Biblia ca descoperire divină, privită în lumina raţiunii

Pretenţiile Bibliei şi mărturiile de suprafaţă ale credibilităţii ei -- Antichitatea şi păstrarea ei -- Influenţa ei morală -- Motivele scriitorilor -- Caracterul general al scrierilor -- Cărţile lui Moise -- Legea lui Moise -- Particularităţile guvernului instituit de Moise -- Nu a fost un sistem de intrigi clericale -- Instrucţiuni pentru conducătorii civili -- Bogaţii şi săracii la acelaşi nivel în faţa legii -- Protecţie împotriva amestecului în drepturile poporului -- Preoţimea nu era o clasă favorizată; cum era susţinută etc. -- Apărare pentru a nu fi asupriţi străinii, văduvele, orfanii şi slujitorii -- Profeţii Bibliei -- Există o trăsătură comună de unire între lege, profeţi şi scriitorii Noului Testament? -- Minunile nu sunt iraţionale -- Concluzie raţională

Biblia este făclia civilizaţiei şi libertăţii. Influenţa ei bună în societate a fost recunoscută de către cei mai mari oameni de stat, chiar dacă ei au privit-o în cea mai mare parte prin diferiţii ochelari ai crezurilor conflictuale, care, în timp ce susţin Biblia, îi denaturează grav învăţăturile. Deşi neintenţionat, distinsa carte veche este dureros denaturată de către prietenii ei, dintre care mulţi şi-ar da viaţa pentru ea; şi totuşi ei îi aduc mai multă daună vitală decât duşmanii ei, pretinzând că ea sprijină concepţiile lor greşite despre adevărul ei, concepţii de multă vreme respectate, primite prin tradiţiile părinţilor lor. Ce bine ar fi ca aceştia să se trezească, să-şi reexamineze oracolul şi să pună pe vrăjmaşii ei în încurcătură, deposedându-i de armele lor!

Deoarece lumina naturii ne conduce spre a aştepta o revelaţie de la Dumnezeu, mai deplină decât aceea pe care ((A38)) ne-o dă natura, mintea raţională, cugetătoare, va fi pregătită să examineze pretenţiile a orice se susţine a fi revelaţie divină, care dă o dovadă exterioară raţională de realism pentru astfel de pretenţii. Biblia pretinde a fi o astfel de revelaţie de la Dumnezeu şi vine cu dovezi exterioare suficiente cu privire la corectitudinea posibilă a pretenţiilor ei, şi ne dă o speranţă raţională că investigarea mai îndeaproape va dezvălui dovezi mai complete şi mai sigure că ea este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu.

Biblia este cea mai veche carte în existenţă; ea a supravieţuit furtunilor a treizeci de secole. Oamenii s-au străduit prin toate mijloacele posibile s-o izgonească de pe faţa pământului: au ascuns-o, au ars-o, au făcut ca faptul de a o avea în posesie să fie o crimă care se pedepseşte cu moartea, şi cele mai amare şi neîndurătoare persecuţii au fost duse împotriva celor care au avut credinţă în ea; dar cartea încă trăieşte. Astăzi, în timp ce mulţi din vrăjmaşii ei dorm în moarte şi sute de volume scrise ca s-o discrediteze şi să-i răstoarne influenţa sunt de mult uitate, Biblia şi-a găsit locul în fiecare popor şi limbă a pământului, fiind făcute peste două sute de traduceri diferite ale ei. Faptul că această carte a supravieţuit aşa de multe secole, în ciuda atâtor inegalabile eforturi de a o surghiuni şi nimici, este cel puţin o puternică dovadă suplimentară că marea Fiinţă pe care ea o pretinde ca autor al ei a fost şi Păstrătorul ei.

Este de asemenea adevărat că influenţa morală a Bibliei este uniform bună. Cei care studiază cu atenţie paginile ei se ridică invariabil la o viaţă mai pură. Alte scrieri despre religie şi despre diferite ştiinţe au făcut bine, au înnobilat şi binecuvântat omenirea într-o anumită măsură, dar toate celelalte cărţi luate împreună n-au reuşit să aducă creaţiei suspinânde bucuria, pacea şi binecuvântarea pe care a adus-o Biblia, atât celor bogaţi cât şi celor săraci, atât celor învăţaţi cât şi celor neînvăţaţi. Biblia nu este o carte numai ((A39)) de citit: ea este o carte de studiat cu grijă şi gândire; deoarece gândurile lui Dumnezeu sunt mai înalte decât gândurile noastre şi căile Lui decât căile noastre. Şi dacă vrem să înţelegem planul şi gândurile infinitului Dumnezeu, trebuie să ne aplecăm toate puterile asupra acestei importante activităţi. Cele mai bogate comori de adevăr nu se află întotdeauna la suprafaţă.

Această carte, de la un capăt la altul, arată constant şi se referă la un personaj proeminent, Isus din Nazaret, despre care ea pretinde că a fost Fiul lui Dumnezeu. De la început până la sfârşit sunt scoase în relief numele, funcţia şi lucrarea Lui. Este un fapt al istoriei, în afara Bibliei, şi în mod variat şi pe deplin confirmat, că un om numit Isus din Nazaret a trăit şi a fost întrucâtva renumit cam pe timpul indicat de scriitorii Bibliei. Că acest Isus a fost răstignit pentru că a adus ofense evreilor şi preoţimii lor este încă un fapt stabilit de istorie, în afara dovezilor furnizate de scriitorii Noului Testament. Scriitorii Noului Testament (cu excepţia lui Pavel şi Luca) au fost cunoştinţe personale şi ucenici ai lui Isus din Nazaret, ale cărui doctrine au fost prezentate de scrierile acestora.

Existenţa oricărei cărţi implică un motiv din partea autorului. De aceea întrebăm: Ce motive ar fi putut inspira pe aceşti oameni să îmbrăţişeze cauza acestei persoane? El a fost condamnat la moarte şi răstignit de către evrei ca răufăcător, ca unul necorespunzător să trăiască, cei mai religioşi dintre ei consimţind şi cerându-I moartea. Îmbrăţişându-I cauza şi promulgându-I doctrinele, aceşti oameni au înfruntat dispreţul, lipsa şi persecuţia amară, şi-au riscat însăşi viaţa, iar în unele cazuri au suferit chiar martiriu. Admiţând că în timpul vieţii Isus a fost o persoană remarcabilă, atât în viaţă cât şi în învăţături, ce motiv ar fi putut avea cineva să-I îmbrăţişeze cauza după ce a murit? -- în special când moartea I-a fost atât de umilitoare? Şi dacă am presupune că aceşti scriitori şi-au ((A40)) inventat naraţiunile şi că Isus a fost eroul lor imaginar sau ideal, ce absurd ar fi să se presupună că oameni normali, după ce au pretins că El a fost Fiul lui Dumnezeu, că a fost conceput în mod supranatural, a avut puteri supranaturale prin care a vindecat leproşi, a redat vederea celor orbi din naştere, a făcut pe surzi să audă şi chiar a înviat morţi -- cât de absurd ar fi să se presupună că ei ar încheia povestea unui astfel de personaj declarând că un mic grup de vrăjmaşi ai Lui L-au executat ca pe un criminal, în timp ce toţi prietenii şi ucenicii Lui, şi printre ei înşişi scritorii, L-au părăsit şi au fugit în momentele grele?

Faptul că istoria laică nu este de acord în unele privinţe cu aceşti scriitori să nu ne facă să privim relatările lor ca neadevărate. Cei care trag o astfel de concluzie trebuie să precizeze şi să dovedească un motiv pentru care aceşti scriitori fac declaraţii false. Ce motiv i-ar fi putut îmboldi? Ar fi putut ei spera prin aceasta în mod raţional la avere, faimă, putere, sau vreun avantaj pământesc? Sărăcia prietenilor lui Isus şi lipsa de popularitate a însuşi eroului lor printre marii religioşi ai Iudeii contrazice un asemenea gând; în timp ce faptul că El a murit ca răufăcător, ca tulburător al păcii, şi că a fost lipsit de un nume bun, n-a oferit nici o speranţă de faimă de invidiat sau de avantaj pământesc pentru cei care ar încerca să-I restabilească doctrina. Din contră, dacă acesta ar fi fost obiectivul celor care L-au propovăduit pe Isus, oare n-ar fi renunţat ei în grabă când au aflat că le-a adus ruşine, persecuţie, închisoare, lovituri şi chiar moarte? Raţiunea învaţă clar că oamenii care au sacrificat casă, reputaţie, onoare şi viaţă, care n-au trăit pentru satisfacţia prezentă, al căror scop central a fost să-şi ridice semenii, şi care au insuflat principii morale de cel mai înalt tip, nu numai că au fost stăpâniţi de un motiv, ci mai mult, motivul lor trebuie să fi fost curat şi obiectivul lor impresionant de măreţ. Raţiunea spune mai departe că mărturia acestor oameni, puşi în ((A41)) mişcare numai de motive curate şi bune, este de zece ori mai importantă şi mai vrednică de consideraţie decât aceea a scriitorilor obişnuiţi. Aceşti oameni n-au fost nici fanatici: au fost oameni cu mintea sănătoasă şi raţională, şi în fiecare caz au dat argumente pentru credinţa şi speranţa lor; şi ei au fost cu perseverenţă credincioşi acelor convingeri raţionale.

Şi ceea ce am remarcat aici este în acelaşi fel aplicabil şi la diferiţii scriitori ai Vechiului Testament. Ei au fost îndeosebi oameni remarcabili pentru fidelitatea lor faţă de Domnul; şi această istorie înregistrează şi mustră tot aşa de imparţial slăbiciunile şi neajunsurile lor, după cum le laudă virtuţile şi credincioşia. Acest lucru trebuie să-i uimească pe cei care presupun că Biblia este o istorie confecţionată, destinată să inducă frică în a venera un sistem religios. Există în Biblie o sinceritate care o marchează ca adevăr. Necinstiţii, doritori să prezinte pe un om ca fiind mare, şi în special dacă sunt doritori să-i prezinte unele scrieri ca inspirate de Dumnezeu, fără îndoială că ar zugrăvi caracterul unuia ca acesta fără pată şi nobil în cel mai înalt grad. Faptul că în Biblie nu s-a urmat o astfel de cale este o dovadă raţională că n-a fost fraudulos aranjată pentru a înşela.

Având deci motiv să aşteptăm o revelaţie a voinţei şi planului lui Dumnezeu, şi aflând că Biblia, care pretinde a fi acea revelaţie, a fost scrisă de oameni ale căror motive nu vedem nici un temei să le contestăm, ci, dimpotrivă, vedem temeiuri să le aprobăm, să examinăm caracterul scrierilor care se pretind inspirate, pentru a vedea dacă învăţăturile lor corespund cu caracterul pe care în mod raţional l-am atribuit lui Dumnezeu şi dacă ele au dovezi interne de sinceritate.

Primele cinci cărţi din Noul Testament şi câteva din Vechiul Testament sunt naraţiuni sau istorisiri de fapte cunoscute scriitorilor şi garantate prin caracterele lor. Este evident pentru toţi că nu s-a cerut o revelaţie specială ((A42)) numai pentru a spune adevărul referitor la chestiuni pe care ei le cunoşteau intim şi pe deplin. Totuşi, deoarece Dumnezeu a dorit să le facă oamenilor o descoperire, faptul că aceste istorisiri ale evenimentelor trecătoare au o legătură cu acea descoperire ar fi un temei suficient pentru a face deducţia raţională, că Dumnezeu va supraveghea şi în aşa fel va aranja, încât scriitorul onest pe care El l-a selecţionat pentru lucrare să fie adus în contact cu faptele necesare. Credibilitatea acestor părţi istorice ale Bibliei se bazează aproape în întregime pe caracterele şi motivele scriitorilor lor. Oamenii buni nu vor rosti falsităţi. Un izvor curat nu va da ape amare. Şi mărturia unită a acestor scrieri va reduce la tăcere orice suspiciune că autorii lor ar spune sau ar face rău pentru ca să poată urma binele.

Realismul anumitor cărţi ale Bibliei, ca: Împăraţi, Cronici, Judecători etc., nu va fi infirmat în nici un fel când vom spune că ele sunt pur şi simplu istorii corecte ale evenimentelor şi persoanelor proeminente din timpul lor, păstrate cu grijă. Dacă se ţine seama că Scripturile ebraice conţin atât istorie cât şi lege şi profeţii, şi că istoriile, genealogiile lor etc., au fost cu atât mai explicite în a detalia împrejurările cu cât se aştepta ca Mesia cel promis să vină pe o anumită linie din Avraam, vedem un motiv pentru înregistrarea anumitor fapte istorice considerate nedelicate în lumina acestui secol al douăzecilea. De exemplu, un raport clar al originii naţiunii moabiţilor şi amoniţilor, şi a relaţiei lor cu Avraam şi cu israeliţii, a fost probabil în mintea istoricului motivul necesităţii unei istorii complete a naşterii lor (Geneza 19:36-38). Tot aşa, se dă un raport foarte detaliat al copiilor lui Iuda, din care a venit David, regele, prin care este trasată înapoi la Avraam genealogia Mariei, mama lui Isus, ca şi aceea a lui Iosif, soţul ei (Luca 3:23, 31, 33, 34; Matei 1:2-16). Fără îndoială că necesitatea de a stabili în amănunţime genealogia a fost cu atât mai importantă cu cât din această seminţie (Geneza 49:10) ((A43)) urma să vină atât Regele domnitor al lui Israel, cât şi Mesia cel promis, şi de aceea minuţiozitatea detaliilor care nu sunt date în alte cazuri. Geneza 38.

Pot exista motive similare sau diferite şi pentru alte fapte istorice înregistrate în Biblie, a căror utilitate o vom vedea curând, care, dacă n-ar fi istorie, ci numai un tratat de morală, ar putea fi omise fără pagubă; cu toate acestea nimeni nu poate spune raţional că Biblia aprobă undeva impuritatea. Mai mult, este bine să ne amintim că aceleaşi fapte pot fi spuse mai delicat sau mai puţin delicat, în orice limbaj; şi că, deşi traducătorii Bibliei au fost, pe drept, prea conştiincioşi ca să omită ceva din înregistrare, totuşi ei au trăit într-o zi mai puţin specială decât a noastră în ceea ce priveşte alegerea de expresii rafinate; şi acelaşi lucru se poate presupune şi despre vremurile timpurii ale Bibliei şi despre obiceiurile de exprimare. Desigur, nici cei mai meticuloşi nu pot găsi vreo obiecţie în această privinţă la vreuna din expresiile Noului Testament.

Cărţile lui Moise şi Legile
promulgate în ele

Primele cinci cărţi ale Bibliei sunt cunoscute ca Cele cinci cărţi ale lui Moise, deşi ele nu-i menţionează nicăieri numele ca autor al lor. Este o deducţie raţională că au fost scrise de Moise sau sub supravegherea lui, relatarea morţii şi îngropării lui fiind în mod potrivit adăugată de secretarul său. Omisiunea declaraţiei clare că aceste cărţi au fost scrise de Moise nu este deloc o dovadă împotriva acestui gând, deoarece, dacă le-ar fi scris altul ca să înşele şi să comită o fraudă, desigur că pentru a-şi face credibilă înşelătoria acesta ar fi pretins că au fost scrise de către marele conducător şi om de stat al lui Israel (vezi Deuteronomul 31:9-27). De un lucru suntem siguri: Moise a condus naţiunea evreiască afară din Egipt. El i-a organizat ca naţiune după legile prezentate în aceste cărţi; şi timp de ((A44)) peste trei mii de ani, prin consimţământ general, naţiunea evreiască a pretins aceste cărţi ca pe un dar de la Moise pentru ei, şi le-au ţinut atât de sacre, încât nici o iotă sau un mic amănunt nu trebuia modificat -- dând astfel asigurarea purităţii textului.

Aceste scrieri ale lui Moise conţin singura istorie credibilă existentă a epocii pe care o parcurge. Istoria chineză simulează că începe la creare, spunând cum Dumnezeu a ieşit pe apă într-o luntre, şi, luând în mână o bucată de pământ, l-a aruncat în apă. Acea bucată de pământ, pretinde ea, a devenit lumea aceasta etc. Dar toată povestea este atât de lipsită de raţiune, încât nici cea mai simplă inteligenţă de copil n-ar fi înşelată de ea. Din contră, relatarea dată în Geneza începe cu presupunerea raţională că deja exista un Dumnezeu, un Creator, o Cauză Primară inteligentă. Ea nu tratează despre Dumnezeu ca având un început, ci despre lucrarea Lui, cu începutul şi progresul ei în ordine şi sistematic -- „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. Apoi, trecând fără detalii sau explicaţii peste originea pământului, continuă naraţiunea despre cele şase zile [epoci] de pregătire a lui pentru om. Relatarea este substanţial confirmată de lumina ştiinţei care s-a acumulat timp de patru mii de ani; deci este cu mult mai raţional să se accepte pretenţia că Moise, autorul ei, a fost inspirat divin, decât să se presupună că inteligenţa unui om a fost superioară inteligenţei şi cercetării combinate a restului omenirii timp de trei mii de ani de atunci, ajutată de mijloacele moderne şi de bani cu milioanele.

Priviţi mai departe sistemul de legi enunţate în aceste scrieri. Cu siguranţă că au fost fără egal, atât în zilele lor, cât şi de atunci, până în acest secol al douăzecilea; şi legile acestui secol se bazează pe principiile enunţate în Legea Mozaică şi au fost întocmite în principal de oameni care au recunoscut că Legea Mozaică este de origine divină. ((A45)) Decalogul este un scurt rezumat al întregii legi. Cele zece porunci prescriu un cod de cult şi morală care trebuie să frapeze pe fiecare persoană interesată în studiu, fiind remarcabile; şi dacă n-ar fi fost niciodată cunoscute şi ar fi găsite acum printre ruinele şi relicvele Greciei, Romei sau Babilonului (naţiuni care s-au ridicat şi au căzut la mult timp după ce au fost date acele legi), ele ar fi privite ca minunate, dacă nu supranaturale. Dar obişnuinţa cu ele şi cu pretenţiile lor a dat naştere la indiferenţă apreciabilă, aşa încât importanţa lor reală nu este remarcată decât de puţini. Este adevărat, aceste porunci nu învaţă despre Cristos; ele au fost date, nu creştinilor, ci evreilor; nu să înveţe credinţa într-o răscumpărare, ci să convingă pe oameni de starea lor păcătoasă şi de nevoia lor de o răscumpărare. Iar esenţa acestor porunci a fost impresionant condensată de către ilustrul fondator al creştinismului în cuvintele: „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta”; şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Marcu 12:30, 31.

Guvernul instituit de Moise a fost diferit de toate celelalte guverne, antice şi moderne, prin aceea că pretindea a fi al Creatorului însuşi, şi oamenii erau socotiţi răspunzători faţă de El; legile şi instituţiile lor, civile şi religioase, pretindeau a emana de la Dumnezeu, şi, după cum vom vedea imediat, erau în armonie perfectă cu ceea ce raţiunea ne învaţă că este caracterul lui Dumnezeu. Cortul întâlnirii, în centrul taberei, avea în încăperea „Sfânta Sfintelor” o manifestare a prezenţei lui Iehova ca Rege al lor, de unde prin mijloace supranaturale ei primeau instrucţiuni pentru administrarea cum se cuvine a afacerilor lor naţionale. A fost stabilit un ordin de preoţi, care aveau în grijă supravegherea completă a Cortului întâlnirii şi numai prin ei era permis accesul şi comuniunea cu Iehova. Poate primul gând al unora în ((A46)) legătură cu aceasta ar fi: „A! Iată obiectivul organizării lor; la ei, ca şi la alte naţiuni, preoţii conduceau poporul, impunându-se credulităţii lor şi stârnindu-le temerile pentru propria lor onoare şi profit”. Dar stai, prietene, să nu presupunem nimic prea în grabă. Unde există o aşa bună posibilitate de a verifica această problemă cu faptele, n-ar fi raţional să sărim la concluzii fără fapte. Dovezile incontestabile sunt contrare acestor presupuneri. Drepturile şi privilegiile preoţilor erau limitate; nu li se dădea nici o putere civilă, de nici un fel, şi le lipsea complet posibilitatea de a-şi folosi slujba ca să profite de drepturile sau de conştiinţa poporului; şi acest aranjament a fost făcut de Moise, un membru al liniei preoţeşti.

Ca şi reprezentant al lui Dumnezeu în scoaterea lui Israel din robia egipteană, forţa împrejurărilor a centralizat guvernarea în mâna lui şi a făcut din blândul Moise un autocrat în putere şi autoritate, deşi prin blândeţea dispoziţiei sale a fost de fapt servul extenuat al poporului, a cărui viaţă chiar, se epuiza prin grijile apăsătoare ale poziţiei sale. În asemenea conjunctură a fost stabilit un guvern civil, care virtual era o democraţie. Să nu fim înţeleşi greşit: Privit cum l-ar aprecia necredincioşii, guvernul lui Israel era o democraţie, dar privit în lumina propriilor lui pretenţii era o teocraţie, adică un guvern divin, deoarece legile date de Dumnezeu prin Moise nu permiteau nici un amendament; ei nu trebuiau nici să adauge, nici să scoată din codul lor de legi. Astfel văzut, guvernul lui Israel a fost diferit de oricare alt guvern civil, fie înainte, fie după el. „DOMNUL i-a zis lui Moise: «Adună la Mine şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii lui Israel, din cei pe care-i cunoşti ca bătrâni ai poporului şi căpetenii ale lor; adu-i la cortul întâlnirii şi să se înfăţişeze acolo împreună cu tine. Eu Mă voi coborî şi îţi voi vorbi acolo; voi lua din duhul care este peste tine şi-l voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine povara poporului, şi ((A47)) să n-o porţi tu singur»”. (Numeri 11:16, 17. Vezi de asemenea versetele 24-30 ca un exemplu de blândeţe şi de artă a guvernării adevărate şi neprefăcute.) Moise repetând acest lucru spune: „Am luat atunci pe căpeteniile seminţiilor voastre, bărbaţi înţelepţi şi cunoscuţi [cu influenţă], şi i-am pus căpetenii peste voi, căpetenii peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece, şi judecători pentru seminţiile voastre”. Deuteronomul 1:15; Exodul 18:13-26.

Astfel se vede că acest distins legiuitor, departe de a căuta să-şi continue sau să-şi mărească propria putere, punând guvernarea poporului sub controlul rudelor sale directe, din seminţia preoţească, să-şi folosească autoritatea religioasă pentru a încătuşa drepturile şi libertăţile poporului, dimpotrivă, a introdus în popor o formă de guvernare menită să cultive spiritul de libertate. Istoriile altor naţiuni şi conducători nu arată nici un egal la aceasta. În toate cazurile conducătorul a căutat propria mărire şi mai mare putere. Chiar şi în cazurile în care aceştia au ajutat la stabilirea republicilor, din evenimentele ulterioare a reieşit că au făcut-o din diplomaţie, pentru a obţine favoarea poporului şi a-şi perpetua propria lor putere. În situaţia lui Moise, orice ambiţios, stăpânit de politică şi încercând să perpetueze o înşelăciune asupra poporului, ar fi lucrat spre o mai mare centralizare a puterii pentru sine şi familia sa, în special când aceasta ar fi părut o sarcină uşoară, prin faptul că autoritatea religioasă era deja la acea seminţie şi prin pretenţia acelei naţiuni că era guvernată de Dumnezeu din Cortul întâlnirii. Nici nu este de presupus că un om capabil de a forma asemenea legi şi de a conduce asemenea popor să fie atât de greoi la înţelegere încât să nu vadă care va fi tendinţa cursului său. Atât de complet a fost pusă guvernarea poporului în propriile lor mâini, încât, deşi a fost stipulat ca situaţiile mai grele, pe care aceşti ((A48)) guvernatori nu le puteau rezolva, să fie aduse înaintea lui Moise, totuşi ei înşişi hotărau în privinţa cazurilor care să meargă înaintea lui Moise: „Şi când veţi găsi o situaţie prea grea, s-o aduceţi înaintea mea, ca s-o aud”. Deuteronomul 1:17.

Văzut astfel, Israel era o republică ai cărei dregători acţionau sub mandat divin. Şi spre confuzia celor care din ignoranţă pretind că Bibila aprobă o domnie imperială stabilită asupra poporului, în loc de „guvernarea poporului de către popor”, să se remarce că această formă republicană de guvernământ civil a continuat timp de peste patru sute de ani. Iar apoi a fost schimbată cu aceea de regat la cererea „Bătrânilor”, fără aprobarea Domnului, care i-a spus lui Samuel, pe vremea aceea servind ca un fel de preşedinte neoficial: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au lepădat, ca să nu mai domnesc peste ei”. La cererea insistentă a lui Dumnezeu, Samuel a explicat poporului cum vor fi desconsiderate drepturile şi libertăţile lor, şi cum printr-o astfel de schimbare vor deveni slugi; totuşi, ei au ajuns să fie orbiţi de ideea populară ilustrată peste tot în jurul lor la alte neamuri (1 Samuel 8:6-22). Considerând această relatare despre dorinţa lor de a avea un rege, cine nu este impresionat la gândul că Moise s-ar fi putut instala ferm, fără dificultate, în fruntea unui mare imperiu?

Deşi Israel ca întreg constituia o naţiune, totuşi diviziunea pe seminţii a fost recunoscută întotdeauna după moartea lui Iacov. Fiecare familie sau seminţie, prin consimţământ general, alegea sau recunoştea pe anumiţi membri ca reprezentanţi ai ei, sau căpetenii. Acest obicei a continuat chiar şi în lunga lor robie în Egipt. Aceştia erau numiţi căpetenii sau bătrâni, şi acestora le-a dat Moise onoarea şi puterea guvernării civile; în timp ce, dacă el dorea să centralizeze puterea pentru sine şi pentru propria ((A49)) familie, aceştia ar fi fost ultimii oameni care să fie onoraţi cu putere şi funcţie.

Instrucţiunile date celor numiţi la conducerea civilă fiind de la Dumnezeu, ele sunt un model de simplitate şi puritate. Moise declară poporului în auzul acestor judecători: „În acelaşi timp, am dat poruncă judecătorilor voştri, spunând: «Să ascultaţi pe fraţii voştri şi să judecaţi după dreptate neînţelegerile fiecăruia cu fratele lui sau cu străinul. Să nu căutaţi la faţa oamenilor în judecăţile voastre; să ascultaţi pe cel mic ca şi pe cel mare; să nu vă temeţi de faţa omului, căci judecata este a lui Dumnezeu. Şi, când veţi găsi o situaţie prea grea, s-o aduceţi înaintea mea, ca s-o aud»” (Deuteronomul 1:16, 17). După moartea lui Moise, asemenea cazuri grele erau aduse direct înaintea Domnului prin Marele Preot, răspunsul fiind „da” sau „nu”, prin Urim şi Tumim.

Având în vedere aceste fapte, ce vom spune despre teoria care sugerează că aceste cărţi au fost scrise de preoţi necinstiţi pentru a-şi asigura influenţa şi puterea asupra poporului? Pentru un astfel de scop, ar falsifica oare astfel de oameni documente, aşa încât să distrugă tocmai scopurile pe care ei au încercat să le promoveze -- documente care dovedesc în concluzie că marea Căpetenie a lui Israel, chiar unul din propria lor seminţie, la insistenţa lui Dumnezeu, a înlăturat preoţimea de la puterea civilă, plasând acea putere în mâinile poporului? Consideră cineva raţională o astfel de concluzie?

Apoi, este vrednic de remarcat că legile celei mai avansate civilizaţii, în acest secol al douăzecilea, nu prevăd cu mai mare grijă ca bogaţii şi săracii să stea la nivel egal de responsabilitate în faţa legii civile. Absolut nici o distincţie nu s-a făcut prin legile lui Moise. Iar cât despre protecţia oamenilor de pericolele ca unii să devină foarte săraci şi alţii excesiv de bogaţi şi puternici, nici o altă lege naţională care să fi apărat cu atâta grijă acest punct n-a ((A50)) fost vreodată adoptată. Legea lui Moise prevedea o restituire la fiecare al cincizecilea an -- anul lor jubiliar. Prin prevenirea înstrăinării absolute a proprietăţii, această lege împiedica acumularea ei în mâinile celor puţini (Leviticul 25:9, 13-23, 27-30). De fapt erau învăţaţi să se considere fraţi şi să se poarte în consecinţă; să se ajute unul pe altul fără compensaţie şi să nu ia nici o camătă unul de la altul. Vezi Exodul 22:25; Leviticul 25:36, 37; Numeri 26:52-56.

Toate legile erau anunţate public, împiedicând astfel pe oamenii uneltitori să aibă succes în amestecul în drepturile poporului. Legile erau expuse în aşa manieră, încât oricine dorea să le poată copia; şi, pentru ca nici cel mai sărac şi mai neînvăţat să nu fie în necunoştinţă de ele, era de datoria preoţilor să le citească poporului la sărbătorile ce se ţineau la fiecare al şaptelea an (Deuteronomul 31:10-13). Este oare raţional să se presupună că asemenea legi şi aranjamente au fost întocmite de oameni răi, sau de oameni care au uneltit pentru a lipsi poporul de libertăţile şi fericirea lui? O astfel de presupunere ar fi iraţională.

În consideraţia ei pentru drepturile şi interesele străinilor şi vrăjmaşilor, legea Mozaică a fost cu treizeci şi două de secole înaintea timpului ei -- dacă într-adevăr legile celor mai civilizaţi de astăzi o egalează în corectitudine şi bunăvoinţă. Citim: „Aceeaşi lege va fi pentru cel născut în ţară, ca şi pentru străinul care va locui în mijlocul vostru”; căci Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru”. Exodul 12:49; Leviticul 24:22.

„Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l asupriţi. Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu unul născut în mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului.” Leviticul 19:33, 34.

„Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul rătăcit, să i-l aduci negreşit acasă. Dacă vezi măgarul ((A51)) vrăjmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi negreşit să ia povara de pe el.” Exodul 23:4, 5.

Nici chiar animalele necuvântătoare n-au fost uitate. Cruzimea faţă de acestea, ca şi faţă de fiinţele umane, era strict interzisă. Unui bou nu trebuia să i se pună botniţa în timpul treieratului grâului, pentru bunul motiv că orice lucrător este vrednic de hrana lui. Nici chiar boul şi măgarul nu era îngăduit să are împreună, pentru că sunt aşa de nepotriviţi în putere şi mers; ar fi o cruzime. Odihna lor a fost de asemenea prevăzută. Deuteronomul 25:4; 22:10; Exodul 23:12.

Unii ar putea pretinde că preoţia a fost o instituţie egoistă, fiindcă seminţia leviţilor era întreţinută prin zecimea anuală, sau zeciuiala din produsul individual al fraţilor lor din celelalte seminţii. Declarat astfel, acest fapt este o prezentare incorectă, prea obişnuită la sceptici, care, posibil din ignoranţă, în acest mod prezintă fals una din cele mai remarcabile dovezi a părţii lui Dumnezeu în organizarea acelui sistem şi că el n-a fost lucrarea unei preoţimi uneltitoare şi egoiste. Într-adevăr, nu arareori este fals reprezentat de către o preoţime modernă care impune acum un sistem similar, folosindu-l pe acela ca pe un precedent, fără să menţioneze starea de lucruri pe care a fost fondat, sau metoda lui de plată.

De fapt a fost fondat pe cea mai strictă echitate. Când Israel a ajuns în posesia ţării Canaanului, leviţii au avut desigur tot atâta drept la o parte din pământ ca şi celelalte seminţii; totuşi, prin porunca expresă a lui Dumnezeu, ei n-au luat nimic din ea, cu excepţia anumitor cetăţi sau localităţi pentru locuit, răspândite printre diferite seminţii pe care trebuiau să le servească în cele religioase. De nouă ori s-a făcut această interzicere înainte de împărţirea ţării. Desigur, în loc de pământ trebuia să li se asigure un echivalent, şi acea asigurare raţională şi dreaptă a fost, ((A52)) prin urmare, zeciuiala. Şi aceasta nu este totul: deşi zeciuiala, după cum am văzut, era o datorie dreaptă, ea n-a fost impusă ca o taxă, ci urma să fie plătită ca o contribuţie voluntară. Şi nici o ameninţare nu-i obliga la acele contribuţii; totul depindea de conştiinciozitatea lor. Singurele îndemnuri către popor în legătură cu acest subiect sunt după cum urmează:

„Cât vei trăi în ţara ta, vezi să nu cumva să uiţi pe levit” (Deuteronomul 12:19). „Să nu neglijezi pe levitul care va fi în cetăţile tale, căci el nu are nici parte, nici moştenire cu tine” [în ţară]. Deuteronomul 14:27.

Întrebăm: Este oare raţional să se presupună că această ordine de lucruri ar fi fost astfel aranjată de preoţi egoişti şi ambiţioşi? -- un aranjament care să-i dezmoştenească pe ei şi să-i facă dependenţi de fraţii lor pentru întreţinere? Nu ne învaţă raţiunea contrariul?

În armonie cu aceasta, şi de asemenea care nu se poate explica pe nici un alt temei decât pe cel pretins -- că Dumnezeu este autorul acelor legi -- este faptul că nu s-a făcut nici o prevedere specială pentru a onora preoţimea. În nimic n-ar fi impostorii mai grijulii decât în a prevedea veneraţie şi respect pentru sine şi pedepsele şi blestemele cele mai aspre pentru cei care i-ar trata rău. Dar nu apare nimic de acest fel; nu se prevede nici o onoare specială sau veneraţie, nici imunitate pentru violenţă sau insultă. Legea comună, care nu făcea nici o distincţie între clase şi nu punea preţ pe rangul persoanelor, era singura lor protecţie. Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât tratamentul servilor, străinilor şi vârstnicilor era subiectul unei legislaţii speciale. De exemplu: Să nu asupreşti pe străin, pe văduvă sau pe orfan; căci dacă ei strigă la Mine [la Dumnezeu] după ajutor, Eu le voi auzi negreşit strigătele, mânia Mea se va aprinde şi vă voi nimici cu sabia; soţiile voastre vor rămâne văduve şi copiii voştri orfani (Exodul 22:21-24, 23:9; Leviticul 19:33, 34). „Să nu ((A53)) nedreptăţeşti pe muncitorul sărac şi nevoiaş, fie că este unul din fraţii tăi, fie că este unul dintre străinii care locuiesc în ţara ta, în cetăţile tale. Să-i dai plata pentru ziua lui înainte de asfinţitul soarelui; căci e sărac şi doreşte mult. Altfel, ar striga către DOMNUL împotriva ta şi aceasta ar fi păcat asupra ta” (Leviticul 19:13; Deuteronomul 24:14, 15; Exodul 21:26, 27). „Să te scoli înaintea perilor albi şi să cinsteşti pe bătrân” (Leviticul 19:32; vezi de asemenea Leviticul 19:14). Toate acestea, şi totuşi nimic deosebit pentru preoţi, leviţi sau zeciuielile lor.

Aranjamentele sanitare ale legii, atât de necesare unui popor sărac şi de mult asuprit, împreună cu aranjamentele şi limitările referitoare la animalele curate şi necurate, care să se poată mânca sau nu, sunt remarcabile, şi, împreună cu alte trăsături, ar fi de interes dacă spaţiul ar permite examinarea lor, arătând că legea a fost la înălţimea ultimelor concluzii ale ştiinţei medicale în acest subiect, dacă nu chiar înaintea lor. Legea lui Moise a avut şi un caracter tipic, pe care trebuie să-l lăsăm pentru consideraţii viitoare; dar chiar şi privirea noastră în grabă ne-a dat dovezi covârşitoare că această lege, care constituie însuşi cadrul întregului sistem al religiei revelate, pe care îl elaborează restul Bibliei, este cu adevărat o expunere de înţelepciune şi dreptate, în special când se ia în consideraţie vremea ei.

În lumina raţiunii, toţi trebuie să admită că ea nu dă nici o dovadă că este lucrarea oamenilor răi, uneltitori, ci corespunde exact cu ceea ce natura învaţă că este caracterul lui Dumnezeu. Ea dă dovezi de Înţelepciune, Dreptate şi Iubire. Şi mai mult, legiuitorul, evident pios şi nobil, Moise, neagă că legile au fost ale lui proprii şi le atribuie lui Dumnezeu (Exodul 24:12; Deuteronomul 9:9-11; Exodul 26:30; Leviticul 1:1). Având în vedere caracterul lui general şi poruncile lui către popor, să nu aducă mărturie falsă şi să evite ipocrizia şi minciuna, este oare ((A54)) raţional să se presupună că un astfel de om a adus mărturie falsă şi şi-a impus propriile vederi şi legi în locul celor ale lui Dumnezeu? Să se aibă în vedere de asemenea că noi examinăm copiile prezente ale Bibliei şi că integritatea pentru care ea este atât de însemnată se aplică, prin urmare, deopotrivă şi la succesorii lui Moise; pentru că, deşi printre acei succesori au fost oameni răi, care au căutat propriul lor bine, nu al poporului, este evident că ei nu au falsificat Scrierile Sacre, care sunt pure până astăzi.

Profeţii Bibliei

Să se arunce acum o privire la caracterul general al profeţilor Bibliei şi la mărturiile lor. Un fapt oarecum remarcabil este că profeţii, cu puţine excepţii, n-au fost din clasa preoţească; şi că pe vremea aceea profeţiile lor au fost în general respingătoare pentru preoţimea oportunistă şi în degenerare, ca şi pentru poporul înclinat spre idolatrie. Sarcina mesajelor lor de la Dumnezeu pentru popor era în general mustrarea pentru păcat, însoţită de avertizări pentru pedepse viitoare, cu care găsim împletite făgăduinţe ocazionale de binecuvântări viitoare, după ce s-ar fi curăţat de păcat şi s-ar fi întors în favoarea Domnului. Experienţele lor, în cea mai mare parte, au fost departe de a fi de invidiat; în general au fost ocărâţi, mulţi dintre ei fiind întemniţaţi şi daţi la moarte violentă. Vezi 1 Împăraţi 18:4, 10, 17, 18; 19:10; Ieremia 38:6; Evrei 11:32-38. În unele cazuri, caracterul lor adevărat de profeţi ai lui Dumnezeu a fost recunoscut numai după mulţi ani de la moartea lor. Vorbim astfel despre scriitorii profetici ale căror cuvinte se pretind a fi inspiraţia directă a lui Iehova. În legătură cu aceasta este bine să ne amintim că în darea legii lui Israel n-a existat nici o intervenţie preoţească: ea a fost dată poporului de către Dumnezeu prin Moise (Exodul 19:17-25; Deuteronomul 5:1-5). Şi, mai mult, s-a făcut ca o ((A55)) datorie a fiecărui om care vedea încălcarea legii să mustre pe păcătos (Leviticul 19:17). Astfel, toţi aveau autoritatea să înveţe şi să mustre, dar, ca şi în zilele noastre, deoarece majoritatea erau absorbiţi de grijile afacerilor, devenind indiferenţi şi nereligioşi, comparativ puţini au îndeplinit această cerinţă prin mustrarea păcatului şi îndemnarea la evlavie; iar aceşti predicatori sunt numiţi „profeţi” atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Termenul profet, cum este folosit în general, înseamnă prezentator public; învăţătorii publici ai idolatriei de asemenea erau numiţi aşa; de exemplu, „profeţii lui Baal” etc. Vezi 1 Corinteni 14:1-6; 2 Petru 2:1; Matei 7:15; 14:5; Neemia 6:7; 1 Împăraţi 18:40; Tit 1:12.

Profeţitul, în sensul obişnuit de învăţare, a devenit după aceea popular la o anumită clasă şi a degenerat în fariseism -- învăţând tradiţiile bătrânilor în locul poruncilor lui Dumnezeu, prin aceasta opunându-se adevărului şi devenind profeţi mincinoşi sau învăţători mincinoşi. Matei 15:2-9.

Din marea clasă care se numesc profeţi, în diferite timpuri Iehova a făcut alegerea unora pe care i-a împuternicit în mod special să transmită mesaje, uneori în legătură cu lucruri gata să se împlinească atunci, alteori în legătură cu evenimente viitoare. Acum noi dăm atenţie scrierilor acestei clase, care au vorbit şi au scris aşa cum au fost mişcaţi de Spiritul sfânt. Ei ar putea fi în mod adecvat numiţi

Profeţi sau văzători împuterniciţi divin.

Dacă se ţine seama că aceşti profeţi au fost în principal laici, neprimind nici un sprijin din zeciuielile seminţiei preoţeşti, şi dacă, pe lângă aceasta, este faptul că ei în mod frecvent erau mustrătorii nu numai ai regilor şi judecătorilor, ci şi ai preoţilor (deşi ei n-au mustrat funcţia, ci păcatele personale ale oamenilor care o ocupau), devine ((A56)) evident că în mod raţional n-am putea decide că aceşti profeţi erau participanţi în vreo ligă de preoţi sau în altceva, pentru a fabrica falsităţi în numele lui Dumnezeu. În lumina faptelor, raţiunea contrazice o astfel de suspiciune.

Deci, dacă nu găsim nici un temei să punem la îndoială motivele diferiţilor scriitori ai Bibliei, ci găsim că spiritul diferitelor ei părţi este dreptate şi adevăr, să mergem mai departe şi să întrebăm dacă există vreo legătură sau lanţ de unire între relatările lui Moise, ale altor profeţi şi ale scriitorilor Noului Testament. Dacă vom găsi o linie comună de gândire întreţesută de la un capăt la altul al Legii, Profeţilor şi scrierilor Noului Testament, care acoperă o perioadă de 1500 de ani, acest lucru luat în legătură cu caracterul scriitorilor va fi un motiv bun pentru a le admite pretenţia -- că sunt inspirate divin -- mai ales dacă tema comună tuturor este una grandioasă şi nobilă, potrivindu-se bine cu ceea ce învaţă judecata sănătoasă sfinţită referitor la caracterul şi atributele lui Dumnezeu.

Iată ce găsim: Un plan, un spirit, o ţintă şi un scop străbate întreaga carte. Paginile de deschidere relatează crearea şi căderea omului; paginile de încheiere spun despre recuperarea omului din cădere; iar paginile care intervin arată paşii succesivi ai planului lui Dumnezeu pentru împlinirea acestui scop. Armonia, şi totuşi contrastul, între primele şi ultimele trei capitole ale Bibliei este remarcabilă. Primele descriu întâia creare, ultimele crearea din nou sau restabilirea, cu păcatul şi blestemul ca pedeapsă îndepărtate; primele arată pe Satan şi răul intrând în lume să înşele şi să nimicească, ultimele arată lucrarea lui stricată, pe cei nimiciţi restabiliţi, răul stins şi pe Satan nimicit; primele arată domnia pierdută de Adam, ultimele prezintă domnia restituită şi stabilită pentru veşnicie de Cristos, şi voia lui Dumnezeu făcută pe pământ ca şi în cer; primele arată păcatul, cauza producătoare de ((A57)) degradare, ruşine şi moarte, ultimele arată că răsplata dreptăţii este gloria, onoarea şi viaţa.

Deşi scrisă de multe pene, în timpuri diferite, în împrejurări diferite, Biblia nu este numai o colecţie de norme morale, de maxime înţelepte şi de cuvinte de mângâiere. Este mai mult: ea este o declaraţie raţională, filosofică şi armonioasă a cauzelor răului prezent în lume, a singurului remediu şi a rezultatelor finale aşa cum sunt văzute de înţelepciunea divină, care a văzut sfârşitul planului înainte de a începe, marcând de asemenea cărarea poporului lui Dumnezeu, susţinându-l şi întărindu-l cu făgăduinţe nespus de mari şi scumpe care se vor împlini la timpul cuvenit.

De-a lungul întregii cărţi este menţinută şi elaborată învăţătura Genesei că omul a fost încercat în starea de perfecţiune originară printr-un reprezentant, că el a căzut şi că rezultatele sunt imperfecţiunea, boala şi moartea prezentă, dar că Dumnezeu nu l-a părăsit, ci îl va recupera în cele din urmă printr-un răscumpărător născut din femeie (Geneza 3:15). Necesitatea morţii unui răscumpărător ca sacrificiu pentru păcate şi a dreptăţii Lui pentru acoperirea păcatului nostru sunt indicate prin îmbrăcămintea din piei pentru Adam şi Eva; prin acceptarea jertfelor lui Abel; prin Isaac pe altar; prin moartea diferitelor jertfe prin care patriarhii aveau acces la Dumnezeu şi prin jertfele instituite sub lege şi perpetuate de-a lungul Veacului Iudeu. Profeţii, deşi li s-a acordat numai o înţelegere vagă a semnificaţiei unora dintre declaraţiile lor (1 Petru 1:12), menţionează punerea păcatelor pe o persoană în loc de un animal necuvântător, şi, în viziune profetică, Îl văd pe Acela care va răscumpăra şi va elibera omenirea, „ca un miel pe care-l duci la tăiere”, că „pedeapsa care ne dă pacea era peste El” şi că „prin rănile Lui suntem vindecaţi”. Ei L-au înfăţişat ca „dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu ((A58)) suferinţa”, şi au declarat că „DOMNUL a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:3-6). Ei au spus unde se va naşte acest eliberator (Mica 5:2) şi când va muri, asigurându-ne că „nu pentru Sine” (Daniel 9:26 -- Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green -- n. e.). Ei menţionează diferite particularităţi în legătură cu El: că va fi „drept”, fără „înşelăciune”, „violenţă” sau altă cauză dreaptă de moarte (Isaia 53:8, 9, 11); că va fi vândut pe treizeci de arginţi (Zaharia 11:12); că va fi numărat în moarte printre cei fărădelege (Isaia 53:12); că nici un os nu-I va fi zdrobit (Psalmul 34:20; Ioan 19:36) şi că, deşi va muri şi va fi îngropat, trupul Lui nu va putrezi, nici nu va rămâne în mormânt. Psalmul 16:10; Faptele 2:31.

Scriitorii Noului Testament raportează clar şi convingător, dar simplu, împlinirea tuturor acestor preziceri în Isus din Nazaret; şi prin raţionamente logice arată că aşa un preţ de răscumpărare cum a dat El era necesar înainte ca păcatele lumii să poată fi şterse, cum deja fusese prezis în Lege şi Profeţi (Isaia 1:18). Ei urmăresc întregul plan în maniera cea mai logică şi convingătoare, neapelând nici la prejudecăţile, nici la pasiunile ascultătorilor, ci numai la raţiunea lor iluminată, furnizând unele din cele mai remarcabil de minuţioase şi convingătoare raţionamente care se pot găsi undeva asupra vreunui subiect. Vezi Romani 5:17-19 şi mai departe până la capitolul 12.

Moise a indicat în lege nu numai un sacrificiu, dar şi o ştergere a păcatelor şi o binecuvântare a poporului sub acest mare eliberator, a cărui putere şi autoritate el declară că o va depăşi enorm pe a sa, deşi va fi „asemenea ei” (Deuteronomul 18:15, 19). Eliberatorul promis va binecuvânta nu numai pe Israel, dar prin Israel şi pe „toate familiile pământului” (Geneza 12:3; 18:18; 22:18; 26:4). Şi, neţinând seama de prejudecăţile contrare ale poporului evreu, profeţii continuă pe acelaşi ton, declarând că Mesia ((A59)) va fi şi „Lumina popoarelor” (Isaia 49:6; Luca 2:32); că neamurile vor veni la El „de la marginile pământului” (Ieremia 16:19); că numele Lui „va fi mare între popoare” (Maleahi 1:11) şi că „atunci se va revela slava DOMNULUI şi în clipa aceea orice făptură o va vedea”. Isaia 40:5. Vezi şi Isaia 42:1-7.

Scriitorii Noului Testament pretind o ungere divină care le-a permis să-şi dea seama de împlinirea profeţiilor referitoare la sacrificiul lui Cristos. Deşi ca evrei erau predispuşi să considere că toate binecuvântările erau limitate la propriul lor popor (Faptele 11:1-18), ei au putut să vadă că în timp ce naţiunea lor va fi binecuvântată, toate familiile pământului vor fi de asemenea binecuvântate cu ei şi prin ei. Au văzut de asemenea că înaintea binecuvântării lui Israel şi a lumii se va face o alegere a unei „turme mici” atât dintre evrei cât şi dintre neamuri, care, fiind încercaţi, vor fi găsiţi vrednici de a deveni comoştenitori la gloria şi onoarea Marelui Eliberator, şi participanţi cu El la onoarea de a binecuvânta pe Israel şi toate naţiunile. Romani 8:17.

Aceşti scriitori indică armonia acestei vederi cu ceea ce este scris în Lege şi Profeţi; iar grandoarea şi generozitatea planului pe care ei îl prezintă depăşesc cu mult chiar şi cea mai înaltă concepţie despre ceea ce acest plan afirmă că este -- „O veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”.

Gândul despre Mesia ca şi conducător nu numai al lui Israel ci şi al lumii, sugerat în cărţile lui Moise, este tema tuturor profeţiilor. Gândul despre împărăţie a fost de asemenea predominant în învăţăturile apostolilor; şi Isus a învăţat că trebuie să ne rugăm, „Vie împărăţia Ta”, şi a făgăduit o parte în ea celor care întâi vor suferi pentru adevăr şi astfel vor deveni vrednici.

Această speranţă într-o glorioasă împărăţie viitoare a dat tuturor celor credincioşi curaj să îndure persecuţie şi să ((A60)) sufere ocară, lipsă şi pierdere, chiar până la moarte. Şi în marea profeţie alegorică ce încheie Noul Testament sunt înfăţişaţi cu credincioşie toţi: vrednicul „Miel care a fost înjunghiat” (Apocalipsa 5:12), vrednicii „biruitori” pe care El îi va face împăraţi şi preoţi în împărăţia Sa, şi încercările şi obstacolele pe care ei trebuie să le învingă pentru a fi vrednici să participe la acea împărăţie. Apoi sunt prezentate imagini simbolice ale binecuvântărilor care vor urma pentru lume sub domnia Milenară, când Satan va fi legat, moartea adamică şi necazul vor fi şterse, şi când toate neamurile pământului vor umbla în lumina împărăţiei cereşti -- Ierusalimul cel nou.

Biblia, de la început până la sfârşit, prezintă o doctrină care nu se găseşte nicăieri în altă parte şi care este în opoziţie cu teoriile tuturor religiilor păgâne -- că pentru cei morţi va veni o viaţă viitoare printr-o ÎNVIERE A MORŢILOR. Toţi scriitorii inspiraţi şi-au exprimat încrederea într-un răscumpărător, iar unul declară că „dimineaţa”, când Dumnezeu îi va chema din mormânt şi ei vor ieşi afară, cei răi nu vor mai stăpâni pe pământ, ci „Dimineaţa vor stăpâni peste ei oamenii drepţi” (Psalmul 49:14). Învierea morţilor este arătată de profeţi, iar scriitorii Noului Testament îşi bazează pe ea toate speranţele de viaţă şi de binecuvântare viitoare. Pavel o descrie astfel: „Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, atunci într-adevăr este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră; ... şi atunci, într-adevăr, cei care au adormit în Hristos au pierit. Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi; ... Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii”. 1 Corinteni 15:13-22.

Asemenea unui ceas, ale cărui multe rotiţe ar putea părea la început inutile, dar care, şi cele care se mişcă mai încet sunt esenţiale, tot aşa este şi Biblia: compusă din ((A61)) multe părţi şi pregătită prin multe pene, este un întreg complet şi armonios. Nici măcar o parte nu este în plus, şi chiar dacă unele părţi ocupă un loc mai activ şi mai proeminent decât altele, toate sunt folositoare şi necesare. Devine popular printre aşa-zişii „gânditori progresişti” şi „mari teologi” din prezent să trateze uşor, sau dacă nu neagă să ignore multe dintre „minunile” Vechiului Testament, numindu-le „poveşti băbeşti”. Dintre acestea sunt: relatarea despre Iona şi peştele cel mare, Noe şi corabia, Eva şi şarpele, oprirea soarelui la porunca lui Iosua şi măgăriţa vorbitoare a lui Balaam. Se pare că aceşti oameni înţelepţi trec cu vederea faptul că Biblia este aşa de întreţesută şi unită în diferitele ei părţi, încât a smulge din ea aceste minuni ori a le discredita înseamnă a distruge sau a discredita întregul. Căci, dacă relatările originale sunt false, cei care le-au repetat au fost ori falsificatori, ori nechibzuiţi, şi, în oricare caz, ar fi imposibil pentru noi să acceptăm mărturia lor ca inspirată divin. A elimina din Biblie minunile menţionate, ar infirma mărturia scriitorilor ei principali, pe lângă aceea a Domnului nostru Isus. Istoria căderii este atestată de Pavel (Romani 5:17); de asemenea amăgirea Evei de către şarpe (2 Corinteni 11:3; 1 Timotei 2:14). Vezi de asemenea referinţa Domnului nostru la cea din urmă, în Apocalipsa 12:9 şi 20:2. Oprirea soarelui la înfrângerea amoriţilor, ca o dovadă a puterii Domnului, evident a fost tipică pentru puterea care va fi manifestată în viitor, în „ziua Domnului”, prin Cel pe care Iosua L-a reprezentat. Acest lucru este atestat de trei profeţi (Isaia 28:21; Habacuc 2:1-3, 13, 14 şi 3:2-11; Zaharia 14:1, 6, 7). Relatarea despre măgăriţa vorbitoare este confirmată de Iuda (vers. 11) şi de Petru (2 Petru 2:16). Iar marele Învăţător, Isus, confirmă naraţiunea despre Iona şi peştele cel mare şi despre Noe şi potop (Matei 12:40; 24:38, 39; Luca 17:26. Vezi de asemenea 1 Petru 3:20). De fapt acestea nu sunt minuni mai mari decât cele făcute de Isus ((A62)) şi de apostoli, cum ar fi: prefacerea apei în vin, vindecarea bolilor etc.; iar ca minune, trezirea din morţi este cea mai uimitoare dintre toate.

Aceste minuni, neobişnuite pentru experienţa noastră, îşi găsesc paralela în fiecare zi în jurul nostru, pe lângă care se trece fără să se remarce, fiind mai obişnuite. Reproducerea organismelor vii, fie animale, fie vegetale, este mai presus de înţelegerea noastră, ca şi mai presus de puterea noastră -- deci miraculoasă. Noi putem vedea exercitarea principiului vieţii, dar nu-l putem nici înţelege, nici produce. Plantăm două seminţe alături; condiţiile: aer, apă, sol sunt la fel; ele cresc, nu putem spune cum, şi nici cel mai înţelept filosof nu poate explica acest miracol. Aceste seminţe dezvoltă organisme cu tendinţe opuse: una se târăşte, cealaltă stă dreaptă; forma, floarea, culoarea, totul diferă, deşi condiţiile au fost aceleaşi. Astfel de miracole devin obişnuite pentru noi, şi când părăsim uimirea copilăriei încetăm să ni le mai amintim ca atare; totuşi ele manifestă o putere tot atât de mai presus de a noastră şi de înţelegerea noastră limitată ca şi cele câteva miracole relatate în Biblie cu scopuri speciale şi intenţionate ca ilustraţii ale atotputerniciei şi capacităţii marelui Creator de a învinge orice obstacol şi de a-Şi realiza toată voinţa, chiar până la învierea noastră făgăduită din morţi, până la exterminarea răului şi la domnia finală a dreptăţii veşnice.

Aici încheiem subiectul. Fiecare pas a fost probat prin raţiune. Am găsit că există un Dumnezeu, un Creator suprem, inteligent, în care există în perfectă armonie: înţelepciune, dreptate, iubire şi putere. Am găsit raţional a se aştepta o revelaţie a planurilor Sale pentru creaturile Sale capabile să le aprecieze şi să se intereseze de ele. Am găsit Biblia, care pretinde a fi acea revelaţie, vrednică de consideraţie. Am examinat pe scriitorii ei şi posibilele lor obiective în lumina a ceea ce au învăţat; am fost uimiţi; şi ((A63)) raţiunea ne-a spus că astfel de înţelepciune combinată cu astfel de puritate a motivelor n-a fost proiectul iscusit al oamenilor vicleni pentru scopuri egoiste. Raţiunea ne-a determinat să acceptăm că este cu mult mai posibil ca astfel de sentimente şi legi drepte şi binevoitoare să fie de la Dumnezeu şi nu de la oameni, şi ne-a cerut cu tărie să admitem că ele nu puteau fi lucrarea preoţilor necinstiţi. Am văzut armonia mărturiei cu privire la Isus, la jertfa Lui de răscumpărare, şi ca rezultat învierea şi binecuvântarea tuturor în împărăţia Lui glorioasă viitoare; şi raţiunea ne-a spus că un proiect atât de mare şi cuprinzător, mai presus de tot ceea ce altminteri am avea temei să aşteptăm, totuşi construit pe deducţii aşa de raţionale, trebuie să fie planul lui Dumnezeu pe care-l căutăm. El nu poate fi simpla invenţie a oamenilor, deoarece chiar când este revelat, este aproape prea grandios ca să fie crezut de oameni.

Când Columb a descoperit râul Orinoco, cineva a spus că descoperise o insulă. El a replicat: „Un astfel de râu nu izvoreşte dintr-o insulă. Acest torent puternic trebuie să dreneze apele unui continent”. Tot aşa, adâncimea şi puterea, înţelepciunea şi sfera mărturiei Bibliei ne conving că nu omul, ci Atotputernicul Dumnezeu este autorul planurilor şi revelaţiilor ei. Am aruncat doar o privire fugitivă asupra pretenţiilor de suprafaţă ale Scripturilor că sunt de origine divină şi le-am găsit raţionale. Capitolele următoare vor desfăşura diferitele părţi ale planului lui Dumnezeu, şi, suntem încredinţaţi, vor da dovezi ample pentru orice minte sinceră că Biblia este o revelaţie inspirată divin şi că lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea planului pe care-l desfăşoară reflectă glorios caracterul divin, până acum numai neclar înţeles, dar acum văzut mai clar în lumina aurorei Zilei Milenare.

ADEVĂRUL ESTE CEL MAI SCUMP
Marile adevăruri se cumpără scump. Adevărul comun,
Ce zilnic se dă şi se primeşte,
Vine pe al vieţii uşoare drum,
Suflat de vântul natural al căii noastre.

Marile adevăruri se câştigă scump; nu se găsesc la întâmplare,
Nici nu le-aduce adierea visului de vară;
Ci-s cucerite în a sufletului aspră încercare,
Cu grele lovituri, curenţi, vânturi contrare.

Şi-adesea în conflict chiar, în necaz, în temeri şi tristeţe,
Când a Lui mână tare, cu putere se întinde,
Brăzdeaz-al inimii bătătorit pământ,
Seminţe de adevăr la lumină scoţând.

Nu în marile târguri printre grâne şi vinuri,
Nici în lucirea regalelor tronuri;
Nu în podoabe de aur şi mărgăritar
Şi nici în a lumii veselă sală de bal.

Nu în ciocnirea de crezuri umane,
Nici în negoţul biserică-stat;
Nu e comoara adevărului printre neghină şi buruiene,
Nici nu-i frumosul lui steag în mijlocul lor desfăşurat.

Adevărul răsare ca şi recolta-n câmpia bine lucrată,
Pentru trudă, credinţă şi zel răbdător el aduce răsplată.
Celor ce astfel îl caută el le produce
Pentru binele lor etern, bogate comori veşnice.