia sunt poporul Domnului”. Sau dacă nu iese, să fie sfătuit să iasă.

Cei care nu sunt fraţi, care nu sunt copii ai luminii, ci copii ai întunericului, asociindu-se cu fraţii, trebuie să fie trataţi pe linia îndrumării divine aşezate în Matei 18:15-17. Nu trebuie să luăm nici o măsură nescripturală. Aceasta este singura metodă.

Am văzut maşini mari funcţionând cu mare precizie şi cu foarte puţin zgomot. Părţile locuiesc împreună în unitate; toate lucrează în ordine perfectă, pentru că sunt bine îmbinate. Ele n-ar putea cădea împreună, căci ar fi numai un zornăit. Familia lui Dumnezeu este ca o maşină mare. Punerea membrilor în Corp este sub supravegherea marelui Inginer, care le aduce în spiritul armoniei prin împărţirea Spiritului Său.

Funcţionarea unui motor sau a unei maşini noi este foarte înceată la început, fiindcă există o anumită frecare când piesele încep să se mişte. Astfel că atunci când mecanicul află că este frecare la unele dintre piese, pune puţin lubrifiant şi astfel previne deterioarea lor. Când piesele se netezesc, nu prea este pericol de frecare. Tot aşa este şi cu membrii Corpului lui Cristos. Când sunt noi în Corp, trebuie să ne aşteptăm la ceva fricţiune şi atunci trebuie să exercităm mai mult din Spiritul Domnului. Şi noi trebuie să fim foarte siguri de spiritul nostru, de intenţia noastră.

Chiar dacă acela care cauzează fricţiune n-ar fi din Corp, chiar dacă ar fi un străin — n-ar face parte din maşina de care se ataşează — ar fi cu atât mai mult nevoie de ulei. Trebuie de aceea să ne amintim că nu contează cât de dezvoltat ar fi fiecare membru, el are nevoie de Spirit sfânt. Dacă găsim că un membru este de nesuportat, să mergem la Domnul în rugăciune şi să-I cerem mai mult din Spiritul Său, ca să putem exercita mai multă răbdare şi mai multă amabilitate frăţească în tratarea aceluia. Aşa vom fi plăcuţi Domnului, şi de ajutor în zidirea noastră reciprocă şi în facerea de bine tuturor oamenilor, în special Casei Credinţei.