Epocile şi dispensaţiile marcate în desfăşurarea planului divin

Planul lui Dumnezeu, definit şi sistematic -- Trei epoci mari în istoria lumii -- Trăsăturile lor distinctive -- „Pământul rămâne veşnic” -- Lumea viitoare, cerurile şi pământul nou -- Subdiviziuni ale acestor epoci mari -- Trăsăturile importante ale planului lui Dumnezeu, aduse în atenţie -- Ordinea recunoscută dezvăluie armonie -- împărţind drept cuvântul adevărului

După cum unii în ignoranţă judecă greşit iscusinţa şi înţelepciunea unui mare arhitect şi constructor după lucrarea lui neterminată, tot aşa, în ignoranţa lor, mulţi judecă acum greşit pe Dumnezeu după lucrarea lui neterminată; dar curând, când schelăria grosolană a răului, care a fost permis pentru disciplinarea omului şi care în final va fi dirijat spre binele lui, va fi îndepărtată şi molozul curăţat, lucrarea terminată a lui Dumnezeu va declara universal înţelepciunea şi puterea Sa infinită şi se va vedea că planurile Sale sunt în armonie cu caracterul Său glorios.

Deoarece Dumnezeu ne spune că are un plan clar fixat şi că toate planurile Sale vor fi realizate, este de datoria noastră, ca şi copii ai Lui, să ne interesăm cu sârguinţă care sunt acele planuri, pentru a fi găsiţi în armonie cu ele. Să remarcăm cât de accentuat afirmă Iehova fixitatea scopurilor Sale: „DOMNUL oştirilor a jurat şi a zis: «Hotărât, ce am gândit se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini». . . . Căci DOMNUL oştirilor a luat această hotărâre: cine i se va împotrivi?” „Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu ((A66)) este altul ca Mine . . . Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată plăcerea Mea . . . da, Eu am spus şi Eu voi face să se întâmple; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui” (Isaia 14:24-27; 46:9-11). De aceea, oricât de întâmplătoare sau misterioasă ar putea să pară purtarea lui Dumnezeu cu oamenii, cei care cred această mărturie a Cuvântului Său trebuie să recunoască faptul că planul Lui originar, neschimbător, s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă sistematic spre împlinire.

În timp ce masa omenirii, bâjbâind în întunericul ignoranţei, trebuie să aştepte evenimentele reale ale planului lui Dumnezeu pentru a-şi putea da seama de caracterul glorios al Arhitectului Divin, copilul lui Dumnezeu are privilegiul să vadă prin credinţă şi prin lumina candelei sale gloriile prezise ale viitorului, iar prin aceasta să aprecieze procedeele din trecut şi din prezent, altfel misterioase. De aceea, ca fii interesaţi ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai unei moşteniri făgăduite, noi apelăm la Cuvântul Tatălui nostru, pentru ca din planurile şi specificaţiile date acolo să-I putem înţelege scopurile. De acolo aflăm că planul lui Dumnezeu referitor la om cuprinde trei perioade mari de timp, începând cu crearea omului şi ajungând în viitorul nelimitat. Petru şi Pavel numesc aceste perioade „trei lumi”, pe care le prezentăm prin diagrama următoare:

Aceste trei epoci mari reprezintă trei manifestări distincte ale providenţei divine. Prima, de la creare la ((A67)) potop, a fost sub administrarea îngerilor şi este numită de Petru „LUMEA DE ATUNCI”. 2 Petru 3:6.

A doua epocă mare, de la potop până la stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu, este sub controlul limitat al lui Satan, „prinţul lumii acesteia”, şi de aceea este numită „ACEST VEAC RĂU”. Galateni 1:4; 2 Petru 3:7.

A treia va fi o lume „în veci de veci” (Isaia 45:17) sub administrare divină, împărăţia lui Dumnezeu, şi este numită „LUMEA VIITOARE -- în care locuieşte dreptatea”. Evrei 2:5; 2 Petru 3:13.

Prima dintre aceste perioade sau „lumi”, sub administrarea îngerilor, a fost o nereuşită; a doua, sub conducerea lui Satan, uzurpatorul, a fost într-adevăr un „veac rău”; dar a treia va fi o eră de dreptate şi binecuvântare pentru toate familiile pământului.

Ultimele două dintre aceste „lumi” sunt menţionate mai deosebit şi declaraţiile referitoare la ele sunt în contrast puternic. Perioada a doua, sau cea prezentă, este numită „acest veac rău”, nu pentru că nu există nimic bun în ea, ci pentru că în ea este permis să predomine răul. „Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practică răutatea sunt zidiţi; da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă” (Maleahi 3:15). A treia lume sau epocă este menţionată ca „LUMEA VIITOARE -- în care locuieşte dreptatea”, nu pentru că nu va fi nici un rău în ea, ci pentru că nu va predomina răul. Înlăturarea răului va fi treptată, cerând prima mie de ani întreagă. Răul nu va conduce atunci, nu va prospera, nu vor mai înflori cei răi, ci „cel drept va înflori” (Psalmul 72:7), cel care „va asculta, va mânca cele mai bune roade ale ţării” (Isaia 1:19) şi „făcătorii de rele vor fi nimiciţi”. Psalmul 37:9.

Astfel văzute lucrurile, următoarea dispensaţie va fi atât de diferită încât va fi opusul celei prezente aproape în toate amănuntele. Cuvintele Domnului nostru arată de ce va fi deosebire între dispensaţia prezentă şi cea viitoare. ((A68)) Deoarece El va fi Prinţul sau conducătorul lumii viitoare, dreptatea şi adevărul vor prospera în ea, pe când astăzi, deoarece Satan este prinţul (conducătorul) lumii rele prezente, răul prosperă şi cei răi înfloresc. Pentru că, aşa cum a spus Isus, prinţul acestei lumi „n-are nimic în Mine” -- şi, în consecinţă, n-are nici un interes pentru urmaşii Lui, cu excepţia faptului că li se opune, îi ispiteşte, îi necăjeşte şi-i hărţuieşte (Ioan 14:30; 2 Corinteni 12:7) -- de aceea, în această lume sau epocă rea de astăzi, oricine vrea să trăiască evlavios suferă persecuţii, pe când cel rău se întinde ca un copac verde. 2 Timotei 3:12; Psalmul 37:35.

Isus a spus: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, şi până când nu va veni era sau „lumea” viitoare, împărăţia lui Cristos nu va controla pământul. Şi pentru aceasta suntem învăţaţi să sperăm şi să ne rugăm: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Satan este „stăpânitorul întunericului acestui veac” şi de aceea „întunericul acoperă pământul şi negură deasă popoarele”. El conduce şi lucrează acum în inimile copiilor neascultării. Efeseni 2:2; 6:12 (Cornilescu).

Trebuie să existe o parte foarte importantă din planul Marelui Arhitect pentru mântuirea omului încă neîmplinită cu totul -- altfel noua dispensaţie cu noul prinţ ar fi fost de mult introdusă. Motivul amânării pentru un timp hotărât, şi de asemenea maniera schimbării de la domnia prezentă a răului sub Satan la aceea a dreptăţii sub Cristos, sunt puncte de interes care mai târziu vor fi arătate mai deplin. Acum este suficient să spunem că împărăţiile acestei lumi, supuse în prezent lui Satan, la timpul cuvenit vor deveni împărăţii ale Domnului nostru şi ale Cristosului Său (Apocalipsa 11:15). Contextul arată că transferul se va realiza printr-un timp de strâmtorare generală. Referitor la aceasta Isus a spus: „Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; ((A69)) numai atunci îi va jefui casa” (Marcu 3:22-27). Astfel ni se arată că Satan trebuie mai întâi să fie legat, restrâns şi detronat, pentru ca domnia de dreptate şi pace a lui Cristos să poată fi stabilită. Această legare a lui Satan, prin urmare, este indicată a fi prima lucrare a noii dispensaţii. Apocalipsa 20:2.

Să nu se uite că baza tuturor acestor „lumi” şi dispensaţii este acest pământ, şi că, deşi veacurile trec şi dispensaţiile se schimbă, totuşi pământul continuă -- „Pământul rămâne pentru totdeauna” (Eclesiastul 1:4). Făcând aceeaşi ilustraţie, Petru le numeşte pe fiecare din aceste perioade un cer şi un pământ separat. Aici cuvântul ceruri simbolizează puterile conducătoare mai înalte sau spirituale, iar pământul simbolizează guvernarea omenească şi aranjamentele sociale omeneşti. Astfel, primele ceruri şi pământ, sau ordinea şi aranjamentul lucrurilor existente atunci, după ce şi-au servit scopul, s-au sfârşit la potop. Dar cerurile fizice (bolta cerească şi atmosfera) şi pământul fizic n-au trecut: ele au rămas. Tot aşa, lumea prezentă (ceruri şi pământ) va trece cu zgomot mare, foc şi topire, confuzie, strâmtorare şi dezintegrare. Omul cel tare (Satan) fiind în curs de legare, se va lupta să-şi păstreze puterea. Ordinea sau aranjamentul prezent al guvernării şi societăţii va trece, nu aceea a cerului şi pământului fizic. Cerurile de acum (puterile de control spiritual) trebuie să dea loc „cerurilor noi”-- controlului spiritual al lui Cristos. Pământul de acum (societatea umană aşa cum este organizată acum sub controlul lui Satan) trebuie să se topească şi să se dizolve (simbolic) la începutul „Zilei Domnului”, care „va arde ca un cuptor” (Maleahi 4:1). Va fi urmat de „un pământ nou”, adică de o societate reorganizată, în armonie cu noul Prinţ al pământului -- Cristos. Dreptatea, pacea şi iubirea vor domni printre oameni atunci când aranjamentele prezente vor fi dat loc împărăţiei noi, mai bune, a cărei bază va fi cea mai strictă dreptate.

((A70))

Lui Pavel i s-a dat o licărire a dispensaţiei următoare, sau, cum o numeşte el, „a lumii viitoare”. El spune că a fost „răpit” (cu fizicul sau cu mintea, sau cu ambele, nu putea spune, lucrurile fiind atât de reale vederii sale) pe curentul timpului până la noua stare de lucruri, „cerurile noi”, deci până în „al treilea cer”. Astfel el a văzut lucrurile aşa cum vor fi sub controlul spiritual al lui Cristos, lucruri pe care nu le putea dezvălui (2 Corinteni 12:2-4). Fără îndoială, acestea erau aceleaşi lucruri pe care Ioan le-a văzut după aceea şi i-a fost permis să le spună Bisericii în simboluri, care pot fi înţelese numai când le soseşte timpul. Ioan, în descoperirea dată lui de către Domnul nostru pe insula Patmos, a fost dus în viziune prin tot Veacul Creştin cu scenele lui schimbătoare de biserică şi stat, până la sfârşitul lumii sau epocii rele de astăzi, şi acolo, în viziune profetică el a văzut pe Satan legat, pe Cristos domnind, iar cerurile noi şi pământul nou stabilite; pentru că cerurile şi pământul dintâi trecuseră. Apocalipsa 21:1.

Veacuri sau dispensaţii

Remarcăm acum veacurile în care se subdivid aceste epoci mari, aşa cum sunt ilustrate în schiţa de mai jos.

Prima dintre aceste epoci mari („lumi”) n-a fost subîmpărţită: metoda lui Dumnezeu de a proceda cu oamenii nu s-a schimbat în tot acel timp -- de la căderea lui Adam până la potop. Dumnezeu îi dăduse omului legea Sa, scrisă în însăşi natura lui; dar după ce a păcătuit El l-a lăsat într-o anumită măsură pe propriul lui drum, care era în jos, „în fiecare zi numai răutate”, pentru ca astfel omul ((A71)) să-şi dea seama de nechibzuinţa sa şi pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu în faptul că a poruncit ascultare absolută să se poată manifesta. Dispensaţia aceea s-a sfârşit cu un potop, care i-a luat pe toţi în afară de credinciosul Noe cu familia lui. Astfel prima dispensaţie nu numai că a demonstrat efectele dezastruoase ale păcatului, dar a şi arătat că tendinţa păcatului este în jos spre degradare şi mizerie mai mare, şi dovedeşte necesitatea intervenţiei lui Iehova, dacă redobândirea a „ce era pierdut” -- starea dintâi a omului -- este să se îndeplinească vreodată.

A doua epocă, sau „veacul acesta”, include trei perioade, fiecare fiind un pas în planul lui Dumnezeu de răsturnare a răului. Fiecare pas este mai sus decât precedentul şi duce planul înainte şi mai aproape de împlinire.

A treia epocă mare -- „lumea viitoare” -- după cea de-a doua venire a lui Cristos, cuprinde Veacul Milenar, sau „timpurile restabilirii”; după ea sunt alte „veacuri viitoare”, ale căror particularităţi nu sunt revelate. Revelaţiile prezente tratează despre recuperarea omului din păcat, şi nu despre eternitatea de glorie care urmează.

Numim prima perioadă din „veacul acesta” VEACUL sau dispensaţia PATRIARHALĂ, pentru că în acea perioadă relaţiile şi favorurile lui Dumnezeu au fost numai pentru câteva persoane, restul omenirii fiind aproape ignorat. Astfel de favorizaţi au fost patriarhii: Noe, Avraam, Isaac, Iacov. Fiecare dintre aceştia părea să fi fost la rândul lui cel favorizat de Dumnezeu. La moartea lui Iacov, acel veac sau felul acela de relaţii s-a sfârşit. La moartea lui Iacov, descendenţii lui au fost numiţi prima dată „cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” şi au fost împreună recunoscute de către Dumnezeu ca un „popor care să fie al Lui”; şi prin jertfe tipice ei erau tipic „un neam sfânt”, separat de alte neamuri pentru un scop special şi, prin urmare, pentru a se bucura de anumite favoruri speciale. Denumim timpul destinat pentru această trăsătură a ((A72)) planului divin, care începe aici şi se sfârşeşte la moartea lui Cristos, VEACUL IUDEU sau dispensaţia Legii. În timpul acelui veac, Dumnezeu a binecuvântat acel popor în mod deosebit. Le-a dat legea Lui; a făcut un legământ special cu ei; le-a dat Cortul întâlnirii, a cărui glorie Şechină din Sfânta Sfintelor reprezenta prezenţa lui Iehova cu ei ca şi Conducătorul şi Regele lor. Le-a trimis profeţi şi în cele din urmă pe Fiul Său. Isus a făcut minuni şi a învăţat în mijlocul lor, şi n-a vrut nici El însuşi să meargă la alţii, nici să permită ucenicilor Săi să meargă la neamurile din jur. El i-a trimis, zicând: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5, 6). Şi iarăşi a spus: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24). Faptul că această favoare naţională s-a sfârşit cu respingerea şi răstignirea lui Isus de către ei, este arătat prin cuvintele lui Isus, când, cu cinci zile înainte de răstignire, a declarat: „Vi se lasă casa pustie”. Matei 23:38.

Atunci, la moartea lui Isus, a început un nou veac -- VEACUL CREŞTIN sau DISPENSAŢIA EVANGHELICĂ, în care vestea bună a îndreptăţirii trebuia să fie vestită nu numai evreilor, ci tuturor neamurilor, pentru că Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru fiecare om. În timpul acestui Veac Evanghelic de asemenea există o clasă chemată la favoare specială, căreia îi sunt făcute făgăduinţe speciale; şi anume, cei care prin credinţă acceptă pe Isus Cristos ca Răscumpărătorul şi Domnul lor, urmând în urmele Lui. Vestirea Evangheliei s-a făcut pe pământ încoace şi încolo timp de aproape o mie nouă sute de ani, aşa încât acum se poate spune că mai mult sau mai puţin a fost propovăduită la toate popoarele. Ea n-a convertit popoarele -- n-a fost destinată să facă acest lucru în veacul prezent; dar ea a ales de ici şi de colo pe unii, în total o „mică turmă”, căreia, după cum prezisese Isus (Luca 12:32), buna plăcere a Tatălui este să-i dea Împărăţia într-un veac ce urmează acestuia.

((A73))

Mileniu, însemnând o mie de ani, prin consens general este folosit ca denumire pentru perioada menţionată în Apocalipsa 20:4 -- mia de ani de domnie a lui Cristos, primul veac din „lumea viitoare”. În timpul Veacului Milenar va fi o restabilire a tuturor lucrurilor pierdute prin căderea lui Adam (Faptele 3:19-21), şi înainte de încheierea lui toate lacrimile vor fi şterse. Dincolo de limita lui, în veacurile de binecuvântare care urmează, nu va mai fi nici moarte, nici tristeţe, nici plânset, şi nu va mai fi nici durere. Lucrurile dintâi vor fi trecut (Apocalipsa 21:4). Revelaţiile lui Dumnezeu nu dau detalii mai departe, şi noi ne oprim aici.

Aici am aruncat numai o privire la schiţa simplă a acestui plan al veacurilor. Cu cât îl vom examina mai mult, cu atât mai mult vom găsi în el armonie, frumuseţe şi ordine perfectă. Fiecare veac îşi are de realizat partea lui, necesară pentru desfăşurarea completă a planului lui Dumnezeu ca întreg. Planul este progresiv, desfăşurându-se treptat din veac în veac, în sus şi înainte spre marele final al scopului originar al Arhitectului Divin, „care lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11). Pentru realizarea obiectivului acestor mari perioade, nici una din ele nu este nici cu un ceas mai lungă sau mai scurtă. Dumnezeu este un econom înţelept atât de timp cât şi de mijloace, chiar dacă resursele Lui sunt infinite; şi nici o ((A74)) putere, oricât de rea, nici pentru un moment nu-I întârzie sau nu-I împiedică scopurile. Toate lucrurile, atât bune cât şi rele, sub supraveghere şi conducere divină, lucrează împreună pentru împlinirea voinţei Sale.

Pentru o minte neinstruită şi nedisciplinată, care nu poate vedea decât puţin din mecanismul complicat al planului lui Dumnezeu, acesta îi apare ca anarhie, confuzie şi eşec, întocmai cum o maşină complicată, întreagă sau în parte, i-ar apărea unui copil. Pentru mintea lui imatură şi neinstruită este de neînţeles, şi mişcările opuse ale roţilor şi curelelor ei nu sunt decât confuzie. Dar maturitatea şi cercetarea îi va arăta că aparenta confuzie este armonie frumoasă, producând rezultate bune. Totuşi, maşina a fost un succes tot atât de adevărat înainte ca funcţionarea ei să fie înţeleasă de copil, cât şi după aceea. Tot aşa, în timp ce planul lui Dumnezeu este şi a fost de veacuri cu succes în acţiune, omul a primit disciplinarea necesară, nu numai pentru a i se da posibilitatea să-i înţeleagă funcţionarea complicată, dar şi să aibă experienţa rezultatelor lui binecuvântate.

Pe măsură ce vom urmări studiul planului divin, este esenţial să ţinem minte aceste veacuri cu particularităţile şi obiectivele lor corespunzătoare; deoarece planul nu se poate vedea în nici unul din ele, ci în toate, întocmai cum o verigă nu este un lanţ, ci câteva verigi legate formează un lanţ. Prin remarcarea trăsăturilor distinctive ale fiecărei părţi obţinem idei corecte despre întregul plan, şi în acest fel avem posibilitatea să împărţim drept Cuvântul adevărului.

O declaraţie a Cuvântului care aparţine unei epoci sau dispensaţii nu trebuie aplicată alteia, după cum lucruri declarate despre un veac nu sunt întotdeauna adevărate despre altul. De exemplu, ar fi un neadevăr să spunem despre timpul prezent că cunoştinţa de Domnul umple întreg pământul sau că nu este deloc nevoie să spui ((A75)) aproapelui, cunoaşte pe Domnul (Isaia 11:9; Ieremia 31:34). Acest lucru nu este adevărat în acest veac şi nu poate fi adevărat până când Domnul, venind din nou, Îşi stabileşte împărăţia; fiindcă de-a lungul acestui veac au fost multe înşelări amăgitoare şi ni se spune că tocmai la sfârşitul veacului -- „în zilele din urmă . . . oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (2 Timotei 3:1, 13). Cunoştinţa şi dreptatea vor acoperi pământul, după cum fundul mării este acoperit de ape, ca rezultat al domniei lui Mesia în timpul Veacului Milenar.

O greşeală similară, şi încă una foarte obişnuită, este a presupune că împărăţia lui Dumnezeu este acum stabilită, că ea conduce pe pământ şi că acum se face voia Lui printre popoare. Acest lucru este, evident, departe de adevăr, deoarece regatele acestei lumi se sprijină şi se îmbogăţesc prin asuprire, nedreptate şi înşelare, în măsura în care le permite inteligenţa crescândă a oamenilor. Satan, prinţul „acestei lumi”, trebuie să fie înlocuit şi împărăţiile acestea, acum sub controlul lui, trebuie să devină împărăţii ale Domnului nostru şi ale Unsului Său, când El Îşi va lua marea putere şi va domni.

Prin lumina cuvenită acum casei credinţei, noi discernem acel sistem şi acea ordine care marchează paşii maiestuoşi ai Dumnezeului nostru prin veacurile trecute, şi cu putere ne vin în minte frumoasele versuri ale lui Cowper, inspirate de o credinţă vie, care avea încredere chiar unde nu-L putea discerne pe Atotputernicul Iehova:

„Dumnezeu pe căi ascunse

Minunile-Şi face:
El ţine marea sub picior
Şi furtuna-n frâie.

((A76))

În mine-adânci, de nepătruns,
De artă ne-ntrecută,
Strălucitoare planuri stau
Şi-Şi face-a Lui voinţă.

Voi, sfinţi fricoşi, vă-ncurajaţi;
Norii ce vă-nspăimântă
De milă-s plini şi se desfac
În har pe-al vostru cap.

Cu simţul slab nu-L judecaţi,
Ci-n harul Său vă-ncredeţi.
După severe providenţe
Zâmbetul Îşi ascunde.

Scopurile-I se coc iute,
Cu fiecare oră.
Mugurul poate fi amar,
Dar fructul este dulce.

Necredinţa rătăceşte
Şi-n van opera-I caută.
Domnul Îşi este interpret
Şi singur se explică.”
__________________________

„Nu cunosc drumul ce-mi stă înainte,
Tristeţi, bucurii ce îmi poate aduce;
Ce nori de furtună deasupră-mi pot încă să mai apară,
Ce flori pe cărare alături pot încă să mai răsară.
Dar Cel ce cu mine alături călătoreşte,
În bine şi rău, nicicând El nu mă părăseşte;
Şi-aceasta-i a mea consolare,
«El ştie că eu merg pe cărare»”.