Răscumpărare şi restabilire

Restabilirea este garantată de răscumpărare -- Prin răscumpărare n-a fost asigurată viaţa veşnică, ci o încercare pentru ea -- Condiţiile şi avantajele încercării -- Jertfa lui Cristos, necesară -- Cum putea fi, şi a fost răscumpărată rasa prin moartea unuia -- Credinţa şi faptele, totuşi necesare -- Plata păcatului cu voia, sigură -- Va fi loc pe pământ pentru milioanele înviate? -- Restabilirea împotriva evoluţiei

Din prezentarea generală a planului revelat al lui Dumnezeu, aşa cum a fost schiţat până acum, este evident că scopul Său pentru omenire este o restaurare sau o restabilire la perfecţiunea şi gloria pierdută în Eden. Dovada cea mai puternică şi cea mai convingătoare asupra acestui subiect se vede cel mai clar când măsura şi natura răscumpărării sunt apreciate deplin. Restabilirea prezisă de apostoli şi de profeţi trebuie să urmeze răscumpărării ca o secvenţă justă şi logică. În conformitate cu aranjamentul lui Dumnezeu, în faptul că S-a îngrijit de o răscumpărare, toată omenirea, dacă nu se împotriveşte voit puterii salvatoare a Marelui Eliberator, trebuie să fie eliberată de pedeapsa originară, „robia stricăciunii”, moartea, altfel răscumpărarea nu serveşte tuturor.

Raţionamentul lui Pavel asupra acestui subiect este foarte clar şi energic. El spune (Romani 14:9): „Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să stăpânească [să fie conducător, să aibă comanda] şi peste cei morţi şi peste cei vii”. Adică, obiectivul morţii şi învierii Domnului nostru n-a fost să binecuvânteze, să stăpânească şi să restabilească numai pe cei vii din omenire, ci să I Se dea autoritate sau control deplin şi peste cei morţi ca şi peste cei vii, asigurând ((A150)) beneficiile răscumpărării Sale atât pentru unii cât şi pentru alţii*. El „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare [preţ corespunzător] pentru toţi”, pentru a-i putea binecuvânta pe toţi şi a da fiecărui om o încercare individuală de viaţă. Este absurd a pretinde că S-a dat pe Sine ca „preţ de răscumpărare pentru toţi” şi totuşi numai o mână din cei răscumpăraţi vor primi vreodată un beneficiu din el; deoarece ar însemna fie că Dumnezeu a acceptat preţul de răscumpărare şi apoi în mod nedrept a refuzat să acorde eliberare celor răscumpăraţi, fie că Domnul, după ce i-a răscumpărat pe toţi, n-a putut sau n-a vrut să realizeze scopul Său binevoitor originar. Statornicia planurilor lui Dumnezeu, nu mai puţin decât perfecţiunea dreptăţii şi iubirii divine, respinge şi contrazice un astfel de gând şi ne dă asigurarea că planul originar, binevoitor, a cărui bază a fost „preţul de răscumpărare pentru toţi”, va fi complet realizat la „timpul cuvenit” al lui Dumnezeu şi va aduce credincioşilor binecuvântarea eliberării de condamnarea adamică şi posibilitatea de a se întoarce la drepturile şi libertăţile fiilor lui Dumnezeu, aşa cum le-au avut înainte de păcat şi de blestem.

*Putem recunoaşte pe bună dreptate în cuvintele apostolului un sens în plus, şi mai larg, şi anume că toată familia umană a fost inclusă în expresia „cei morţi”. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, întreg neamul omenesc, sub sentinţa morţii, este tratat ca şi când ar fi deja mort (Matei 8:22); de aceea, expresia „cei vii” s-ar aplica la unii din afara familiei umane, ale căror vieţi n-au fost pierdute -- îngerii.

Să se vadă clar foloasele şi rezultatele reale ale răscumpărării şi toate obiecţiile la faptul că ea are aplicare universală trebuie să dispară. „Preţul de răscumpărare pentru toţi” dat de „omul Hristos Isus” nu dă sau nu garantează nici unui om viaţă veşnică sau binecuvântare, ci garantează fiecărui om o altă posibilitate sau încercare de viaţă veşnică. Datorită răscumpărării de care S-a îngrijit Dumnezeu, prima încercare a omului, care a avut ca rezultat pierderea binecuvântărilor acordate la început, este cu adevărat transformată într-o experienţă binecuvântată pentru cei cu inima loială. Dar faptul că oamenii sunt răscumpăraţi din prima pedeapsă nu garantează că atunci când vor fi încercaţi individual pentru viaţă veşnică nu vor avea insuccese în a da ascultarea fără de care nimănui nu-i va fi permis să trăiască veşnic.

((A151))

Ar fi fără rost să se acorde o altă încercare de viaţă exact în aceleaşi împrejurări; dar, deşi împrejurările celor încercaţi vor fi diferite, mai favorabile, termenii sau condiţiile încercării lor individuale de viaţă vor fi la fel cu cele din încercarea adamică. Legea lui Dumnezeu va rămâne aceeaşi -- nu se schimbă. Ea va spune încă: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”; şi condiţiile omului nu vor fi mai favorabile în privinţa mediului decât condiţiile şi împrejurările din Eden, dar marea diferenţă va fi cunoştinţa crescută. Experienţa cu răul, în contrast cu experienţa cu binele, care va fi spre profitul fiecăruia în timpul încercării veacului viitor, va constitui avantajul datorită căruia rezultatele celei de-a doua încercări vor diferi atât de mult de rezultatele primei încercări, şi din pricina căruia Înţelepciunea şi Iubirea divină au dat „preţul de răscumpărare pentru toţi”, garantând astfel tuturor binecuvântarea unei noi încercări. În nici un mod nu se poate concepe o încercare mai favorabilă, o lege mai favorabilă, condiţii sau circumstanţe mai favorabile, ca motive pentru o altă răscumpărare sau o altă încercare ((A152)) pentru cineva, dincolo de Veacul Milenar.

Răscumpărarea dată nu scuză la nimeni păcatul; ea nu propune ca păcătoşii să fie socotiţi sfinţi şi astfel să fie introduşi în fericire veşnică. Ea doar eliberează, direct şi indirect, de prima condamnare şi de urmările ei pe păcătosul care o acceptă şi îl plasează iarăşi în încercare de viaţă, încercare în care propria lui supunere voită sau nesupunere voită va hotărî dacă poate sau nu poate avea viaţă veşnică.

Nu trebuie nici să se presupună, aşa cum atât de mulţi sunt dispuşi să presupună, că toţi cei care trăiesc în condiţii de civilizaţie şi văd sau au o Biblie, în felul acesta au posibilitate deplină sau încercare de viaţă. Trebuie să se reţină că nu toţi copiii lui Adam au fost la fel prejudiciaţi prin cădere. Unii au venit în lume atât de slabi şi degradaţi, încât pot fi uşor orbiţi de dumnezeul acestei lumi, Satan, şi făcuţi prizonieri prin păcatul care-i înconjoară şi-i asaltează; şi toţi sunt mai mult sau mai puţin sub această influenţă, aşa încât, chiar şi când ar face bine, răul este prezent şi mai puternic prin condiţiile de mediu etc., şi binele pe care l-ar face este aproape imposibil să-l facă, în timp ce răul pe care nu l-ar face este aproape inevitabil.

Mic într-adevăr este numărul celor care în prezent află cu adevărat şi prin experienţă despre libertatea cu care Cristos face liberi pe aceia care acceptă răscumpărarea Lui şi se pun sub controlul Lui pentru conducere viitoare. Acum numai aceştia puţini, Biserica, chemaţi şi încercaţi dinainte pentru scopul special de a fi colaboratori cu Dumnezeu în binecuvântarea lumii -- făcând mărturie acum şi conducând, binecuvântând şi judecând lumea în veacul ei de încercare -- se bucură într-o măsură de beneficiile răscumpărării sau sunt acum în încercare de viaţă. Acestora puţini le sunt socotite (şi primesc prin credinţă) toate binecuvântările restabilirii care vor fi asigurate pentru lume în timpul veacului viitor. Aceştia, deşi nu sunt perfecţi, deşi nu sunt restabiliţi în mod real la starea lui Adam, sunt trataţi în aşa manieră încât să se compenseze diferenţa. Prin credinţă în Cristos ei sunt socotiţi perfecţi şi deci restabiliţi la perfecţiune şi la favoare divină, ca ((A153)) şi cum n-ar mai fi păcătoşi. Imperfecţiunile şi slăbiciunile lor inevitabile fiind compensate prin răscumpărare, nu le sunt imputate, ci sunt acoperite de perfecţiunea Răscumpărătorului. Prin urmare, încercarea Bisericii, datorită stării ei socotite în Cristos, este tot atât de corectă ca şi cea pe care o va avea lumea în timpul ei de încercare. Lumea întreagă va fi adusă la cunoştinţa deplină a adevărului, şi fiecare, acceptându-i prevederile şi condiţiile, nu va mai fi tratat ca păcătos, ci ca fiu, pentru care sunt intenţionate toate binecuvântările restabilirii.

O diferenţă între experienţele lumii sub încercare şi experienţele Bisericii în timpul încercării ei va fi că acei ascultători din lume vor începe imediat să primească binecuvântările restabilirii printr-o îndepărtare treptată a slăbiciunilor lor -- mintale şi fizice, pe când Biserica Evanghelică, consacrată pentru serviciul Domnului chiar până la moarte, merge în moarte şi-şi primeşte perfecţiunea instantaneu la prima înviere. O altă diferenţă între cele două încercări constă în condiţiile de mediu din veacul viitor mai favorabile comparativ cu cele din acest veac, prin aceea că atunci societatea, guvernul etc., vor fi favorabile dreptăţii, răsplătind credinţa şi ascultarea şi pedepsind păcatul; pe când acum, sub prinţul acestei lumi, încercarea Bisericii este în împrejurări nefavorabile dreptăţii, credinţei etc. Dar acest lucru, după cum am văzut, va fi compensat prin premiul gloriei şi onoarei naturii divine oferit Bisericii, pe lângă darul vieţii veşnice.

Moartea lui Adam a fost sigură, deşi a ajuns la ea după nouă sute treizeci de ani de moarte treptată. Deoarece el însuşi era în curs de moarte, toţi copiii lui s-au născut în aceeaşi stare de moarte, fără drept la viaţă; şi, asemenea părinţilor, toţi mor după un proces de durată mai lungă sau mai scurtă. Să nu se uite totuşi că pedeapsa păcatului nu este durerea şi suferinţele din procesul morţii, ci moartea -- stingerea vieţii -- în care culminează procesul morţii. Suferinţa este numai adăugată la ea, şi peste mulţi pedeapsa cade cu puţină, sau fără nici o suferinţă. Să nu se uite nici ((A154)) aceea că atunci când Adam şi-a pierdut viaţa, el şi-a pierdut-o pe vecie; şi nici unul din urmaşii lui n-a fost vreodată în stare să-i ispăşească vina sau să recâştige moştenirea pierdută. Toată omenirea este, fie moartă, fie pe cale spre moarte. Şi dacă ei nu şi-au putut ispăşi vina înainte de moarte, cu siguranţă că n-ar putea-o face când sunt morţi -- când nu sunt în existenţă. Pedeapsa păcatului n-a fost pur şi simplu să moară, cu privilegiul şi dreptul de a se întoarce la viaţă după aceea. În pedeapsa pronunţată n-a fost nici o aluzie la eliberare (Geneza 2:17). De aceea, restabilirea este un act de har liber sau favoare din partea lui Dumnezeu. Şi imediat ce şi-au atras pedeapsa, chiar în timp ce era pronunţată, a fost sugerată favoarea liberă a lui Dumnezeu, care va mărturisi atât de deplin iubirea Lui când ea va fi înţeleasă.

Dacă n-ar fi fost raza de speranţă dată prin declaraţia că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, omenirea ar fi fost în disperare totală; dar această făgăduinţă a indicat că Dumnezeu avea un plan pentru binele lui. Când Dumnezeu i-a jurat lui Avraam că în sămânţa lui vor fi binecuvântate toate familiile pământului, aceasta implica o înviere şi o restabilire a tuturor, deoarece atunci mulţi erau morţi şi mulţi alţii au murit de atunci nebinecuvântaţi. Cu toate acestea, făgăduinţa este încă sigură: toţi vor fi binecuvântaţi când vor veni timpurile restabilirii sau înviorării (Faptele 3:19). Mai mult, deoarece binecuvântarea arată favoare şi deoarece favoarea lui Dumnezeu a fost retrasă din cauza păcatului şi în locul ei a venit blestemul, această făgăduinţă a unei binecuvântări viitoare implica îndepărtarea blestemului, şi, în consecinţă, o întoarcere a favorii Lui. Ea implica, de asemenea, fie că Dumnezeu se va îndupleca, Îşi va schimba hotărârea şi va achita neamul vinovat, fie că El avea un plan prin care putea fi răscumpărat, prin plătirea pedepsei omului de către un altul.

Dumnezeu nu l-a lăsat pe Avraam în nesiguranţă în privinţa planului Său, ci, prin diferite jertfe tipice pe care trebuiau să le aducă toţi cei care se apropiau de El, i-a arătat că nu putea, nu S-a înduplecat şi nici n-a ((A155)) scuzat păcatul, şi că singura cale de a-l şterge şi a-i anula pedeapsa ar fi o jertfă îndestulătoare care să corespundă acelei pedepse. Acest lucru i-a fost arătat lui Avraam într-un tip foarte semnificativ: Fiul lui Avraam, în care se centra binecuvântarea făgăduită, trebuia să fie jertfă înainte de a putea binecuvânta; şi Avraam l-a primit înapoi din morţi în chip figurativ (Evrei 11:19). În acea ilustraţie Isaac reprezenta sămânţa adevărată, Isus Cristos, care a murit ca să răscumpere pe oameni, pentru ca toţi răscumpăraţii să poată primi binecuvântarea promisă. Dacă Avraam s-ar fi gândit că Domnul va scuza şi va achita pe vinovaţi, el ar fi simţit că Dumnezeu este schimbător şi, prin urmare, n-ar fi putut avea încredere deplină în făgăduinţa făcută lui. El putea să fi gândit: Dacă Dumnezeu S-a răzgândit o dată, de ce să nu Se răzgândească iarăşi? Dacă cedează în legătură cu blestemul morţii, nu poate ceda iarăşi în legătură cu favoarea şi cu binecuvântarea făgăduită? Dar Dumnezeu nu ne lasă în nici o astfel de nesiguranţă. El ne dă asigurări suficiente atât cu privire la dreptatea Sa, cât şi la statornicia Sa. El nu putea achita pe vinovaţi, chiar dacă i-a iubit atât de mult încât „n-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat [la moarte] pentru noi toţi”.

După cum întreaga omenire era în Adam când acesta a fost condamnat şi prin el şi-a pierdut viaţa, tot aşa, când Isus „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”, moartea Lui implica posibilitatea existenţei unei rase nenăscute în coapsele Sale. Astfel, în mâinile Dreptăţii a fost pusă o satisfacţie deplină sau un preţ corespunzător pentru toţi oamenii -- ca să fie aplicat la „timpul cuvenit”, iar Cel care în acest fel i-a cumpărat pe toţi are autoritate deplină să-i restabilească pe toţi care vin la Dumnezeu prin El.

„Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală a venit condamnarea peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii. Căci după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” (Romani 5:18, 19). ((A156)) Afirmaţia este clară: tuturor celor care au avut parte de moarte pe seama păcatului lui Adam li se vor oferi privilegiile vieţii de către Domnul nostru Isus, care a murit pentru ei şi prin sacrificiu a devenit înlocuitorul lui Adam în faţa legii călcate, şi astfel „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. El a murit, „Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). Totuşi, să nu se treacă niciodată cu vederea că toate pregătirile lui Dumnezeu pentru neamul nostru omenesc recunosc voinţa umană ca factor în asigurarea favorurilor divine atât de abundent pregătite. Unii au trecut cu vederea această trăsătură în examinarea textului tocmai citat -- Romani 5:18, 19. Însă declaraţia apostolului este că, după cum sentinţa condamnării s-a extins la toată sămânţa lui Adam, tot aşa, prin ascultarea Domnului nostru Isus Cristos de planul Tatălui, prin sacrificiu de Sine pentru noi, tuturor le este dat un dar liber -- un dar de iertare, care, dacă este acceptat, va constitui o îndreptăţire sau bază pentru viaţa veşnică. Şi „după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi [nu au fost] făcuţi drepţi”. Dacă numai răscumpărarea, fără acceptarea ei din partea noastră, ne-ar face drepţi, atunci ar fi fost scris, prin ascultarea unuia, mulţi au fost făcuţi drepţi.

Dar, deşi preţul de răscumpărare a fost dat de Răscumpărătorul, numai puţini în timpul Veacului Evanghelic au fost făcuţi drepţi -- îndreptăţiţi -- „prin credinţă în sângele Lui”. Însă, deoarece Cristos este ispăşirea (satisfacţia) pentru păcatele întregii lumi, toţi oamenii pot fi absolviţi şi eliberaţi de pedeapsa păcatului lui Adam pe această bază prin El -- sub Noul Legământ.

La Dumnezeu nu există nici o nedreptate; deci, „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1 Ioan 1:9). După cum El ar fi fost nedrept dacă ne-ar fi permis să scăpăm de pedeapsa pronunţată înainte de a se da satisfacţie, tot aşa, El ne dă de înţeles aici că ar fi nedrept dacă ar interzice restabilirea noastră, deoarece prin propriul Său aranjament pedeapsa noastră a fost plătită. Aceeaşi dreptate neclintită, care odată a condamnat pe om la moarte, stă acum garanţie ((A157)) pentru eliberarea tuturor care, mărturisindu-şi păcatele, cer viaţă prin Cristos. „Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte! Cine-i va condamna? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi.” Romani 8:33, 34.

Integritatea răscumpărării este tocmai argumentul cel mai puternic posibil pentru restabilirea întregii omeniri, a acelora care vor accepta răscumpărarea în condiţiile oferite (Apocalipsa 22:17). Însuşi caracterul lui Dumnezeu de dreptate şi onoare stă garanţie pentru aceasta; fiecare făgăduinţă pe care a făcut-o implică aceasta; şi fiecare jertfă tipică a indicat spre marea şi îndestulătoarea jertfă -- „Mielul lui Dumnezeu, care ridică PĂCATUL LUMII” -- care „este ispăşirea [satisfacţia] pentru păcatele noastre [ale Bisericii]; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (Ioan 1:29; 1 Ioan 2:2). Deoarece moartea este pedeapsa sau plata păcatului, când păcatul este anulat, plata trebuie la timpul cuvenit să înceteze. Orice altă vedere ar fi atât neraţională, cât şi nejustă. Faptul că încă nu s-a realizat nici o restabilire din ceea ce s-a pierdut prin Adam, deşi au trecut aproape două mii de ani de când a murit Domnul nostru, nu este un argument împotriva restabilirii, după cum nici cei patru mii de ani trecuţi înainte de moartea Sa nu sunt o dovadă că Dumnezeu nu plănuise răscumpărarea înainte de întemeierea lumii. Atât cei două mii de ani de la moartea lui Cristos, cât şi cei patru mii de ani dinainte au fost timpuri fixate pentru alte părţi ale lucrării, pregătitoare pentru „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor”.

Nimeni să nu presupună în grabă că în această vedere există ceva în conflict cu învăţătura Scripturilor că credinţa în Dumnezeu, căinţa de păcat şi reformarea caracterului sunt indispensabile pentru mântuire. Această particularitate va fi tratată pe larg mai târziu, dar acum sugerăm faptul că numai puţini au avut vreodată destulă lumină ca să producă deplină credinţă, căinţă şi reformare. Unii au fost orbiţi în parte, iar alţii complet de către dumnezeul acestei lumi, şi ei trebuie să fie recuperaţi atât din orbire cât şi din moarte, pentru a avea, fiecare pentru sine, o şansă deplină de a dovedi prin ascultare sau prin neascultare vrednicia sau nevrednicia de viaţă ((A158)) veşnică. Atunci cei care se vor dovedi nevrednici de viaţă vor muri din nou -- a doua moarte -- din care nu va mai fi nici o răscumpărare, şi, prin urmare, nici o înviere. Moartea datorită păcatului lui Adam, cu toate imperfecţiunile care vin în urma lui, va fi îndepărtată datorită răscumpărării care este în Isus Cristos; dar moartea care vine ca urmare a nesupunerii individuale, voite, este finală. Acest păcat nu are niciodată iertare, iar pedeapsa lui, a doua moarte, va fi veşnică -- nu un proces veşnic de moarte, ci moarte veşnică -- o moarte neîntreruptă de înviere.

Filosofia planului de răscumpărare va fi tratată într-un volum următor. Aici stabilim doar faptul că răscumpărarea prin Cristos Isus va fi tot atât de întinsă în rezultatele şi posibilităţile ei binecuvântate, cum a fost şi păcatul lui Adam în nimicirea şi ruina lui -- că toţi cei care au fost condamnaţi şi care au suferit datorită unuia, tot atât de sigur, „la timpul cuvenit”, pot fi eliberaţi de toate aceste rele datorită celuilalt. Totuşi, nimeni nu poate aprecia acest aranjament scriptural dacă nu admite declaraţia scripturală că plata păcatului este moartea -- stingerea fiinţei. Cei care se gândesc la moarte ca la o viaţă în chinuri nu numai că nesocotesc sensul cuvintelor moarte şi viaţă, care sunt opuse, dar şi se încurcă în două absurdităţi. Este absurd să se presupună că Dumnezeu ar perpetua veşnic existenţa lui Adam în chinuri pentru orice fel de păcat pe care-l putea comite, şi în special pentru vina comparativ mică de a mânca din fructul oprit. Apoi, iarăşi, dacă Domnul nostru Isus a răscumpărat omenirea, a murit în locul nostru, a devenit răscumpărarea noastră, a mers în moarte pentru ca noi să putem fi eliberaţi de ea, nu este oare evident că moartea pe care a suferit-o pentru cei nedrepţi a fost exact de acelaşi fel cu aceea la care a fost condamnată toată omenirea? Suferă El, deci, chin veşnic pentru păcatele noastre? Dacă nu, atunci pe cât este de sigur că El a murit pentru păcatele noastre, pe atât de sigur este că pedeapsa pentru păcatele noastre a fost moartea, şi nu viaţa, în nici un sens sau stare.

Dar, ciudat lucru, aflând că teoria chinului veşnic nu ((A159)) corespunde cu declaraţiile că „DOMNUL a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” şi că „Hristos a murit pentru păcatele noastre”, şi văzând că la una sau la cealaltă trebuie renunţat, ca fiind necorespunzătoare, unii sunt atât de legaţi de ideea chinului veşnic şi aşa o preţuiesc ca pe o bucăţică dulce, încât ţin la ea fără să ia în seamă Scripturile şi intenţionat neagă că Isus a plătit preţul de răscumpărare pentru lume, deşi fiecare filă a Bibliei învaţă acest adevăr.

Este restabilirea practicabilă?

Unii au presupus că dacă miliardele de morţi ar fi înviaţi n-ar fi loc pe pământ pentru ei; şi că, dacă ar fi loc pentru ei, pământul n-ar putea susţine o populaţie atât de mare. Unii pretind chiar că pământul este un vast cimitir şi că, dacă toţi morţii ar fi treziţi, s-ar călca unul pe altul din lipsă de spaţiu.

Acesta este un punct important. Ce ciudat ar fi dacă am afla că deşi Biblia declară o înviere a tuturor oamenilor, totuşi după măsurătorile reale n-ar găsi loc să-şi pună piciorul pe pământ! Acum să vedem: socotiţi şi veţi afla că aceasta este o teamă nefondată. Veţi afla că există loc din abundenţă pentru „restabilirea tuturor”, aşa cum „Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi”.

Să presupunem că sunt şase mii de ani de la crearea omului şi că acum trăiesc pe pământ un miliard patru sute milioane de oameni (în 1886 -- n. e.). Neamul nostru omenesc a început cu o pereche; dar să facem o apreciere foarte generoasă şi să presupunem că la început au fost tot atâţia câţi sunt acum; şi, mai mult, că niciodată n-au fost mai puţini decât acest număr, deşi în realitate potopul a redus populaţia la opt persoane. Din nou să fim generoşi şi să estimăm trei generaţii la un secol, sau treizeci şi trei de ani la o generaţie, deşi după Geneza 5 n-au fost decât unsprezece generaţii de la Adam la potop, o perioadă de o mie şase sute cincizeci şi şase de ani, sau cam o sută ((A160)) cincizeci de ani pentru fiecare generaţie. Să vedem acum: şase mii de ani sunt şaizeci de secole; trei generaţii la fiecare secol ne-ar da o sută optzeci de generaţii începând de la Adam; iar un miliard patru sute milioane la o generaţie ar da două sute cincizeci şi două miliarde (252.000.000.000) ca numărul total al neamului nostru omenesc de la creare până în prezent, conform acestei estimări generoase, care probabil este mai mult decât de două ori numărul real.

Unde să găsim destul loc pentru această mulţime vastă? Să măsurăm pământul şi să vedem. Statul Texas din Statele Unite cuprinde 237.000 mile pătrate (1 milă = 1,6 km -- n. e.). Într-o milă sunt 27.878.400 picioare pătrate (1 picior = 30.48 cm -- n. e.) şi, prin urmare, Texasul are şase trilioane şase sute şapte miliarde o sută optzeci milioane şi opt sute de mii picioare pătrate (6.607.180.800.000). Lăsând zece picioare pătrate suprafaţă acoperită de fiecare corp mort, găsim că Texasul ca cimitir ar putea cuprinde după acest calcul şase sute şaizeci miliarde şapte sute optsprezece milioane şi optzeci de mii (660.718.080.000) de corpuri, sau aproape de trei ori mai mult decât estimarea exagerată a numărului omenirii care a trăit pe pământ.

O persoană stând în picioare ocupă o suprafaţă de cam un picior şi două treimi. După acest calcul, populaţia prezentă a pământului (un miliard patru sute milioane persoane -- în anul 1886 -- n. e.) ar putea sta în picioare pe o suprafaţă de optzeci şi şase mile pătrate, o suprafaţă mult mai mică decât aceea a oraşului Londra sau Filadelfia. Şi insula Islanda (suprafaţa, treizeci şi două mii de mile pătrate) ar da loc de stat în picioare la mai mult decât de două ori numărul oamenilor care au trăit vreodată pe pământ, chiar cu estimarea noastră exagerată.

Nu există deci mare dificultate în rezolvarea acestei obiecţii. Şi când ne amintim profeţia lui Isaia (35:1-6), că pământul îşi va da rodul; că deşertul se va bucura şi va înflori ca trandafirul; că în pustie vor izbucni râuri şi în ((A161)) deşert izvoare, vedem că Dumnezeu arată că El a prevăzut toate necesităţile planului Său şi va face pregătiri bogate pentru nevoile creaturilor Sale pe o cale care va părea foarte naturală.

Restabilirea împotriva evoluţiei

Unii pot obiecta că mărturia Scripturilor despre restabilirea umană la starea de dinainte nu este în armonie cu învăţăturile ştiinţei şi filosofiei, care, cu logică aparentă, ne arată inteligenţa superioară a acestui secol al douăzecilea, şi, ca dovadă convingătoare, pretind că omul primar trebuie să fi fost prin comparaţie foarte sărac în inteligenţă, care, spun ei, este rezultatul dezvoltării. Din acest punct de vedere, o restabilire la starea de dinainte ar fi departe de a fi de dorit şi desigur ar fi opusul unei binecuvântări.

La prima vedere un astfel de raţionament pare plauzibil şi mulţi par înclinaţi să-l accepte ca adevăr fără o examinare atentă şi să spună împreună cu un predicator renumit din Brooklyn: Dacă Adam a căzut cumva, căderea lui a fost în sus, şi cu cât cădem mai mult şi mai repede din starea lui originară, cu atât este mai bine pentru noi şi pentru toţi cei implicaţi.

Astfel filosofia, chiar de la amvon, vrea să facă fără nici o putere Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă este posibil să ne convingă că apostolii au fost caraghioşi când au declarat că moartea şi toate necazurile au venit prin neascultarea primului om, şi că acestea pot fi înlăturate şi omul poate fi restabilit în favoare divină şi viaţă numai prin intermediul unei răscumpărări. (Romani 5:10, 12, 17-19, 21; 8:19-22; Faptele 3:19-21; Apocalipsa 21:3-5). Dar să nu ajungem în grabă la concluzia că această filosofie este de neînvins, deoarece, dacă am fi obligaţi să lepădăm doctrinele apostolilor cu privire la originea păcatului şi morţii, şi a restabilirii la perfecţiunea originară, am fi obligaţi, în onestitate, să le respingem mărturia în întregime şi asupra fiecărui subiect, ca neinspirată şi, prin urmare, fără greutate sau autoritate specială. Să examinăm deci pe ((A162)) scurt, în lumina faptelor, această vedere care devine tot mai populară şi să vedem cât de adâncă este filosofia ei.

Un adept şi reprezentant al acestei teorii spune: „Omul a fost la început într-o etapă de existenţă în care predomina natura lui animală şi aproape numai fizicul îl conducea; apoi a progresat încet, de la o stare la alta, până când acum omul mediu a ajuns la o condiţie în care s-ar putea spune că este sub conducerea creierului. Deci, acest veac poate fi privit şi numit Veacul Creierului. Creierul pune în mişcare marile întreprinderi de astăzi. Creierul ia frâiele guvernului şi aduce în supunere elementele pământului, aerului şi apei. Omul pune mâna pe toate forţele fizice şi încet dar sigur ajunge la o aşa putere asupra domeniului naturii, încât dă dovadă că în cele din urmă poate exclama în limbajul lui Alexander Selkirk: „Eu sunt monarh peste tot ce văd”.

Faptul că la prima vedere o teorie pare raţională să nu ne facă s-o acceptăm în grabă şi să încercăm să denaturăm Biblia pentru a o aduce în armonie cu ea. Noi am verificat Biblia în nenumărate feluri şi ştim în afara oricărei îndoieli că ea conţine o înţelepciune supraomenească, ceea ce-i face declaraţiile infailibile. Să nu uităm, de asemenea, că deşi cercetarea ştiinţifică este de lăudat şi sugestiile ei sunt de luat în considerare, totuşi concluziile ei în nici un caz nu sunt infailibile. Şi nu ne miră că de nenumărate ori aceasta şi-a dovedit false teoriile, dacă nu uităm că adevăratul om de ştiinţă este numai un căutător care, în multe împrejurări nefavorabile şi luptându-se cu dificultăţi aproape de neînvins, încearcă să afle istoria şi destinul omului şi a căminului său din marea Carte a Naturii.

Noi nu vrem, deci, nici să ne opunem, nici să împiedicăm cercetarea ştiinţifică; dar auzind sugestii de la cei care studiază Cartea Naturii, să comparăm cu grijă deducţiile lor, care atât de adesea s-au dovedit în parte sau total eronate, cu Cartea Revelaţiei Divine şi să dovedim temeinicia sau netemeinicia învăţăturilor oamenilor de ştiinţă prin „lege şi mărturie. Căci dacă nu vorbesc după ((A163)) acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ei” (Isaia 8:20 -- Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green -- n.e.). O cunoştinţă corectă a ambelor cărţi va dovedi că ele sunt în armonie; dar până când avem acea cunoştinţă, Revelaţia lui Dumnezeu trebuie să aibă întâietate şi printre copiii lui Dumnezeu ea trebuie să fie norma prin care să fie judecate presupusele descoperiri ale semenilor supuşi greşelii.

Ţinând la acest principiu, să vedem însă dacă nu există o explicaţie raţională a cunoştinţei, iscusinţei şi puterii crescute a omului, alta decât teoria evoluţiei -- aceea că, deşi la origine s-a dezvoltat dintr-un ordin de fiinţe foarte jos, omul a ajuns acum la unul superior sau la „Veacul Creierului”. Poate în cele din urmă vom afla că invenţiile şi confortul, educaţia generală, creşterea cunoştinţei şi difuzarea ei mai largă nu trebuie atribuite unei mai mari capacităţi a creierului, ci unor circumstanţe mai favorabile pentru folosirea creierului. Negăm că astăzi capacitatea creierului este mai mare decât în veacurile trecute, dar admitem fără rezerve că datorită împrejurărilor avantajoase folosirea capacităţii creierului posedată de oameni este mai generală astăzi decât în oricare altă perioadă dinainte şi de aceea face mai mare impresie. În studierea picturii şi sculpturii, nu merg oare studenţii acestui „Veac al Creierului” înapoi la marii maeştri ai trecutului? Făcând aşa, nu recunosc ei oare o putere a creierului şi o originalitate a desenului, ca şi o măiestrie a execuţiei, care sunt vrednice de imitat? Nu se inspiră oare acest „Veac al Creierului” în mare parte din proiectele originale ale veacurilor trecute în arhitectură? Oratorii şi logicienii acestui „Veac al Creierului” nu studiază şi nu copiază oare metodele şi silogismele lui Platon, Aristotel, Demostene şi ale altora din trecut? N-ar putea oare mulţi vorbitori publici de astăzi să invidieze limba unui Demostene sau a unui Apolo, şi, mai mult chiar, puterea clară de judecată a apostolului Pavel?

Ca să mergem şi mai în urmă: deşi am putea bine să ne referim la capacitatea retorică a câtorva dintre profeţi şi la sublimele tablouri poetice presărate prin Psalmi, trimitem pe aceşti filosofi ai „Veacului Creierului” spre referinţă la înţelepciunea şi logica, ((A164)) precum şi la sensibilităţile morale fine ale lui Iov şi ale mângâietorilor lui. Şi ce să mai spunem despre Moise, „învăţat în toată înţelepciunea egiptenilor”? Legile date prin el au constituit temelia pentru legile tuturor popoarelor civilizate şi sunt încă recunoscute ca întruchiparea înţelepciunii minunate.

Descoperirea prin săpături a vechilor cetăţi îngropate dezvăluie o cunoaştere a artelor şi ştiinţelor din veacurile trecute care surprinde pe unii din filosofii acestui aşa-zis „Veac al Creierului”. Metodele antice de îmbălsămare a morţilor, de călire a aramei, de producere a sticlei elastice şi a oţelului de Damasc, sunt printre realizările trecutului îndepărtat pe care inteligenţa veacului prezent, cu toate avantajele ei, nu este în stare nici să le înţeleagă, nici să le reproducă.

Mergând înapoi cu patru mii de ani, cam pe timpul lui Avraam, găsim Marea Piramidă din Egipt -- o minune şi o uimire pentru cei mai învăţaţi oameni de ştiinţă de astăzi. Construcţia ei este în acord exact cu cele mai avansate cunoştinţe în ştiinţele matematicii şi astronomiei din acest „Veac al Creierului”. Ea învaţă în mod convingător adevăruri care astăzi pot fi numai aproximate prin folosirea instrumentelor moderne. Atât de remarcabile şi clare sunt învăţăturile ei, încât unii dintre astronomii de frunte ai lumii au declarat-o fără ezitare de origine divină. Şi chiar dacă evoluţioniştii „Veacului Creierului” ar admite că este prin aranjament divin şi că înţelepciunea ei este supraomenească, totuşi ei trebuie să admită că este construcţie omenească. Şi faptul că în timpul acela îndepărtat vreun grup de oameni au avut capacitatea mintală să realizeze un asemenea aranjament divin cum foarte puţini oameni de astăzi ar fi în stare să facă, având un model în faţa lor şi cu toate mijloacele ştiinţifice moderne la îndemână, dovedeşte că veacul nostru „al Creierului” manifestă mai multă încredere în sine decât justifică circumstanţele şi faptele.

Atunci, dacă am dovedit că astăzi capacitatea mintală nu ((A165)) este mai mare decât în veacurile trecute, ci probabil mai mică, oare cum vom justfica creşterea cunoştinţelor generale, a invenţiilor moderne etc? Avem încredere că vom putea arăta acest lucru în mod raţional şi în armonie cu Scriptura. Invenţiile şi descoperirile care se dovedesc acum atât de valoroase şi care sunt considerate dovezi că acesta este „Veacul Creierului”, sunt într-adevăr foarte moderne -- aproape toate fiind apărute în cursul secolului trecut, şi printre cele mai importante sunt cele din ultimii şaizeci de ani; de exemplu: aplicarea aburului şi electricităţii -- în telegrafie, la căi ferate, la vapoare cu abur şi la maşinăriile diferitelor industrii mecanice. Deci, dacă acestea ar fi dovezi ale puterii crescute a creierului, „Veacul Creierului” trebuie să fie numai începutul, iar deducţia logică este că un alt secol va fi martorul minunilor de tot felul ca întâmplări de fiecare zi; şi în acelaşi ritm de creştere unde s-ar sfârşi?

Dar iarăşi să vedem: toţi oamenii sunt inventatori? Cât de puţini sunt cei ale căror invenţii sunt cu adevărat folositoare şi practice, comparativ cu numărul celor care apreciază şi folosesc o invenţie când le este pusă în mână! Departe de a vorbi dispreţuitor despre acea clasă de slujbaşi publici, foarte folositoare şi mult apreciată, când spunem că un număr mai mic dintre ei sunt oameni cu mare putere a creierului. Unii dintre cei mai deştepţi oameni din lume şi dintre cei mai profunzi gânditori nu sunt inventatorii mecanici. Şi unii inventatori sunt atât de greoi intelectual, încât toţi se miră cum au dat peste descoperirile pe care le-au făcut. Marile principii (electricitatea, puterea aburului etc.) pe care mulţi oameni, mulţi ani le-au studiat, le-au aplicat şi le-au adus îmbunătăţiri tot mereu, au fost în general descoperite, se pare, din cea mai simplă întâmplare, fără folosirea unei mari puteri intelectuale şi comparativ fără să se fi căutat.

Din punct de vedere uman putem explica invenţiile moderne astfel: invenţia tiparului, în 1440 d. Cr., poate fi ((A166)) considerată punctul de pornire. Odată cu tipărirea cărţilor a venit înregistrarea gândurilor şi descoperirilor gânditorilor şi observatorilor, care, fără această invenţie, niciodată n-ar fi fost cunoscute urmaşilor. Cu cărţile a venit o educaţie mai generală şi în final şcolile publice. Şcolile şi colegiile nu cresc capacitatea umană, ci generalizează folosirea minţii şi deci ajută să se dezvolte capacitatea deja posedată. Deoarece cunoştinţa devine mai generală şi cărţile mai obişnuite, generaţiile care le posedă au un avantaj categoric asupra generaţiilor precedente, nu numai prin aceea că acum sunt o mie de gânditori la unul dinainte, care să-i facă mai ageri şi să se stimuleze unul pe altul cu sugestii, dar şi prin aceea că fiecare din generaţiile de mai târziu are prin intermediul cărţilor experienţa combinată a trecutului pe lângă a sa proprie. Educaţia şi ambiţia lăudabilă care o însoţeşte, iniţiativa şi dorinţa de a dobândi distincţie şi competenţă, ajutate de raportarea şi descrierea invenţiilor în presa zilnică, au stimulat şi au făcut să strălucească puterile perceptive ale omului şi au pus pe fiecare în alertă să descopere sau să inventeze, dacă este posibil, ceva pentru binele şi avantajul societăţii. Deci noi sugerăm că invenţiile moderne, privite din punct de vedere pur uman, arată, nu o creştere a capacităţii creierului, ci o percepţie mai ageră datorită unor cauze naturale.

Şi acum venim la Scripturi pentru a vedea ce învaţă ele despre acest subiect; pentru că, după cum am sugerat mai sus, deşi invenţiile şi creşterea cunoştinţei etc. printre oameni sunt rezultatele unor cauze naturale, totuşi noi credem că toate aceste cauze naturale au fost plănuite şi ordonate de Iehova Dumnezeu cu mult înainte, şi că la timpul cuvenit ele s-au întâmplat -- prin providenţa Sa conducătoare, prin care „lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11). Conform planului revelat în Cuvântul Său, Dumnezeu Şi-a pus în gând să permită ca păcatul şi suferinţa să facă dezordine şi să asuprească lumea timp de şase mii de ani, iar apoi în mileniul al şaptelea să restabilească toate lucrurile şi să înlăture răul -- ((A167)) nimicindu-l pe el şi urmările lui prin Isus Cristos pe care L-a rânduit dinainte pentru a face această lucrare. Aşadar, cum cei şase mii de ani de domnie a răului începeau să se apropie de sfârşit, Dumnezeu a permis împrejurări care să favorizeze descoperiri în studierea ambelor Sale Cărţi, a Revelaţiei şi a Naturii, ca şi în pregătirea mijloacelor mecanice şi chimice folositoare pentru binecuvântarea şi ridicarea omenirii în timpul Veacului Milenar, acum gata să fie introdus. Faptul că acesta a fost planul lui Dumnezeu este indicat clar prin declaraţia profetică: „Tu însă, Daniel, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la timpul sfârşitului. Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi CUNOŞTINŢA [nu capacitatea] va creşte”; „nici unul din cei răi nu va înţelege [planul şi calea lui Dumnezeu], dar cei pricepuţi vor înţelege”; „căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta”. Daniel 12:1, 4, 10.

Unora poate să li se pară ciudat că Dumnezeu n-a aranjat aşa încât invenţiile şi binecuvântările prezente să fi venit pentru om mai devreme ca să-i uşureze blestemul. Să nu se uite, totuşi, că planul lui Dumnezeu a fost să dea omenirii o apreciere deplină a blestemului, pentru ca atunci când binecuvântările vor veni peste toţi, ei să poată hotărî pentru vecie inutilitatea păcatului. Mai mult, Dumnezeu a prevăzut şi a prezis ceea ce lumea încă nu-şi dă seama, şi anume, că binecuvântările Lui cele mai alese ar conduce şi ar fi producătoare de rele mai mari dacă ar fi acordate celor ale căror inimi nu sunt în acord cu legile drepte ale universului. În cele din urmă se va vedea că permisiunea prezentă a binecuvântărilor crescute din partea lui Dumnezeu este o lecţie practică asupra acestui subiect, care poate servi ca un exemplu pentru acest principiu în toată eternitatea -- atât pentru îngeri, cât şi pentru oamenii restabiliţi. Cum se poate aceasta, noi numai sugerăm:

Întâi: Atâta timp cât omenirea este în starea prezentă ((A168)) decăzută sau degradată, fără legi şi pedepse severe şi fără un guvern destul de tare ca să le aplice, înclinaţiile egoiste au mai mult sau mai puţin stăpânire peste toţi. Şi luând în considerare capacităţile individuale inegale ale oamenilor, în nici un caz nu se poate întâmpla altfel decât că rezultatul invenţiilor maşinilor care economisesc forţa de muncă, după agitaţia şi imboldul prilejuit de producerea lor, va tinde să facă pe bogat şi mai bogat, iar pe sărac şi mai sărac. Tendinţa vădită este spre monopol şi mărire de sine, ceea ce pune avantajele direct în mâinile celor a căror capacitate şi ale căror avantaje naturale sunt deja cele mai favorabile.

Apoi: Dacă ar fi posibil să se legifereze aşa încât să se împartă bogăţia prezentă şi creşterea ei zilnică în mod egal între toate clasele, ceea ce nu este posibil, totuşi, fără perfecţiune umană sau fără un guvern supranatural care să regleze afacerile omeneşti, rezultatul ar fi chiar mai dăunător decât starea prezentă. Dacă avantajele maşinilor pentru economisirea forţei de muncă şi ale tuturor înlesnirilor moderne ar fi egal împărţite, rezultatul ar fi, în scurt timp, o scădere mare a orelor de muncă şi o creştere mare a timpului liber. Inactivitatea este un lucru foarte dăunător pentru fiinţele decăzute. Dacă munca şi sudoarea feţei n-ar fi fost necesare, deteriorarea speciei noastre umane ar fi fost mult mai rapidă decât este. Lenea este mama viciului; şi degradarea mintală, morală şi fizică în mod sigur urmează. De aici se vede înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu în faptul că a reţinut aceste binecuvântări, până când a fost timpul cuvenit pentru introducerea lor ca pregătire pentru domnia Milenară de binecuvântare. Sub controlul guvernului supranatural al Împărăţiei lui Dumnezeu, nu numai că toate binecuvântările vor fi echitabil împărţite între oameni, dar şi timpul liber va fi astfel ordonat şi dirijat de către acelaşi guvern supranatural, încât rezultatele vor produce virtute şi vor tinde în sus spre perfecţiune mintală, morală şi fizică. Înmulţirea prezentă a invenţiilor şi a altor binecuvântări ale cunoştinţei crescute sunt permise în această „zi a pregătirii” să se întâmple într-un mod atât de natural, încât oamenii se măgulesc pe ei înşişi că acestea se ((A169)) datoresc „Veacului Creierului”; dar va fi permis în mare măsură să se termine, fără îndoială, într-o manieră foarte mult spre dezamăgirea acestor filosofi înţelepţi. Tocmai creşterea acestor binecuvântări începe deja să aducă asupra lumii timpul de strâmtorare cum n-a mai fost de când există popoare.

Profetul Daniel, aşa cum am citat mai sus, leagă creşterea cunoştinţei de timpul de strâmtorare. Cunoştinţa cauzează strâmtorare datorită degradării omenirii. Creşterea cunoştinţei nu numai că a adus lumii mijloace de confort şi maşinării minunate care economisesc forţa de muncă, dar a dus şi la o dezvoltare a artei medicale prin care se prelungesc mii de vieţi, şi a luminat omenirea în aşa măsură, încât măcelul omenesc, războiul, devine tot mai puţin popular, şi în acest fel, de asemenea, fiind cruţate alte mii de vieţi care înmulţesc mai mult omenirea, a cărei creştere este astăzi poate mai rapidă decât în oricare altă perioadă din istorie. Astfel, în timp ce omenirea se înmulţeşte rapid, necesitatea ei de muncă scade corespunzător; iar filosofii „Veacului Creierului” au în faţa lor o problemă în a asigura ocupaţia şi întreţinerea acestei clase mari şi în creştere rapidă, de ale cărei servicii se pot dispensa, fiind înlocuite în cea mai mare parte de maşini, dar ale cărei necesităţi şi dorinţe nu cunosc limite. Aceşti filosofi trebuie să admită în cele din urmă că soluţia acestei probleme depăşeşte capacitatea creierului lor.

Egoismul va continua să controleze pe cei bogaţi, care deţin puterea şi avantajul, şi-i va orbi atât în privinţa judecăţii sănătoase cât şi a dreptăţii, în timp ce un egoism asemănător, combinat cu instinctul de autoconservare şi cu o cunoştinţă crescută a drepturilor lor, va încuraja pe unii şi va aţâţa pe alţii din clasele mai sărace, iar rezultatul acestor binecuvântări se va dovedi, pentru un timp, îngrozitor -- un timp de strâmtorare cu adevărat cum n-a mai fost de când sunt popoare -- şi aceasta, fiindcă omul într-o stare degradată, necondus şi necontrolat, nu poate folosi cum se cuvine aceste binecuvântări. Până când domnia Milenară nu va fi rescris legea lui Dumnezeu în inimile restaurate ale oamenilor, ei nu vor fi în stare să folosească libertatea totală fără daune sau pericol. ((A170)) Ziua de strâmtorare se va sfârşi la timpul cuvenit, când Cel care a vorbit Mării înfuriate a Galileii, tot aşa, cu autoritate, va porunci mării înfuriate a patimilor omeneşti, zicând: „Taci! Fii liniştită!” Când Prinţul Păcii se va „ridica” cu autoritate, va urma o mare linişte. Atunci elementele înfuriate şi conflictuale vor recunoaşte autoritatea „Unsului lui Iehova”, „atunci se va revela slava DOMNULUI şi în clipa aceea orice făptură o va vedea”; iar în domnia Cristosului începută astfel, „vor fi binecuvântate toate familiile pământului”.

Atunci oamenii vor vedea că ceea ce au atribuit evoluţiei sau dezvoltării naturale şi deşteptăciunii „Veacului Creierului” au fost sclipirile fulgerelor lui Iehova (Psalmul 77:18) din „ziua pregătirii” Sale pentru binecuvântarea omenirii. Dar până acum numai sfinţii pot vedea şi numai cei care au înţelepciune divină pot înţelege aceasta; deoarece „Prietenia Domnului este cu cei care se tem de El, ca să-i facă să cunoască legământul Său” (Psalmul 25:14). Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că în timp ce cunoştinţa generală a crescut, El a aranjat aşa încât copiii Săi „să nu fie neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului” şi aprecierea planurilor Sale. Şi prin această apreciere a Cuvântului şi planurilor Sale noi suntem capabili să deosebim şi să ne opunem filosofiilor goale şi tradiţiilor nechibzuite ale oamenilor, care contrazic Cuvântul lui Dumnezeu.

Relatarea Bibliei despre crearea omului spune că Dumnezeu l-a creat perfect şi drept, un chip pământesc al Lui; că omul a căutat diferite născociri şi s-a murdărit (Geneza 1:27; Romani 5:12; Eclesiastul 7:29); că, toţi fiind păcătoşi, omenirea a fost incapabilă să se ajute pe sine şi nimeni n-a putut cu nici un chip să răscumpere pe fratele său ori să dea lui Dumnezeu un preţ de răscumpărare pentru el (Psalmul 49:7, 15); că Dumnezeu din compătimire şi iubire a făcut pregătiri pentru aceasta; că, în consecinţă, Fiul lui Dumnezeu a devenit om şi a dat preţul de răscumpărare pentru om; că apoi, ca răsplată pentru acest sacrificiu şi pentru completarea marii lucrări de ispăşire, El a fost mult înălţat, tocmai la natură divină; şi că la timpul cuvenit El va aduce la împlinire restabilirea omenirii la perfecţiunea ((A171)) originară şi la toate binecuvântările avute atunci. Scripturile, de la început până la sfârşit, învaţă foarte clar acest lucru şi sunt în opoziţie directă cu teoria evoluţiei; sau, mai degrabă, astfel de „vorbe goale şi lumeşti, şi împotrivirile ştiinţei pe nedrept numită astfel”, sunt în conflict violent şi de neîmpăcat cu Cuvântul lui Dumnezeu.

* * *

„Pe cerul pământului nori de mânie tot mai aleargă
Şi-a lui Dumnezeu răzbunare pe-al lui suflet tot mai atârnă;
Dar el se va scula, deşi-ntâi pedepsit,
În slavă şi splendoare botezat.

Da, tu pământ, te vei scula, căci Tatăl tău va ajuta
La vindecarea ranei ce mâna Sa făcut-a spre a corecta;
Va judeca al mândrului asupritor avânt,
Va rupe-ale lui lanţuri şi funii arunca-va la pământ.

Apoi verdeaţă veşnic verde va răsări pe a ta brazdă;
Să cânte văile, şi munţii în imne izbucnească!
Uscate stânci n-or mai privi cu încruntare;
N-a fi ocară de necredincios şi de păgân, ce-i dispreţuitoare.

Nisipurile sterpe produce-or înzecit,
Ca nou Eden câmpul spinos va fi împodobit.
Acuma chiar vedem deasupra cu largu-i unduit
Puternic Înger cum Îşi ridică sceptrul aurit.

Judecă optimista viziune a puterii care coboară,
Oricare poartă discerne şi oricare turn măsoară;
Şi mustră-ntârziatele peceţi ce vor încă să mai reţie
Pe Leul lui Iuda de la menita Lui domnie.”

-- Heber