Existenţa unui creator suprem şi inteligent, stabilită

Dovezi din afara Bibliei, examinate În lumina raţiunii -- O teorie care nu poate fi susţinută -- O teorie raţională -- Caracterul lui Dumnezeu, demonstrat -- Deducţii raţionale

Chiar şi din punctul de vedere al scepticului, o cercetare raţională şi sinceră în necunoscut, prin lumina a ceea ce se cunoaşte, va conduce pe cugetătorul inteligent, nepărtinitor, în direcţia adevărului. Totuşi, este evident că fără o descoperire directă a planurilor şi scopurilor lui Dumnezeu oamenii ar putea numai aproxima adevărul şi ar ajunge la concluzii nedefinite. Dar să punem Biblia deoparte pentru un moment şi să privim lucrurile numai din punct de vedere raţional.

Cel care poate privi cerul cu un telescop, sau chiar numai cu ochiul liber, şi vede imensitatea creaţiei, simetria, frumuseţea, ordinea, armonia şi diversitatea ei, şi totuşi se îndoieşte că Creatorul îi este infinit superior, atât în înţelepciune cât şi în putere, sau cel care pentru un moment poate presupune că o astfel de ordine a apărut întâmplător, fără un Creator, şi-a pierdut sau şi-a ignorat facultatea de gândire până acolo încât poate fi în mod potrivit considerat, aşa cum Biblia îl numeşte, nebun (unul care ignoră sau căruia îi lipseşte raţiunea): „Nebunul zice în inima lui: «Nu există Dumnezeu»”. Totuşi, după cum trebuie să deducă orice minte raţională, cel puţin atât este adevărat din Biblie, deoarece este un adevăr vădit că efectele trebuie să fie produse de cauze competente. Fiecare plantă, şi fiecare floare chiar, vorbeşte foarte elocvent în mărturia ei despre acest subiect. ((A30)) Complicată în construcţie, minunat de frumoasă ca formă şi structură, fiecare vorbeşte despre o înţelepciune şi o măiestrie mai presus de cea omenească. Ce mioapă este absurditatea care se laudă cu măiestria şi ingeniozitatea omului, şi atribuie simplei întâmplări regularitatea, uniformitatea şi armonia naturii; care recunoaşte legile naturii, în timp ce neagă că natura are un Legiuitor inteligent.

Unii care neagă existenţa unui Creator inteligent pretind că natura este singurul Dumnezeu, şi că de la natură au pornit toate formele de dezvoltare animală şi vegetală fără a fi ordonate de inteligenţă, ci sunt guvernate, spun ei, de „legea supravieţuirii celui mai adecvat” într-un proces de evoluţie.

Acestei teorii îi lipseşte dovada, deoarece peste tot în jurul nostru vedem că diferitele creaturi sunt de naturi stabile, care nu evoluează spre naturi mai înalte; şi, deşi cei care ţin la această teorie au făcut eforturi repetate, n-au reuşit niciodată nici să combine specii diferite, nici să producă o varietate nouă stabilă. Nu se cunoaşte nici un caz în care un gen să se fi transformat în altul*. Deşi există peşti care-şi pot folosi aripioarele pentru un moment ca aripi şi pot zbura afară din apă, şi broaşte care pot cânta, nu se ştie ca ele să se fi schimbat în păsări. Deşi printre animale sunt unele care au o uşoară asemănare cu oamenii, dovada că omul a evoluat din aceste creaturi lipseşte complet. Dimpotrivă, investigaţiile dovedesc faptul că deşi din aceeaşi specie se pot produce diferite varietăţi, este imposibil să se combine specii diferite, sau una să se dezvolte din alta. Pentru acelaşi motiv nu se poate pretinde că măgarul şi calul se înrudesc, deşi se aseamănă unul cu altul, deoarece este bine cunoscut că progenitura lor este imperfectă şi n-o poate propaga pe nici una din specii.

((A31))

Desigur că dacă natura neinteligentă ar fi creatorul sau producătorul, ea ar continua procesul şi n-ar exista astfel de lucruri cum sunt speciile stabile, deoarece fără inteligenţă nimic n-ar ajunge la stări stabile. Evoluţia ar fi astăzi un fapt, şi am vedea în jurul nostru peşti devenind păsări şi maimuţe devenind oameni. Concluzionăm că această teorie este în contradicţie atât cu raţiunea umană cât şi cu Biblia, când pretinde că fiinţele inteligente au fost create de o putere căreia îi lipseşte inteligenţa.

Expunem pe scurt, după cum urmează, o teorie cu privire la creare (cu excepţia omului) printr-un proces de evoluţie, la care nu vedem nici o obiecţie serioasă: Ea presupune că diferitele specii din prezent sunt fixate şi neschimbătoare în privinţa naturii sau genului, şi chiar dacă naturile prezente pot fi dezvoltate la un grad mult mai înalt, chiar la perfecţiune, aceste specii sau naturi vor fi pentru totdeauna aceleaşi. Această teorie presupune mai departe că nici una din aceste specii stabile n-a fost creată aşa la origine, ci în trecutul îndepărtat ele s-au dezvoltat din pământ şi dintr-o formă într-alta printr-un proces treptat de evoluţie. Aceste evoluţii, sub legi stabilite divin, în care schimbările de hrană şi de climă au jucat un rol important, se poate să fi continuat până când au fost fixate speciile stabile aşa cum se văd în prezent, în afara cărora este imposibilă schimbarea, după toate aparenţele fiind atins ultimul scop al Creatorului în această privinţă. Deşi fiecare dintre diferitele familii de plante şi animale poate fi îmbunătăţită sau degradată, nici una din ele nu poate fi schimbată în alte familii sau genuri şi nici ele nu pot fi produse din altele. Deşi fiecare din acestea poate ajunge la perfecţiunea propriei sale naturi stabile, scopul Creatorului cu privire la natură fiind atins, o schimbare în continuare în această privinţă este imposibilă.

Se pretinde că plantele şi animalele iniţiale, de la care au provenit varietăţile stabile prezente, s-au stins înainte de ((A32)) crearea omului. Schelete şi fosile de animale şi plante care nu există acum, găsite adânc sub suprafaţa pământului, favorizează această teorie. Această vedere nu ignoră şi nu respinge învăţătura Bibliei că omul a fost o creaţie directă şi perfectă, făcută în chipul mintal şi moral al Creatorului său, şi nu o dezvoltare printr-un proces de evoluţie, probabil obişnuit la restul creaţiei. Această vedere nu va dezminţi în nici un sens, ci va sprijini ceea ce pretinde Biblia, că natura, aşa cum este astăzi, învaţă că o Fiinţă inteligentă a ordonat-o şi a fost prima ei cauză. Să facă raţiunea umană tot ce poate pentru a pune faptele cunoscute pe seama cauzelor rezonabile şi competente, dând legilor naturii creditul cuvenit în fiecare caz; dar în spatele întregului mecanism complicat al naturii este mâna marelui Autor, inteligentul, atotputernicul Dumnezeu.

Afirmăm deci că existenţa unui Creator inteligent este un adevăr clar demonstrat, a cărui dovadă este peste tot în jurul nostru: da, şi în noi; deoarece noi suntem opera Lui, ale cărei puteri mintale şi corporale, toate, vorbesc despre o minunată măiestrie, mai presus de înţelegerea noastră. Şi El este de asemenea Proiectantul şi Creatorul a ceea ce noi numim natură. Noi pretindem că El a ordonat şi stabilit legile naturii, a căror acţiune o vedem şi-i admirăm frumuseţea şi armonia. Pe Acesta, a cărui înţelepciune a plănuit Universul şi a cărui putere îl susţine şi-l conduce, a cărui înţelepciune şi putere le depăşesc atât de nemăsurat de mult pe ale noastre, noi Îl venerăm şi-L adorăm instinctiv.

A ne da seama de existenţa acestui Dumnezeu tare nu înseamnă decât a ne teme de atotputernica Lui tărie, dacă nu-L vedem înzestrat cu bunăvoinţa şi bunătatea corespunzătoare puterii Lui. De acest fapt suntem de asemenea pe deplin asiguraţi prin aceeaşi mărturie care-I dovedeşte existenţa, puterea şi înţelepciunea. Nu numai că ni se impune concluzia că există un Dumnezeu, şi că puterea şi înţelepciunea Lui sunt nemăsurat mai presus de ((A33)) ale noastre, dar şi raţiunea ne obligă să ajungem la concluzia că lucrul cel mai mare creat nu este superior Creatorului; deci trebuie să conchidem că cea mai mare manifestare de bunăvoinţă şi dreptate printre oameni este inferioară în întindere faţă de aceea a Creatorului, întocmai cum înţelepciunea şi puterea omului sunt inferioare faţă de ale Lui. Şi astfel avem în faţa vederii noastre mintale caracterul şi atributele marelui Creator. El este înţelept, drept, iubitor şi puternic; iar sfera atributelor Sale este, din necesitate, nemăsurat mai largă decât aceea a celei mai mari creaţii ale Sale.

Mai departe însă: după ce am ajuns la această concluzie raţională în legătură cu existenţa şi caracterul Creatorului nostru, să întrebăm: Ce trebuie să aşteptăm de la o astfel de fiinţă? Răspunsul este că posesia acestor atribute argumentează în mod raţional exercitarea lor, folosirea lor. Puterea lui Dumnezeu trebuie să fie folosită, şi aceasta în armonie cu propria Sa natură -- în mod înţelept, just şi binevoitor. Oricare ar fi mijloacele pentru acest scop, oricare ar fi acţiunea puterii lui Dumnezeu, rezultatul final trebuie să fie în concordanţă cu natura şi caracterul Său, şi fiecare pas trebuie să fie aprobat de înţelepciunea Sa infinită.

Ce ar putea fi mai raţional decât o astfel de exercitare a puterii, aşa cum o vedem manifestată în crearea nenumăratelor lumi din jurul nostru şi în minunata varietate de pe pământ? Ce ar putea fi mai raţional decât crearea omului, înzestrat cu raţiune şi judecată, capabil de a aprecia lucrările Creatorului şi de a considera măiestria Lui -- înţelepciunea, dreptatea, puterea şi iubirea Lui? Totul este raţional şi în perfect acord cu faptele cunoscute nouă.

Şi acum urmează afirmaţia noastră finală. Nu este oare raţional să presupunem că o astfel de fiinţă infinit de înţeleaptă şi bună, după ce a făcut o creaţie capabilă de a-L aprecia pe El şi planul Său, va fi mişcată de iubirea şi dreptatea Sa, ca să completeze lipsurile naturii acelei ((A34)) creaţii, dându-i o REVELAŢIE? N-ar fi oare o presupunere raţională, ca Dumnezeu să dea omului informaţii referitoare la obiectivul existenţei lui şi informaţii referitoare la planurile Sale pentru viitorul lui? Dimpotrivă, întrebăm noi, n-ar fi oare iraţional să presupunem că un astfel de Creator ar face o creaţie cum e omul, înzestrată cu puteri de gândire care ajung în viitor, şi totuşi să nu-i facă nici o descoperire a planurilor Sale, care să-i satisfacă acele dorinţe? O astfel de purtare ar fi lipsită de logică, deoarece ar fi contrară caracterului pe care noi pe drept îl atribuim lui Dumnezeu; contrară purtării adecvate unei fiinţe controlate de dreptate şi iubire.

Putem gândi că dacă Înţelepciunea divină, creând omul, ar fi hotărât că este nepotrivit să-i acorde o cunoştinţă a destinului său viitor şi a locului său în planurile Creatorului, atunci, desigur, atât Dreptatea cât şi Iubirea divină ar fi insistat ca fiinţa să fie atât de limitată în capacitatea ei, încât să nu fie în mod continuu dezorientată şi chinuită de îndoieli, temeri şi neştiinţă, şi, în consecinţă, Puterea divină ar fi fost folosită sub acele limite. Deci, faptul că omul are capacitate de apreciere a revelaţiei planului divin, luat în legătură cu caracterul recunoscut al Creatorului său, este un motiv suficient de a aştepta ca Dumnezeu să acorde o astfel de revelaţie, la astfel de timp şi în aşa manieră cum a aprobat înţelepciunea Lui. Aşadar, având în vedere aceste consideraţii, chiar dacă n-am cunoaşte Biblia, raţiunea ne-ar conduce să aşteptăm şi să fim atenţi la o astfel de revelaţie cum pretinde Biblia că este. Şi mai mult, remarcând ordinea şi armonia creaţiei generale, cum în mare procesiune astrele şi sistemele îşi păstreză timpul şi locul, nu putem decât să tragem concluzia că neregularităţile mici, cum ar fi cutremurele de pământ, cicloanele etc., nu sunt decât indicii că în prezent conlucrarea diferitelor elemente în această lume nu este perfectă. O asigurare că în cele din urmă toate vor fi ((A35)) perfecte şi armonioase pe pământ ca şi în ceruri, cu unele explicaţii ale motivelor că în prezent nu este aşa, sunt cereri raţionale pe care oamenii raţionali pot să le aibă şi la care Creatorul, a cărui înţelepciune, putere şi bunăvoinţă sunt demonstrate, poate să răspundă. Deci, noi trebuie să aşteptăm ca revelaţia căutată să includă o astfel de asigurare şi o astfel de explicaţie.

Fiind stabilit că este înţelept să se aştepte o revelaţie a voinţei şi planului lui Dumnezeu cu privire la omenire, în capitolul următor vom examina caracterul general al Bibliei, care pretinde a fi tocmai o astfel de revelaţie. Şi dacă ea prezintă caracterul lui Dumnezeu în perfectă armonie cu ceea ce raţiunea dictează, aşa cum s-a considerat mai sus, să tragem concluzia că ea se dovedeşte astfel a fi revelaţia necesară şi raţională aşteptată de la Dumnezeu, şi atunci să-i acceptăm mărturia ca atare. Dacă sunt de la Dumnezeu, învăţăturile ei, când sunt pe deplin apreciate, vor fi în acord cu caracterul Lui, care, raţiunea ne asigură, este perfect în înţelepciune, dreptate, iubire şi putere.

„Voi, ce departe cercetaţi, cu minţi iscoditoare,
Şi peste tot descoperiţi minuni încântătoare,
Mărturisiţi-i ai Lui paşi,
Vă închinaţi şi-L adoraţi.

Cerurile, Doamne, slava Ta vestesc,
Fiecare stea înţelepciunea Îţi reflectă;
Dar când ochii noştri în Cuvântul Tău privesc,
Citesc numele Tău în rânduri mai frumoase încă.”

((A36))

Lumina soarelui peste toţi

„Ce nebunie dar”, strigă criticul ne-ncrezător,
Cu ochi cunoscător în ale lumii şi zâmbet înţelept şi dispreţuitor,
„În timp ce fort către fort şi post către post repetând,
Tobele neîncetat sună, la luptă chemând;
Şi-n jurul pământului verde, al bisericii dangăt de clopot
Ţine isonul tobelor ce sună apelul în ropot;
La pace visând într-o lume plină de arme,
La săbii în fiare de plug prin a Scripturilor vrajă schimbate,
La neamuri ce cu vin de sânge-s îmbătate,
Mergând împleticindu-se când iau angajamentul de fraternitate,
Ca unul beat răspund la a părintelui Matei chemare.
* * * * * * *
Kaizer ori Ziditor, frâu pune cu o baricadă
Din frunze de măslin şi rezoluţiuni;
Armele ţintuie cu Scripturi tăioase
Şi speră să-nfrângi flotele cu goale figuri de stil.
Gloria şi pompa războiului încă va mai atrage
Mulţimea în urale când trec a lor parade;
Trudnica muncă şapca încă-şi va mai scoate
Când cei bravi pleacă; frumoasele femei vor afişa batiste fluturate;
Bardul vitejia încă va cânta,
Şi-n faţa celor tari, adoratorii de eroi genunchii încă-şi vor pleca;
Cleric molatic, rozuliu, în haină de samur,
La a treia sticlă de vin inspirator,
Demonstra-va audienţei cu panaş şi cu săbii
Că-ndeletnicirea lor este-n acord cu legea iubirii;
Şi Biserica pentru stat şi statul pentru Biserică se va bate,
Căzând de acord că numai puterea are dreptate.”
Cu toate aceste zâmbete batjocoritoare, voi credincioşii, puţini,
Care-ndrăzniţi să ţineţi sus Cuvântul Domnului
Şi-adevărat să-l mărturisiţi,
A căror clarvăzătoare credinţă acest timp rău transcende,
Şi peste pustiul nelegiuirii vieţii prezente
Vede calmul viitor în verde-nveşmântat,
Şi munţii în nori şi lumină, cu blânde pârâiaşe brăzdaţi;
Păstraţi încă poteca pe care datoria vă cere să umblaţi,
Chiar dac-a-lumii-nţelepciune clatină capul precaut.
Nici un adevăr nu coboară din cer asupra pământului
Fără să fie-ntâmpinat de zâmbetul dispreţuitor al scepticului;
Negat şi batjocorit, binecuvântările lui între timp vor cădea
Obişnuit ca roua şi lumina soarelui, peste toţi asemenea.

--Whittier