„Prorocie împotriva Babilonului” — „Creştinătatea” — „Mene, mene, techel, ufarsin”

Babilonul — Creştinătatea — Cetatea — Imperiul — Mama — Fiicele — Soarta Babilonului — Semnificaţia ei îngrozitoare

„Prorocie împotriva Babilonului, pe care a văzut-o Isaia ... . Ridicaţi un steag pe un munte pleşuv, înălţaţi glasul spre ei, faceţi semne cu mâna, ca să nu intre pe porţile celor nobili.

Am dat poruncă sfintei Mele oştiri, am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele, pe cei ce se bucură de mărimea Mea.”

„Ei vin dintr-o ţară depărtată, de la marginea cerurilor: Domnul şi uneltele mâniei Lui vor nimici toată ţara.”

„Un vuiet se aude pe munţi, ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii, de popoare adunate. Domnul oştirilor Îşi cercetează oastea care va da lupta.”

„Gemeţi! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic. De aceea toate mâinile vor slăbi şi orice inimă omenească se va topi. Ei vor fi înspăimântaţi, îi vor cuprinde chinurile şi durerile; se zvârcolesc ca o femeie în durerile naşterii, se uită unii la alţii încremeniţi; feţele lor sunt roşii ca flăcările.

Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi de furie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el.

Căci stelele cerurilor şi constelaţiile nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.

Voi pedepsi lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi ((22)) voi doborî îngâmfarea celor violenţi. Voi face pe muritori mai rari decât aurul curat şi pe om mai scump decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile, iar pământul va fi mutat din locul lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse.” Isa. 13:1-13. Compară cu Apoc. 16:14; Evr. 12:26-29.

„Voi face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb; şi grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului şi apele vor îneca adăpostul ascuns.” Isa. 28:17.

DIFERITELE profeţii din Isaia, Ieremia, Daniel şi Apocalipsa cu privire la Babilon sunt toate în armonie deplină şi în mod evident se referă la aceeaşi cetate mare. Şi deoarece aceste profeţii au avut numai o împlinire foarte limitată asupra cetăţii literale antice, iar cele din Apocalipsa au fost scrise cu secole după ce Babilonul literal a fost prefăcut în ruine, este clar că referirea specială a tuturor profeţilor este la ceva pentru care străvechiul Babilon literal a fost o ilustraţie. Este de asemenea clar că, în măsura în care profeţiile lui Isaia şi Ieremia cu privire la căderea lui s-au împlinit asupra cetăţii literale, acesta a devenit, în căderea şi în caracterul lui, o ilustraţie a marii cetăţi spre care indică Revelatorul în limbajul simbolic al Apocalipsei (capitolele 17 şi 18) şi la care fac referire mai ales ceilalţi profeţi.

Aşa cum a fost deja sugerat, ceea ce astăzi este cunoscut ca creştinătate este antitipul vechiului Babilon; şi prin urmare avertizările şi prezicerile solemne ale profeţilor împotriva Babilonului — creştinătăţii — sunt chestiuni de cel mai profund interes pentru generaţia actuală. Numai de-ar fi oamenii destul de înţelepţi ca să le ia în considerare! Cu toate că în Scripturi creştinătăţii îi sunt aplicate diferite alte nume simbolice, cum ar fi Edom, Efraim, Ariel etc., acest termen, „Babilon”, este cel mai frecvent folosit, şi semnificaţia lui, confuzie, este remarcabil de potrivită. Apostolul Pavel indică de asemenea un Israel spiritual nominal, spre deosebire de ((23)) un Israel trupesc nominal (vezi 1 Cor. 10:18; Gal. 6:16; Rom. 9:8); şi la fel există un Sion spiritual nominal şi un Sion trupesc nominal (vezi Isa. 33:14; Amos 6:1). Dar să examinăm unele din corespondenţele uimitoare ale creştinătăţii cu Babilonul, tipul ei, inclusiv mărturia directă a Cuvântului lui Dumnezeu asupra acestui subiect. Apoi vom observa atitudinea actuală a creştinătăţii şi indiciile actuale ale soartei lui prezise.

Revelatorul a sugerat că nu va fi greu să fie descoperită această mare cetate tainică, pentru că numele ei este pe fruntea ei, adică, ea este evident marcată, astfel încât nu putem să nu o vedem, numai dacă închidem ochii şi refuzăm să privim — „Pe frunte purta scris un nume, o taină: «Babilonul cel mare, mama prostituatelor şi a urâciunilor pământului»” (Apoc. 17:5). Dar înainte de a căuta acest Babilon Tainic, să observăm mai întâi Babilonul tipic, şi apoi, cu trăsăturile lui proeminente în minte, să căutăm antitipul.

Numele Babilon a fost aplicat, nu numai la cetatea-capitală a imperiului babilonian, ci şi la imperiu însuşi. Babilonul, capitala, era cetatea cea mai strălucitoare şi probabil cea mai mare din lumea antică. Era construită în forma unui pătrat pe ambele maluri ale râului Eufrat; şi, ca apărare împotriva invadatorilor, era înconjurată de un şanţ adânc umplut cu apă şi închisă într-un vast sistem de ziduri duble, groase de 9,6 m până la 25,5 m, şi înalte de 22,5 m până la 90 m. La vârf se aflau turnuri joase, despre care se spune că erau în număr de două sute cincizeci, plasate de-a lungul marginilor exterioare şi interioare ale zidului, unul în faţa altuia; şi în aceste ziduri erau o sută de porţi de bronz, douăzeci şi cinci pe fiecare latură, corespunzător numărului de străzi care se intersectau unele cu altele în unghiuri drepte. Cetatea era împodobită cu palate şi temple splendide şi cu prăzile de război.

((24))

Marele monarh al Imperiului Babilonian era Nebucadneţar, a cărui domnie lungă s-a întins pe aproape jumătate din perioada existenţei lui, şi lui i s-au datorat în principal măreţia şi gloria lui militară. Cetatea era faimoasă pentru bogăţia şi măreţia ei, care au adus şi o degradare morală corespunzătoare, precursorul sigur al declinului şi căderii ei. Era cu totul dedată idolatriei şi era plină de nelegiuire. Oamenii erau închinători lui Baal, căruia îi ofereau jertfe umane. Profunda degradare a idolatriei lor poate fi înţeleasă din mustrarea israeliţilor de către Dumnezeu, când aceştia au decăzut prin legăturile lor cu babilonienii. Vezi Ieremia 7:9 şi 19:5.

Numele îşi are originea în zădărnicirea planului cu marele turn, numit Babel (confuzie), pentru că acolo Dumnezeu a încurcat vorbirea umană; dar etimologia băştinaşă i-a făcut numele Babil, care, în loc să fie condamnabil şi o aducere aminte a nemulţumirii Domnului, pentru ei însemna — „poarta lui Dumnezeu”.

Cetatea Babilon a ajuns la o poziţie de proeminenţă şi abundenţă în calitate de capitală a marelui Imperiu Babilonian şi a fost numită „cel care strângea aurul”, „slava împărăţiilor, falnica mândrie a caldeenilor”. Isa. 13:19; 14:4.

Nebucadneţar a fost urmat la tron de nepotul său, Belşaţar, sub a cărui domnie a venit prăbuşirea, pe care mândria, belşugul de pâine şi abundenţa trândăviei o asigură şi o grăbesc întotdeauna. În timp ce toţi oamenii, în necunoştinţă de pericolul iminent, urmând exemplul regelui lor, s-au lăsat în voia exceselor degradante, armata persană sub conducerea lui Cirus s-a strecurat pe furiş prin albia Eufratului (căruia îi deviaseră cursul), au masacrat pe cheflii şi au capturat cetatea. Astfel s-a împlinit profeţia acelui scris ciudat pe perete — „Mene, mene, techel, ufarsin” — care după tâlcuirea lui Daniel numai cu câteva ore înainte însemna — „Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei, şi i-a pus capăt ... ((25)) ai fost cântărit în balanţă, şi ai fost găsit uşor ... împărăţia ta este împărţită şi dată mezilor şi perşilor”. Şi atât de completă a fost nimicirea acelei cetăţi mari, încât chiar şi locul ei a fost uitat şi multă vreme n-a fost sigur.

Aşa a fost cetatea tipică; şi, ca o piatră mare de moară aruncată în mare, ea s-a scufundat cu secole în urmă, ca să nu se mai ridice niciodată; chiar amintirea ei a devenit o ocară şi un proverb. Acum să căutăm antitipul ei, observând mai întâi că Scripturile îl arată clar, şi apoi notând caracterul potrivit al simbolismului.

În profeţia simbolică o „cetate” înseamnă un guvernământ religios susţinut de putere şi influenţă. Astfel, de exemplu, „cetatea sfântă, noul Ierusalim” este simbolul folosit să reprezinte Împărăţia lui Dumnezeu stabilită, biruitorii Bisericii evanghelice înălţaţi şi domnind în glorie. Biserica este de asemenea, în aceeaşi relaţie contextuală, reprezentată ca o femeie, „mireasa, soţia Mielului”, în putere şi glorie şi susţinută de puterea şi autoritatea lui Cristos, soţul ei. „Apoi unul dintre cei şapte îngeri ... a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: «Vino să-ţi arăt mireasa, soţia Mielului!» ... Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul.” Apoc. 21:9, 10.

Aceeaşi metodă de interpretare se aplică Babilonului tainic, marea împărăţie eclesiastică, „cetatea cea mare” (Apoc. 17:1-6), care este descrisă ca o prostituată, o femeie decăzută (o biserică apostată — pentru că adevărata Biserică este o fecioară), înălţată la putere şi stăpânire şi susţinută într-o măsură considerabilă de împăraţii pământului, puterile civile care sunt mai mult sau mai puţin îmbătate de spiritul şi doctrina ei. Biserica apostată şi-a pierdut puritatea feciorelnică. În loc să aştepte, ca o fecioară logodită şi curată, înălţarea cu Mirele ei ceresc, ea s-a asociat cu împăraţii pământului şi şi-a prostituat puritatea feciorelnică — atât a doctrinei cât şi a ((26)) caracterului — ca să se potrivească ideilor lumii; şi în schimb a primit o stăpânire actuală, şi acum o exercită întrucâtva, în mare măsură prin sprijinul lor direct şi indirect. Acestei necredincioşii faţă de Domnul, al cărui nume ea îl pretinde, şi faţă de înaltul ei privilegiu de a fi „fecioara curată” logodită cu Cristos, i se datoreşte calificativul „prostituată”, în timp ce influenţa ei ca imperiu sacerdotal, plin de inconsecvenţă şi de confuzie, este reprezentată simbolic sub numele de Babilon, pe care, în sensul lui cel mai larg, aşa cum este simbolizat prin Imperiul Babilonian, îl identificăm imediat cu creştinătatea; în timp ce în sensul lui mai restrâns, aşa cum este simbolizat prin cetatea antică Babilon, îl identificăm cu Biserica creştină nominală.

Faptul că creştinătatea nu acceptă că termenul biblic „Babilon” şi semnificaţia lui, confuzie, i se aplică ei, nu este o dovadă că nu este aşa. Nici Babilonul antic n-a recunoscut semnificaţia biblică — confuzie. Babilonul antic presupunea că este însăşi „poarta lui Dumnezeu”; dar Dumnezeu l-a etichetat Confuzie (Gen. 11:9); şi la fel este şi cu antitipul lui astăzi. El se numeşte pe sine creştinătate, poarta către Dumnezeu şi către viaţa veşnică, în timp ce Dumnezeu îl numeşte Babilon — confuzie.

Protestanţii au pretins în mod foarte general şi potrivit că numele „Babilon” şi descrierea profetică sunt aplicabile papalităţii, deşi mai recent o dispoziţie compromiţătoare este mai puţin înclinată să-l aplice astfel. Dimpotrivă, acum sectele protestante fac toate eforturile pentru a se împăca cu Biserica Romei şi a o imita, şi pentru a se afilia şi a coopera cu ea. Făcând astfel, ei devin parte integrantă din ea, în timp ce-i îndreptăţesc cursul şi-i umple măsura nelegiuirilor, la fel cum au umplut cărturarii şi fariseii măsura părinţilor lor care au omorât pe proroci (Mat. 23:31, 32). Desigur, nici protestanţii nici papiştii nu sunt gata să admită toate ((27)) acestea, pentru că dacă ar face aşa s-ar condamna pe ei înşişi. Şi acest fapt este recunoscut de Revelator, care arată că toţi cei care vreau să aibă o vedere corectă asupra Babilonului trebuie, în spirit, să ia poziţie alături de adevăratul popor al lui Dumnezeu „în pustie” — în starea de separare de lume, de ideile lumeşti şi de simplele forme de evlavie, şi în starea de consacrare totală şi de credincioşie faţă de Dumnezeu şi dependenţă numai de El. „Şi m-a dus în Duh într-un deşert. Şi am văzut o femeie ... Babilonul.” Apoc. 17:1-5.

Şi deoarece împărăţiile lumii civilizate s-au supus ca să fie în mare măsură dominate de influenţa marilor sisteme eclesiastice, în special a papalităţii, acceptând din partea lor numele de „naţiuni creştine” şi „creştinătate”, şi prin autoritatea lor acceptând doctrina dreptului divin al regilor etc., ele de asemenea se aliniază împreună cu marele Babilon şi devin parte din el, aşa încât, după cum în tip numele Babilon i s-a aplicat nu numai cetăţii, ci şi întregului imperiu, şi aici termenul simbolic „Babilon” li se aplică nu numai marilor organizaţii religioase, papală şi protestantă, ci şi, în sensul lui cel mai larg, întregii creştinătăţi.

Prin urmare, această zi de judecată asupra Babilonului tainic este ziua de judecată asupra tuturor naţiunilor creştinătăţii; calamităţile ei vor cuprinde întreaga structură — civilă, socială şi religioasă; şi indivizii vor fi afectaţi de ea după măsura interesului lor pentru diferitele ei organizaţii şi aranjamente şi a dependenţei lor de ele.

Naţiunile din afara creştinătăţii vor simţi de asemenea greutatea mâinii grele a răsplătirii prin aceea că şi ele sunt într-o oarecare măsură legate de naţiunile creştinătăţii prin diferite interese, comerciale şi altele; şi pe bună dreptate, de asemenea, prin aceea că nici ele n-au apreciat lumina pe care au văzut-o şi au iubit întunericul mai degrabă decât lumina, pentru că faptele lor au fost rele. Astfel, după cum ((28)) a declarat profetul: „Tot pământul [societatea] va fi mistuit de focul geloziei Mele” (Ţef. 3:8); dar împotriva Babilonului, creştinătăţii, din cauza mai marii ei responsabilităţi şi a folosirii greşite a favorii primite, va arde înverşunarea mâniei şi indignării Lui (Ier. 51:49). „De strigătul luării Babilonului, pământul se cutremură şi se aude un strigăt de durere printre neamuri.” Ier. 50:46.

Babilonul — mamă şi fiice

Dar unii creştini sinceri, care nu sunt încă treziţi în privinţa declinului protestantismului şi care nu-şi dau seama de legătura diferitelor secte cu papalitatea, însă care percep neliniştea şi mişcările doctrinare din toate sistemele religioase, ar putea totuşi întreba neliniştiţi: „Dacă întreaga creştinătate va fi implicată în soarta Babilonului, ce se va întâmpla cu protestantismul, rezultatul marii Reforme?” Aceasta este o întrebare importantă; dar cititorul să cugete că protestantismul, aşa cum există astăzi, nu este rezultatul marii Reforme, ci al declinului ei; şi acum participă în mare măsură la dispoziţia şi la caracterul Bisericii Romei, din care au ieşit diferitele lui ramuri. Diferitele secte protestante (şi o spunem cu toată consideraţia cuvenită faţă de relativ puţinele suflete evlavioase din ele, pe care Domnul le numeşte „grâu”, spre deosebire de numărul copleşitor al „neghinei”) sunt adevăratele fiice ale acelui sistem degenerat al creştinătăţii nominale, papalitatea, la care face referire Revelatorul atunci când îi aplică numele „mama prostituatelor” (Apoc. 17:5). Şi să nu treacă neobservat faptul că atât romano-catolicii cât şi protestanţii recunosc acum deschis relaţia de mamă şi fiice, cea dintâi numindu-se pe sine Sfânta Biserică Mamă, iar cea din urmă, cu o plăcută satisfacţie, sprijinind ideea, aşa cum se arată prin multe declaraţii publice ale clericilor şi laicilor protestanţi de frunte. Astfel „slava lor este în ruşinea lor”, nepăsători se pare de stigmatul pe care ei ((29)) îl acceptă astfel din Cuvântul lui Dumnezeu, care numeşte papalitatea „mama prostituatelor”. Nici papalitatea, pretinzându-şi funcţia de mamă, nu pare să-şi fi pus vreodată la îndoială dreptul său la acel titlu sau să se fi gândit la incompatibilitatea acestuia cu pretenţia că ea este încă singura biserică adevărată, pe care Scripturile o numesc „fecioară” logodită cu Cristos. Pretenţiile ei recunoscute la calitatea de mamă sunt spre ruşinea veşnică, atât a ei cât şi a odraslelor ei. Adevărata Biserică, pe care o recunoaşte Dumnezeu, dar pe care lumea nu o cunoaşte, este încă fecioară; şi din starea ei pură şi sfântă n-au apărut niciodată sisteme fiice. Ea este încă o fecioară curată, credincioasă lui Cristos şi dragă Lui ca lumina ochilor (Zah. 2:8; Ps. 17:6, 8). Adevărata Biserică nu poate fi arătată nicăieri ca o companie din care a fost separată toată neghina, dar ea este formată numai din „grâu” adevărat, şi toţi aceştia Îi sunt cunoscuţi lui Dumnezeu, fie că lumea îi recunoaşte sau nu.

Dar să vedem cum susţin sistemele protestante această relaţie de fiice cu papalitatea. Deoarece papalitatea, mama, nu este un singur individ, ci un mare sistem religios, păstrând simbolul ar trebui să ne aşteptăm să vedem alte sisteme religioase care să corespundă ilustraţiei de fiice cu un caracter asemănător — desigur, nu atât de vechi, nici în mod necesar atât de depravate ca papalitatea — dar cu toate acestea „prostituate” în acelaşi sens; adică sisteme religioase care pretind că sunt fie fecioara logodită, fie mireasa lui Cristos, şi totuşi curtează favoarea şi primesc sprijinul lumii, cu preţul neloialităţii faţă de Cristos.

Acestei descrieri îi corespund cu totul diferitele organizaţii protestante. Ele sunt marile sisteme fiice.

Aşa cum a fost deja arătat,* naşterea acestor diferite sisteme fiice a apărut în legătură cu reformele, din ((30)) depravările Bisericii mame. Sistemele fiice s-au despărţit de mamă în împrejurările durerilor de naştere şi s-au născut fecioare. Totuşi, ele conţineau nu numai reformatori adevăraţi; ele conţineau mulţi care aveau încă spiritul mamei şi au moştenit multe din doctrinele şi teoriile ei false; şi n-a trecut mult timp până când ele au căzut în multe din practicile ei rele şi şi-au dovedit caracterul potrivit stigmatului profetic — „prostituate”.

Să nu uităm că în timp ce diferitele mişcări reformatoare au făcut o lucrare valoroasă în „curăţirea sfântului locaş”, totuşi numai clasa templu, clasa sfântului locaş a fost vreodată Biserica adevărată, în socoteala lui Dumnezeu. Marile sisteme omeneşti, numite biserici, n-au fost niciodată Biserica mai mult decât cu numele. Ele aparţin toate unui sistem fals care contraface, prezintă într-o lumină falsă şi ascunde de lume Biserica adevărată, care este formată numai din credincioşi deplin consacraţi şi loiali, care se încred în meritul acelui mare sacrificiu pentru păcate. Aceştia se găsesc răspândiţi ici şi colo, înăuntru şi în afara acestor sisteme omeneşti, totuşi întotdeauna despărţiţi de spiritul lumesc al acestora. Ei sunt clasa „grâu” din pilda Domnului nostru, pe care El a deosebit-o clar de „neghină”. Neînţelegând adevăratul caracter al acestor sisteme, ca indivizi ei au umblat cu Dumnezeu în umilinţă, luând Cuvântul Lui ca povăţuitorul lor şi spiritul Lui ca îndrumătorul lor. Ei nu s-au simţit niciodată confortabil în Sionul nominal, unde au observat de multe ori cu durere că spiritul lumii, care acţionează prin elementul „neghină” nerecunoscut, periclita prosperitatea spirituală. Ei sunt binecuvântaţii care plâng în Sion, cărora Dumnezeu le-a dat „frumuseţe în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului” (Mat. 5:4; Isa. 61:3). Numai în acest timp de „seceriş” este cuvenită separarea acestei clase de elementul „neghină”; pentru că planul Domnului a fost ca ((31)) ele să fie lăsate „să crească împreună până la seceriş [timpul în care trăim noi acum].” Mat. 13:30.

Prin urmare, aceasta este clasa care acum este în curs de trezire la o înţelegere a adevăratului caracter al acestor sisteme condamnate. După cum s-a arătat mai înainte,* diferitele mişcări reformatoare, aşa cum a prezis profetul (Dan. 11:32-35), au fost „ademenite prin linguşiri”: fiecare după ce a realizat o măsură de curăţire sa oprit; şi în măsura în care au găsit că este folositor, au imitat exemplul Bisericii de la Roma, curtând şi primind favoarea lumii cu preţul virtuţii lor — al fidelităţii lor faţă de Cristos, adevăratul Cap al Bisericii. Biserica şi statul au făcut din nou cauză comună, şi-au unit într-o oarecare măsură interesele pământeşti, pe seama intereselor reale, spirituale ale bisericii; şi progresul şi reforma în biserică au încetat din nou. De fapt, a început o mişcare retrogradă, astfel încât astăzi multe dintre ele sunt mult mai departe de standardul potrivit, atât al credinţei cât şi al practicii, decât în zilele fondatorilor lor.

Unele dintre bisericile reformate au fost chiar admise să împartă autoritatea şi puterea cu conducătorii pământeşti; ca, de exemplu, Biserica Angliei şi Biserica Luterană din Germania. Şi cele care n-au reuşit până la măsura aceea (ca în această ţară, de exemplu) au făcut multe avansuri compromiţătoare lumii pentru favoruri mai mici. Este adevărat şi aceea că în timp ce puterile lumii au promovat ambiţiile lumeşti ale bisericii necredincioase, biserica a admis cu generozitate lumea în comuniunea şi părtăşia ei; şi cu atâta generozitate încât cei lumeşti botezaţi formează acum marea majoritate a membrilor ei, ocupând aproape toate poziţiile importante şi astfel dominând-o.

Aceasta a fost dispoziţia care a degradat biserica la începutul veacului, care a produs marea lepădare de credinţă ((32)) (2 Tes. 2:3, 7-10) şi care treptat, dar rapid, a dezvoltat sistemul papal.

Acest caracter libertin asumat devreme de diferitele mişcări reformatoare, care au dezvoltat treptat organizaţii sectare, continuă până în prezent; şi cu cât aceste organizaţii cresc mai mult în bogăţie, număr şi influenţă, cu atât cad mai departe de la virtutea creştină şi dezvoltă aroganţa mamei lor. Câţiva creştini serioşi din diferitele secte observă aceasta într-o oarecare măsură, şi o mărturisesc şi o deplâng cu ruşine şi durere. Ei văd că diferitele organizaţii sectare fac orice efort posibil să placă lumii şi să-şi atragă favoarea şi să-şi asigure sprijinul ei. Edificii bisericeşti elegante şi scumpe, turnuri înalte, clopote răsunătoare, orgi impresionante, mobilier frumos, coruri artistice, oratori rafinaţi, târguri, festivaluri, concerte, jocuri, loterii, distracţii şi amuzamente îndoielnice, toate sunt aranjate cu scopul de a-şi asigura aprobarea şi sprijinul lumii. Doctrinele importante şi sănătoase ale lui Cristos sunt împinse pe ultimul plan, în timp ce doctrinele false şi subiectele senzaţionale le iau locul la amvon, adevărul este ignorat şi uitat, iar spiritul lui este pierdut. În aceste particularităţi, cât de exact seamănă fiicele cu organizaţia mamă!

Ca una dintre numeroasele dovezi de libertate şi chiar de mândrie cu care este recunoscută această relaţie dintre sectele protestante şi papalitate, dăm următoarele sentimente ale unui cleric presbiterian, citate dintr-una din predicile sale, aşa cum a fost publicată de presa zilnică. Acest domn a spus:

„Oricât aţi tresări, trebuie să admiteţi că aceasta (Biserica Catolică) este Biserica Mamă. Ea are o istorie neîntreruptă care merge înapoi până la timpul apostolilor. [Da, acolo a început apostazia. 2 Tes. 2:7, 8.] Pentru fiecare fragment de adevăr religios pe care-l preţuim, îi suntem îndatoraţi ei ca depozitar. Dacă ea nu are pretenţii de a fi adevărata Biserică, atunci noi suntem bastarzi şi nu fii.

((33))

Vorbiţi despre misionari care să lucreze printre romano-catolici! Eu aş prefera să mă gândesc să se trimită misionari printre metodişti, episcopali, presbiterieni uniţi şi luterani, cu scopul de a-i converti în presbiterieni.”

Da, aproape toate erorile doctrinare susţinute cu atâta tenacitate de protestanţi au fost aduse cu ei de la Roma, cu toate că dincolo de erorile grosolane ale papalităţii, cum ar fi jertfa liturghiei, cultul sfinţilor, al fecioarei Maria şi al icoanelor, spovedania, acordarea de indulgenţe etc., fiecare dintre mişcările reformei a făcut progres considerabil. Dar vai! Protestanţii de astăzi nu sunt numai dispuşi, ci şi nerăbdători să facă aproape orice compromis ca să-şi asigure favoarea şi ajutorul bătrânei „mame” de a cărei tiranie şi ticăloşie au fugit părinţii lor cu trei secole în urmă. Chiar şi acele principii ale adevărului care la început au format baza protestului sunt treptat uitate sau respinse în mod deschis. Însăşi doctrina de temelie a „îndreptăţirii prin credinţă” în „jertfa necurmată” face repede loc vechii dogme papale a îndreptăţirii prin fapte şi prin jertfa profanatoare a liturghiei.* Şi mulţi, atât de la amvoane cât şi din strane, declară acum deschis că ei nu au credinţă în eficienţa sângelui preţios al lui Cristos ca preţul de răscumpărare pentru păcătoşi.

Pretenţiile la succesiune apostolică şi la autoritate clericală sunt aproape la fel de îngâmfat prezentate de unii din clerul protestant ca şi de preoţimea papală. Şi dreptul persoanei la judecată individuală — însuşi principiul fundamental al protestului împotriva papalităţii, care a condus la Marea Reformă — este combătut acum aproape tot atât de intens de către protestanţi ca şi de către papişti. Totuşi protestanţii sunt pe deplin conştienţi că Refroma a început şi a continuat o scurtă ((34)) vreme cu scopul exercitării dreptului la judecată individuală, deşi mai târziu o dominare încrezută din partea conducătorilor recunoscuţi a ţinut pe loc roţile progresului şi le-a menţinut de atunci încoace strict în liniile tradiţionale, şi a pus o interdicţie asupra tuturor celor care păşesc neînfricat în afara lor.

Astfel văzut, protestantismul nu mai este un protest împotriva bisericii mame, ca la început. Aşa cum a remarcat recent un scriitor pentru presă: „Ism-ul este tot cu noi, dar ce s-a întâmplat cu protestul?” Protestanţii par să fi uitat — pentru că într-adevăr ignoră — înseşi motivele protestului originar, şi, ca sisteme, ei sunt purtaţi de curent repede înapoi spre braţele deschise ale „Sfintei (?) Biserici Mame”, unde sunt invitaţi cu generozitate şi asiguraţi de o primire cordială.

„Să întindem spre voi mâna noastră cu afecţiune” (spune Papa Leon protestanţilor în renumita* lui enciclică adresată „prinţilor şi popoarelor de pe pământ”), „şi să vă invităm la unitatea care nu i-a lipsit niciodată Bisericii Catolice şi care nu poate lipsi niciodată. De mult v-a chemat mama noastră comună la sânul ei; de mult v-au aşteptat toţi catolicii din lume cu nerăbdarea iubirii frăţeşti. ... Inima noastră, chiar mai mult decât glasul nostru, vă cheamă, dragi fraţi, care timp de trei secole trecute aţi fost în dezacord cu noi în credinţa creştină”.

Din nou, în enciclica sa către Biserica Romană din America**, Papa Leon spune: „Gândurile noastre se întorc acum spre cei care nu sunt de acord cu noi în chestiuni de credinţă creştină. ... Cât de preocupaţi suntem de mântuirea lor; cu ce ardoare a sufletului dorim ca ei să fie readuşi în cele din urmă în braţele bisericii, mama comună a tuturor! ... Cu siguranţă nu trebuie să-i lăsăm în seama fanteziilor lor, ci cu blândeţe şi caritate săi atragem, folosind orice mijloc de convingere pentru a-i determina să examineze îndeaproape fiecare parte a doctrinei catolice şi să se elibereze de ideile preconcepute”.

((35))

Şi în „Scrisoarea apostolică adresată poporului englez” (1895), el rosteşte rugăciunea următoare: „O, binecuvântată Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu şi blânda noastră Regină şi Mamă, priveşte cu milă asupra Angliei. ... O, Mamă duioasă, mijloceşte pentru fraţii noştri despărţiţi, pentru ca ei să poată fi uniţi împreună cu noi în adevăratul staul, cu Păstorul Suprem, Vicarul Fiului tău” — adică el însuşi, Papa.

Spre propăşirea aceluiaşi plan au fost iniţiate „Misiuni pentru protestanţi” sub grija celor cunoscuţi ca „Fraţii Paulişti”. Aceste adunări au fost şi sunt ţinute în oraşele mari. Ele sunt conduse pe liniile împăcării şi explicării; se cer întrebări scrise de la protestanţi şi se dă răspuns la ele în public; şi se distribuie cu generozitate pliante pentru protestanţi. Protestanţii recunosc practic poziţia romană şi în realitate nu au de dat nici un răspuns; şi cine poate răspunde şi o face, şi se referă la fapte, este denunţat ca perturbator atât de către protestanţi cât şi de către catolici.

Orice persoană inteligentă poate vedea cât de uşor este prins în capcană protestantismul prin această vicleană şiretenie, şi cât de perceptibil este îndreptat curentul popular către Biserica Romei, care este schimbată într-adevăr în voce şi putere, dar este neschimbată în inimă, şi care justifică încă inchiziţia şi alte metode de-ale ei din veacurile întunecate pretinzându-şi dreptul, ca şi conducătoare a pământului, să pedepsească pe eretici cum îi place ei.

Este clar, prin urmare, că în timp ce multe suflete credincioase, în necunoştinţă de starea reală a cazului, s-au închinat lui Dumnezeu cu reverenţă şi cu evlavie în cadrul acestor sisteme Babilon, totuşi aceasta nu schimbă faptul că ele, toate, sunt sisteme „prostituate”. Confuzia domneşte în toate; şi numele Babilon se potriveşte bine întregii familii — mamă, fiice şi complici, naţiunile numite creştinătate. Apoc. 18:7; 17:2-6, 18.

((36))

Să se ţină minte deci, că în marile sisteme politico-eclesiastice pe care oamenii le numesc creştinătate, dar pe care Dumnezeu le numeşte Babilon, avem nu numai temelia, ci şi suprastructura şi vârful care încununează, al ordinii sociale de acum. Acest lucru este sugerat în termenul acceptat în mod general, creştinătate, care mai recent este aplicat nu numai la acele naţiuni care sprijină sectele creştine prin legislaţie şi impozitare, ci şi la toate naţiunile care arată toleranţă faţă de creştinătate fără a o favoriza sau a o sprijini într-un mod definit; ca, de exemplu, Statele Unite.

Doctrina „dreptului divin al regilor”, învăţată sau sprijinită de aproape toate sectele, este temelia vechiului sistem civil, şi a dat mult timp autoritate, demnitate şi stabilitate regatelor Europei; şi doctrina numirii şi autorităţii divine a clerului a împiedicat pe copiii lui Dumnezeu de la progresul în lucrurile divine, şi i-a legat cu lanţurile superstiţiei şi ignoranţei de venerarea şi de adorarea semenilor lor imperfecţi, şi de doctrinele, tradiţiile şi interpretările date de ei Cuvântului lui Dumnezeu. Această întreagă ordine de lucruri trebuie să cadă şi să treacă în bătălia acestei zile mari — ordinea de lucruri care a ţinut pe oameni timp de secole docili sub puterile stăpânitoare civile, sociale şi religioase. Toată această ordine a fost prin permisiunea lui Dumnezeu (nu prin hotărârea şi aprobarea Lui, cum pretind ei). Dar aceasta, deşi a fost în sine un rău, a servit temporar unui scop bun, pentru prevenirea anarhiei, care este nemăsurat mai rea, pentru că oamenii nu erau pregătiţi să facă mai bine pentru ei înşişi şi pentru că timpul Împărăţiei Milenare a lui Cristos nu venise încă. Prin urmare, Dumnezeu a îngăduit ca diferitele înşelări să câştige credibilitate pentru a ţine pe oameni în frâu până la „Timpul Sfârşitului” — sfârşitul „Timpurilor Neamurilor”.

((37))

Soarta Babilonului

În pagina profetică putem citi clar soarta Babilonului, a creştinătăţii; şi este exprimată tot aşa de clar în semnele timpurilor. Faptul că nimicirea lui va fi bruscă, violentă şi completă este exprimat în mod convingător astfel: „Atunci un înger puternic a ridicat o piatră ca o mare piatră de moară şi a aruncat-o în mare, zicând: «Cu aşa violenţă va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit».” (Apoc. 18:8, 21; Ier. 51:63, 64, 42, 24-26.) Şi totuşi, că el urma să sufere un proces treptat de nimicire este arătat de Daniel (7:26). „Apoi se va aşeza judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna.” Stăpânirea papală (şi mare parte din reverenţa abjectă a oamenilor pentru bisericism în general), aşa cum s-a arătat deja*, a fost doborâtă la începutul Timpului Sfârşitului — 1799; şi cu toate că procesul următor de distrugere a fost încet şi au existat semne ocazionale de aparentă redresare, care n-au părut niciodată mai măgulitoare decât în prezent, siguranţa distrugerii finale a papalităţii este clară şi lupta ei de moarte va fi violentă. Mai întâi însă, ea trebuie să obţină mai mult din prestigiul ei de odinioară, care va fi împărţit cu o asociere confederată a fiicelor ei. Ele vor fi ridicate împreună pentru a putea fi aruncate jos cu violenţă.

Că pedeapsa Babilonului este mare, este un lucru sigur. Este scris profetic: „Şi Dumenzeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui”. „Şi a răzbunat sângele robilor Săi din mâna ei.” „Păcatele ei au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei. Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei! Turnaţi de două ori mai mult în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit ((38)) pe sine însăşi şi a trăit în lux, pe atât daţi-i chin şi întristare. Pentru că zice în inima ei: «Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi vedea întristarea»” (Apoc. 16:19, 19:2; 18:5-7). Deşi aplicarea cea mai largă a acestor cuvinte este desigur la papalitate, ea implică şi pe toţi care sunt într-o măsură oarecare în unire sau simpatie cu ea. Toţi aceştia vor fi părtaşi la pedepsele ei (Apoc. 18:4). Cu toate că împăraţii pământului au urât-o pe prostituată şi au respins-o (Apoc. 17:16), totuşi ea spune: „Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă”, se laudă zgomotos cu dreptul ei de a conduce neamurile şi pretinde că puterea ei anterioară va fi în curând recâştigată.

Citatul următor dintr-un ziar catolic de dată recentă este o dovadă clară a lăudăroşeniilor şi ameninţărilor ei:

„Papalitatea va câştiga suveranitatea ei pământească pentru că este folositoare şi convenabilă pentru Biserică. Îi dă capului executiv al bisericii o libertate mai deplină şi o stăpânire mai deplină. Papa nu poate fi mult timp supusul vreunui împărat. Nu este în concordanţă cu funcţia divină să fie astfel. Îl restrânge şi-i limitează influenţa pentru bine. Europa i-a recunoscut această influenţă şi va fi obligată să i se închine în timpuri de nevoie mai mari decât acesta. Mişcările sociale şi mâna roşie a anarhiei vor încorona totuşi pe Leon sau pe succesorul lui cu realitatea puterii pe care o simbolizează al treilea cerc, şi care odată era recunoscută universal”.

Da, pe măsură ce ziua necazului se apropie, eclesiasticismul se va strădui să-şi folosească puterea şi influenţa din ce în ce mai mult pentru a-şi asigura bunăstarea politică proprie, prin controlul ei asupra elementelor agitate ale societăţii; dar în criza din viitorul apropiat, elementul nelegiuit va nesocoti orice influenţă conservatoare şi va trece peste orice constrângeri, mâna roşie a Anarhiei îşi va face lucrarea ei cumplită, iar Babilonul, creştinătatea, din punct de vedere social, politic şi eclesiastic, va cădea.

((39))

„De aceea”, spune scriitorul inspirat, adică, din cauză că ea se va lupta cu violenţă pentru viaţă şi putere — „într-o singură zi [pe neaşteptate] vor veni nenorocirile ei: moarte, întristare şi foamete. Şi va fi arsă în foc [foc simbolic — calamităţi nimicitoare], pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este puternic.” Apoc. 18:8.

„Aşa vorbeşte Domnul: «Iată, ridic împotriva Babilonului şi împotriva locuitorilor Caldeii [toţi în simpatie cu Babilonul] un vânt nimicitor. Trimit împotriva Babilonului nişte vânturători care-l vor vântura şi-i vor goli ţara. Vor veni din toate părţile asupra lui, în ziua necazului. ... Nimiciţi toată oştirea lui!” Ier. 51:1-3.

„Voi răsplăti Babilonului [papalităţii în mod special], şi tuturor locuitorilor Caldeii [sau Babiloniei — creştinătăţii, tuturor naţiunilor aşa-zisei lumi creştine], sub ochii voştri, tot răul pe care l-au făcut Sionului, zice Domnul” (Ier. 51:24). Amintindu-ne de lungul şir de rele prin care Babilonul a asuprit şi a zdrobit pe sfinţii Celui-Prea-Înalt, (adevăratul Sion) şi cum este scris că Dumnezeu îi va răzbuna pe aleşii Săi, şi aceasta fără întârziere; că El le va răsplăti duşmanilor Săi după faptele lor; că El va răsplăti Babilonului (Luca 18:7, 8; Isa. 59:18; Ier. 51:6), începem să înţelegem că îl aşteaptă o nenorocire îngrozitoare. Decretele oribile ale papalităţii — ocara şi răsplata căreia şi le atrage asupra sa şi protestantismul prin actuala sa asociere compromiţătoare cu ea — pentru arderea, măcelărirea, exilarea, întemniţarea şi torturarea sfinţilor în toate modurile imaginabile, îndeplinite cu aşa cruzime diavolească în zilele puterii ei prin braţul statului, a cărui putere a ceruto şi a primit-o, îşi aşteaptă măsura deplină de răsplătire dreaptă; pentru că ea trebuie să primească „de două ori cât faptele ei”. Şi naţiunile (creştinătăţii) care au luat parte la crimele şi la vina ei trebuie să bea cu ea până la drojdie acel potir amar.

((40))

„Voi pedepsi pe Bel în Babilon [dumnezeul Babilonului — papa], îi voi smulge din gură ce a înghiţit [în situaţia sa extremă, el va respinge marile „cuvinte arogante” şi titlurile blasfematoare pe care de mult timp şi le-a însuşit — că el este vicarul infailibil, „înlocuitorul lui Cristos”, „un alt Dumnezeu pe pământ” etc.] şi neamurile nu se vor mai îngrămădi în el: chiar şi zidul [puterea civilă care odată îl apăra şi care într-o anumită măsură îl mai apără] Babilonului va cădea. ... Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Zidurile cele largi ale Babilonului vor fi surpate şi porţile lui cele înalte vor fi arse cu foc [vor fi nimicite]. Astfel popoarele muncesc degeaba, şi neamurile se obosesc pentru foc [să proptească şi să salveze zidurile Babilonului]!»” (Ier. 51:44, 58). Aceasta arată orbirea oamenilor şi autoritatea pe care o are Babilonul asupra lor, că ei se vor strădui să-l sprijine împotriva celor mai bune interese ale lor; dar în ciuda luptei lui disperate pentru viaţă şi pentru a-şi menţine prestigiul şi influenţa, Babilonul se va duce la fund ca o piatră mare de moară aruncată în mare, ca să nu se mai ridice niciodată; „pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este puternic”. Numai atunci îşi vor da seama oamenii de minunata lor eliberare şi că răsturnarea lui a fost prin mâna lui Dumnezeu. Apoc. 19:1, 2.

Astfel este soarta Babilonului, a creştinătăţii, pe care Isaia şi alţi profeţi au prevăzut-o şi au prezis-o. Şi având în vedere faptul că în interiorul lui se află mulţi din poporul drag al Lui, Domnul, prin profetul Său (Isa. 13:1, 2), porunceşte celor sfinţiţi ai Săi zicând: „Ridicaţi un steag [steagul binecuvântatei evanghelii a adevărului, lipsit de erorile tradiţionale care l-au întunecat mult timp] pe un munte pleşuv [printre cei care formează adevărata Împărăţie embrionară a lui Dumnezeu], înălţaţi glasul spre ei [vestiţi serios şi larg acest adevăr oilor dezorientate ((41)) din turma Domnului care sunt încă în Babilon], faceţi semne cu mâna [faceţi-i să vadă puterea adevărului exemplificată, precum şi să audă vestirea lui], ca [ei, cei doritori şi ascultători, adevăratele oi] să nu intre pe porţile celor nobili [pentru ca ei să poată înţelege binecuvântările celor cu adevărat consacraţi şi moştenitori ai Împărăţiei cereşti].”

Astfel glasul de avertizare merge către „cine are urechi de auzit”. Ne aflăm în timpul ultimei etape sau a etapei Laodiceene a marii biserici nominale evanghelice formate din grâu şi neghină (Apoc. 3:14-22). Ea este mustrată pentru încropeala, mândria, sărăcia spirituală, orbirea şi goliciunea ei, şi este sfătuită să părăsească repede căile ei rele înainte de a fi prea târziu. Dar Domnul ştia că numai puţini vor asculta avertismentul şi chemarea; şi astfel făgăduinţa răsplăţii este dată, nu întregii mase a celor cărora li se adresează, ci celor puţini care au încă urechi pentru adevăr şi care înving dispoziţia generală şi spiritul Babilonului: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie. Cine are urechi [dispoziţia de a asculta şi de a ţine seama de cuvântul Domnului] să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor”. Dar asupra celor care nu au urechi, nu au dispoziţia de a asculta, Domnul Îşi va revărsa indignarea.

Că atitudinea întregii creştinătăţi, cu puţine excepţii individuale, este aceea de mândrie, siguranţă de sine şi satisfacţie, este evident şi pentru observatorul neglijent. Ea încă spune în inima ei: „Stau ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi vedea întristarea”. Încă se mai slăveşte pe sine şi trăieşte în desfătare. Ea spune: „Sunt bogată, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu-şi dă seama că este „ticăloasă, vrednică de plâns, săracă, oarbă ((42)) şi goală”. Ea nu ascultă nici sfatul Domnului să cumpere de la El (cu preţul jertfirii de sine) aur curăţit prin foc (adevăratele bogăţii, bogăţiile cereşti, „natura divină”), şi haine albe (haina dreptăţii lui Cristos atribuite, pe care acum atât de mulţi o leapădă, pentru a apărea înaintea lui Dumnezeu în propria lor nedreptate), şi să-şi ungă ochii cu alifie (consacrare şi supunere totală la voinţa divină, aşa cum este exprimată în Scripturi), pentru ca să poată vedea şi să poată fi vindecată. Apoc. 3:18.

Spiritul lumii a pus atât de complet stăpânire pe puterile eclesiastice ale creştinătăţii, încât reformarea sistemelor este imposibilă; şi indivizii nu pot scăpa de destinul acestora numai printr-o retragere promptă şi oportună din ele. A sosit ceasul judecăţii şi chiar acum mâna de avertizare a providenţei divine scrie pe zidurile ei cuvintele misterioase: „Mene, mene, techel, ufarsin” — DUMNEZEU ŢI-A NUMĂRAT ZILELE DOMNIEI ŞI I-A PUS CAPĂT! AI FOST CÂNTĂRIT ÎN BALANŢĂ ŞI AI FOST GĂSIT UŞOR! Şi profetul (Isaia 47) vorbeşte acum zicând:

„Coboară-te şi stai în ţărână, fecioară, fiica Babilonului [spus în derâdere pentru pretenţia ei la puritate]; şezi pe pământ, fără scaun de domnie, fiica caldeenilor; căci nu te vor mai numi delicată şi plăcută. ... Ţi se va descoperi goliciunea şi ţi se va vedea ruşinea. Mă voi răzbuna şi nu voi cruţa pe nimeni. ... Stai în întuneric şi taci, fiică a caldeenilor, căci nu te vor mai numi împărăteasa împărăţiilor. ... Tu ziceai: «Voi fi împărăteasă pentru totdeauna!» şi nu te-ai gândit, nici nu ţi-ai adus aminte că lucrul acesta se va sfârşi.

Ascultă însă acum, tu cea dedată plăcerilor, care trăieşti fără grijă şi zici în inima ta: «Eu sunt şi nu este alta ca mine; nu voi fi niciodată văduvă şi nu voi fi niciodată lipsită de copii!» Şi totuşi aceste două ((43)) lucruri vor veni deodată peste tine, în aceeaşi zi: şi pierderea copiilor şi văduvia [compară Apoc. 18:8]: vor veni asupra ta cu putere mare, în ciuda tuturor vrăjitoriilor tale şi a multelor tale descântece. Căci te încredeai în răutatea ta şi ziceai: «Nimeni nu mă vede!» Înţelepciunea [lumească] şi ştiinţa ta te-au amăgit, încât ziceai în inima ta: «Eu sunt şi nu este alta ca mine». Dar un rău va veni peste tine, fără săi vezi zorile; o nenorocire va cădea peste tine, fără să fii în stare să te aperi; şi deodată va veni peste tine prăpădul, pe care nu-l bănuiai [înainte].” Compară versetul 9 şi Apocalipsa 18:7.

Aceasta fiind declaraţia solemnă împotriva Babilonului, bine va fi pentru toţi cei care ascultă glasul de avertizare şi îndrumarea Domnului pentru cei din poporul Său care mai sunt încă între hotarele ei; pentru că, „Aşa vorbeşte Domnul: «... Fugiţi din Babilon, şi fiecare să-şi scape viaţa, ca nu cumva să fiţi nimiciţi în nelegiuirea lui! Căci acesta este timpul de răzbunare pentru Domnul: El îi va răsplăti după faptele lui. ... Deodată Babilonul a căzut şi a fost zdrobit! ... Am căutat să îngrijim Babilonul, dar nu s-a vindecat. Părăsiţi-l ... căci pedeapsa lui a ajuns până la ceruri şi se înalţă până la nori. ... Ieşiţi din mijlocul lui, poporul Meu, şi fiecare să-şi scape viaţa, de mânia aprinsă a Domnului!»” Ier. 51:1, 6, 8, 9, 45. Compară cu Apoc. 17:3-6; 18:1-5.

Pentru cei care ascultă porunca aceasta, să iasă afară din Babilon, nu există decât un loc de refugiu; şi acela este, nu într-o nouă sectă şi robie, ci în „locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt” — locul sau condiţia consacrării totale, simbolizată prin Sfânta Sfintelor din Cortul Întâlnirii şi din Templu (Ps. 91). „Cel ce stă în locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt se va odihni la umbra Celui-Atotputernic.” ((44)) Şi aceştia pot spune într-adevăr în mijlocul calamităţilor din această zi rea: „El îDomnulş este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!”

A ieşi din Babilon nu poate însemna o emigrare fizică din mijlocul naţiunilor creştinătăţii; pentru că nu numai creştinătatea, ci tot pământul va fi mistuit de focul [necazul înfocat al] mâniei Domnului, cu toate că partea cea mai cumplită a mâniei Lui va fi împotriva naţiunilor luminate ale creştinătăţii, care au cunoscut sau cel puţin au avut ocazii abundente să cunoască voia Domnului. Ideea poruncii este o despărţire de toate jugurile obligatorii ale creştinătăţii — a nu avea nici o parte în organizaţiile ei civile, sociale sau religioase; şi aceasta, atât din principiu cât şi dintr-o tactică înţeleaptă şi condusă divin.

În baza principiului, de îndată ce lumina crescută a adevărului secerişului ne luminează minţile şi descoperă deformările erorii, trebuie să fim loiali celui dintâi şi să o înlăturăm pe cea din urmă prin retragerea de la ea a întregii noastre influenţe şi a întregului nostru sprijin. Aceasta implică retragerea din diferitele organizaţii religioase, ale căror doctrine prezintă într-o lumină falsă şi fac fără valoare Cuvântul lui Dumnezeu, şi ne situează în atitudinea de străini faţă de toate puterile civile existente; însă nu străini care se împotrivesc, ci străini paşnici şi care se supun legilor, care dau Cezarului lucrurile care sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu; străini a căror cetăţenie este în ceruri, şi nu pe pământ; şi a căror influenţă este întotdeauna favorabilă dreptăţii, justiţiei, milei şi păcii.

Principiul în unele cazuri şi tactica în altele, ne-ar separa de diferitele aranjamente sociale care sunt printre oameni. În baza principiului, acesta ar elibera pe oricine este încurcat cu jurămintele şi obligaţiile diferitelor societăţi secrete; pentru ((45)) că voi care eraţi în întuneric sunteţi acum lumină în Domnul, şi ar trebui să umblaţi ca şi copii ai luminii, neavând nici o părtăşie cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobându-le. Efes. 5:6-17.

Dar pe măsură ce venim din ce în ce mai aproape de marea criză din această „zi rea”, ea va fi fără îndoială evidentă pentru cei care văd situaţia din punctul de vedere al „cuvântului sigur al prorociei”, căci, chiar dacă ar exista cazuri în care principiul n-ar fi implicat, ar face parte din înţelepciune a se retrage din diferitele robii sociale şi financiare care trebuie inevitabil să cedeze în faţa ravagiilor revoluţiei şi anarhiei mondiale. În acel timp (şi, ţineţi minte, va fi probabil în următorii câţiva ani) instituţiile financiare, inclusiv companiile de asigurare şi societăţile de binefacere, vor cădea; şi „comorile” din ele se vor dovedi cu totul fără valoare. Aceste peşteri şi stânci ale munţilor nu vor da dorita protecţie de mânia acestei „zile rele”, când marile valuri ale nemulţumirii populare izbesc şi spumegă împotriva munţilor (a împărăţiilor — Apoc. 6:15-17; Ps. 46:3); şi va veni timpul când oamenii „îşi vor arunca argintul pe străzi şi aurul lor le va fi ca o necurăţie. Argintul sau aurul lor nu poate să-i scape, în ziua mâniei Domnului; nu poate [cu bogăţia lor] nici să le sature sufletul, nici să le umple măruntaiele; căci el i-a făcut să cadă în nelegiuirea lor” (Ezec. 7:19. Compară şi versetele 12-18, 21, 25-27). Astfel va face Domnul viaţa unui om mai preţioasă decât aurul curat, chiar mai preţioasă decât aurul din Ofir. Isa. 13:12.

Dar cei care au făcut din Cel-Prea-Înalt locul lor de scăpare nu trebuie să se teamă de apropierea acestor timpuri. El îi va acoperi cu penele Lui şi sub aripile Lui se vor încrede; da, El le va arăta mântuirea Lui. Pe măsură ce confuzia cea mai grozavă se apropie, ei îşi pot mângâia inimile cu asigurarea binecuvântată că „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi”; şi pot spune: „De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar răsturna pământul [chiar dacă ((46)) ordinea socială actuală ar fi în întregime răsturnată] şi s-ar zgudui munţii [împărăţiile] în inima mărilor [biruite de anarhie], chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega, şi s-ar ridica până acolo încât să se cutremure munţii”. Dumnezeu va fi în mijlocul sfinţilor Săi credincioşi, care fac din El locul lor de scăpare, şi ei nu vor fi clătinaţi. Dumnezeu va ajuta Sionul devreme în dimineaţa Milenară; el va fi „socotit vrednic să scape de toate acestea care se vor întâmpla” în lume. Ps. 46; Luca 21:36.

„Norii de îndoială se adună”

„Tatăl nostru, acum când inimile noastre se descătuşează
De crezurile care numele-Ţi dezonorează,
Lasă încă altarele noastre sfinţite
Să ardă cu flacăra credinţei infinite.

Ajută-ne să citim a Învăţătorului nostru voinţă,
Prin toată întinarea care
Chipul Său sfânt întunecă încă,
Şi iarăşi să-l vedem.

Pe fratele om, prietenul compătimitor,
Care suferinţa umană deplânge,
Şi-n mijlocul vrăjmaşilor înfuriaţi rosteşte
Cuvinte rugătoare de iertare.

Dacă în toiul norilor de îndoială
Inimile ne slăbesc şi se răcesc,
Puterea fără care viaţa nu se poate,
Iubirea Ta să n-o reţină de la noi.

Rugile noastre le primeşte, păcatele noastre le iartă,
Zelul tinereţii noastre reînnoieşte;
Vieţi mai sfinte în noi croieşte,
Pe cari să le trăim şi lucrare mai nobilă să împlinim.”

Versurile de mai sus au fost citite de către Dr. Oliver Wendell Holmes, în faţa membrilor Uniunii Tinerilor Creştini, în Boston, la 1 iunie 1893. Acestea indică faptul că el îşi dădea seama într-o măsură de întunericul care ameninţă Babilonul.