BABILONUL ÎNAINTEA MARII CURŢI DE JUSTIŢIE

CONFUZIA LUI — ECLESIASTICĂ

biserica adevărată, cunoscută domnului, nu are deloc parte de judecăţile babilonului — situaţia religioasă a creştinătăţii nu prezintă nici un contrast optimist cu situaţia politică — marea confuzie — responsabilitatea de a conduce apărarea îi revine clerului — spiritul marii reforme este mort — preoţii şi poporul sunt în aceeaşi situaţie — acuzaţiile aduse — apărarea — este propusă o confederaţie — sfârşitul căutat — mijloacele adoptate — spiritul general al compromisului — judecata merge împotriva instituţiilor religioase ale creştinătăţii

„Stăpânul i-a zis: «Rob rău, te voi judeca după cuvintele tale!»” Luca 19:22.

ÎN TIMP CE aici analizăm judecata actuală a marii biserici creştine nominale, să nu uităm că există şi o Biserică adevărată a lui Cristos, aleasă, preţioasă, consacrată lui Dumnezeu şi adevărului Său în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite. Ei nu sunt cunoscuţi lumii ca un corp compact; dar ca indivizi sunt cunoscuţi Domnului, care judecă nu doar după ce se vede cu ochiul şi ce se aude cu urechea, ci care discerne şi judecă gândurile şi intenţiile inimii. Şi oricât de larg ar putea fi ei răspândiţi, fie că stau singuri ca „grâu” în mijlocul neghinei, sau împreună cu alţii, ochiul lui Dumnezeu este întotdeauna asupra lor. Locuind ((158)) în locul tainic al Celui-Prea-Înalt (sfinţiţi, puşi deoparte cu totul pentru Dumnezeu), ei vor locui sub umbra Celui Atotputernic, în timp ce marile sisteme religioase care-I poartă numele în necredincioşie au parte de judecăţile Domnului (Ps. 91:1; 14-16). Aceştia nu au parte de judecata marelui Babilon, ci sunt iluminaţi înainte şi chemaţi afară din el (Apoc. 18:4). Această clasă este descrisă şi în mod fericit mângâiată în Psalmul 91 şi 46. În mijlocul multor declaraţii de evlavie numai formale şi prefăcute, ochiul veghetor al Domnului discerne pe cei adevăraţi şi-i conduce în păşuni verzi şi la ape liniştite, şi face ca inimile lor să se bucure în adevărul Său şi în iubirea Sa. „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” (2 Tim. 2:19); în estimarea Sa, ei constituie adevărata Biserică, Sionul pe care Domnul l-a ales (Ps. 132:13-16) şi despre care este scris: „Sionul aude lucrul acesta şi se bucură; fiicele lui Iuda se înveselesc de judecăţile Tale, Doamne” (Ps. 97:8). Domnul îi va conduce în siguranţă cum îşi conduce un păstor oile. Dar în timp ce avem în minte că există o astfel de clasă — o Biserică adevărată, ai cărei membri, fiecare dintre ei, sunt cunoscuţi şi dragi Domnului, fie că nouă ne sunt cunoscuţi sau necunoscuţi, aceştia trebuie să fie ignoraţi aici când analizăm ceea ce declară ei că sunt şi ceea ce lumea recunoaşte ca biserică, şi la ceea ce profeţii se referă sub multe nume semnificative care descriu marea biserică nominală căzută din har, şi când observăm judecăţile lui Dumnezeu asupra ei în acest timp de seceriş al Veacului Evanghelic.

Dacă puterile civile ale creştinătăţii sunt dezorientate şi strâmtorarea neamurilor este vizibilă peste tot, situaţia religioasă desigur că nu prezintă nici un contrast optimist de pace şi securitate; căci eclesiasticismul modern, asemenea neamurilor, este prins în plasa ţesută de el însuşi. Dacă neamurile, după ce au semănat în vânt seminţele nedreptăţii, sunt gata să secere o recoltă abundentă într-o furtună de necaz, ((159)) marea biserică nominală, creştinătatea eclesiastică, care a participat la semănat, va participa şi la secerat.

Marea biserică nominală de mult a învăţat ca doctrine preceptele oamenilor; şi, ignorând în mare măsură Cuvântul lui Dumnezeu ca singura regulă de credinţă şi de viaţă evlavioasă, a vestit cu îndrăzneală multe doctrine care se contrazic şi care dezonorează pe Dumnezeu, şi a fost necredincioasă faţă de măsura de adevăr pe care l-a reţinut. Ea n-a cultivat şi n-a manifestat spiritul lui Cristos şi a absorbit larg spiritul lumii. A lăsat jos barierele staulului şi a chemat înăuntru caprele, şi chiar a încurajat lupii să intre şi să-şi facă lucrarea lor rea. I-a plăcut să lase pe Diavol să semene neghină printre grâu şi acum are parte de roadele semănării sale — de câmpul înfloritor de neghină. Există puţină apreciere faţă de relativ puţinele spice de „grâu” rămase acolo şi aproape nu se face nici un efort de a împiedica sufocarea lor de către „neghină”. „Grâul” şi-a pierdut valoarea pe piaţa creştinătăţii, şi copilul lui Dumnezeu umilit, credincios, constată că este, ca şi Domnul lui, dispreţuit şi respins de oameni şi rănit în casa presupuşilor săi prieteni. Formele de evlavie iau locul puterii ei şi ritualurile atrăgătoare înlocuiesc închinarea din inimă.

Cu mult timp în urmă doctrinele contradictorii au împărţit biserica nominală în numeroase secte antagoniste, fiecare pretinzând a fi unica biserică adevărată pe care a sădit-o Domnul şi apostolii, şi împreună au reuşit să dea lumii o denaturare atât de exagerată a caracterului şi planului Tatălui nostru ceresc, încât mulţi oameni inteligenţi se întorc cu dezgust şi-L dispreţuiesc pe Creatorul, şi chiar încearcă să-I nege existenţa.

Biserica Romei, cu infailibilitate asumată, pretinde că scopul divin este să chinuiască veşnic în foc şi pucioasă pe toţi „ereticii” care resping doctrinele ei. Iar pentru alţii ea furnizează un chin limitat numit Purgatoriu, din care se ((160)) poate obţine o eliberare prin penitenţe, posturi, rugăciuni, lumânări sfinte, tămâie şi „sacrificiile” bine plătite ale liturghiei. Ea pune astfel la o parte eficacitatea sacrificiului ispăşitor al lui Cristos şi pune destinul etern al omului în mâinile preoţilor uneltitori, care pretind astfel puterea de a deschide cerul sau a-l închide cui vreau ei. Ea înlocuieşte puterea lui vitală cu forme de evlavie şi înalţă chipuri şi imagini pentru a fi adorate de susţinătorii ei în loc să înalţe în inimi pe Dumnezeul cel nevăzut şi pe iubitul Său Fiu, Domnul şi Mântuitorul nostru. Ea înalţă o clasă preoţească rânduită de om la conducere în biserică, în opoziţie cu învăţătura Domnului nostru, „Voi să nu vă numiţi Rabi fiindcă unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi «Tată» să nu numiţi pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri” (Mat. 23:8, 9). De fapt, papalitatea prezintă cea mai completă contrafacere a adevăratului creştinism şi cu îndrăzneală pretinde a fi biserica cea adevărată.*

*Vol. II, cap. 9 şi Vol. III, cap. 3

Mişcarea „Reformei” a îndepărtat unele dintre doctrinele false ale papalităţii şi a condus pe mulţi afară din acel sistem nelegiuit. Reformatorii au atras atenţia asupra Cuvântului lui Dumnezeu şi au afirmat dreptul la judecată personală în studiul lui, şi de asemenea a recunoscut în mod necesar dreptul fiecărui copil al lui Dumnezeu să propovăduiască adevărul fără autorizarea papilor şi episcopilor, care în mod fals au pretins succesiune în autoritatea celor doisprezece apostoli originari. Dar curând acea lucrare bună de protest împotriva bisericii nelegiuite, anticreştine, false a Romei a fost biruită de spiritul lumii; şi curând protestanţii, cum erau numiţi aceştia, au format organizaţii noi, care, împreună cu adevărurile pe care le găsiseră, au continuat multe dintre erorile vechi şi au adăugat altele noi; şi totuşi fiecare a continuat să reţină puţin adevăr. Rezultatul a fost ((161)) un amestec de crezuri contradictorii care se războiau cu raţiunea, cu Cuvântul lui Dumnezeu şi una cu alta. Şi deoarece energia investigatoare a perioadei Reformei s-a stins curând, acestea s-au fosilizat repede şi aşa au rămas până în ziua de astăzi.

Pentru a construi şi a continua aceste sisteme doctrinare eronate de „Teologie Sistematică”, aşa cum o numesc ei, au fost acordate nestingherit timp şi talent. Oamenii lor învăţaţi au scris volume masive pentru ca alţii să le studieze în locul Cuvântului lui Dumnezeu; în acest scop au fost fondate şi generos înzestrate seminarii teologice; şi de la acestea au ieşit tineri instruiţi în erorile lor ca să înveţe şi să întărească poporul în ele. Iar poporul, învăţat să privească pe aceşti oameni ca fiind slujitorii stabiliţi ai lui Dumnezeu, succesorii apostolilor, le-au acceptat cuvintele fără să cerceteze Scripturile cum făceau nobilii bereeni din zilele lui Pavel (Fapt. 17:11), să vadă dacă lucrurile date lor ca învăţătură erau aşa.

Dar acum secerişul acestei întregi semănări a venit, ziua socotelii a sosit, şi mare este confuzia şi nedumerirea întregii biserici nominale a fiecărei denominaţii, şi îndeosebi a clerului, căruia îi revine responsabilitatea de a conduce apărarea în această zi de judecată în prezenţa multor acuzatori şi martori, şi, dacă este posibil, de a inventa un remediu ca să salveze de completa nimicire ceea ce ei consideră a fi biserica adevărată. Dar în confuzia actuală şi în dorinţa tuturor sectelor de a avea părtăşie unele cu altele din motive tactice, ele aproape au încetat să privească propria lor sectă ca singura biserică adevărată şi acum vorbesc una de alta ca fiind diferite „ramuri” ale unicei biserici, în ciuda crezurilor lor contradictorii, care din necesitate nu pot fi toate adevărate.

În această oră critică este, vai! un fapt lamentabil că spiritul sănătos al „Marii Reforme” este mort. Protestantismul ((162)) nu mai este un protest împotriva spiritului lui anticrist, nici împotriva lumii, a cărnii sau a Diavolului. Crezurile lui, care sunt în război cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu raţiunea şi una cu alta, şi inconsecvente cu ele însele, caută să se ascundă de examinarea publică. Lucrările lui teologice masive nu sunt decât combustibil pentru focul din această zi de judecată a creştinătăţii. Seminariile teologice principale ale lui sunt pepiniere de necredinţă, răspândind molima peste tot. Oamenii lui mari — episcopii, doctorii în teologie, profesorii de teologie şi cei mai proeminenţi şi mai influenţi clerici din marile oraşe — devin conducători spre necredinţă deghizată. Ei caută să submineze şi să distrugă autoritatea şi inspiraţia sfintelor Scripturi, să înlocuiască planul de mântuire revelat în ele cu teoria umană a evoluţiei. Ei caută o asociere mai strânsă cu Biserica Romei şi o imitare a ei, îi curtează favoarea, îi laudă metodele, îi ascund crimele; şi făcând astfel, devin uniţi cu ea în spirit. De asemenea ei sunt în conformitate strânsă şi crescândă cu spiritul lumii în toate, imitând pompa şi slava deşartă a lumii la care ei pretind că au renunţat. Remarcaţi desfăşurarea extravagantă în arhitectura, decoraţiunile şi mobilierul bisercii, datoriile grele pe care acestea le-au atras după sine, şi cerşitul şi uneltirea constantă după bani pe care acestea le-au necesitat.

Un punct de pornire marcant în această privinţă a fost introducerea în Biserica Metodistă din Lindell Avenue, St. Louis, Mo., a unei lucrări de artă reprezentând „Naşterea Domnului”, de R. Bringhurst. Este sculptată în basorelief deasupra altarului, a marii orgi şi a balconului pentru cor. Lucrarea se întinde pe o arcadă de partuzeci şi şase de picioare lăţime şi cincizeci de picioare înălţime, şi fiecare figură din ea este în mărime naturală. La cel mai înalt punct al arcadei este figura Fecioarei, stând dreaptă cu pruncul Isus în braţe. Zburând în afară de la aceste două figuri sunt ((163)) arătaţi serafimi cu trâmbiţe, vestind întronarea. Pe ambele laturi ale arcadei în sus se află îngeri care se închină cu aripile întinse. La ambele baze este figura unui înger, cel din stânga ţinând un sul de pergament cu o ghirlandă cu inscripţia: „Pace pe Pământ”, şi figura similară din dreapta purtând cuvintele de încheiere ale vestirii naşterii: „Bunăvoinţă faţă de oameni”. Un efect în plus este dat prin faptul că basorelieful este montat pe o suprafaţă înclinată la 45 de grade spre congregaţie, scoţând astfel în relief mai accentuat figurile din studiu şi adâncind proporţional umbrele.

Ce susţinere, nu numai a spiritului expunerii extravagante, ci şi a închinării la icoane a Bisericii Romei! Observaţi de asemenea aranjamentele sălilor de biliard de pe lângă unele biserici; şi unii slujitori au mers chiar până acolo încât să recomande introducerea vinurilor uşoare, iar în unele localităţi sunt îngăduite liber spectacole private şi piese de teatru.

În mare parte dintre acestea masele de membri ai bisericii au devenit uneltele binevoitoare ale clerului; iar clerul la rândul lui a satisfăcut gusturile şi preferinţele membrilor lumeşti şi influenţi. Oamenii şi-au predat dreptul şi datoria de judecată privată şi au încetat să cerceteze Scripturile pentru a dovedi ce este adevăr, şi să mediteze asupra legii lui Dumnezeu pentru a discerne ce este dreptate. Sunt indiferenţi, lumeşti, iubitori de plăcere mai mult decât iubitori de Dumnezeu: sunt orbiţi de dumnezeul acestei lumi şi sunt dispuşi să fie conduşi în orice intrigi care slujesc să prezinte dorinţe şi ambiţii lumeşti; iar clerul alimentează acest spirit şi-l satisface pentru avantaj pământesc. Dacă aceste organizaţii religioase ar cădea, funcţiile şi salariile, prestigiul şi onorurile clerului care s-a înălţat singur trebuie să cadă cu ele. De aceea ei sunt tot atât de neliniştiţi acum să ((164)) continue instituţiile creştinătăţii nominale cum erau cărturarii, fariseii şi învăţaţii legii neliniştiţi să continue iudaismul, şi pentru aceleaşi motive (Ioan 11:47, 48, 53; Fapt. 4:15-18). Şi din pricina prejudecăţilor şi ambiţiilor lumeşti, creştinii sunt tot atât de orbiţi faţă de lumina noii dispensaţii care acum răsare, cum au fost evreii în zilele primei veniri a Domnului faţă de lumina dispensaţiei evanghelice care atunci răsărea.

Acuzaţiile aduse împotriva eclesiasticismului

Acuzaţiile aduse împotriva bisericii creştine nominale sunt sentimentele lumii care se trezeşte şi ale creştinilor care se trezesc, ambii din mijlocul Babilonului şi din afara limitelor lui teritoriale. Deodată, în ultimii cinci ani mai ales, critica la adresa bisericii creştine declarate a devenit foarte vizibilă şi privirea examinatoare a întregii lumi este întoarsă asupra ei. Această critică este atât de larg răspândită încât toţi o pot auzi; este chiar în aer, este auzită în conversaţia particulară, pe străzi, pe căile ferate, în ateliere şi magazine; circulă în presa zilnică şi este un subiect aprins în toate ziarele principale, laice şi religioase. Este recunoscută de către toţi conducătorii bisericii ca o chestiune care nu prevesteşte nimic bun pentru instituţiile ei; şi se simte necesitatea de a fi tratată prompt şi înţelept (conform propriilor lor idei), dacă vreau să ferească instituţiile lor de pericolul care le ameninţă.

Biserica creştină nominală este acuzată (1) de inconsecvenţă. Se remarcă, chiar de către lume, marea deosebire între pretinsul ei standard de doctrină, Biblia, şi crezurile ei contradictorii şi în multe privinţe absurde. Doctrina blasfematoare a chinului veşnic este respinsă şi nu mai foloseşte ca să împingă pe oameni la biserică de frică; şi de la un timp sectele presbiteriene şi alte secte calviniste au fost chiar într-o furtună de critică a crezurilor ((165)) lor onorate de secole şi sunt îngrozitor clătinate. Cu discuţiile lungi asupra acestui subiect şi cu încercările disperate de apărare din partea clerului, toţi sunt familiari. Că sarcina apărării este foarte supărătoare şi este una pe care ar evita-o cu bucurie, este evident; dar ei n-o pot evita şi trebuie să conducă apărarea cât pot de bine. Rev. T. DeWitt Talmage a dat glas sentimentului popular printre ei când a spus:

„Aş vrea ca această controversă nefericită despre mărturisirea credinţei să nu-i fi fost impusă bisericii; dar acum, fiindcă este, eu spun, gata cu ea, şi să avem un nou crez”.

Cu altă ocazie acelaşi domn a spus:

„Declar, o dată pentru totdeauna, că toată această controversă de peste tot din creştinătate este diabolică şi satanică. Este în curs o încercare diabolică de a dezbina biserica; şi dacă nu se opreşte va câştiga pentru Biblie un dispreţ egal cu cel pentru un almanah din 1828 care spunea ce vreme a fost cu şase luni înainte şi în ce pătrar al lunii este bine să se planteze napi.

Ce poziţie să luăm în privinţa acestor controverse? Să stăm în afara lor. În timp ce aceste răscoale religioase sunt în străinătate, să stăm acasă şi să ne ocupăm de afaceri. Ei bine, cum aşteptăm ca un om de numai cinci sau şase picioare înălţime să-şi facă drum printr-un ocean de o mie de picioare adâncime? ... Tinerii care intră acum în slujire sunt lansaţi în cea mai densă ceaţă care a cuprins vreodată o coastă. Problema pe care doctorii încearcă s-o rezolve nu va fi rezolvată până în ziua de după ziua judecăţii”.

Foarte adevărat; ziua de după ziua judecăţii va vedea toate aceste chestiuni care produc dezorientare rezolvate, iar adevărul şi dreptatea stabilite pe pământ.

Iritarea produsă de sarcina apărării şi spaima de rezultat au fost de asemenea foarte puternic exprimate într-o rezoluţie a clericilor presbiterieni adunaţi în Chicago, nu ((166)) mult după ce a venit chemarea la judecată. Rezoluţia spune după cum urmează:

„S-a hotărât: Că noi privim cu tristeţe controversele care tulbură iubita noastră biserică, fiind dăunătoare reputaţiei, influenţei şi folosului ei, şi fiind încărcate, dacă se continuă, cu dezastru, nu numai pentru lucrarea propriei noastre biserici, ci şi pentru creştinismul nostru comun. De aceea, sfătuim serios pe fraţii noştri ca pe de o parte să evite aplicarea de noi teste de ortodoxie, folosirea aspră a puterii şi reprimarea căutării oneste şi devotate a adevărului, iar pe de altă parte sfătuim urgent pe fraţii noştri împotriva repetării asupra bisericii a teoriilor neverificate, a întrebărilor de dispută îndoielnică, şi în special unde acestea au, sau în vreo împrejurare ar putea avea, o tendinţă de a destabiliza credinţa celor neînvăţaţi în Sfintele Scripturi. De dragul bisericii noastre şi a tuturor intereselor şi activităţilor ei preţioase, cerem cu seriozitate un acord şi o încetare a litigiilor eclesiastice”.

Presbiterian Banner de asemenea a publicat următoarea referire tristă la ea, care conţine câteva recunoaşteri remarcabile a condiţiei spirituale nesănătoase a bisericii presbiteriene. Ea spune:

„Un deranj sau o alarmă într-un spital sau azil s-ar putea dovedi fatale pentru unii dintre pacienţii lor. Un domn în vârstă dintr-o instituţie de binefacere s-a amuzat o vreme bătând într-o tobă înainte de răsăritul soarelui. Autorităţile i-au cerut în final acestui «frate drăguţ» să meargă cu instrumentul său la o distanţă respectabilă. Aceasta ilustrează de ce unii pastori serioşi devin gravi când se iveşte un deranj în biserică. Biserica este ca un spital unde sunt adunate persoane bolnave de păcat care, într-un sens spiritual, sunt febrile, leproase, paralizate, rănite şi pe jumătate moarte. Un deranj cum este tulburarea crudă actuală care emană de la unele dintre Seminariile Teologice, poate distruge unele suflete care trec acum printr-o criză. ((167))

Vrea profesorul Briggs, îl rugăm, să umble încet şi să meargă mai încolo cu toba sa?”

Biserica nominală este acuzată (2) de o lipsă marcantă de acea pietate şi evlavie pe care ea o declară, deşi este admis faptul că se află ici şi colo câteva suflete cu adevărat pioase printre cei neînsemnaţi. Falsul şi ipocrizia sunt într-adevăr supărătoare, iar bogăţia şi aroganţa fac foarte vizibil faptul că săracii nu sunt bineveniţi în templele pământeşti înălţate în numele lui Cristos. Masele poporului au descoperit acest lucru şi se uită în Bibliile lor să vadă dacă acesta a fost spiritul marelui Fondator al Bisericii; şi de acolo au aflat că una dintre dovezile pe care le-a dat că El era Mesia a fost că „săracilor li se predica evanghelia”; că El le-a spus urmaşilor Săi: „Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi”; şi că ei nu trebuiau să arate nici o preferinţă pentru omul cu un inel de aur sau cu o haină mai bună etc. Ei au găsit regula de aur, de asemenea, şi au aplicat-o la conduita bisericii, colectiv şi individual. Astfel, în lumina Bibliei, ei ajung repede la concluzia că biserica este căzută din har. Şi atât de vizibilă este concluzia, încât apărătorii ei constată că sunt cuprinşi de confuzie.

Biserica nominală este acuzată (3) de neputinţa de a realiza ceea ce a pretins a fi misiunea ei; şi anume, să convertească lumea la creştinism. Cum a descoperit lumea că a venit timpul când lucrarea bisericii ar trebui să arate ceva semne de încheiere pare inexplicabil; dar cu toate acestea, întocmai cum la sfârşitul Veacului Iudeu toţi oamenii erau în aşteptarea unei mari schimbări gata să aibă loc (Luca 3:15), tot aşa acum, la sfârşitul Veacului Evanghelic, toţi oamenii sunt în aşteptare similară. Ei îşi dau seama că suntem într-o perioadă de tranziţie şi horoscopul secolului al XX-lea este plin de teroare şi de presimţiri ale unor schimbări revoluţionare mari. Neliniştea actuală a fost în mod convingător exprimată de către distinsul Henry Grady, într-o cuvântare elocventă în faţa Societăţilor Universitare, Charlottesville, Va.

((168))

Cuvintele lui au fost: „Suntem în revărsatul zorilor. ... Stelele fixe se sting de pe cer şi noi bâjbâim într-o lumină nesigură. Odată cu noaptea au venit forme ciudate. Căile stabilite s-au pierdut, drumurile noi sunt confuze şi câmpurile care se lărgesc se pierd în depărtare. Neliniştea zorilor ne împinge încoace şi încolo; dar îndoiala pândeşte în mijlocul confuziei, şi chiar pe cărările bătătorite mulţimile în mişcare s-au oprit, şi din umbră sentinelele strigă: «Cine vine acolo?» În obscuritatea dimineţii lucrează forţe extraordinare. Nimic nu este statornic sau aprobat. Miracolele din prezent dezmint adevărurile simple din trecut. Biserica este asediată din afară şi trădată dinăuntru. În spatele curţilor de justiţie arde mocnit torţa răzvrătitului şi se întrezăreşte spânzurătoarea anarhiştilor. Guvernul este controversa partizanilor şi prada jefuitorilor. Industria se zbate în strânsoarea monopolului, iar comerţul este încătuşat de limitări. Oraşele sunt umflate, iar câmpurile sunt distruse. Splendoarea se revarsă din castel, iar sărăcia pândeşte în casă. Fraternitatea universală se topeşte, iar oamenii se îngrămădesc în clase. Fluierul nihilistului tulbură ascunzişul, iar vuietul gloatei murmură de-a lungul şoselei”.

Este imposibil ca biserica să nege că sfârşitul veacului, ziua socotelii a venit; căci, fie că discerne timpul în lumina profeţiei fie că nu, faptele judecăţii îi sunt impuse şi problema va fi înţeleasă înainte de încheierea acestei perioade de seceriş.

Elesiasticismul ia poziţie şi indirect dă socoteala

Biserica ştie că ochii întregii lumi sunt îndreptaţi spre ea; că într-un fel s-a descoperit că în timp ce pretindea că însărcinarea ei este să convertească lumea, a sosit timpul când, dacă aceasta este misiunea ei, lucrarea aceea ar trebui să fie aproape dacă nu complet împlinită, şi că de fapt nu prea se deosebeşte de lume, decât în declaraţie.

((169))

Presupunând că aceasta este misiunea ei actuală, ea a pierdut din vedere scopul real al acestui Veac Evanghelic, şi anume, să „predice evanghelia aceasta a Împărăţiei în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele” şi să ajute la chemarea şi pregătirea unei „turme mici” care să constituie (cu Domnul ei) acea Împărăţie Milenară care va binecuvânta toate familiile pământului (Mat. 24:14; Fapt. 15:14-17). Ea se confruntă cu faptul că după optsprezece secole este mai departe de rezultatele cerute de pretenţiile ei decât a fost la încheierea secolului întâi. Prin urmare justificările, scuzele, o considerare şi o reexaminare a socotelilor, o redresare a faptelor şi pronosticări extravagante ale marilor realizări din viitorul foarte apropiat sunt acum la ordinea zilei, deoarece, forţată de spiritul interogării şi examinării din aceste timpuri, ea se străduieşte să vorbească în apărarea sa în faţa numeroşilor ei acuzatori.

Pentru a face faţă acuzaţiei de inconsecvenţă a doctrinei cu standardul ei recunoscut, Biblia, o vedem în mare încurcătură; căci ea nu poate nega conflictul crezurilor ei. Aşa că recurge la diferite metode, pe care oamenii chibzuiţi nu întârzie să le observe ca dovezi ale marii ei încurcături. Există mare dorinţă din partea tuturor denominaţiilor să se ţină de vechile crezuri fiindcă ele sunt funiile prin care au fost legate împreună în organizaţii distincte; şi a le distruge pe acestea deodată, ar însemna a dizolva organizaţiile; totuşi clericii sunt foarte mulţumiţi să spună cât este posibil de puţin despre ele, căci sunt foarte ruşinaţi de ele în lumina cercetătoare a acestei zile de judecată.

Unii sunt atât de ruşinaţi de ele, încât, uitând prudenţa lor lumească, favorizează îndepărtarea lor cu totul. Alţii sunt mai conservatori şi gândesc că este mai prudent să renunţe la ele treptat, iar în locul lor să introducă treptat doctrine noi, să le îmbunătăţească, să le revizuiască etc. Fiecare este familiar cu îndelungatele discuţii despre revizuirea crezului ((170)) presbiterian. La fel este şi cu încercările criticilor radicali, cum se numesc ei înşişi, de a submina autoritatea şi inspiraţia Scripturilor sacre şi de a sugera o inspiraţie a secolului al douăzecilea şi o teorie a evoluţiei complet subversivă pentru planul divin de mântuire din căderea adamică pe care Biblia o afirmă, dar pe care ei o neagă. Apoi există o altă clasă, şi încă mare, de clerici care favorizează o telogie eclectică sau de compromis, care trebuie să fie din necesitate foarte scurtă şi foarte liberală, obiectivul ei fiind să renunţe la toate obiecţiile tuturor religioniştilor, creştini şi păgâni, şi, dacă este posibil, „să-i aducă pe toţi într-o tabără”, cum au exprimat unii. Din partea unei clase largi există o laudă generală cu lucruri mari pe cale să fie îndeplinite prin mijloace recent puse în acţiune, dintre care ideea centrală este unirea sau cooperarea creştină; şi când aceasta este asigurată — cum suntem asiguraţi că va fi curând — atunci convertirea lumii la creştinism, după cum se susţine, va urma repede.

Acuzaţia de lipsă a pietăţii şi a vieţii evlavioase este de asemenea întâmpinată cu laudă — laudă cu „multe fapte minunate” care adesea sugerează cuvintele de reproş ale Domnului relatate în Matei 7:22, 23. Dar această laudă foloseşte foarte puţin intereselor Babilonului, din cauză că lipsa spiritului legii lui Dumnezeu a iubirii este, vai! prea supărător de vizibilă ca să fie ascunsă. Apărarea în ansamblu face doar mai vizibilă deplorabila stare a bisericii decăzute. Dacă acest mare eclesiasticism ar fi de fapt adevărata Biserică a lui Dumnezeu, cât de vizibil ar fi eşecul planului divin de a alege un popor pentru numele Său!

Dar în timp ce aceste diferite scuze, justificări, promisiuni şi lăudăroşenii sunt făcute de biserică, conducătorii ei văd foarte clar că ele nu vor servi mult timp pentru a o menţine în starea ei actuală divizată, dezorientată şi confuză. Ei văd că dezintegrarea şi răsturnarea urmează curând în mod sigur dacă ceva efort ((171)) puternic nu va uni sectele ei şi astfel să-i dea nu numai o poziţie mai bună în faţa lumii, ci şi o putere crescută de a-i întări autoritatea. De aceea auzim mult vorbindu-se de Unitatea Creştină; şi fiecare pas în direcţia realizării ei este anunţat ca dovadă a creşterii în spiritul iubirii şi în părtăşia creştină. Mişcarea însă nu este concepută de iubire şi părtăşie creştină crescândă, ci de frică. Se vede că furtuna prezisă a indignării şi mâniei se apropie repede şi diferitele secte se îndoiesc serios de capacitatea lor de a sta singure în izbitura violentă a furtunii.

Ca urmare toate sectele favorizează unirea; dar cum să fie realizată având în vedere crezurile lor contradictorii, este problema care dezorientează. Sunt sugerate diferite metode. Una este să se străduiască întâi să unească acele secte care sunt cele mai asemănătoare în doctrină, ca, de exemplu, diferitele ramuri ale aceloraşi familii — presbiterieni, baptişti, metodişti, catolici etc. — ca pregătire pentru unirea mai largă propusă. Alta este să se cultive în oameni o dorinţă de unire şi o dispoziţie de a ignora doctrina, şi de a se oferi o părtăşie generoasă tuturor oamenilor înclinaţi spre morală şi să se caute cooperarea lor în ceea ce ei numesc lucrare creştină. Acest sentiment îşi găseşte cei mai serioşi suporteri printre cei tineri şi de vârstă mijlocie.

Ignorarea în ultimii ani a multora dintre doctrinele controversate din trecut a ajutat la dezvoltarea în biserică a unei clase de tineri care reprezintă pe larg sentimentul „unirii” creştinătăţii. În necunoştinţă de luptele sectare din trecut, aceştia nu sunt împovăraţi de confuzia predominantă printre cei în vârstă în privinţa preorânduirii, a alegerii, a harului liber etc. Dar ei au încă învăţăturile din copilărie (iniţial de la Roma şi din veacurile întunecate), doctrina nimicitoare a chinuirii veşnice a tuturor celor care nu aud şi nu acceptă Evanghelia în veacul actual, şi teoria că misiunea Evangheliei este să convertească lumea în veacul actual ((172)) şi astfel s-o salveze de acel chin. Aceştia sunt legaţi sub diferite nume — Asociaţiile Creştine ale Tinerilor şi ale Tinerelor, Societăţile de Străduinţă Creştină, Ligile Epworth, Fiicele Regelui şi Armatele Mântuirii. Multe dintre acestea au într-adevăr „râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoştinţei”.

Credincioşi vederilor lor eronate, nescripturale, aceştia plănuiesc o „ridicare socială a lumii” care să aibă loc imediat. Este lăudabil că eforturile lor nu sunt pentru rău, ci pentru bine. Marea lor greşeală constă în urmărirea propriilor lor planuri, care oricât ar fi de binevoitoare şi înţelepte în estimarea umană, din necesitate le lipseşte înţelepciunea divină şi planul divin, singurele care vor fi încununate de succes. Toate celelalte sunt sortite eşecului. Ar fi spre marea binecuvântare a celor adevăraţi dintre ei dacă ar putea vedea planul divin, şi anume, selecţia („alegerea”) unei „turme mici” sfinţite acum, şi în curând ridicarea lumii prin turma mică atunci când va fi completă şi mult înălţată, şi când va domni cu Cristos în calitate de comoştenitoare în Împărăţia Sa Milenară. Dacă ar putea vedea aceasta, ar avea sau ar trebui să aibă efect sfinţitor asupra tuturor celor adevăraţi dintre ei — chiar dacă desigur aceasta ar fi o mică minoritate; căci majoritatea celor care se alătură acestor societăţi evident fac aceasta din alte motive decât consacrare şi devotare întreagă lui Dumnezeu şi serviciului Său — „chiar până la moarte”.

Aceşti tineri creştini, neînvăţaţi în lecţiile istoriei bisericii şi necunoscători ai doctrinelor, repede sunt de acord cu ideea „Unirii”. Ei decid: „Greşeala din trecut au fost doctrinele care au cauzat separări! Să ne unim şi să ignorăm doctrinele!” Ei nu apreciază faptul că şi în trecut toţi creştinii au fost dornici de unire, tot atât de dornici ca şi cei de astăzi, dar ei voiau unire pe baza adevărului, sau altfel nici un fel de unire. Regula lor de conduită a fost: „Luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”; „nu luaţi deloc ((173)) parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le” (Iuda 3; Efes. 5:11). Mulţi de astăzi nu pot vedea că anumite doctrine sunt atotimportante pentru adevărata unire printre adevăraţii creştini — o unire plăcută lui Dumnezeu — că greşeala trecutului a fost că creştinii au fost prea mult înclinaţi în favoarea propriilor lor crezuri umane ca să le mai verifice şi să le corecteze pe acestea şi toate doctrinele prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Ca atare, unirea sau confederaţia propusă şi căutată, fiind una care ignoră doctrina Bibliei dar ţine ferm la doctrinele umane în privinţa chinului veşnic, a nemuririi naturale etc., şi care este dominată numai de judecata umană în privinţa obiectivului şi metodelor, este cel mai periculos lucru care sar putea întâmpla. Sigur va duce la eroare extremă, fiindcă respinge „învăţăturile lui Cristos” şi „înţelepciunea de sus”, şi în loc de acestea se bazează pe înţelepciunea propriilor ei oameni înţelepţi, care este nechibzuinţă când este opusă sfatului şi metodelor divine. „Înţelepciunea înţelepţilor lui va pieri.” Isa. 29:14.

Apoi, de asemenea, sunt multe idei puse în circulaţie de către clericii progresişti (?) şi de către alţii în privinţa caracterului şi misiunii bisericii în viitorul apropiat, propunerea lor fiind să o coboare, chiar mai aproape decât în prezent, de ideile lumii. Lucrarea ei, se pare, va fi să atragă lumea neregenerată în ea şi să asigure un patronaj financiar liberal; şi pentru a face aceasta trebuie puse la dispoziţie distracţie şi plăcere. Care creştin adevărat n-a fost şocat de tendinţele în această direcţie, atât cum le vede acasă, cât şi cum citeşte despre ele că sunt în altă parte.

Ce dovadă mai puternică am putea avea a declinului adevăratei evlavii decât ceea ce urmează, de sub pana unui cleric metodist, publicată într-o revistă metodistă — The Northwestern Christian Advocate — şi numită de către editor „o satiră prietenească asupra condiţiilor metodiste existente”, care admite astfel condiţiile. Dacă este intenţionată ca o ((174)) susţinere sau ca o satiră, nu contează; faptele sunt fapte, oricine le-ar spune, deşi au forţă îndoită când sunt de natura unei confesiuni din partea unui slujitor pe care-l interesează revista propriei biserici. Dăm articolul întreg după cum urmează, italicele fiind din partea noastră:

„Unele aspecte ale metodismului american

Reînsufleţirea religiei în secolul al optsprezecelea sub conducerea lui Wesley şi Whitefield a purificat tonul moral al rasei anglo-saxone şi a pus în acţiune noi forţe pentru ridicarea celor neevanghelizaţi. Istoricii laici, atât englezi cât şi americani, s-au unit în a pune pe seama mişcării iniţiate de aceşti bărbaţi remarcabili multe lucruri în privinţa mecanismului bisericii şi a declaraţiei doctrinei care tinde să răspândească şi să semene civilizaţia noastră. Doctrina «harului liber» propovăduită de ei şi de succesorii lor, cu evoluţia experimentelor moderne în guvernarea laică, a fost una din cele mai populare dogme care au angajat gândurile oamenilor. Această doctrină a fost în special contagioasă printre străbunii noştri americani. Aruncând jos jugul regilor şi dezgustaţi de o biserică naţionalizată şi dominată de preoţi, ce putea fi oare mai încântător şi mai în armonie cu aspiraţiile lor politice decât doctrina că fiecare om este liber să-şi facă sau să-şi strice propriul destin de acum şi din viitor?

Doctrina «naşterii din nou» asupra căreia au insistat metodiştii, şi a cărei propovăduire în New England de către Whitefield a fost ca povestirea unei istorii noi şi nemaiauzite, a produs de asemenea efecte la care laicii şi chiar cei nereligioşi au privit cu aprobare. Căci această doctrină nu numai că cerea o «schimbare a inimii», ci şi o astfel de schimbare în viaţa zilnică încât să-l facă pe metodist uşor de deosebit de omul din lume prin comportamentul său. Marele scop pentru care a existat biserica a fost să «răspândească sfinţenia scripturală peste aceste ţări». Aceasta a fost inscripţia de pe stindardul ei — cu acest strigăt de război ea a biruit.

Un alt motiv al succesului fenomenal al metodismului în această ţară se găseşte în faptul că oamenii de rând au fost primiţi cu ((175)) bucurie la serviciul lui simplu, popular. Numai cei care sunt neinstruiţi în ritualuri pot aprecia acest fapt aparent nesemnificativ dar de fapt foarte important. Să ştii că poţi intra într-o biserică şi lua parte la un serviciu fără riscul de a-ţi arăta ignoranţa în privinţa formei şi ceremoniei este de cea mai mare importanţă dacă n-ai nici o dorinţă să te faci remarcat. Astfel serviciul simplu, nestudiat al bisericii americane metodiste timpurii a fost exact potrivit pentru oamenii care abandonaseră numai târziu pompa religiilor Bătrânului Continent. Mânecile episcopale, pălăriile sfinte, diademele, coroanele şi robele erau respingătoare pentru gusturile lor nerafinate şi simple. Religia care i-a învăţat că puteau să-şi ducă cererile la Atotputernicul fără un intermediar de vreun fel le-a accentuat demnitatea şi mărimea calităţii lor de oameni şi a fost atrăgătoare pentru iubirea lor de independenţă.

Triumfurile marcante ale acestei biserici pot de asemenea fi atribuite în parte faptului că ea nu lăsase încă jos biciul cu mici corzi al Învăţătorului. În zilele acelea timpurii era din când în când câte o curăţire a bisericii de prefăcuţi şi de nevrednici, care avea un efect foarte sănătos, nu numai asupra bisericii în sine, ci şi asupra comunităţii din jur. Căci după furtunile care adesea însoţeau «respingerea» celor fără credinţă, atmosfera morală a întregii zone era purificată şi chiar cei batjocoritori vedeau că a fi membru în biserică însemna ceva.

Un factor care de asemenea a ajutat la succesul despre care scriu a fost peregrinajul simplu pentru slujire care se făcea atunci. Fără îndoială în zilele acelea erau şi giganţi din punct de vedere moral. Influenţa unui om puternic, bărbătesc, stăpânit de ideea că aici nu avea «o cetate care rămâne», care nu făcea pregătiri pentru bătrâneţe, care nu cerea nici un contract pentru a-şi asigura întreţinerea sau salariul, refuzându-şi chiar lucrurile pe care oamenii erau foarte lacomi să le obţină, şi aprins de un zel care trebuia să-l consume repede, trebuie să fi fost durabilă şi benefică oriunde era simţită.

Un rol nu neînsemnat în obţinerea poziţiei ei dominante în această ţară l-au jucat cântările vechilor metodişti. Cuvinte serioase, raţionale, pline de învăţătură, unite cu melodii care ((176)) încă trăiesc şi se menţin, în acest cântat era nu numai atracţie muzicală, ci şi o instruire teologică prin care oamenii, needucaţi cum erau totuşi, au fost îndoctrinaţi în principiile cardinale ale bisericii. Cântatul unui adevăr îl pune pe acesta în sufletul unui copil sau al unui om cu o putere mai durabilă decât poate fi găsită în vreo grădiniţă sau metodă de instruire Quincy. Astfel, fără discuţie, doctrinele erau fixate în minţile copiilor sau ale convertiţilor aşa încât nici o controversă ulterioară nu le putea clinti. Rămâne acum să arătăm că

Aceste elemente de succes au devenit învechite şi că în biserica metodistă episcopală a fost stabilit un nou standard de succes.

Să nu-mi asum un rol de lăudăros, ci mai degrabă să fiu un analist al faptelor deschise, un expunător al istoriei recente. În ceea ce priveşte standardul doctrinei, nu există nici o schimbare în poziţia susţinută de biserică, dar spiritul şi tonul la care s-a ajuns aproape în toate afacerile ei arată imediat prezenţa progresului modern şi a inovaţiilor dătătoare de lumină. Temperamentul şi înfăţişarea acestei biserici puternice s-au schimbat atât de mult încât toţi cei pe care-i interesează bunăstarea religioasă a Americii trebuie să studieze acea schimbare cu o preocupare deosebită.

Doctrina naşterii din nou — «Trebuie să ne naştem din nou» — rămâne intactă, dar progresul modern a îndepărtat biserica de la vechea stricteţe care i-a împiedicat pe mulţi oameni buni să intre în staulul ei, fiindcă nu puteau subscrie la acea doctrină şi fiindcă ei n-au avut niciodată ceea ce cândva se numea «religie experimentală». Acum universaliştii şi unitarienii sunt adeseori găsiţi în deplină părtăşie făcându-şi curajos datoria.

Slujirea de astăzi, şlefuită şi educată cum este în bisericile principale, este prea bine crescută ca să insiste asupra «sfinţeniei», aşa cum au văzut părinţii acel har, dar predică acea sfinţenie mai largă care nu se gândeşte la rău nici măcar într-un om care nu este complet sfinţit. A îmbrăţişa această doctrină aşa cum a fost ea pe vechea cale îngustă, nu l-ar face pe unul cu totul agreabil în cercurile Chautauqua şi în ligile Epworth din prezent.

((177))

Serviciul din trecut, simplu, mai persistă încă printre populaţiile rurale, dar în cercurile educate, unde se dobândesc gusturi corecte în muzică, artă şi literatură — printre bisericile de la oraş — în multe cazuri un ritual elaborat şi elegant ia locul rugăciunii şi strigării impetuoase şi voluntare care-i caracteriza odată pe părinţi. A pune în discuţie faptul că această schimbare este de dorit înseamnă a pune în discuţie superioritatea culturii faţă de lipsa educaţiei şi proasta creştere.

Când biserica era într-un stadiu experimental, poate că era înţelept să fie tot atât de strictă ca şi conducătorii ei de atunci. Atunci era puţin de pierdut. Dar acum oamenii înţelepţi, discreţi şi prudenţi refuză să hazardeze binele unei biserici bogate şi influente printr-o administrare bigotă a legii, aşa cum ar ofensa pe bogaţi şi pe intelectuali. Dacă oamenii nu sunt flexibili, Evenghelia sigur este. Biserica a fost făcută să salveze pe oameni, nu să-i respingă şi să-i descurajeze. Astfel că ideile noastre mai largi şi mai moderne au scos afară şi au depăşit noţiunea limitată şi egocentristă că noi suntem mai buni ca alţi oameni, care ar trebui să fie excluşi de la părtăşia noastră.

Masa de dragoste cu prejudecăţile ei dogmatice şi adunarea, care au fost pentru multe minţi tot atât de rele ca şi spovedania, au fost în mare parte abandonate pentru Ligile Epworth şi Societăţile de Străduinţă.

Slujirea actuală cultivată, mai mult decât oricând în istoria bisericii, se conformează îndemnului Învăţătorului să «fim înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii». Care dintre ei ar avea nechibzuinţa predicatorilor de demult să-i spună celui mai bogat dintre membrii oficiali care se scaldă în lux să vândă totul pentru Dumnezeu şi pentru omenire şi să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Cristos? El ar putea pleca întristat — slujitorul, vreau să spun.

În timp ce evoluţia este legea iar progresul cuvântul de ordine, pripeala şi radicalismul trebuie deplânse întotdeauna, iar slujitorul metodist modern este arareori vinovat de vreuna din ele. Predicatorul aspru, necioplit, care Îl acuza pe Dumnezeul iubirii că este plin de mânie, s-a retras ca să dea loc succesorului său, ((178)) care este plin de grijă în stil, elegant în dicţie, şi ale cărui gânduri, emoţii şi sentimente sunt poetice şi inofensive.

«Limita de timp» prin care un slujitor poate rămâne în serviciu timp de cinci ani la un mandat va fi abandonată la următoarea Conferinţă Generală din 1896. La început putea servi la un mandat numai şase luni; după acea timpul a fost prelungit la un an, apoi la doi ani, apoi la trei şi mai târziu la cinci. Dar cercurile conducătoare, cultivate ale bisericii văd că dacă succesul şi poziţia ei socială trebuie să se compare favorabil cu alte biserici, pastoratul ei trebuie să fie fixat, aşa încât predicatorii ei tari să poată deveni centre ale cercurilor sociale şi literare. Căci trebuie să reţinem că acum munca predicatorului nu este cum a fost adesea — să ţină adunări lungi şi să fie evanghelist. Nimeni nu vede aceasta mai clar decât înşişi predicatorii. Marii adepţi ai reînsufleţirii erau predicatorii de dorit pe care-i căutau bisericile, iar la conferinţele anuale predicatorii erau obişnuiţi să raporteze numărul de convertiri din timpul anului. Acum însă o idee mai puţin entuziastă şi originală îi stăpâneşte atât pe popor cât şi pe preot. Bisericile mai mari doresc pe acei slujitori care pot hrăni natura estetică, care pot para loviturile scepticismului modern şi pot atrage pe intelectuali şi pe cei cizelaţi, în timp ce la conferinţa anuală ceea ce se accentuează în raportul predicatorului este colecta sa misionară. Predicatorul metodist modern este un excelent colector de bani, în acest mod intrând chiar în inima oamenilor săi cum n-ar putea prin nici un îndemn sau apel de modă veche.

Ce mare este lecţia care a fost învăţată atât de bine de către aceşti lideri ai gândirii creştine; şi anume, că Evanghelia n-ar trebui să ofenseze niciodată gustul cultivat şi politicos. Unei biserici care se poate conforma atât de flexibil timpurilor, porţile viitorului i se deschid larg cu un salut vesel. Ce deviză mai potrivită poate fi găsită pentru ea decât cea cântată de îngerii vestitori: «Pace pe pământ şi între oameni bună plăcere». Rev. Chas. A. Crane”.

Extragem cele ce urmează din Gospel Trumpet, de episcopul R. S. Foster, de la Biserica M. E. Acestea dau aceeaşi mărturie, deşi în limbaj diferit; poate puţin prea clar pentru unii, deoarece episcopul s-a pensionat de atunci împotriva dorinţei sale şi în ciuda lacrimilor sale.

((179))

Episcopul Foster a spus:

„Biserica lui Dumnezeu curtează astăzi lumea. Membrii ei încearcă s-o coboare la nivelul celor neevlavioşi. Balul, teatrul, arta nudă şi indecentă, luxul social, cu toate moravurile lor destrăbălate, îşi fac drum în incinta secretă a bisericii; şi ca o satisfacţie pentru tot acest lumesc, creştinii fac mare caz de Postul Mare, de Paşti, de Vinerea Mare şi de ornamentarea bisericii. Este vechiul truc al lui Satan. Biserica evreiască s-a lovit de acea stâncă; biserica Romei a naufragiat pe ea, iar biserica protestantă ajunge repede la aceeaşi soartă.

Marile noastre pericole, aşa cum le vedem, sunt adaptarea ei la lume, neglijarea săracilor, înlocuirea faptului evlaviei cu forma, abandonarea disciplinei, o slujire plătită, o evanghelie impură — care, în rezumat, este o biserică la modă. Ca metodiştii să fie expuşi unui astfel de rezultat şi să existe semne în acest sens la o sută de ani de la «plecarea din port» pare aproape miracolul istoriei; dar cel care priveşte în jurul său astăzi poate oare să nu vadă faptul?

Nu se îmbracă metodiştii exravagant şi la fel de modern ca orice altă clasă, încălcând Cuvântul lui Dumnezeu şi propria lor disciplină? Doamnele, şi adesea soţiile şi fiicele celor care sunt în slujire, nu-şi pun «aur şi mărgăritare şi haine scumpe»? N-ar fi îmbrăcămintea simplă pentru care a insistat John Wesley şi episcopul Asbury, şi care a fost purtată de Hester Ann Rogers, lady Huntington şi multe altele la fel de distinse, privită acum în cercurile metodiste ca fanatism? Poate cineva, care merge în biserica metodistă din oricare din oraşele importante, să distingă ţinuta membrilor bisericii de a celor care merg la teatru sau la bal? Nu se vede lumescul în muzică? Coruri elaborat înveşmântate şi ornamentate, care în multe cazuri nu pretind a fi religioşi şi adesea sunt sceptici cu zâmbete batjocoritoare, dau un spectacol artistic rece sau ca de operă, care este în armonie cu închinarea spirituală la fel de mult cum este o operă sau un teatru. Cu astfel de spectacol lumesc, spiritualitatea este îngheţată de moarte.

Înainte fiecare metodist frecventa „adunarea” şi dădea mărturie de religie experimentală. Acum adunarea este ((180)) frecventată de către foarte puţini şi în multe biserici este abandonată. Administratorii, împuterniciţii şi conducătorii bisericii arareori merg la adunare. Înainte aproape fiecare metodist se ruga, mărturisea sau îndemna în adunarea de rugăciune. Acum numai foarte puţini sunt auziţi. Înainte erau auzite strigăte şi laude: acum asemenea demonstraţii de entuziasm sfânt şi de bucurie sunt privite ca fanatism.

Întrunirile sociale, târgurile, festivalurile, concertele şi altele asemenea au luat locul strângerilor laolaltă religioase, al adunărilor de reînsufleţire, al adunărilor obişnuite şi de rugăciune din zilele timpurii.

Cât este de adevărat că disciplina metodistă este literă moartă. Regulile ei interzic purtarea de aur şi mărgăritare şi îmbrăcămintea scumpă; totuşi nimenea nu se gândeşte vreodată să disciplineze pe membrii acesteia pentru încălcarea lor. Ele interzic a se citi acele cărţi şi a se urmări acele divertismente care nu slujesc pentru evlavie, totuşi biserica însăşi merge la spectacole şi distracţii şi festivaluri şi târguri care distrug viaţa spirituală atât a tinerilor cât şi a bătrânilor. Măsura în care se face acum acest lucru este îngrozitoare.

Slujitorii metodişti timpurii mergeau să sacrifice şi să sufere pentru Cristos. Ei nu căutau locuri de bogăţie şi uşurinţă, ci de privare şi suferinţă. Ei nu se lăudau cu salariile lor mari, cu sedii parohiale frumoase şi cu adunări rafinate, ci cu sufletele care fuseseră câştigate pentru Isus. O, ce schimbare! O slujire plătită va fi o slujire slabă, timidă, ploconitoare, oportunistă, fără credinţă, răbdare şi putere sfântă. Înainte metodismul se ocupa de marele adevăr central. Acum amvoanele se ocupă în mare parte de generalităţi şi de lecturi populare. Glorioasa doctrină a sfinţirii complete este arareori auzită şi arareori văzută în amvoane”.

Deşi se fac eforturi speciale de a înrola simpatiile şi cooperarea tinerilor din biserici în interesele uniunii religioase, adunându-i laolaltă din punct de vedere social şi evitând controversa religioasă şi învăţătura doctrinară, încă mai mare efort se face să se aducă membrii adulţi în armonie cu mişcarea pentru unire. Liderii din toate denominaţiile plănuiesc şi lucrează pentru aceasta; şi multe ((181)) eforturi minore au culminat în marele Parlament al Religiilor ţinut la Chicago în vara lui 1893. Obiectivul Parlamentului a fost foarte clar în mintea conducătorilor şi a găsit expresie foarte clară; dar masele membrilor bisericii au urmat după cât se pare pe conducători fără nici cea mai mică considerare a principiilor implicate — că a fost un mare compromis al creştinismului cu tot ce este necreştin. Şi acum că s-a proiectat o extindere a mişcării pentru o federaţie universală a tuturor corpurilor religioase, propusă să aibă loc în anul 1913, şi în vederea faptului că Uniunea Creştină este în mod activ împinsă în această direcţie a compromisului, cei care doresc să rămână loiali lui Dumnezeu să marcheze bine principiile exprimate de aceşti lideri religioşi.

Rev. J. H. Barrows, Doctor în Teologie, spiritul conducător al Parlamentului Mondial al Religiilor (din Chicago), în timp ce era angajat în promovarea extinderii lui, a fost citat de un jurnal din San Francisco, cum că s-ar fi exprimat către reprezentantul acestui jurnal în legătură cu activitatea sa specială de realizare a unităţii religioase, după cum urmează:

„Unirea religiilor”, a spus el pe scurt, „se va întâmpla întrunul din două moduri posibile. Mai întâi trebuie să se unească acele biserici care sunt cele mai apropiate pe terenul comun al credinţei şi al doctrinei — diferitele ramuri ale metodismului şi presbiterianismului, de exemplu. Apoi, când sectele se vor uni între ele, protestantismul în general se va aduna laolaltă. În progresul educaţiei catolicii şi protestanţii vor descoperi că deosebirile între ei nu sunt de fapt cardinale şi vor pune în discuţie unirea. Acest lucru realizat, unirea cu alte religii [adică, mahomedanismul, budismul, brahmanismul, confucianismul etc. — religii păgâne] va fi numai o chestiune de timp.

Apoi: Religiile şi bisericile se pot alătura în unitate civilă pe bază etică, aşa cum a susţinut d-nul Stead [o victimă a Titanicului, un spiritist]. Organizaţiile religioase au interese comune şi datorii comune în comunităţile în care se află, şi este posibil să se unească pentru promovarea şi realizarea acestor scopuri. Eu însumi sunt înclinat să aştept ca unirea să vină prin primul proces. Oricum ar putea fi aceasta, congresele ((182)) religiilor încep să prindă formă. Rev. Theo E. Seward raportează marea creştere a succesului organizaţiei sale «Frăţia Unităţii Creştine» din New York, în timp ce foarte recent a fost organizată în Chicago, sub conducerea lui C. C. Bonney, o largă şi viguroasă «Asociaţie pentru promovarea unităţii religioase»”.

Marele parlament al religiilor

Chicago Herald, comentând favorabil asupra lucrărilor Parlamentului (italicele ne aparţin), a spus:

„Niciodată de la încurcătura de la Babel n-au stat alături, mână în mână şi aproape inimă lângă inimă, atât de multe religii, atât de multe crezuri, ca aseară în acel mare amfiteatru. Niciodată de când a început istoria scrisă n-au fost diferitele feluri de oameni atât de legaţi cu lanţul de aur al Iubirii. Naţiunile pământului, crezurile creştinătăţii, budiştii şi baptiştii, mahomedanii şi metodiştii, catolicii şi confucianiştii, brahmanii şi unitarienii, şintoiştii şi episcopalii, presbiterienii şi panteiştii, monoteiştii şi politeiştii, reprezentând toate nuanţele de gândire şi toate condiţiile de oameni, s-au adunat în sfârşit împreună în legătura comună a simpatiei, omeniei şi respectului”.

Ce semnificativ este faptul că până şi mintea acestui aprobator entuziast al marelui Parlament a mers înapoi până la memorabila încurcătură a limbilor de la Babel! Oare n-a recunoscut el de fapt instinctiv în Parlament un remarcabil antitip?

Rev. Barrows, citat mai sus, a vorbit entuziast despre relaţiile prieteneşti manifestate printre slujitorii protestanţi, preoţii catolici, rabinii evrei şi de fapt liderii tuturor religiilor existente, după corespondenţa lor cu referire la marele Parlament de la Chicago. El a spus:

„Vechea idee că religia căreia îi aparţin eu este singura adevărată, este învechită. Este câte ceva de învăţăt de la toate religiile, şi nimeni nu este vrednic de religia pe care o reprezintă dacă nu este dispus să dea mâna cu cineva ca frate al său. Cineva a spus că acum timpul este copt ca religia cea mai bună să vină în faţă. Timpul ca cineva să-şi dea ((183)) aere de superioritate în legătură cu religia sa anume a trecut. Aici se va întâlni înţeleptul, eruditul şi prinţul din Orient în relaţie prietenească cu arhiepiscopul, rabinul, misionarul, predicatorul şi preotul. Ei vor sta împreună în congres pentru prima oară. Se speră că aceasta va ajuta să se dărâme barierele crezului”.

Rev. T. Chalmers, de la Biserica Discipolilor, a spus:

„Primul Parlament al Religiilor pare să fie vestitorul unei fraternităţi mai largi — o fraternitate care va combina întro singură religie mondială ceea ce este mai bun, nu numai în una, ci în toate credinţele istorice mari. Poate că sub îndrumarea acestei speranţe mai largi va fi nevoie să revizuim terminologia noastră şi să vorbim mai mult despre unitatea religioasă decât despre unitatea creştină. Mă bucur că toate cultele mari vor fi aduse în contact unul cu altul şi că Isus Îşi va lua locul Său în tovărăşia lui Gautama, Confucius şi Zoroastru”.

New York Sun, într-un editorial asupra acestui subiect a spus:

„Nu putem înţelege exact ce îşi propune să îndeplinească Parlamentul. ... Este posibil însă ca proiectul de la Chicago să ridice un fel de religie nouă şi cuprinzătoare, care să includă şi să satisfacă orice fel de opinie religioasă şi nereligioasă. Este o muncă mare să ridici o religie nouă şi eclectică satisfăcătoare peste tot; dar Chicago este încrezător”.

Ar fi într-adevăr straniu dacă spiritul lui Cristos şi spiritul lumii s-ar dovedi dintr-o dată că sunt în armonie, că cei plini de spirite opuse văd la fel. Dar nu acesta este cazul. Este încă adevărat că spiritul lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu (Iac. 4:4); că teoriile şi filosofiile lui sunt deşarte şi nechibzuite şi că singura revelaţie divină conţinută în Scripturile inspirate ale apostolilor şi ale profeţilor este singurul adevăr inspirat divin.

Unul dintre obiectivele declarate ale Parlamentului, conform preşedintelui lui, d-nul Bonney, a fost să adune împreună religiile lumii într-o adunare „în care să se poată prezenta ţelurile comune şi temeiurile comune ale unităţii ((184)) şi să se treacă în revistă minunatul progres religios din secolul al nouăsprezecelea”.

Obiectivul real şi singurul obiectiv al acestei treceri în revistă a fost în mod evident să răspundă la spiritul cercetător al acestor timpuri — al acestui ceas al judecăţii — să facă o prezentare cât se poate de bună a progresului bisericii şi să inspire speranţa că, după tot eşecul aparent al creştinismului, biserica este tocmai în ajunul unei victorii mari; că în curând, foarte curând, misiunea pretinsă a ei va fi realizată prin convertirea lumii. Acum să remarcăm cum propune ea să se facă aceasta, şi să observăm că se va face nu prin spiritul adevărului şi dreptăţii, ci prin spiritul compromisului, al ipocriziei şi al înşelării. Obiectivul declarat al Parlamentului a fost fraternizarea şi unirea religioasă; şi nerăbdarea de a le asigura în indiferent ce condiţii a fost foarte vizibilă. Ei au fost chiar dispuşi, cum s-a declarat mai sus, să-şi revizuiască terminologia ca să facă loc religioşilor păgâni, şi au numit-o unitate religioasă, eliminând numele neplăcut de creştin, şi foarte mulţumiţi ca Isus să coboare de la superioritatea Sa şi să-Şi ia locul cu umilinţă alături de înţelepţii păgâni: Gautama, Confucius şi Zoroastru. Spiritul îndoielii şi al nedumeririi, al compromisului şi al lipsei de credinţă generală din partea creştinilor protestanţi, şi spiritul lăudăroşeniei şi al sfătuirii şi autorităţii din partea romano-catolicilor şi al tuturor celorlalţi religioşi au fost cele mai proeminente aspecte ale marelui Parlament. Prima sesiune a lui a fost deschisă cu rugăciunea unui romano-catolic — cardinalul Gibbons — iar ultima sesiune a fost încheiată cu binecuvântarea unui romano-catolic — episcopul Keane. Iar în timpul ultimei sesiuni un preot şintoist din Japonia a invocat asupra adunării amestecate binecuvântarea a opt milioane de zeităţi.

Rev. Barrows fusese înainte timp de doi ani în corespondenţă cu păgâni reprezentativi din alte ţări, ((185)) trimiţând strigătul macedonian în jurul lumii către toţi preoţii şi apostolii păgâni ai ei, să „treacă şi să ne ajute!” Faptul ca chemarea să iasă astfel în mod reprezentativ de la biserica presbiteriană, care de câţiva ani trecea printr-un chin de foc al judecăţii, a fost de asemenea semnificativ în privinţa confuziei şi neliniştii care predomină în acea denominaţie şi în toată creştinătatea. Şi toată creştinătatea a fost gata pentru marea adunare.

Timp de şaptesprezece zile, creştini reprezentativi din toate denominaţiile au stat împreună la sfat cu reprezentanţii tuturor religiilor păgâne, care au fost menţionaţi repetat în mod curtenitor de către oratorii creştini, ca „înţelepţii de la răsărit” — împrumutând expresia din Scripturi, unde a fost aplicată unei clase foarte diferite — câtorva evlavioşi credincioşi în Dumnezeul lui Israel şi în profeţii lui Israel care au prezis venirea Unsului lui Iehova, şi care aşteptau cu răbdare şi în veghere venirea Lui şi care nu dădeau nici o atenţie spiritelor seducătoare ale înţelepciunii lumeşti care nu-L cunoştea pe Dumnezeu. Acestor înţelepţi cu adevărat, umiliţi cum au fost, Dumnezeu le-a descoperit mesajul Său binecuvântat al păcii şi speranţei.

Tema anunţată pentru ultima zi a Parlamentului a fost „Uniunea religioasă a întregii familii umane”; când să fie analizate „Elementele religiei perfecte aşa cum sunt reorganizate şi prezentate în diferitele credinţe”, în vederea determinării „caracteristicilor religiei supreme” şi a „centrului viitoarei unităţi religoase a omenirii”.

Este oare posibil ca astfel, prin propria lor mărturisire, slujitorii creştini (?) să fie incapabili, în această zi târzie, să determine care trebuie să fie centrul unităţii religioase sau caracteristicile religiei perfecte? Sunt ei atât de nerăbdători după o „religie mondială” încât sunt dispuşi să sacrifice oricare sau toate principiile adevăratului creştinism, şi chiar şi numele de „creştin”, dacă este necesar, pentru a o obţine? ((186)) Chiar aşa, mărturisesc ei. „După cuvintele tale te voi judeca, rob rău şi leneş”, spune Domnul. Zilele premergătoare conferinţei au fost dedicate prezentării diferitelor religii de către respectivii lor reprezentanţi.

Planul a fost îndrăzneţ şi hazardat, dar trebuie să fi deschis ochii fiecărui copil adevărat al lui Dumnezeu asupra câtorva fapte care au fost foarte evidente; şi anume: (1) că biserica creştină nominală a ajuns la ultima limită a speranţei în capacitatea ei de a rezista, sub judecăţile pătrunzătoare ale acestei zile când „Domnul are o judecată cu poporul Său”, Israelul spiritual nominal (Mica 6:1, 2); (2) că în loc să se căiască de alunecările lor, de lipsa lor de credinţă şi de zel şi de evlavie, şi astfel să caute întoarcerea favorii divine, ei se străduiesc, printr-un anumit fel de unire şi cooperare, să se sprijine unul pe altul şi să cheme în ajutor lumea păgână ca să-i ajute să se împotrivească judecăţilor Domnului în faptul că dă în vileag erorile crezurilor lor umane şi răstălmăcirile caracterului Său vrednic; (3) că ei sunt dispuşi să compromită pe Cristos şi Evanghelia Sa pentru a câştiga prietenia lumii şi beneficiile ei de putere şi influenţă; (4) că orbirea lor este astfel încât sunt incapabili să distingă adevărul din eroare, sau spiritul adevărului din spiritul lumii; şi (5) că ei au pierdut deja din vedere învăţăturile lui Cristos.

Fără îndoială că un ajutor temporar va veni din sursele unde este atât de entuziast căutat; dar va fi numai un pas pregătitor care va implica lumea întreagă în soarta iminentă a Babilonului, făcându-i pe regi, pe negustori şi pe oamenii de afaceri ai întregului pământ să jelească şi să plângă după această cetate mare. Apoc. 18:9, 11, 17-19.

Văzând demersurile marelui Parlament, atenţia noastră este cu forţă atrasă asupra câtorva aspecte remarcabile: (1) Asupra spiritului şi atitudinii de îndoială şi compromitere a creştinătăţii nominale, cu excepţia bisericilor romano şi ((187)) greco-catolică. (2) Asupra atitudinii încrezătoare şi insistente a catolicismului şi a tuturor celorlalte religii. (3) Asupra deosebirilor clare, observate de înţelepţii păgâni, între creştinismul învăţat în Biblie şi cel învăţat de misionarii creştini ai diferitelor secte ale creştinătăţii care, împreună cu Biblia, au dus crezurile lor iraţionale şi conflictuale în ţările străine. (4) Asupra felului cum apreciază păgânii efortul misionar şi perspectivele acestuia în ţările lor. (5) Asupra influenţei Bibliei pentru mulţi din ţările străine, în ciuda interpretărilor greşite ale ei din partea celor care au dus-o în străinătate. (6) Asupra influenţei ei actuale şi a rezultatelor posibile ale marelui Parlament. (7) Asupra aspectului general al lui aşa cum este văzut din punct de vedere profetic.

Compromiterea adevărului

Marele Parlament religios a fost convocat de către creştini — creştinii protestanţi; a fost ţinut într-o ţară declarată creştină protestantă; şi a fost sub conducerea şi îndrumarea creştinilor protestanţi, aşa că protestanţii pot fi consideraţi răspunzători de toate demersurile lui. Să se observe deci, că spiritul actual al protestantismului este acela de compromis şi lipsă de credinţă. Acest Parlament a fost dispus să compromită pe Cristos şi Evanghelia Lui de dragul prieteniei anticristului şi a păgânismului. El a dat onorurile atât ale deschiderii cât şi ale încheierii deliberărilor lui reprezentanţilor papalităţii. Şi este demn de observat că în timp ce credinţele diferitelor naţiuni păgâne au fost prezentate pe larg de către reprezentanţii lor, n-a existat nici o prezentare sistematică a creştinismului în nici una din fazele lui, deşi au fost discursuri asupra diferitelor teme din partea creştinilor. Cât de ciudat pare ca astfel de ocazie de a propovădui Evanghelia lui Cristos unor păgâni reprezentativi, inteligenţi şi influenţi, să fie ((188)) trecută cu vederea şi ignorată de o astfel de adunare! Au fost reprezentanţii Evangheliei lui Cristos ruşinaţi de Evanghelia lui Cristos? (Rom. 1:16). În privinţa discursurilor, romano-catolicii au avut cea mai largă prezentare, fiind reprezentaţi nu mai puţin de şaisprezece ori în sesiunile Parlamentului.

Şi nu numai atât, dar au fost acolo din aceia care, declarând creştinismul, s-au ocupat cu sârguinţă de dărâmarea doctrinelor lui fundamentale — care le-au spus păgânilor reprezentativi despre îndoielile lor în privinţa infailibilităţii Scripturilor creştine; că relatările Bibliei trebuie primite cu un grad mare de îngăduinţă în privinţa failibilităţii; şi că învăţăturile lor trebuie suplimentate de raţiunea şi filosofia umană, şi acceptate numai în măsura în care ele sunt de acord cu acestea. Au fost acolo din aceia care, declarând a fi creştini ortodocşi, au respins doctrina răscumpărării, care este singura temelie a credinţei creştine adevărate; alţii, negând căderea omului, au vestit teoria opusă, a evoluţiei — că omul n-a fost niciodată creat perfect, că niciodată n-a căzut şi că în consecinţă n-a avut nevoie de un răscumpărător; că de la crearea sa într-o stare foarte joasă, foarte departe de „Chipul lui Dumnezeu”, el s-a ridicat treptat şi este încă în procesul unei evoluţii a cărei lege este supravieţuirea celui mai potrivit. Şi aceasta, tocmai opusul doctrinei Bibliei despre răscumpărare şi restabilire, a fost cea mai populară opinie.

Dăm mai jos câteva extrase scurte care indică spiritul compromiţător al creştinismului protestant, atât în atitudinea faţă de acel mare sistem anticreştin, Biserica Romei, cât şi faţă de credinţele necreştine.

Să-l auzim pe dr. Chas. A. Briggs, profesor la un seminar teologic presbiterian, vorbind împotriva Scripturilor sacre. Acest domn a fost prezentat de preşedintele dr. Barrows ca „unul a cărui învăţătură, curaj şi credincioşie faţă de ((189)) convingerile sale i-au dat un loc de frunte în biserica universală” şi a fost primit cu multe aplauze. El a spus:

„Tot ce putem pretinde pentru Biblie este inspiraţie şi acurateţe pentru ceea ce sugerează lecţiile religioase care trebuie date. Dumnezeu este sincer; El nu poate induce în eroare sau înşela creaturile Sale. Dar când Dumnezeul infinit vorbeşte omului limitat, trebuie El să spună cuvinte care nu sunt eroare? [Ce absurdă este întrebarea! Dacă Dumnezeu nu vorbeşte adevărul, atunci desigur că nu este sincer.] Aceasta depinde nu numai de vorbirea lui Dumnezeu, ci şi de auzul omului, şi de asemenea de mijlocul de comunicare între Dumnezeu şi om. Este necesar să arătăm capacitatea omului de a primi cuvântul, înainte de a putea fi siguri că El l-a transmis corect. [Acest profesor de teologie «învăţat şi reverend» (?) ar trebui să aibă în minte că Dumnezeu a putut alege instrumente potrivite pentru a le transmite adevărul Său, precum şi a-l exprima acestora; şi că El a făcut aceasta este foarte evident pentru fiecare căutător sincer al Cuvântului Său. Un astfel de argument spre a submina validitatea Scripturilor sacre este numai un subterfugiu, şi a fost o insultă la adresa unui public luminat.] Inspiraţia Scripturilor sacre nu implică infailibilitate în fiecare amănunt”.

Să-l auzim pe Rev. Theodore Munger, din New Haven, detronând pe Cristos şi înălţând sărmana omenire decăzută în locul Lui. El a spus:

„Cristos este mai mult decât un iudeu omorât la Calvar. Cristos este omenirea aşa cum evoluează sub puterea harului lui Dumnezeu, şi orice carte atinsă de inspiraţia acestui fapt [nu că Isus a fost Fiul uns al lui Dumnezeu, ci că omenirea evoluată în ansamblu constituie Cristosul, Unsul] aparţine literaturii creştine”.

El a dat ca exemplu pe Dante, Shakespeare, Goethe, Shelley, Mathew Arnold, Emerson şi alţii, iar apoi a adăugat:

((190))

„Literatura, cu puţine excepţii — toată literatura inspirată — se bazează în mod direct pe umanitate şi insistă asupra ei pe motive etice şi pentru scopuri etice şi acesta este creştinismul esenţial. ... O teologie care insistă asupra unui Dumnezeu transcendent, care stă deasupra lumii şi toarce firul afacerilor ei, nu impune aprobarea acelor minţi care se exprimă în literatură; poetul, omul de geniu, gânditorul larg şi universal trec pe lângă ea; ei stau prea aproape de Dumnezeu ca să fie înşelaţi de asemenea redări ale adevărului Său”.

Rev. Dr. Rexford din Boston (universalist) a spus:

„Aş vrea să putem mărturisi că o închinare sinceră oriunde în lume este o închinare adevărată. ... Presupun că crezul nescris şi dominant actual este că oricare închinător de oriunde din lume care se pleacă înaintea Celui Mai Bun pe care-l cunoaşte el şi umblă conform cu cea mai pură lumină care străluceşte pentru el, are acces la cele mai înalte binecuvântări ale cerului”.

Desigur că el a atins nota de bază a sentimentului religios predominant actual; dar oare aşa li s-a adresat apostolul Pavel închinătorilor „unui Dumnezeu necunoscut” pe colinele lui Marte? Sau aşa a apărat Ilie pe preoţii lui Baal? Pavel declară că singurul acces la Dumnezeu este prin credinţa în sacrificiul lui Cristos pentru păcatele noastre; şi Petru spune: „Nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”. Fapt. 4:12; 17:23-31; 1 Împ. 18:21, 22.

Să-l ascultăm pe Rev. Lyman Abbot, editor la Outlook şi fost pastor al Bisericii Plymouth, Brooklyn, N. Y., cum pretinde pentru toată biserica acea inspiraţie divină care, prin Cristos şi prin cei doisprezece apostoli, a dat Noul Testament, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie cu totul pregătit (2 Tim. 3:17). El a spus:

„Noi nu gândim că Dumnezeu a vorbit numai în Palestina şi celor puţini din acea provincie mică. Noi nu credem că El a vorbit în creştinătate şi a fost mut în alte părţi. Nu! Noi credem că El este un Dumnezeu care vorbeşte în toate timpurile şi în toate veacurile”.

((191))

Dar cum le-a vorbit profeţilor lui Baal? El nu S-a revelat decât poporului Său ales — Israelului trupesc în Veacul Iudeu şi Israelului spiritual în Veacul Evanghelic. „Eu vam ales numai pe voi, dintre toate familiile pământului.” Amos 3:2; 1 Cor. 2:6-10.

O scrisoare de la Lady Somerset (Anglia), citită cu o introducere complementară din partea preşedintelui Barrows, a făcut următoarele concesii Bisericii Romei:

„Sunt de acord cu fiecare efort prin care oamenii pot fi influenţaţi să gândească împreună în privinţa acordului lor, mai degrabă decât a antagonismului lor. ... Singura cale de unire este să nu se menţioneze niciodată subiecte asupra cărora suntem irevocabil contrari. Poate că cea mai importantă dintre acestea este episcopatul istoric, dar faptul că el crede în acesta în timp ce eu nu cred, nu l-ar împiedica pe acel mare şi bun prelat, arhiepiscopul Irlandei, să-mi dea ajutorul lui inimos, nu ca femeie protestantă, ci ca lucrător pentru temperanţă. Acelaşi lucru a fost adevărat în Anglia despre regretatul lider, cardinalul Manning, şi este adevărat şi astăzi despre Monseniorul Nugent din Liverpool, un preot al poporului, în mod general respectat şi iubit. Un consens al opiniei asupra elementelor practice ale regulii de aur, declarată negativ de către Confucius şi pozitiv de către Cristos, ne va aduce pe toţi într-o tabără”.

Doctrina unei ispăşiri înlocuitoare a fost rareori menţionată şi mulţi au lăsat-o la o parte ca o relicvă a trecutului şi nevrednică de luminatul secol al nouăsprezecelea. Numai câteva voci s-au ridicat în apărarea ei, iar aceştia nu numai că au fost o mică minoritate în parlament, dar nici vederile lor nau fost luate în seamă. Rev. Joseph Cook a fost unul din această mică minoritate, şi remarcile lui au fost după aceea criticate şi denunţate fără menajamente de la un amvon din Chicago. În cuvântarea sa, d-nul Cook a spus că religia creştină este singura religie adevărată şi acceptarea ei singurul mijloc de asigurare a fericirii după moarte. Ca ilustraţie a eficacităţii ispăşirii pentru curăţirea chiar şi a celor mai urâte păcate, referinduse la unul dintre personajele lui Shakespeare, el a spus:

((192))

„Iat-o pe Lady Macbeth. Ce religie poate spăla mâna dreaptă roşie a Lady-ei Macbeth? Aceasta este întrebarea pe care o propun celor patru continente şi insulelor mării. Numai dacă puteţi răspunde că n-aţi venit cu un scop serios la Parlamentul religiilor. Mă întorc spre mahomedanism. Puteţi spăla mâna ei roşie? Mă întorc spre confucianism şi spre budism. Puteţi spăla mâna ei roşie?”

Ca răspuns la aceasta, după Parlament Rev. Jenkin Lloyd Jones, pastor al Bisericii tuturor Sufletelor, din Chicago, şi unul cu un interes entuziast pentru Parlament, a spus:

„Ca să putem descoperi imoralitatea ispăşirii înlocuitoare — acest fel de aranjament «priveşte-la-Isus-şi-vei-fi-mântuit» cu care marele orator din Boston a încercat să scoată din sărite pe reprezentanţii altor credinţe şi forme de gândire de la Parlament — să studiem cu atenţie caracterul faptei, temperamentul femeii căreia el i-a promis o atât de grabnică imunitate dacă doar se «va uita la cruce». Acest campion al ortodoxiei a aruncat cu indignare în faţa reprezentanţilor tuturor religiilor lumii susţinerea că este «imposibil prin însăşi natura lucrurilor ca cineva să intre în Împărăţia cerurilor dacă nu este născut din nou» prin această ispăşire a lui Cristos, această înlocuire supranaturală care spală mâna ei roşie făcând-o albă şi face dintr-o ucigaşă o sfântă. Tot ce am de spus unui astfel de creştinism este aceasta: Sunt bucuros că nu cred în el; şi fac apel la toţi iubitorii moralităţii, la toţi prietenii dreptăţii, la toţi cei care cred într-un Dumnezeu infinit, a cărui voinţă este corectitudine, a cărui providenţă face posibilă dreptatea, s-o nege. Asemenea «plan de mântuire» este nu numai iraţional, ci şi imoral. Este demoralizator, este o amăgire şi o capcană în această lume, oricum ar putea fi în următoarea. ... Mă întorc de la Calvar dacă viziunea mea de acolo mă lasă destul de egoist ca să cer o mântuire ce lasă pe prinţul Sidartha în afara unui cer în care Lady Macbeth sau oricare alt suflet cu mâinile înroşite de sânge este inclus veşnic”.

După aceea s-a ţinut în aceeaşi biserică o „adunare cu platformă orientală”, când acelaşi domn reverend (?) a citit ((193)) proverbe selecte din Zoroastru, Moise, Confucius, Budha, Socrate şi Cristos, toate în direcţia arătării universalismului religiei, care a fost urmată de discursul unui catolic armean. După acest discurs, reporterul a spus pentru presă:

„D-nul Jones a spus că el a avut curajul să-l întrebe pe episcopul Keane de la Universitatea Catolică din Washington dacă va participa la această adunare şi dacă va respecta o asemenea platformă radicală. Episcopul a replicat cu un surâs că va fi în Dubuque, altfel ar putea fi ispitit să vină. «Apoi l-am întrebat», a spus d-nul Jones, «dacă ar putea sugera pe cineva». Episcopul a răspuns: «Nu trebuie să fiţi prea grăbit. Noi ne acomodăm foarte repede. Se poate să nu fie aşa de mult până voi putea face aceasta».*

«Biserica Romano-Catolică», a continuat d-nul Jones, «sub conducerea unor oameni cum este cardinalul Gibbons, arhiepiscop de Irlanda şi episcop de Spalding, se descurcă, şi aceşti oameni forţează pe leneşi la lucru. Oamenii ne spun că am predat Parlamentul religiilor pe de o parte catolicilor, şi pe de alta pagânilor. Vom auzi de la prietenii noştri păgâni acum. Acest cuvânt, păgâni, nu are acum acelaşi sens cum a avut, şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta»”.

Prof. Henry Drummond a fost în programul Parlamentului cu un discurs despre Creştinism şi Evoluţie, dar, deoarece el n-a sosit, discursul său a fost citit de Dr. Bristol. Acolo el a spus că o mai bună înţelegere a genezei şi a naturii păcatului ar putea cel puţin modifica unele din încercările făcute de a scăpa de el — referindu-se dispreţuitor la doctrina ispăşirii, pe care doctrina sa a evoluţiei o făcea nulă şi neavenită.

((194))

Câţiva apărători ai credinţei

În mijlocul acestui spirit compromiţător, atât de îndrăzneţ şi făţiş, a fost într-adevăr împrospătător să găseşti câţiva reprezentanţi ai creştinismului protestant care au avut curajul moral, în faţa unei atât de mari opoziţii, latente şi exprimate, să apere credinţa dată o singură dată sfinţilor; chiar dacă până şi aceştia arată semne de nedumerire, fiindcă ei nu văd planul divin al veacurilor şi relaţia importantă a doctrinelor fundamentale ale creştinismului cu întregul sistem al adevărului divin.

Prof. W. C. Wilkinson, de la Universitatea din Chicago, a vorbit despre „Atitudinea creştinismului faţă de alte religii”. El a îndrumat pe ascultători spre Scripturile Vechiului şi Noului Testament ca o expunere a creştinismului, spre atitudinea ostilă a creştinismului faţă de toate celelalte religii, care din necesitate trebuie să fie false dacă el este adevărat, şi spre pretenţia exclusivă a Domnului nostru la puterea de a mântui, aşa cum este arătată în expresii ca acestea:

„Nimeni nu vine la Tatăl [adică nimeni nu poate fi mântuit] decât prin Mine.”

„Eu sunt Pâinea vieţii.”

„Dacă însetează cineva, să vine la Mine şi să bea.”

„Eu sunt Lumina lumii.”

„Eu sunt uşa oilor.”

„Toţi cei care au venit înainte de Mine sunt hoţi şi tâlhari.”

„Eu sunt uşa. Dacă intră cineva prin Mine va fi mântuit.”

„Acestea”, a spus el, „sunt câteva exemple de expresii de pe buzele lui Isus, despre pretenţia unică, exclusivă, că El este singurul Mântuitor al omului.

S-ar putea răspunde: Dar Isus a spus de asemenea: «Şi Eu, când voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii»; şi ca atare noi suntem justificaţi să credem că multe suflete implicate în religii străine, atrase în mod conştient sau inconştient la Isus, sunt mântuite, în pofida nefericirii mediului lor religios.

Cu aceasta, desigur, sunt de acord, sunt recunoscător că aceasta pare să fie într-adevăr învăţătura creştinismului. [Dar această speranţă curge dintr-o inimă generoasă mai degrabă decât dintro ((195)) cunoaştere a planului divin de mântuire. Prof. W. n-a văzut atunci că atragerea lumii la Cristos aparţine Veacului Milenar, că numai atragerea Bisericii este acum în desfăşurare, şi că cunoştinţa de Domnul, care este puterea de atragere acum, va fi puterea de atragere atunci; „Căci pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”. Hab. 2:14.] Eu cer numai să avem constant în minte că nu extinderea beneficiilor care curg de la puterea exclusivă a lui Isus de a mântui o avem acum în discuţie, ci strict această chestiune: Recunoaşte creştinismul vreo parte a eficacităţii mântuitoare ca inerentă religiilor necreştine? Cu alte cuvinte, este prezentat undeva în Scripturi că Isus Îşi exercită puterea mântuitoare, în vreun grad, mai mare sau mai mic, prin religii care nu sunt ale Sale? Dacă este vreo aluzie, vreo urmă de aluzie în Biblie, în Vechiul sau în Noul Testament, care priveşte în direcţia unui răspuns afirmativ la această întrebare, mărturisesc că eu n-am găsit-o încă. Aluzii departe de a fi neclare am găsit, şi încă din abundenţă, la contrariu.

Simt nevoia de a vă cere să observaţi că ceea ce spun în acest articol nu trebuie să fie înţeles greşit ca un demers în favoarea creştinismului de a deroga ceva din meritul oamenilor individuali de printre neamuri, care au ridicat mari înălţimi etice fără ajutor de la creştinismul istoric, în oricare din formele lui, a Vechiului sau a Noului Testament. Dar nu despre persoane, fie în masă fie excepţiile, îmi iau eu sarcina să vorbesc aici. Vă îndrum să vă gândiţi numai la atitudinea asumată de creştinism faţă de religiile necreştine.

Să trecem de la cântărirea cuvintelor directe ale lui Isus şi să luăm o relatare a celor cărora Isus le-a conferit, ca reprezentanţi ai Săi, conform Noului Testament, dreptul de a vorbi cu autoritate egală cu a Sa proprie. Vorbind despre aderenţii în general ai religiilor neamurilor, El a folosit aceste cuvinte: «Zicând că sunt înţelepţi, au înnebunit şi au schimbat slava Dumnezeului nepieritor, într-o icoană care seamănă cu omul supus putrezirii, păsări, animale cu patru picioare şi reptile».

Om, pasăre, animal cu patru picioare, reptilă — aceste patru specificări în scara lor de coborâre par să indice fiecare formă de religie a neamurilor cu care creştinismul vechi sau modern a venit ((196)) în contact istoric. Urmările care au venit ca pedeapsă din partea gelosului Dumnezeu ofensat al evreilor şi al creştinilor pentru astfel de degradare a instinctului firesc de închinare, pentru astfel de profanare a ideii, odată pură în inima umană, despre Dumnezeul cel neputrezitor, sunt descrise de către Pavel în cuvinte a căror putere muşcătoare, izbitoare, caustică, stigmatizatoare, le-a făcut faimoase şi familiare: «De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, căci au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci».

Las citatul neterminat. Restul pasajului intră în amănunte de blam bine cunoscute, şi bine cunoscute a fi acuzaţii împotriva lumii păgâne antice. Nici o aluzie aici la excepţii în favoarea punctelor bune dar cu defecte, sau cel puţin nu atât de rele, din religiile condamnate; nici o limitare, nici o îmblânzire a sentinţei sugerate. Peste tot denunţare grea, directă. Nu este prezentată nici o idee că există în unele cazuri o închinare adevărată şi acceptabilă ascunsă, mascată sau inconştientă, sub forme false. Nu este văzută nici o posibilitate că unii idolatri fac deosebire, dacă este făcută numai de către foarte puţini dintre ei care discern, între idolul servit şi gelosul Dumnezeu cel neputrezitor aşa cum înţeleg unii idolatri excepţionali că este numai simbolizat prin idolul ostentativ adorat de ei. Nu rezervă nici una pentru anumite suflete iniţiate, iluminate, care caută şi găsesc o religie mai pură în «tainele» ezoterice care au fost închise pentru laicii de rând. Creştinismul nu lasă nici o portiţă de scăpare pentru religiile anticreştine judecate şi respinse cu care vine în contact. Arată în schimb numai osândire [condamnare] fără discriminare, ţâşnind în afară de la gloria puterii Sale ca fulgerul despicat asupra celor incorigibil vinovaţi de păcatul menţionat, păcatul închinării acordate altor dumnezei decât lui Dumnezeu.

Nu este nicăieri nici o alinare plăcută prezentată ca o asigurare, sau chiar ca o posibilă speranţă, că un Dumnezeu benign va primi cu îndurare în urechea Sa ceea ce i se atribuie formal altuia care de fapt Îi este intenţionat Lui, chiar dacă este dintr-o înţelegere greşită. Această idee, fie că este justă fie că nu, nu este scripturală. Este de fapt antiscripturală, de aceea anticreştină. Creştinismul ((197)) nu merită lauda unui astfel de liberalism. În ceea ce priveşte prerogativele unice, exclusive, de neîmpărtăşit ale lui Dumnezeu, creştinismul este, să admitem deschis, o religie îngustă, strictă, severă, geloasă. Socrate, când a murit, poate că a fost iertat pentru propunerea lui de a se sacrifica un cocoş ca jertfă lui Esculap; dar creştinismul, creştinismul Bibliei, nu ne dă nici o umbră de motiv să prespunem că un astfel de act idolatru din partea lui a fost schimbat de Dumnezeu într-o închinare acceptabilă pentru El.

Petru a spus: «În adevăr, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor ci că, în orice popor, cine se teme de El şi practică dreptatea este primit de El».

Temerea de Dumnezeu întâi, şi apoi înfăptuirea dreptăţii, acestea sunt trăsăturile care caracterizează oricând şi oriunde pe omul acceptabil lui Dumnezeu. Dar evident că temerea de Dumnezeu, în ideea creştinismului, nu este adorarea altuia decât a Lui. În consecinţă, în măsura în care un om scapă de religia etnică dominantă în jurul lui şi se ridică — nu prin intermediul ei, ci în pofida ei — la elementul transcendent al închinării divine, el va fi acceptabil lui Dumnezeu.

Despre orice religie etnică, prin urmare, se poate spune oare că este o religie adevărată, numai că nu este perfectă? Creştinismul spune: Nu. Creştinismul spune cuvinte de speranţă nedefinită, nelimitată în privinţa acelora, a unora dintre ei, care niciodată nu vor fi auzit despre Cristos. Creştinii, desigur, vor ţine şi vor îndrăgi aceste cuvinte potrivit valorii lor inestimabile. Dar să nu le luăm în mod greşit că ar fi intenţionate să aibă vreo legătură cu religiile greşite ale omenirii. Biblia nu reprezintă nicăieri acele religii ca bâjbâieli după Dumnezeu patetice şi în parte reuşite. Toate sunt reprezentate ca bâjbâială în jos, nu bâjbâială în sus. Potrivit creştinismului ele împiedică, nu ajută. Ţinerea de ele a aderenţilor lor este ca prinderea oarbă a oamenilor care se îneacă de rădăcinile şi stâncile care fac numai să-i ţină la fundul râului. Adevărul care este în religia falsă poate ajuta, dar adevărul va fi acela care ajută, nu religia falsă.

Potrivit creştinismului, religia falsă îşi exercită toată forţa ca să înăbuşe şi să omoare adevărul care este în ea. De aceea este prezentată degenerarea istorică în primul capitol din ((198)) Romani, care afectează religiile false în general. Dacă ar fi strădanii în sus, ele s-ar îmbunătăţi tot mai mult. Dacă, aşa cum învaţă Pavel, ele se înrăutăţesc tot mai mult, trebuie să fie din cauză că sunt strădanii în jos.

Prin urmare, atitudinea creştinismului faţă de alte religii este o atitudine de ostilitate universală, absolută, eternă, de neîmpăcat, în timp ce faţă de toţi oamenii de pretutindeni, aderenţii religiilor false în nici un caz nu sunt excluşi, este o atitudine de har, de milă, de pace pentru oricine vrea [să o primească]. Câţi se vor găsi care vreau [s-o primească], este o problemă pe care creştinismul o lasă nerezolvată”.

Rev. James Devine, din oraşul New York, a vorbit de asemenea despre mesajul creştinismului către alte religii, prezentând clar doctrina răscumpărării prin sângele preţios al lui Cristos. El a spus:

„Noi suntem aduşi acum la un alt adevăr fundamental din învăţătura creştină — misterioasa doctrină a ispăşirii. Păcatul este un fapt indiscutabil. Este recunoscut şi adeverit în mod general. El este propria lui dovadă. Mai mult, este o barieră între om şi Dumnezeul lui. Sfinţenia divină şi păcatul, cu caracterul lui dezgustător, cu răzvrătirea lui, cu degradarea lui oribilă şi cu ruina lui fără speranţă, nu pot coexista în nici un sistem de guvernare morală. Dumnezeu nu poate tolera păcatul sau să Se adapteze lui sau să facă un loc pentru el în prezenţa Sa. El nu poate discuta cu el; trebuie să-l pedepsească. Nu poate trata cu el; trebuie să-l judece la bara de justiţie. Nul poate trece cu vederea; trebuie să-l biruie. Nu-i poate da un statut moral; trebuie să-i dea condamnarea pe care o merită.

Ispăşirea este metoda minunată a lui Dumnezeu de justificare, odată pentru totdeauna, înaintea universului, a atitudinii Sale eterne faţă de păcat, prin preluarea de către El Însuşi, în spirit de sacrificiu, a pedepsei lui. El face aceasta prin persoana lui Isus Cristos. Faptele naşterii, vieţii, morţii şi învierii lui Cristos îşi au locul lor în tărâmul istoriei adevărate, iar valoarea morală şi eficacitatea ispăşitoare a ascultării Sale perfecte şi a morţii Sale de sacrificiu devin un element misterios al valorii nelimitate în procesul reajustării relaţiei păcătosului cu Dumnezeul său.

((199))

Cristos este recunoscut de către Dumnezeu ca înlocuitor. Meritul ascultării Sale şi demnitatea înălţată a sacrificiului Său sunt disponibile ambele pentru credinţă. Păcătosul, umilit, pocăit şi conştient de nevrednicie, Îl acceptă pe Cristos ca răscumpărătorul său, cel care intervine pentru sine, mântuitorul său, şi doar crede în El, având încrederea în asigurările şi promisiunile Sale, bazate cum sunt pe intervenţia Sa ispăşitoare, şi primeşte de la Dumnezeu, ca dar al iubirii suverane, toate beneficiile lucrării mijlocitoare a lui Cristos. Acesta este modul lui Dumnezeu de a ajunge la ţelul iertării şi reconcilierii. Este modul Său de a fi drept şi totuşi să realizeze îndreptăţirea păcătosului. Şi aici avem taina înţelepciunii în exemplificarea ei cea mai maiestuoasă.

Aceasta este inima Evangheliei. Ea pulsează de iubire misterioasă; pulsează de chinurile inexprimabile ale vindecării divine; poartă o legătură vitală cu tot planul de guvernare; este, în activităţile ei ascunse, în afara examinării raţiunii umane; dar trimite sângele vieţii care curge prin istorie şi-i dă creştinismului vitalitatea lui superbă şi vigoarea lui nepieritoare. Fiindcă creştinismul elimină păcatul din problemă, de aceea soluţia lui este completă şi finală.

Creştinismul trebuie să vorbească în numele lui Dumnezeu. Lui îi datorează existenţa, şi secretul adânc al demnităţii şi puterii lui este că Îl descoperă pe El. Ar fi neruşinare pentru el să vorbească pur şi simplu pe propria sa răspundere, sau chiar în numele raţiunii. Nu are de propus nici o filosofie a evoluţiei. Are de dat un mesaj de la Dumnezeu. El însuşi nu este o filosofie; este o religie. Nu este de orgine pământească; este făurit de Dumnezeu. Nu vine de la om, ci de la Dumnezeu, şi este cu intensitate viu prin puterea Lui, treaz prin iubirea Lui, benign prin bunătatea Lui, radiant de lumina Lui, încărcat de adevărul Lui, trimis cu mesajul Lui, inspirat de energia Lui, impregnat de înţelepciunea Lui, înnăscut cu darul vindecării spirituale şi puternic prin autoritate supremă.

Are o misiune printre oameni, oricând sau oriunde îi găseşte, care este tot atât de sublimă ca şi creaţia, tot atât de minunată ca şi existenţa spirituală şi tot atât de plină de sens misterios ((200)) ca şi eternitatea. Îşi află focarul, precum şi centrul de radiere, în marele lui descoperitor şi învăţător, către care, înainte de venirea Lui, au arătat toate degetele luminii, şi de la care, de la încarnarea Sa, a strălucit toată strălucirea zilei.

Spiritul lui este plin de sinceritate simplă, demnitate înălţată şi altruism plăcut. El are ca scop să împartă o binecuvântare mai degrabă decât să provoace o comparaţie. Nu este atât de nerăbdător să se justifice pe sine cât să confere beneficiile lui. Nu este atât de preocupat să-şi asigure onoarea supremă pentru sine cât să-şi câştige calea spre inimă. Nu caută să ia în batjocură, să discrediteze sau să umilească pe rivalul său, ci mai degrabă să supună prin iubire, să atragă prin propria sa excelenţă şi să înlocuiască prin virtutea propriei sale superiorităţi incomparabile. Este incapabil de un spirit de rivalitate, datorită dreptului său indiscutabil de a domni. Nu are nevoie de zâmbet batjocoritor, se poate lipsi de dispreţ, nu poartă nici o armă de violenţă, nu este dat să se certe, este incapabil de trucuri sau înşelare şi respinge făţărnicia. Se bazează întotdeauna pe meritul său intrinsec şi îşi bazează toate pretenţiile pe dreptul său de a fi auzit şi onorat.

Dovada sa miraculoasă este mai degrabă o excepţie decât o regulă. A fost un semn să ajute credinţa slabă. A fost o concesie făcută în spiritul condescendenţei. Miracolele sugerează îndurarea după cum anunţă şi maiestatea. Când ne gândim la sursele nelimitate ale puterii divine şi la uşurinţa cu care semnele şi minunile puteau fi înmulţite în uluitoare varietate şi măreţie, suntem conştienţi de o conservare rigidă a puterii şi de o respingere clară a spectaculosului. Misterul istoriei creştine este modul cruţător în care creştinismul şi-a folosit resursele. Este o solicitare asupra credinţei, care adeseori este dureros de severă, să se observe lipsa aparentă de energie, hotărâre şi forţă irezistibilă în înaintarea aparent înceată a religiei noastre sfinte. [Neapărat aşa trebuie să fie pentru cei care n-au ajuns încă să înţeleagă planul divin al veacurilor.]

Fără îndoială că Dumnezeu a avut motivele Sale, dar între timp noi nu putem decât să recunoaştem în creştinism un spirit de rezervă singulară, de răbdare minunată, de glas scăzut, de reţinere ((201)) intenţionată. El nu «strigă, nu-şi ridică glasul şi nu-l face să se audă pe stradă». Secolele vin şi se duc şi creştinismul atinge numai porţiuni din pământ, dar oriunde atinge, transformă. El pare să dispreţuiască ajutoarele materiale şi socoteşte numai acele victorii care merită să fie avute, care sunt câştigate prin contact spiritual cu sufletul individului. Relaţia lui cu alte religii a fost caracterizată prin rezervă unică, iar progresul lui a fost marcat printr-o demnitate neostentativă care este în armonie cu atitudinea maiestuoasă a lui Dumnezeu, autorul lui.

Avem dreptate deci, când vorbim despre spiritul acestui mesaj ca fiind complet liber de banalitatea sentimentului de rivalitate, cu totul deasupra metodelor spectaculoase sau vulgare, infinit îndepărtat de toate mecanismele simple sau efectele dramatice, cu totul liber de prefăcătorie sau făţărnicie, lipsit de nerăbdarea de a se alia cu puterea lumească sau cu strălucirea socială, preocupându-se mai mult de un loc de influenţă într-o inimă umilă decât de un loc de putere pe un tron regal, în întregime concentrat ca să pretindă supunerea iubitoare a sufletului şi asigurarea transformării morale a caracterului, pentru ca propriul său spirit şi principii să poată stăpâni viaţa spirituală a oamenilor.

El vorbeşte deci altor religii cu francheţe şi simplitate nelimitate, bazat pe propria sa pretenţie indiscutabilă la audiere. El recunoaşte sinceritatea neîndoielnică a convingerii personale şi seriozitatea intensă a străduinţei morale în cazul multor suflete serioase care, asemenea atenienilor din vechime, «se închină în ignoranţă»; previne şi convinge şi porunceşte, aşa cum are dreptul; vorbeşte, asemenea lui Pavel în prezenţa păgânismului cultivat pe Colinele lui Marte, despre acea zi stabilită în care trebuie să fie judecată lumea şi despre «acel om» prin care va fi judecată; trimite şi retrimite ecoul chemării lui invariabile şi inflexibile la pocăinţă; cere acceptarea standardelor lui morale; cere supunere, loialitate, reverenţă şi umilinţă.

Toate acestea le face pe un ton superb şi hotărât, de insistenţă calmă. Adesea el îşi impune cererea cu argumentare, apel şi insistenţă tandră; totuşi în toate şi prin toate trebuie recunoscut un ton clar, răsunător, predominant, de insistenţă ((202)) necompromiţătoare, revelând acea voinţă supremă care a iniţiat creştinismul şi în al cărui nume vorbeşte întotdeauna. El îşi dă mesajul cu un aer de încredere netulburată şi de autoritate calmă. Nu se află la el nici o nelinişte în privinţa întâietăţii, nici o grijă nepotrivită în legătură cu aparenţele, nici o posibilitate de a fi patronat, nici un spirit de concurenţă nedemn. Vorbeşte mai degrabă cu conştiinţa acelei supremaţii simple, naturale, incomparabile, nemăsurate, care dezarmează repede rivalitatea şi la urmă provoacă admiraţia şi obligă supunerea inimilor libere de răutate şi prefăcătorie”.

Printre acele nobile cuvinte în apărarea adevărului au fost şi cuvintele contelui Bernstorff din Germania. El a apus:

„Am încredere că nu se află nimeni aici care să nu-şi aprecieze propria sa religie [deşi el a aflat contrariul înainte de a se încheia Parlamentul. Acest lucru a fost spus la început.] În ceea ce mă priveşte pe mine, eu sunt aici ca creştin evanghelic individual, şi n-aş fi pus niciodată piciorul în acest Parlament dacă aş fi gândit că el înseamnă ceva asemenea unei consimţiri că toate religiile sunt egale şi că este necesar numai să fii sincer şi integru. Eu nu pot consimţi la nimic de felul acesta. Eu cred că numai Biblia este adevărată şi creştinismul protestant singura religie adevărată. Nu doresc nici un compromis de nici un fel.

Nu putem nega că noi care ne întâlnim în acest Parlament suntem separaţi prin principii mari şi importante. Admitem că aceste deosebiri nu pot fi unite; dar noi ne întâlnim crezând că fiecare are dreptul la credinţa sa. Voi invitaţi pe fiecare să vină aici ca un apărător sincer al credinţei sale. Eu, în ceea ce mă priveşte, stau în faţa voastră cu aceeaşi dorinţă care l-a îndemnat pe Pavel când a stat în faţa curţii romane şi a lui Agripa, împăratul iudeu. Să dea Dumnezeu ca toţi care mă aud astăzi să fie aproape, şi întru totul, cum sunt eu. Nu pot zice «afară de lanţurile acestea». Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt liber; în afară de toate aceste greşeli şi deficienţe care sunt în mine şi care mă împiedică să-mi îmbrăţişez crezul aşa cum aş vrea.

Dar atunci pentru ce ne întâlnim, dacă nu putem arăta toleranţă? Ei bine, cuvântul toleranţă este folosit în moduri diferite. Dacă cuvintele regelui Frederick al Prusiei — «În ţara mea fiecare poate ((203)) merge în cer după propria sa manieră» — sunt folosite ca o maximă politică, noi nu putem aprecia suficient acea maximă. Ce vărsare de sânge, ce cruzime ar fi fost evitată în lume dacă ar fi fost adoptată. Dar dacă este expresia indiferenţei religioase predominante în timpul acestui din urmă secol, şi la curtea monarhului care a fost prietenul lui Voltaire, atunci nu trebuie să o acceptăm.

Sf. Pavel, în epistola sa către Galateni, respinge orice altă doctrină, chiar dacă ar fi învăţată de un înger din ceruri. Noi creştinii suntem slujitorii Învăţătorului nostru, Mântuitorul cel viu. N-avem nici un drept să compromitem adevărul pe care ni l-a încredinţat El; nici să-l luăm cu uşurinţă, nici să-i reţinem mesajul pe care El ni l-a dat pentru omenire. Dar noi ne întâlnim, fiecare dorind să-i câştige pe ceilalţi pentru crezul său. Nu va fi acesta un Parlament de război în loc să fie de pace? Ne va îndepărta el mai mult unul de altul, în loc să ne apropie mai mult? Eu cred că nu, dacă ţinem strâns de adevărul că marile noastre doctrine vitale pot fi apărate şi propagate numai prin mijloace spirituale. O luptă onestă cu arme spirituale nu trebuie să înstrăineze pe combatanţi, dimpotrivă, adesea îi apropie mai mult.

Cred că această conferinţă va fi făcut destul ca să graveze amintirea ei pentru totdeauna în paginile istoriei dacă acest principiu mare [libertatea religioasă] găseşte adoptare generală. O lumină răsare în fiecare inimă, şi secolul al nouăsprezecelea ne-a adus mult progres în această privinţă; totuşi noi riscăm să intrăm în secolul al douăzecilea înainte ca marele principiu al libertăţii creştine să fi găsit acceptare generală”.

În contrast marcant cu spiritul general al Parlamentului a fost şi discursul d-lui Grant din Canada. El a spus:

„Mi se pare că ar trebui să începem acest Parlament al Religiilor nu cu conştiinţa că facem un lucru mare, ci cu o umilă şi smerită mărturisire a păcatului şi eşecului. De ce locuitorii lumii nu cad în faţa adevărului? Greşeala este a noastră. Apostolul Pavel, privind înapoi la secolele de istorie minunată condusă de Dumnezeu, a văzut ca o cheie la toate maximele aceasta: că Iehova Şi-a întins mâinile în toate zilele spre un popor neascultător şi împotrivitor; că, cu toate acestea, a existat întotdeauna o rămăşiţă de neprihăniţi. Israelul ca naţiune nu ((204)) Dacă sf. Pavel ar fi astăzi aici, n-ar rosti el aceeaşi mărturisire tristă cu privire la secolul al nouăsprezecelea al creştinătăţii? N-ar trebui el să spună că noi am fost mândri de creştinismul nostru, în loc să permitem creştinismului nostru să ne umilească şi să ne răstignească; că noi ne-am lăudat cu creştinismul ca fiind ceva ce stăpânim noi, în loc să-l lăsăm pe el să ne stăpânească; că noi l-am despărţit de ordinea morală şi spirituală a lumii, în loc să vedem că el este ceea ce întrepătrunde, interpretează, completează şi dovedeşte acea ordine; şi că aşa i-am ascuns gloriile şi i-am întunecat puterea. În toate zilele, zicea Mântuitorul nostru, «Mi-am întins mâinile spre un popor neascultător şi împotrivitor». Dar singura condiţie indispensabilă pentru succes este să recunoaştem cauza eşecului nostru, s-o mărturisim, cu minţi umile, smerite, pocăite şi ascultătoare, şi cu un curaj occidental nestins şi cu credinţă să mergem acum înainte şi să facem altfel”.

De-ar fi găsit aceste sentimente un ecou în marele Parlament! — dar ele n-au găsit. Pe de altă parte, s-a caracterizat prin mare lăudăroşenie în privinţa „minunatului progres religios din secolul al nouăsprezecelea”; şi prima impresie a contelui Bernstorff, că a însemnat un compromis îndrăzneţ al principiilor şi doctrinelor creştine, a fost cea corectă, aşa cum a dovedit sesiunea ulterioară a Parlamentului.

Atitudinile contrastante ale catolicismului, păgânismului şi creştinismului protestant

Atitudinea încrezătoare şi insistentă a catolicismului şi a diferitelor religii păgâne a fost în contrast marcant cu scepticismul creştinismului protestant. Nici o frază n-a fost rostită de vreunul dintre ei împotriva autorităţii cărţilor lor sacre; ei au apreciat şi au lăudat religiile lor, în timp ce au ascultat cu surprindere discursurile sceptice şi infidele ale creştinilor protestanţi împotriva religiei creştine şi împotriva Bibliei, pentru care chiar şi păgânii au arătat mai mare respect.

((205))

Ca dovadă a surprinderii străinilor la aflarea acestei stări de lucruri printre creştini, cităm următoarele, din vorbirea publicată a unuia dintre delegaţii din Japonia la o mare adunare ţinută în Yokohama pentru a-i primi la întoarcere şi a le auzi raportul. Vorbitorul a spus:

„Când am primit invitaţia de a participa la Parlamentul Religiilor, organizaţia noastră budistă n-a vrut să ne trimită ca reprezentanţi ai corpului. Marea majoritate a crezut că era o mişcare abilă din partea creştinilor să ne ducă acolo şi apoi să ne expună ridicolului sau să încerce să ne convertească. În consecinţă ne-am dus ca persoane individuale. Dar ceea ce nea aşteptat a fost o surpriză minunată. Toate ideile noastre erau greşite. Parlamentul a fost convocat pentru că naţiunile apusene au ajuns să-şi dea seama de slăbiciunea şi absurditatea creştinismului, şi ei de fapt au vrut să audă de la noi despre religia noastră şi să afle care este cea mai bună religie. Nu există un loc mai bun în lume să propagi învăţăturile budismului decât în America. Creştinismul este numai o podoabă a societăţii în America. Este crezut cu profunzime de către foarte puţini. Marea majoritate a creştinilor beau şi comit diferite păcate grosolane şi trăiesc o viaţă foarte dezmăţată, deşi este o credinţă foarte obişnuită şi serveşte ca podoabă socială. Lipsa lui de putere îi dovedeşte slăbiciunea. Adunările au arătat marea superioritate a budismului asupra creştinismului, şi simplul fapt de a convoca adunările a arătat că americanii şi alţi occidentali îşi pierduseră credinţa în creştinism şi erau gata să accepte învăţăturile religiei noastre superioare”.

Nu este de mirare că un creştin japonez a spus la încheierea vorbirii: „Cum pot creştinii americani să facă o greşeală aşa de mare încât să ţină astfel de adunare şi să aducă aşa daune creştinismului cum ar aduce astfel de adunări în Japonia?”

Cei care sunt informaţi în istorie ştiu ceva despre caracterul acelei mari puteri anticreştine, Biserica Romei, cu care protestanţii caută atât de serios asocierea; şi cei careşi ţin ochii deschişi asupra operaţiunilor ei actuale ştiu că inima şi caracterul ei sunt încă neschimbate. Cei care sunt cât de cât informaţi ştiu bine că Biserica Greco-Catolică ((206)) a sprijinit şi a aprobat, dacă n-a fost de fapt instigatorul persecuţiilor evreilor din Rusia, ale „stundiştilor” şi ale altor creştini care, trezindu-se din orbirea şi superstiţia Bisericii greceşti, caută şi găsesc pe Dumnezeu şi adevărul prin studierea Cuvântului Său. Persecuţiile incitate de preoţii greco-catolici şi executate de către poliţie sunt de cea mai crudă şi mai revoltătoare natură. Dar, cu toate acestea, se caută foarte serios unirea şi cooperarea cu ambele aceste sisteme, bisericile greco şi romano-catolice, şi de asemenea cu toate formele de superstiţie păgână şi de ignoranţă.

Întunericul dens al păgânismului cu care creştinii doresc şi caută alianţă

Despre întunericul dens al păgânismului, ale cărui cooperare şi simpatie sunt acum dorite de creştini, putem căpăta o idee din următoarea replică indignată a doctorului Pentecost împotriva tonului critic pe care l-au adoptat unii dintre străini faţă de creştinism şi de misiunile creştine. El a spus:

„Cred că este regretabil că există ceva ce să ajute la degenerarea discuţiilor acestui Parlament într-o serie de acuzaţii şi contraacuzaţii; totuşi, noi creştinii am stat răbdători şi am ascultat o serie de critici la adresa rezultatelor creştinismului din partea anumitor reprezentanţi ai religiilor răsăritene. De exemplu, cartierele sărace din Chicago şi New York, răutatea fără nume palpabilă chiar şi pentru ochiul străinilor care ne sunt oaspeţi; destrăbălarea, beţia, încăierările, uciderile şi nelegiuirile claselor nelegiuite au fost puse la socoteală împotriva noastră. Neajunsurile Congresului şi ale guvernului, atât din Anglia cât şi din America, au fost puse pe seama creştinismului. Comerţul cu opiu, traficul cu rom, încălcarea tratatelor, legile inumane şi barbare împotriva chinezului etc., toate au fost puse pe seama bisericii creştine. [Dar dacă creştinii pretind că acestea sunt naţiuni creştine, pot ei în mod raţional da vina pe aceşti reprezentanţi păgâni pentru că gândesc şi-i judecă în consecinţă?]

((207))

Pare aproape inutil să spunem că toate aceste lucruri: imoralităţile, beţia, crimele, lipsa sentimentelor frăţeşti şi pofta egoistă după aceste diferite traficuri care au fost duse din ţările noastre în Orient stau în afara hotarelor creştinismului. îNu, dacă acestea sunt naţiuni creştine. Având această pretenţie, biserica este răspunzătoare de păcatele naţiunilor şi ele sunt pe drept puse pe seama lor.ş Biserica lui Cristos trudeşte zi şi noapte să corecteze şi să elimine aceste nelegiuiri. Vocea unanimă a Bisericii creştine condamnă traficul cu opiu, cu băuturi alcoolice, actele de opresiune a chinezilor şi toate formele de viciu şi de poftă de care se plâng prietenii noştri din răsărit.

Suntem dispuşi să fim criticaţi; dar când îmi amintesc faptul că aceste critici sunt într-o măsură din partea unor domni care reprezintă un sistem de religie ale cărui temple, echipate cu oameni din cele mai înalte caste ale preoţimii brahmane, sunt mănăstirile autorizate şi stabilite ale unui sistem de imoralitate şi destrăbălare care nu-şi au paralelă în nici o ţară din apus, eu simt că tăcerea consimte. V-aş putea duce la zece mii de temple, mai multe sau mai puţine — mai degrabă mai multe decât mai puţine — în fiecare parte a Indiei, la care sunt ataşate între două şi patru sute de preotese, ale căror vieţi nu toate sunt cum ar trebui.

Am văzut aceasta cu propriii mei ochi şi nimeni nu o neagă în India. Dacă le vorbeşti brahmanilor despre aceasta, vor spune că face parte din sistemul lor pentru poporul de rând. Ţineţi minte că acest sistem este instituţia autorizată a religiei hinduse. Trebuie numai să priveşti la abominabilele sculpturi de pe temple, atât hinduse cât şi budiste, la simbolurile hidoase ale sistemelor falice antice, care sunt cele mai populare obiecte de închinare în India, pentru a fi impresionat de corupţia religiilor. Ţineţi minte, acestea nu sunt numai tolerate, ci instituite, îndrumate şi controlate de preoţii religiei. Numai neruşinatele picturi şi portretizări din Pompeiul antic egalează în obscenitate lucrurile care sunt văzute în mod deschis înăuntru şi în jurul intrărilor templelor din India. ((208)) Ni se pare puţin cam greu să suportăm critica pe care o aduc aceşti reprezentanţi ai hinduismului asupra părţii neevlavioase a ţărilor apusene, când ei trăiesc în aşa case de sticlă enorme cum sunt acestea, fiecare din ele înălţate, protejate şi apărate de conducători din propria lor religie.

Am auzit mult despre «paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea omului», ca fiind una dintre doctrinele esenţiale ale religiilor din Orient. De fapt, eu n-am putut niciodată afla — şi am cerut să mi se arate producţia din toată India — nici măcar un text în toată literatura hindusă care să justifice sau măcar să sugereze doctrina «paternităţii lui Dumnezeu şi a fraternităţii omului». Acesta este un simplu plagiat din creştinism. Noi ne bucurăm că l-au adoptat şi l-au încorporat. Cum poate un brahman, care se uită la toţi oamenii dintr-o castă inferioară şi în special la sărmanii paria cu un spirit de dezgust, şi-i priveşte ca pe un ordin de fiinţe diferit, ieşiţi din maimuţe şi demoni, cum poate avea curajul să ne spună că el crede în paternitatea lui Dumnezeu şi în fraternitatea omului? Dacă un brahman crede în fraternitatea omului, de ce le-ar refuza el plăcerile sociale şi ospitalitatea obişnuită, oamenilor din alte caste, precum şi fraţilor săi apuseni, pe care el atât de frumos îi cuprinde în braţele condescendente ale doctrinei sale nou-găsite a paternităţii lui Dumnezeu şi a fraternităţii omului?

Dacă există vreo fraternitate a omului în India, cel mai neglijent observator nu trebuie să ezite să spună că ei nu recunosc pentru femei calitatea de surori. Ororile de nedescris la care sunt supuse femeile hinduse din India să răspundă la această declaraţie.

Până când guvernul englez a reprimat cu mână forte instituţia religioasă hindusă antică Suttee, văduvele hinduse fugeau cu sutele în fiecare an bucuroase spre rugurile funerare ale soţilor lor morţi, îmbrăţişând astfel flăcările care le ardeau corpul mai degrabă decât să se predea ororilor de nedescris şi iadului viu al văduviei hinduse. Să ne spună prietenii noştri hinduşi ce a făcut religia lor pentru văduva hindusă şi în special pentru văduva copil, cu capul ras ca ((209)) un criminal, despuiată de podoabele ei, îmbrăcată în zdrenţe, redusă la o stare de sclavie mai rea decât putem concepe, făcută hamalul şi gunoierul familiei, şi nu arareori folosită la lucruri mai rele şi de nedescris. Biata văduvă este redusă la această stare şi condiţie sub aprobarea hinduismului. Numai cu doi ani în urmă guvernul britanic a fost solicitat să aprobe o lege nouă şi severă «care să ridice vârsta consimţământului” la doisprezece ani, la care era legal ca hinduşii să consume relaţia matrimonială cu soţia lor încă copilă. Spitalele creştine, pline de fetiţe agresate abia ieşite din pruncia lor, au devenit un fapt atât de ruşinos încât guvernul a trebuit să intervină şi să oprească aceste nelegiuiri, care erau comise în numele religiei. Atât de mare a fost agitaţia în India pentru aceasta, încât au fost temeri că era iminentă o revoluţie religoasă care aproape să ducă la o nouă revoltă.

Am fost criticaţi de către prietenii noştri orientali că judecăm cu o judecată ignorantă şi prejudiciată, din cauzăcăla o recentă provocare în prima parte a acestui Parlament numai cinci persoane au putut spune că citiseră Biblia lui Buda; aşa că a fost admis că judecata noastră era ignorantă şi nejustă. Aceeaşi provocare putea fi făcută în Burma sau în Ceylon, şi în afara preoţimii este aproape corect să se spună că nu atât de mulţi ar fi fost în stare să spună că citiseră propriile lor Scripturi. Vedas ale hinduşilor sunt obiecte de închinare. Nimeni în afară de un brahman nu le poate da ca învăţătură altora, cu atât mai puţin să le citească. Înainte ca misionarii creştini să meargă în India, sanscrita era practic o limbă moartă. Dacă scripturile indiene au fost în cele din urmă traduse în limba poporului sau au fost date naţiunilor occidentale, este fiindcă misionarii creştini şi învăţaţii occidentali le-au redescoperit, le-au dezgropat, le-au tradus şi le-au adus la lumina zilei. Suma de cunoştinţe din scripturile sanscrite ale unui indian obişnuit care a primit o educaţie occidentală este compusă numai din acele părţi care au fost traduse în engleză sau în limba poporului de către învăţaţii ((210)) europeni sau occidentali. Poporul de rând, 99% cunoaşte numai tradiţia. Să comparăm această exclusivitate moartă din partea acestor religii indiene cu faptul că creştinul a tradus Biblia sa în mai bine de trei sute de limbi şi dialecte, şi a trimis-o larg cu sutele de milioane printre toate neamurile şi limbile şi popoarele de pe pământ. Noi căutăm lumina, dar se pare că bibliilor din Orient le place întunericul mai mult decât lumina, fiindcă ele nu suportă lumina publicării universale.

Hinduismul nou şi mai bun de astăzi este o dezvoltare sub influenţa mediului creştin, dar el n-a ajuns încă la acel standard etic care să-i dea dreptul să-i citească Bisericii Creştine o lecţie de morală. Până când India nu-şi va curăţa templele de murdăria mai rea decât cea augiană, iar învăţaţii şi preoţii ei să renege şi să denunţe actele şi faptele îngrozitoare făcute în numele religiei, să fie modestă în a vesti altor neamuri şi altor oameni morala”.

Reformatorii păgâni caută pe Dumnezeu

În timp ce creştinătatea stătea în mod reprezentativ în faţa lumii păgâne reprezentative, lăudăroasă cu progresul ei religios şi neştiind că era „vrednică de plâns, săracă, oarbă şi goală” (Apoc. 3:17), contrastul unei evidente căutări a lui Dumnezeu din partea unora din ţările păgâne era foarte vizibil; iar acuitatea cu care au înţeles şi indirect au criticat inconsecvenţele creştinilor este vrednică de remarcă specială.

În două vorbiri bine întocmite ale unor hinduşi reprezentativi, ni se pune în faţă o mişcare remarcabilă din India care dă ceva idee despre întunericul din ţările păgâne şi de asemenea despre influenţa Bibliei noastre, pe care misionarii au dus-o acolo. Biblia a făcut o lucrare pe care crezurile conflictuale care au însoţit-o şi care au pretins a o interpreta, au împiedicat-o dar n-au distrus-o. Şi din Japonia auzim despre o stare asemănătoare. Anexăm mai jos extrase din trei luări de cuvânt remarcabile pentru sinceritatea lor evidentă, pentru gândul şi expresia lor clară, şi care arată atitudinea foarte serioasă a reformatorilor păgâni care caută pe Dumnezeu, ca bâjbâind să-L găsească.

((211))

O voce din Noua Indie

D-nul Mozoomdar s-a adresat adunării după cum urmează:

„D-le PreŞedinte, reprezentanţi ai naţiunilor Şi religiilor: Brahmo-Somaj din India, pe care eu am onoarea s-o reprezint, este o societate nouă; religia noastră este o religie nouă, dar vine de departe, din antichitate, tocmai de la rădăcinile vieţii noastre naţionale, cu sute de secole în urmă.

Acum şaizeci şi trei de ani toată India a fost plină de vociferări puternice. Puternicul zgomot trepidant al unui politeism eterogen a sfâşiat liniştea cerului. Strigătul văduvelor; nu, mult mai lamentabil, strigătul acelor nefericite femei care trebuiau să fie arse pe rugurile funerare ale soţilor lor morţi a pângărit sfinţenia pământului lui Dumnezeu. Noi o aveam pe zeiţa budistă a ţării, mama poporului, cu zece mâini, ţinând în fiecare mână armele de apărare a copiilor ei. O aveam pe zeiţa albă a învăţăturii, cântând la Vena ei, un instrument muzical cu coarde, coardele înţelepciunii. Zeiţa bogăţiei, ţinând în braţele ei, nu cornul, ci coşul abundenţei, binecuvântând neamurile Indiei, era acolo; şi zeul cu cap de elefant; şi zeul care călăreşte pe un păun; şi în afară de aceştia, cele treizeci şi trei de milioane de zei şi zeiţe. Eu am teoria mea despre mitologia hinduismului, dar nu este timpul să mă ocup acum de ea.

În mijlocul zarvei şi ciocnirilor acestui politeism şi rău social, în mijlocul întregului întuneric al timpurilor, s-a ridicat un om, un brahman, de rasă şi de obârşie pură, al cărui nume era Raja Ram Dohan Roy. Înainte de a ajunge la vârsta bărbăţiei a scris o carte care a dovedit falsitatea politeismului şi adevărul existenţei viului Dumnezeu. Aceasta a adus persecuţii asupra capului său. În 1830 acest om a fondat o societate cunoscută ca Brahmo-Somaj — societatea închinătorilor singurului Dumnezeu viu.

Brahmo-Somaj a fondat acest monoteism pe inspiraţia vechilor scripturi hinduse, Vedele şi Upanişadele.

Cu timpul, pe măsură ce mişcarea a crescut, membrii ei au început să se îndoiască de faptul că scripturile hinduse erau întradevăr infailibile. În sufletele lor au gândit că au auzit o ((212)) voce care, ici şi colo, la început cu accente slabe, contrazicea Vedele şi Upanişadele. Care trebuie să fie principiile noastre teologice? Pe ce principii trebuie să se bazeze religia noastră? Slabele accente în care a fost pusă la început întrebarea au devenit tot mai tari, şi au avut ecou tot mai mult în societatea religioasă care se ridica, până când întrebarea a devenit cea mai practică dintre toate problemele — pe care carte să se bazeze toată religia adevărată?

Pe scurt, ei au găsit că era imposibil ca scripturile hinduse să fie singura mărturie a adevăratei religii. Au găsit că deşi existau adevăruri în scripturile hinduse, nu le puteau recunoaşte ca singurul standard infailibil al realităţii spirituale. Astfel că la douăzeci şi unu de ani după fondarea societăţii Brahmo-Somaj, s-a renunţat la infailibilitatea scripturilor hinduse.

Apoi a urmat o altă întrebare. Nu mai există şi alte scripturi? Nu v-am spus zilele trecute că pe tronul imperial al Indiei stătea acum creştinătatea cu Evanghelia Păcii întro mână şi cu sceptrul civilizaţiei în cealaltă? Biblia a pătruns în India. Biblia este cartea pe care omenirea n-o va ignora. De aceea, recunoscând pe de o parte marea inspiraţie a scripturilor hinduse, noi n-am putea pe de altă parte decât să recunoaştem inspiraţia autorităţii Bibliei. În 1861 am publicat o carte în care au fost date extrase din toate scripturile, carte care să fie citită în cursul devoţiunilor noastre. Nu misionarul creştin ne-a atras atenţia asupra Bibliei; nu preoţii mahomedani ne-au arătat pasajele excelente din Coran; nu zoroastrienii ne-au propovăduit măreţia Zend-Avestei; ci în inima noastră, Dumnezeul infinitei realităţi, sursa de inspiraţie a tuturor cărţilor, a Bibliei, a Coranului, a Zend-Avestei, ne-a atras atenţia asupra desăvârşirilor aşa cum sunt revelate în mărturia experienţelor sfinte de peste tot. Prin conducerea Sa şi prin lumina Sa am recunoscut noi aceste fapte, şi pe stânca realităţii durabile şi eterne a fost pusă baza noastră teologică.

A fost ea o teologie fără morală? Ce este inspiraţia acestei cărţi sau autoritatea acelui profet fără sfinţenie personală — fără ((213)) curăţenia acestui templu făcut de Dumnezeu? Curând după ce am ajuns la teologia noastră, ne-a sărit în ochi faptul că nu eram oameni buni, cu mintea curată, sfinţi, şi că în jurul nostru erau rele nenumărate, în casele noastre, în uzanţele noastre naţionale, în organizarea societăţii noastre. Ca atare, Brahmo-Somaj şi-a întors mâna spre reformarea societăţii. În 1851 a fost celebrată prima căsătorie mixtă. Căsătoria mixtă în India înseamnă căsătoria între persoane care aparţin castelor diferite. Casta este un fel de zid chinezesc ce înconjoară fiecare casă şi fiecare comunitate mică şi în afara limitelor căreia să nu treacă nici un bărbat sau femeie îndrăzneţi. În Brahmo-Somaj am întrebat: «Va face acest zid chinezesc de ruşine pentru totdeauna libertatea copiilor lui Dumnezeu?» Nu! Dărâmaţi-l; jos cu el şi să dispară.

Apoi, onoratul meu conducător şi prieten, Keshub Chunder Sen, a aranjat aşa încât acea căsătorie între caste diferite să aibă loc. Brahmanii au fost ofensaţi. Atotştiutorii au clătinat din cap; chiar şi liderii Brahmo-Somajului au ridicat din umeri şi au vârât mânile în buzunare. «Aceşti incendiari tineri», au spus ei, «o să dea foc întregii societăţi». Dar căsătoria mixtă a avut loc şi căsătoria văduvelor a avut loc.

Ştiţi ce sunt văduvele din India? Se întâmplă ca o fetiţă de zece sau doisprezece ani să-şi piardă soţul înainte să-i cunoască foarte bine trăsăturile, şi de la acea vârstă fragedă până în ziua morţii ea va trece prin ispăşiri şi austerităţi şi nefericiri şi singurătate şi ruşine de care te cutremuri când auzi. Eu nu aprob sau nu înţeleg purtarea unei femei care se căsătoreşte prima dată, apoi a doua oară, apoi a treia oară şi a patra oară — care se căsătoreşte de atâtea ori câte anotimpuri sunt întrun an. Nu înţeleg purtarea acestor bărbaţi şi femei. Dar cred că atunci când o copiliţă de unsprezece ani îşi pierde ceea ce oamenii numesc soţul ei, a o supune la nefericirea văduviei de o viaţă şi a atrage asupra ei suferinţe care ar fi o ruşine pentru un criminal, este o dovadă de neomenie care nu poate fi niciodată prea repede înlăturată. De aici rezulta necesitatea căsătoriilor mixte şi a căsătoriilor văduvelor. Ne-am ocupat de problema îmbunătăţirii sociale şi familiale, şi rezultatul acesteia a fost că a avut loc foarte repede o ruptură în ((214)) Brahmo-Somaj. Noi tinerii a trebuit să plecăm — noi, cu toată reforma noastră socială — şi să ne descurcăm cum am putut. Când aceste reforme sociale au fost parţial realizate, a urmat o altă întrebare.

Căsătorisem văduva; interzisesem arderea văduvelor; ce era cu puritatea noastră personală, sfinţirea conştiinţei noastre, regenerarea sufletelor noastre? Ce era cu acceptarea noastră înaintea înspăimântătorului tribunal al Dumnezeului infinitei dreptăţi? Reforma socială şi înfăptuirea binelui public sunt legitime în sine numai când se dezvoltă în atotcuprinzătorul principiu al purităţii personale şi al sfinţeniei sufletului.

Prieteni, mărturisesc, adeseori mă tem când privesc starea societăţii europene şi americane, unde activităţile voastre sunt atât de variate, munca voastră este atât de extinsă încât vă înecaţi în ea şi puţin timp aveţi să vă gândiţi la marea întrebare a regenerării, a sfinţirii personale, a încercării şi judecăţii şi a acceptării înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este întrebarea tuturor întrebărilor.

După sfârşitul lucrării reformei noastre sociale, am fost introduşi prin urmare în marele subiect, cum va fi regenerată această natură neregenerată; acest templu pângărit, ce ape îl vor spăla la o stare nouă şi pură? Toate aceste motive şi dorinţe şi impulsuri rele, inspiraţiile animalice, ce le va pune capăt tuturor acestora şi-l va face pe om ceea ce a fost, copilul imaculat al lui Dumnezeu, cum a fost Cristos, cum au fost toţi oamenii regeneraţi? Întâi principiul teologic, apoi principiul moral; iar pe al treilea loc cel spiritual al Brahmo-Somajului — devoţiuni, căinţă, rugăciune, laudă, credinţă; bazându-ne în întregime şi în mod absolut pe spiritul lui Dumnezeu şi pe iubirea Lui mântuitoare.

îAcest filosof păgân vede numai parţial ce este păcatul, după cum este indicat prin expresia lui, „un copil imaculat al lui Dumnezeu ... cum au fost toţi oamenii regeneraţi”. El nu vede că până şi cei mai buni din rasa decăzută sunt departe de a fi fără pată, imaculaţi, perfecţi; ca atare, toţi au nevoie de meritul perfecţiunii lui Cristos şi de sacrificiul pentru păcat ca să-i îndreptăţească. El vorbeşte despre rugăciune, credinţă etc., şi de mila lui Dumnezeu, dar încă n-a învăţat că dreptatea este ((215)) temelia tuturor procedurilor lui Dumnezeu; şi că numai prin meritul sacrificiului lui Cristos, Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să fie îndeptăţitorul păcătoşilor care cred în Cristos şi astfel să fie acoperiţi de marea Sa ispăşire pentru păcat, făcută cu optsprezece secole în urmă — o dată pentru totdeauna — să fie mărturisită tuturor la timpul cuvenit.ş

Aspiraţiile morale nu înseamnă sfinţenie; o dorinţă de a fi bun nu înseamnă a fi bun. Boul care duce pe spate o sută de kilograme de zahăr nu gustă nimic din dulceaţa lui prin simplul fapt că duce acea povară insuportabilă. Şi toate aspiraţiile noastre şi toate dorinţele noastre frumoase, şi toate visele noastre frumoase şi predicile frumoase, fie că le auzim fie că le spunem — fie că adormim la ele fie că le ascultăm cu atenţie — acestea niciodată nu vor face viaţa perfectă. Numai devoţiunea, rugăciunea, perceperea directă a spiritului lui Dumnezeu, comuniunea cu Dumnezeu, umilirea de sine absolută înaintea maiestăţii Sale, fervoarea devoţională, emoţia devoţională, absorbirea spirituală, trăirea şi mişcarea în Dumnezeu — acestea sunt secretul sfinţeniei personale. Şi în al treilea stadiu al căii noastre, prin urmare, emoţia spirituală, rugăciunile lungi, fervoarea intensă, meditaţia, umilirea nesfârşită, nu numai înaintea lui Dumnezeu dar şi înaintea omului, au devenit regula vieţii noastre. Dumnezeu este nevăzut; nu-i strică nimănui sau nul face să apară mai puţin respectabil dacă Îi spune lui Dumnezeu: «Sunt păcătos, iartă-mă». Dar a-ţi face mărturisirile înaintea omului, a te înjosi înaintea fraţilor şi surorilor tale, a şterge praful de pe picioarele sfinţilor, a simţi că eşti un obiect mizerabil, nenorocit în adunarea sfântă a lui Dumnezeu — aceasta cere puţină umilire, puţin curaj moral.

Ultimul principiu pe care trebuie să-l iau este caracterul progresiv al Brahmo-Somajului.

Creştinismul declară gloria lui Dumnezeu; hinduismul vorbeşte despre excelenţa Lui infinită şi eternă; mahomedanismul, cu foc şi sabie, dovedeşte atotputernicia voinţei Sale; budismul spune ce paşnic şi bucuros este El. El este Dumnezeul tuturor religiilor, al tuturor denominaţiilor, al tuturor ţărilor, al tuturor scripturilor, şi progresul nostru stă în armonizarea acestor diferite sisteme, acestor diferite profeţii şi dezvoltări într-un sistem mare. Ca atare, noul ((216)) sistem de religie din Brahmo-Somaj este numit Noua Dispensaţie. Creştinul vorbeşte în termeni admirativi despre creştinism; aşa face şi evreul despre iudaism; aşa face şi mahomedanul despre Coran; aşa face şi zoroastrianul despre Zend-Avesta. Creştinul admiră principiile sale de cultură spirituală; hindusul face la fel; mahomedanul face la fel.

Dar Brahmo-Somaj acceptă şi armonizează toate aceste precepte, sisteme, principii, învăţături şi discipline şi le face un sistem, şi aceea este religia lui. Un deceniu întreg prietenul meu Keshub Chunder Sen, eu şi alţi apostoli ai Brahmo-Somajului am călătorit din sat în sat, din provincie în provincie, din continent în continent, vestind această nouă dispensaţie şi armonia tuturor profeţiilor şi sistemelor religioase spre slava adevăratului, viului Dumnezeu. Dar noi suntem o rasă supusă; suntem needucaţi; suntem incapabili; nu avem resursele de bani ca să-i facem pe oameni să asculte mesajul nostru. La împlinirea timpului voi aţi convocat acest Parlament al religiilor în august, iar mesajul pe care noi nu l-am putut răspândi l-aţi luat în mâinile voastre ca să-l răspândiţi.

Eu nu vin la sesiunile Parlamentului doar ca student, nici ca unul care trebuie să-şi justifice sistemul său. Vin ca ucenic, ca urmaş, ca frate. Fie ca lucrarea voastră să fie binecuvântată cu prosperitate, şi nu numai creştinismul vostru şi America voastră vor fi înălţate, ci şi Brahmo-Somajul se va simţi foarte înălţat: şi acest biet om care a venit de la aşa mare distanţă să vă ceară simpatia şi amabilitatea se va simţi mult răsplătit.

Fie ca răspândirea Noii Dispensaţii să rămână la voi şi să vă facă fraţii şi surorile noastre. Reprezentanţi ai tuturor religiilor, fie ca toate religiile voastre să se unească în paternitatea lui Dumnezeu şi în fraternitatea omului, ca profeţia lui Cristos să poată fi împlinită, speranţa lumii să poată fi împlinită, iar omenirea să poată deveni o împărăţie cu Dumnezeu, Tatăl nostru”.

Aici avem o declaraţie clară a obiectivelor şi speranţelor acestor filosofi vizitatori; şi cine va spune că nu şi-au folosit ocaziile? Dacă înainte de Parlament am auzit mult despre paternitatea lui Dumnezeu şi fraternitatea oamenilor neregeneraţi — fără vreo nevoie recunoscută a unui Mântuitor, ((217)) a unui Răscumpărător, să facă o reconciliere pentru nelegiuire şi să deschidă „o cale nouă şi vie îde întoarcere în familia lui Dumnezeuş prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său”, de atunci încoace am auzit mult mai multe despre acest lucru. Dacă înainte de Parlament am auzit despre răscumpărarea societăţii prin reforme morale, ca o împotrivire la răscumpărarea prin sângele preţios, de atunci încoace am auzit încă mai multe despre religia sa fără Cristos. Este stadiul final al căderii din aceste zile din urmă ale Veacului Evanghelic. Aceasta va continua şi va creşte: Scripturile declară că „o mie vor cădea alături de tine”; iar apostolul Pavel îndeamnă: „Luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea”; iar Ioan Revelatorul întreabă în mod semnificativ: „Cine va putea sta în picioare?” Tot sensul Scripturilor arată că voinţa lui Dumnezeu este să vină acum o probă mare peste toţi cei care s-au numit cu numele lui Cristos, şi toată masa mare a mărturisiţilor-«negină» va cădea de la orice pretenţie de credinţă în jertfa de răscumpărare făcută o dată pentru totdeauna de către Domnul nostru Isus; pentru că ei n-au primit niciodată acest adevăr în iubire de el. 2 Tes. 2:10-12.

O voce din Japonia

Când Kinza Ringe M. Harai, învăţatul japonez budist, a citit articolul său despre „Adevărata poziţie a Japoniei faţă de creştinism”, sprâncenele unora dintre misionarii creştini de la tribună s-au contractat şi capetele lor s-au clătinat în dezaprobare. Dar budistul şi-a îndreptat mustrările înţepătoare către creştinii falşi care au făcut atât de mult ca să împiedice lucrarea de răspândire a Evangheliei în Japonia. Urmează articolul:

„Există foarte puţine ţări în lume atât de rău înţelese ca Japonia. Printre nenumăratele judecăţi incorecte, gândirea religioasă a concetăţenilor mei este în mod special denaturată şi toată naţiunea este condamnată ca păgână. Fie ei păgâni sau orice altceva, este un fapt că de la începutul istoriei noastre Japonia a primit toate învăţăturile cu mintea deschisă; şi de asemenea că instrucţiunile care au venit din afară s-au ((218)) combinat cu religia indigenă în armonie completă, după cum se vede din templele aşa de multe construite în numele adevărului cu un nume combinat de budism şi şintoism; după cum se vede din afinitatea între învăţătorii confucianismului şi taoismului, sau ai altor isme, şi a preoţilor budişti şi şintoişti; după cum se vede din japonezul individual, care dă respect tuturor învăţăturilor menţionate mai sus; după cum se vede din construcţia specifică a caselor japoneze, care de obicei au două camere, una ca templu budist în miniatură, iar cealaltă ca un mic altar şintoist, în faţa căruia familia studiază scripturile respective ale celor două religii. În realitate religia Sintetică este specialitatea japoneză şi n-aş ezita s-o numesc japonism.

Dar voi veţi protesta şi veţi zice: «De ce atunci nu este creştinismul atât de cald acceptat ca alte religii de către naţiunea voastră?» Acesta este punctul pe care vreau să-l prezint în mod special în faţa voastră. Sunt două cauze pentru care creştinismul nu este atât de cordial primit. Această religie mare a fost larg răspândită în ţara noastră, dar în 1637 misionarii creştini, împreună cu convertiţii, au cauzat o tragică revoltă împotriva ţării şi s-a înţeles că misionarii aceia intenţionau să subjuge Japonia ţării lor mamă. Aceasta a şocat Japonia şi i-a trebuit guvernului şogunului un an ca să suprime această teribilă şi nedorită agitaţie. Celor care ne acuză că ţara noastră mamă a interzis creştinismul, nu acum, ci în veacul trecut, le voi răspunde că aceasta n-a fost din antipatie religioasă sau rasială, ci ca să prevină o altă asemenea insurecţie; şi pentru a proteja independenţa noastră am fost obligaţi să interzicem promulgarea Evangheliilor.

Dacă istoria noastră n-ar fi avut o astfel de mărturie a devastării străine sub masca religiei şi dacă poporul nostru nar fi avut oroare şi prejudecată ereditară împotriva numelui creştinism, ar fi putut fi îmbrăţişat cu nerăbdare de toată naţiunea. Dar acest incident a trecut şi-l putem uita. Totuşi nu este cu totul iraţional ca suspiciunea înspăimântătoare, sau aţi putea spune superstiţia, că creştinismul este instrumentul pustiirii, să fi fost în mod evitabil sau inevitabil ridicată în mintea orientală, când este un fapt admis că unele ((219)) dintre naţiunile puternice ale creştinătăţii năvălesc treptat în Orient, şi când împrejurarea care urmează se imprimă zilnic în mintea noastră, reînsufleţind o amintire vie a întâmplării istorice trecute. Împrejurarea despre care voi vorbi este experienţa noastră actuală, asupra căreia atrag atenţia în mod special acestui Parlament, şi nu numai acestui Parlament, ci şi întregii creştinătăţi.

„De la 1853, când comandorul Perry a venit în Japonia ca ambasador al preşedintelui Statelor Unite ale Americii, ţara noastră a început să fie cunoscută mai bine de către toate naţiunile apusene, noile porturi au fost larg deschise şi prohibiţia Evangheliilor a fost abolită, cum a fost înainte de revolta creştină. Prin convenţia de la Yeddo, acum Tokio, din 1858, a fost stipulat tratatul între America şi Japonia şi de asemenea cu puterile europene. Era vremea când ţara noastră era încă sub guvern feudal; şi datorită faptului că am fost izolaţi timp de peste două secole de la revolta creştină din 1637, diplomaţia era o experienţă foarte nouă pentru ofiţerii feudali, care şi-au pus toată încrederea în naţiunile apusene şi au acceptat fără nici o modificare fiecare articol al tratatului prezentat de guvernele străine. Potrivit tratatului noi suntem întro poziţie foarte dezavantajoasă; şi printre altele sunt două articole proeminente care ne lipsesc de drepturile şi avantajele noastre. Unul este extrateritorialitatea naţiunilor apusene în Japonia, prin care toate cazurile în privinţa dreptului, fie de proprietate fie de persoană, care se ridică între supuşii naţiunilor apusene din ţara mea, precum şi între ei şi japonezi, sunt supuse jurisdicţiei autorităţilor naţiunilor apusene. Altul priveşte tariful pe care, cu expcepţia a cinci procente din valoare, nu avem nici un drept să-l impunem unde s-ar putea în mod cuvenit impune.

Este de asemenea stipulat că oricare dintre părţile contractante ale acestui tratat, anunţând-o cu un an înainte pe cealaltă, poate cere o revizuire a lui la 1 iulie 1872 sau după acea dată. De aceea, în 1871 guvernul nostru a cerut o revizuire, iar de atunci am cerut-o constant, dar guvernele străine au ignorat pur şi simplu cererile noastre, prezentând multe scuze. O parte din tratatul dintre Statele Unite ale Americii şi Japonia ((220)) în privinţa tarifului a fost anulată, pentru care noi îi mulţumim cu recunoştinţă sinceră binevoitoarei naţiuni americane; dar îmi pare rău să spun că, deoarece nici o putere europeană n-a urmat America în această privinţă, dreptul nostru de a impune tariful rămâne în aceeaşi stare cum a fost înainte.

Noi n-avem putere juridică asupra străinilor din Japonia, şi ca o consecinţă naturală suferim daune, legale şi morale, ale căror relatări se văd constant în ziarele noastre indigene. Deoarece occidentalii trăiesc departe de noi, ei nu cunosc împrejurările exacte. Probabil că ei aud din când în când rapoartele misionarilor şi ale prietenilor lor din Japonia. Eu nu neg că rapoartele lor sunt adevărate; dar dacă cineva doreşte să obţină o informaţie corectă în privinţa prietenului său, acesta trebuie să asculte opiniile despre el din multe părţi. Dacă veţi examina atent cu mintea voastră nepărtinitoare ce daune am suferit, veţi fi uimiţi. Printre multele feluri de nedreptăţi sunt unele care au fost complet necunoscute înainte şi cu totul noi pentru noi «păgânii», despre care nimeni n-ar îndrăzni să vorbească nici măcar în conversaţie privată.

Una dintre scuzele oferite de către naţiunile străine este că ţara noastră nu e încă civilizată. Este oare principiul legii civilizate ca drepturile şi profiturile aşa-zişilor necivilizaţi sau mai slabi să fie sacrificate? După cum înţeleg eu, spiritul şi necesitatea legii este să protejeze drepturile şi binele celor mai slabi împotriva agresiunii celor mai tari; dar niciodată n-am învăţat din studiile mele limitate ale legii că cei mai slabi trebuie sacrificaţi pentru cei mai tari. Un alt fel de scuză vine din sursă religioasă, şi se ridică pretenţia că japonezii sunt idolatri şi păgâni. Dacă poporul nostru este idolatru, veţi şti imediat dacă veţi investiga vederile noastre religioase fără prejudecăţi, din surse japoneze autentice.

Dar admiţând, de dragul discuţiei, că suntem idolatri şi păgâni, este morală creştină să calci în picioare drepturile şi avantajele unei naţiuni necreştine, colorând toată fericirea lor naturală cu pata întunecată a nedreptăţii? Eu citesc în Biblie: «Celui care te loveşte peste un obraz, întoarce-i şi pe celălalt»; dar nu pot descoperi că sunt pasaje care spun: «Celui care cere ((221)) dreptate de la tine, loveşte-i obrazul drept, şi când se întoarce, loveşte-l şi pe celălalt». Iarăşi citesc în Biblie: «Dacă cineva te dă în judecată şi-ţi ia haina, dă-i şi mantaua», dar nu pot descoperi că este vreun pasaj care să spună: «Dacă dai în judecată pe cineva şi-i iei haina, să-ţi dea şi mantaua».

Voi trimiteţi misionari în Japonia şi ei ne sfătuiesc să fim morali şi să credem creştinismul. Nouă ne place să fim morali şi ştim că creştinismul este bun şi suntem foarte mulţumitori pentru această bunătate. Dar în acelaşi timp oamenii noştri sunt mai degrabă nedumeriţi şi se îndoiesc foarte mult de acest sfat, când ne gândim că naţiunile puternice ale creştinătăţii se agaţă încă de tratatul stipulat în timpul feudalismului, când noi eram încă tineri; când aflăm că în fiecare an multe vase apusene angajate în pescuitul focilor intră ilegal în mările noastre; când cazurile legale sunt hotărâte întotdeauna nefavorabil pentru noi de către autorităţile străine din Japonia; când acum câţiva ani unui japonez nu i s-a îngăduit să intre la o universitate de pe coasta Pacificului din America din cauză că era de altă rasă; când acum câteva luni consiliul şcolii din San Francisco a adoptat o reglementare ca nici unui japonez să nu i se permită să intre în şcolile publice de acolo; când anul trecut japonezii au fost scoşi afară cu toptanul de pe unul din teritoriile Statelor Unite ale Americii; când oamenii noştri de afaceri din San Francisco au fost obligaţi de un sindicat să nu angajeze ajutoare sau muncitori japonezi, ci americani; când în acelaşi oraş sunt unii vorbitori care vorbesc de la tribune împotriva acelora dintre noi care suntem deja aici; când sunt mulţi bărbaţi care merg în procesiune cu felinare ridicate, marcate cu «afară cu japonezii»; când japonezii din insulele Hawai sunt lipsiţi de vot; când vedem pe unii occidentali din Japonia care ridică în faţa intrării de la casele lor un stâlp special pe care este anunţul «nici unui japonez nu-i este îngăduit să intre aici», întocmai ca o tablă pe care este scris «câinii n-au acces»; când suntem în astfel de situaţie, este oare iraţional — în pofida bunătăţii naţiunilor apusene, dintr-un punct de vedere, care-şi trimit misionarii la noi — ca noi «păgânii» inteligenţi să fim stânjeniţi şi să ezităm a înghiţi lichidul dulce şi cald al ((222)) cerului creştinismului? Dacă aceasta este etica creştină, ei bine, suntem perfect satisfăcuţi să fim păgâni.

Dacă cineva ar pretinde că sunt mulţi oameni în Japonia care vorbesc şi scriu împotriva creştinismului, nu sunt ipocrit şi voi declara deschis că eu am fost primul din ţara mea care a atacat vreodată public creştinismul — nu, nu creştinismul adevărat, ci creştinismul fals, răul făcut faţă de noi de către oamenii din creştinătate. Dacă cineva mustră pe japonezi că au societăţi anticreştine puternice, eu voi declara onest că am fost primul în Japonia care a format o organizaţie împotriva creştinismului — nu, nu împotriva creştinismului adevărat, ci ca să ne protejăm împotriva creştinismului fals şi a nedreptăţii pe care o suferim din partea oamenilor din creştinătate. Să nu gândiţi că iau astfel de poziţie fiindcă sunt budist, căci aceasta a fost poziţia mea cu mulţi ani înainte de a intra în Templul Budist. Dar în acelaşi timp voi declara cu mândrie că dacă cineva a discutat în faţa publicului afinitatea tuturor religiilor, sub titlul de Religie Sintetică, eu am fost acela. Vă spun acest lucru fiindcă nu vreau să fiu înţeles ca un budist sectar bigot.

De fapt nu este nici un sectar în ţara mea. Oamenii noştri ştiu bine ce adevăr abstract este în creştinism, şi nouă, sau cel puţin mie nu-mi pasă de nume dacă vorbesc din punctul de vedere al învăţăturii. Dacă budismul este numit creştinism sau creştinismul budism, dacă noi ne numim confucianişti sau şintoişti, nu suntem mofturoşi; dar suntem mofturoşi în privinţa adevărului învăţat şi a aplicării lui consecvente. Dacă Cristos ne mântuieşte sau ne trimite în iad, dacă Gautama Buda a fost o persoană reală sau na existat niciodată un astfel de om, nu este o chestiune de luat în considerare pentru noi, dar consecvenţa doctrinei şi a purtării este punctul căruia îi dăm mai mare importanţă. De aceea, dacă nu se renunţă la inconsecvenţa pe care o observăm, şi în special dacă tratatul nejust prin care suntem prinşi în mreje nu este revizuit pe o bază echitabilă, poporul nostru nu va da la o parte prejudecăţile împotriva creştinismului în pofida oratorului elocvent care vorbeşte adevărul lui de la amvon. Foarte adesea noi suntem numiţi «barbari», şi am auzit şi am citit că japonezii sunt încăpăţânaţi şi nu pot înţelege adevărul Bibliei. Voi admite că ((223)) acest lucru este adevărat într-un sens, căci, deşi ei admiră elocvenţa oratorului şi se minunează de curajul lui, deşi îi aprobă argumentele logice, totuşi sunt foarte încăpăţânaţi şi nu se vor alătura creştinismului atâta vreme cât cred că a predica un lucru şi a practica altul este o moralitate occidentală. ...

Dacă vreo religie învaţă nedreptatea faţă de umanitate, mă voi împotrivi ei, aşa cum m-am împotrivit întotdeauna, cu sângele şi cu sufletul meu. Eu voi fi cel mai amarnic dezaprobator al creştinismului, sau voi fi cel mai cald admirator al Evangheliei lui. Promotorilor Parlamentului şi doamnelor şi domnilor lumii care sunt adunaţi aici, le spun că scopul vostru este realizarea Unirii Religioase, nu nominal, ci practic. Noi, cei patruzeci de milioane de suflete din Japonia, care stăm ferm şi persistent pe baza dreptăţii internaţionale, aşteptăm încă şi alte manifestări în privinţa moralităţii creştinismului”.

Ce comentariu este acesta, asupra cauzelor eşecului creştinătăţii de a converti lumea la adevăr şi dreptate! Şi cum cere umilinţă şi căinţă, mai degrabă decât lăudăroşenii!

O voce din partea tinerilor din Orient a fost auzită prin Herant M. Kiretchjian din Constantinopole, după cum urmează:

„Fraţi din Răsăritul tuturor ţărilor: Stau aici ca reprezentant al tinerilor din Orient, în special din ţara piramidelor până la câmpiile îngheţate ale Siberiei, şi în general de la ţărmurile Egeii până la apele Japoniei. Dar pe această tribună minunată a Parlamentului Religiilor, unde mă aflu cu fiii Orientului în faţa publicului american, primul meu gând este să vă spun că voi aţi convocat fără să vreţi un consiliu al creditorilor voştri. N-am venit să vă închidem afacerile, ci să vă deschidem inimile. Priviţi spre cărţile voastre şi vedeţi dacă pretenţia noastră nu este corectă. Noi v-am dat ştiinţă, filosofie, teologie, muzică şi poezie, şi am făcut istorie pentru voi cu o cheltuială enormă. Şi mai mult, din lumina care a strălucit din cer peste ţările noastre au ieşit aceia care vor fi pentru totdeauna norul vostru de martori şi inspiraţia voastră — sfinţi, apostoli, profeţi, martiri. Şi cu acel capital bogat aţi strâns o avere extraordinară, aşa încât bunurile voastre ascund de ochii voştri responsabilităţile ((224)) voastre. Nu vrem să ne împărtăşim din bogăţia voastră, dar este drept să avem dividendul nostru, şi, ca de obicei, un tânăr prezintă certificatele.

Nu puteţi plăti acest dividend cu bani. Aurul vostru îl vreţi pentru voi. Argintul vostru a căzut din har. Vrem să ne daţi un dividend bogat în simpatia deplină a inimilor voastre. Şi asemenea artizanului care, judecând după greutatea lor, aruncă în creuzetul său pepite de diferite forme şi culori, şi după ce focul şi fondantul şi-au făcut lucrarea îl toarnă şi, iată, curge aur pur, tot aşa, după ce aţi adunat împreună pe copiii oamenilor de la marginile pământului şi-i aveţi în faţa voastră în creuzetul gândului serios şi al căutării oneste după adevăr, veţi găsi, când se va încheia acest Parlament, că din prejudecată rasială şi dogmă, şi din varietatea de obiceiuri şi de închinare, va curge în faţa ochilor voştri nimic altceva decât aurul pur al umanităţii; şi de acum încolo vă veţi gândi la noi, nu ca la străini din ţări străine, ci ca la fraţii voştri, din China, Japonia şi India, surorile voastre din Insulele Greciei şi de pe dealurile şi din văile Armeniei, şi voi ne veţi fi plătit un astfel de dividend din inimile voastre şi veţi fi primit voi înşivă din aceasta o astfel de binecuvântare, încât aceasta va fi o ţară Beula din profeţie pentru timpurile viitoare, şi veţi trimite ecoul acelei dulci cântări care odată a fost auzită în ţara noastră, de «Pace pe pământ şi bunăvoinţă faţă de oameni».

Vi s-a vorbit atât de mult aici, de către oameni cu înţelepciune şi experienţă a vieţii religioase din marele Răsărit, încât nu vaţi aştepta să mai adaug la acestea. Nici naş fi vrut să stau aici luându-mi libertatea să vă mai dau informaţii despre religiile lumii. Dar există o nouă rasă de bărbaţi care s-a ridicat din marele trecut, a cărei influenţă va fi fără îndoială un factor foarte important în lucrarea omenirii în secolul viitor. Ei sunt rezultatul trecutului, venind în contact cu viaţa nouă din prezent — vreau să spun tinerii din orient; cei care se pregătesc să ia în stăpânire pământul împreună cu fraţii lor din marele Apus.

Vă aduc o filosofie de la ţărmurile Bosforului şi o religie din cetatea lui Constantin. Toate convingerile mele ferme şi ((225)) deducţiile care au crescut în mine în anii trecuţi, au fost clătinate până la rădăcini sub influenţa Parlamentului. Dar găsesc astăzi acele rădăcini mai adânci în inima mea, iar ramurile întinzându-se până la cer. Nu pot pretinde că vă aduc ceva nou, dar dacă toate deducţiile vi se par a fi logice din premise pe care inteligenţa umană le poate accepta, atunci sunt încrezător că ne veţi atribui un scop onest şi ne veţi îngădui dreptul ca fiinţe inteligente să ţinem strâns la ceea ce am prezentat în faţa voastră.

Când tinerii de astăzi erau copii, în fiecare zi din viaţa lor nau auzit şi n-au văzut altceva decât vrăjmăşie şi separare între oamenii de diferite religii şi naţionalităţi. Nu trebuie să mă opresc şi să vă spun despre influenţa unei astfel de vieţi asupra tinerilor, care s-au găsit separaţi şi aranjaţi în tabere de luptă împotriva fraţilor lor cu care trebuiau să vină în contact în ocupaţiile zilnice ale vieţii. Şi pe măsură ce lumina educaţiei şi ideile de libertate au început să se răspândească peste întregul Orient odată cu ultima parte a acestui secol, acest jug a devenit mai supărător pe gâtul tinerilor din Orient, iar povara prea greu de suportat.

Tinerii de toate naţionalităţile pe care le-am menţionat, care în ultimii treizeci de ani şi-au primit educaţia în universităţile din Paris, Heidelberg, Berlin şi alte oraşe din Europa, precum şi în Imperial Lyceum din Constantinopole, ţeseau, conştient sau inconştient, pasiv sau activ, pânza religiei lor, aşa încât, pentru mia de tineri pentru care vocea lor este un oracol, aceasta a venit ca un cadou şi ei şi-au înrolat inima şi mintea.

Ei găsesc pe fraţii lor în numere mari în toate oraşele Orientului unde civilizaţia europeană a găsit cel puţin intrare, şi nu prea există vreun oraş care nu va fi simţit influenţa lor înainte de sfârşitul secolului. Religia lor este cea mai nouă dintre toate religiile, şi n-aş fi adus-o la această tribună dacă n-ar fi faptul că este una dintre cele mai puternice influenţe care acţionează în Orient şi căreia noi tinerii religioşi din răsărit trebuie să-i facem faţă eficient, dacă vrem să avem chiar şi cea mai mică influenţă la popoarele din respectivele noastre ţări.

((226))

Căci, să nu uităm, sunt oameni inteligenţi, oameni cu înzestrare excelentă, oameni care, cu toţi tinerii din Orient, au dovedit că în toate artele şi ştiinţele, în pieţele lumii civilizate, în armatele naţiunilor şi la mâna dreaptă a regilor, ei sunt egalii oricărei rase de oameni, de la răsăritul Soarelui până la apusul lui. Mai mult, ei sunt, în cea mai mare parte, oameni cu cele mai bune intenţii, cu cele mai sincere convingeri, şi când le auziţi opinia despre religie şi vă gândiţi la poziţia pe care o au, nu puteţi simţi, sunt sigur, ca membri ai Parlamentului religios, decât cea mai mare preocupare pentru ei şi pentru ţările în care locuiesc.

Eu personal reprezint pe tinerii religioşi din Orient; dar daţi-mi voie, prin procură, pentru tinerii de cea mai nouă religie, să vorbesc în faţa voastră către apostolii tuturor religiilor: «Voi veniţi la noi în numele religiei ca să ne aduceţi ceea ce deja avem. Noi credem că omul este satisfăcător pentru sine, dacă, aşa cum ziceţi, l-a creat un Dumnezeu perfect. Dacă-l veţi lăsa singur, el va fi tot ceea ce trebuie să fie. Educaţi-l, pergătiţi-l, nu-l legaţi de mâini şi de picioare, şi va fi un om perfect, vrednic să fie fratele oricărui alt om. Natura l-a înzestrat suficient pe om, şi ar trebui să folosiţi tot ce vi s-a dat în inteligenţa voastră înainte de a-L deranja pe Dumnezeu să vă dea mai mult. Pe lângă aceasta, nimeni nu L-a găsit pe Dumnezeu. Noi avem toată inspiraţia pe care o vrem în poezia dulce şi în muzica încântătoare, şi în tovărăşia bărbaţilor şi femeilor rafinaţi şi cultivaţi. Dacă vrem s-o ascultăm, am vrea ca Handel să ne spună despre Mesia, şi dacă vrem ca cerurile să răsune, este destul să avem interpretarea lui Beethoven.

Noi n-avem nimic împotriva voastră, creştinilor, dar în privinţa tuturor religiilor, trebuie să spunem că voi aţi adus umanităţii cea mai mare daună posibilă ridicând pe oameni împotriva oamenilor şi o naţiune împotriva altei naţiuni. Şi acum, pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, în această zi de cel mai înalt bun simţ, veniţi să umpleţi minţile oamenilor cu lucruri imposibile şi să le împovăraţi creierul cu discuţii nesfârşite despre o mie de secte. Căci sunt mulţi pe care iam auzit înaintea voastră şi ştiu câţi ar putea urma. Considerăm că dintre toţi oamenii voi sunteţi aceia care trebuie să fiţi evitaţi, fiindcă filosofia şi doctrinele voastre nasc pesimism peste ţară».

((227))

Apoi, cu un instinct religios şi cu un respect înnăscut pe care le au toţi orientalii, trebuie să spun deodată: «Dar fiţi atenţi, noi nu suntem necredincioşi sau atei sau sceptici. Pur şi simplu n-avem timp pentru astfel de lucruri. Suntem plini de inspiraţie pentru viaţa cea mai înaltă şi dorim libertate pentru toţi tinerii lumii. Noi avem o religie care uneşte pe toţi oamenii din toate ţările şi umple pământul de bucurie. Ea satisface fiecare nevoie umană şi de aceea ştim că este religia adevărată, în special fiindcă produce pace şi cea mai mare armonie. Aşa că nu dorim nici unul din «ismele» voastre, şi nici vreun alt sistem sau doctrină. Nu suntem materialişti, socialişti, raţionalişti sau pesimişti, şi nu suntem nici idealişti. Religia noastră este prima care a existat şi de asemenea cea mai nouă din cele noi — suntem domni. În numele păcii şi umanităţii, nu puteţi să ne lăsaţi în pace? Dacă ne mai invitaţi în numele religiei, vom avea deja un angajament, iar dacă ne mai vizitaţi pentru propovăduire, nu suntem acasă».

Acesta este tânărul oriental, ca laurul verde. Şi unde unul dispare, aşa încât nu-l mai găseşti în locul lui, se află douăzeci să-i completeze locul. Credeţi-mă, n-am exagarat; căci, cuvânt de cuvânt, şi de zece ori mai mult deatât, am auzit de la oameni inteligenţi din armată şi din marină, de la oameni din comerţ şi din avocatură, în conversaţie şi în argumentare, pe străzile Constantinopolului, în corăbiile Cornului de Aur şi ale Bosforului, în România şi în Bulgaria, precum şi în Paris, în New York şi în Auditoriul din Chicago, de la turci şi armeni, de la greci şi evrei, precum şi de la bulgari şi sârbi, şi vă pot spune că acest cel mai nou substitut al religiei, care păzeşte porţile comerţului şi literaturii, ştiinţei şi legii, prin Europa şi Orient, este o forţă foarte puternică în formarea destinelor naţiunilor din răsărit şi trebuie luată în socoteală în mod inteligent când ne gândim la viitorul religiei, şi trebuie întâmpinată cu un argument tot atât de puternic în ochii tinerilor din Orient, ca şi acela pe care ştiinţa şi literatura l-au pus în mâinile marii armate a noii clase de domni.

Mai există o clasă de tineri în Orient, care se numesc tineri religioşi şi care ţin la credinţa veche a părinţilor lor. ((228)) Îngăduiţi-mi să pretind şi pentru aceşti tineri onestitatea scopului, inteligenţa minţii, precum şi convingere fermă. Şi pentru ei vin să vă vorbesc, şi vorbind pentru ei vorbesc pentru mine de asemenea. În mod natural veţi vedea că trebuie să fim din zilele cele mai timpurii în contact cu Religia Nouă; daţi-mi voie s-o numesc aşa pentru convenienţă. Trebuie să fim în colegii şi universităţi cu aceiaşi tineri. Trebuie să mergem mână în mână cu ei în toată ştiinţa şi istoria, literatura, muzica şi creaţia poetică, şi în mod natural împărtăşim cu ei credinţa fermă în toate deducţiile ştiinţifice şi ţinem ferm la fiecare principiu al libertăţii umane.

Mai întâi, toţi tinerii din Orient care au cele mai adânci convingeri religioase apără demnitatea omului. Regret că trebuie să încep aici; dar, din vocile şi argumentele combinate ale filosofiilor şi teologiilor, vine în faţa noastră o atât de inevitabilă concluzie despre o umanitate imperfectă, încât, înainte de a putea vorbi despre vreo religie pentru noi înşine, trebuie să venim şi să spunem: «Credem că suntem oameni». Pentru noi este o calomnie asupra umanităţii şi o acuzare a lui Dumnezeu care a creat pe om, a spune că omul nu este suficient în el însuşi şi că are nevoie ca religia să vină şi să-l facă perfect.

îObservaţi cum se acuză şi se scuză pe sine însuşi în acelaşi timp. Imperfecţiunea nu poate fi negată; dar este pretinsă puterea de a ne face noi înşine perfecţi în timp, şi astfel necesitatea «sângelui preţios» şi a «jertfei pentru păcat» pe care le-a pregătit Dumnezeu este ignorată de către păgâni, cum este acum negată de către înţelepţii în felul lumii din creştinătate.ş

Este o calomniere a umanităţii a te uita la una sau la alta dintre familiile omului şi a spune că ele dau dovadă de concepţii de bunătate, adevăr, idealuri înalte şi viaţă mai presus de simplele dorinţe animale, fiindcă au primit învăţătură religioasă de la un om sau altul, sau o revelaţie din cer. Noi credem că dacă omul este om, el are totul în sine, întocmai cum are toate capacităţile corporale. Vreţi să-mi spuneţi că o conopidă pe care o seamăn în câmp creşte în frumuseţea şi perfecţiunea convoluţiilor ei, iar creierul meu, pe care acelaşi Dumnezeu l-a creat de o sută de mii de ori mai delicat şi mai ((229)) perfect, nu poate dezvolta circumvoluţiile lui şi nu poate face lucrarea pe care Dumnezeu a intenţionat-o pentru mine şi să am cele mai înalte concepţii pe care El le-a intenţionat pentru mine; că un mormoloc se va dezvolta şi va deveni broască, cu membre perfecte, elastice, şi cu un piept care se umflă, şi că broaştele vor sta împreună mulţumite şi vor orăcăi în unitate, şi că oamenii au nevoie de religie şi de ajutor din afară pentru a se putea dezvolta la perfecţiunea de oameni în corp şi în suflet şi să recunoască fraternitatea omului şi să trăiască în pace pe pământul lui Dumnezeu? Eu spun că este o acuzare a lui Dumnezeu, care l-a creat pe om, a promulga şi a consimţi la astfel de doctrină.

Nu acceptăm nici concluziile nejustificate ale ştiinţei. Noi navem nimic de-a face cu maimuţele. Dacă ele vreau să ne vorbească, să se ridice la nivelul nostru. Există un spirit occidental de a crea dificultăţi pe care noi nu-l înţelegem. Una dintre primele mele experienţe din Statele Unite a fost să iau parte la o adunare a tinerilor, doamne şi domni, în oraşul Filadelfia. Subiectul serii a fost dacă animalele au suflete, şi pisica a fost mai mult discutată. Au fost citite articole foarte serioase şi erudite. Dar concluzia a fost că, neştiind exact ce este pisica şi ce este sufletul, n-au putut decide chestiunea, dar a fost totuşi o chestiune serioasă legată de religie. Să presupunem acum că o tânără armeancă ar întreba-o pe mama ei dacă pisicile au suflete. Mama ar rezolva chestiunea în paranteze şi ar zice, de exemplu: «Scumpa mea, trebuie să mergi jos să vezi dacă fierbe apa. îCe ţi-a pus întrebarea în cap? Sigur că pisicile au suflete. Pisicile au suflete de pisici, iar oamenii au suflete de oameni.ş Acum du-te jos». Şi copila ar merge jos bucurându-se de starea ei de om. Şi dacă doamna mea armeancă s-ar confrunta într-o zi cu veriga lipsă despre care auzim atât de mult, totuşi calmul ei ar rămânea imperturbabil şi ea totuşi s-ar bucura de starea de om informându-vă că veriga lipsă are suflet de verigă lipsă, iar omul are suflet de om.

Până acum venim cu tinerii din clasa domnilor, mână în mână pe planul comun al umanităţii. Dar aici este un colţ unde ne despărţim şi o luăm pe cărări care se depărtează mult. Noi strigăm: «Lăsaţi-ne în pace şi ne vom lărgi şi ridica la ((230)) înălţimea destinului nostru»; şi, iată, găsim o putere invizibilă care nu ne va lăsa în pace. Găsim că putem face aproape orice în direcţia ştiinţei şi artei. Dar când este vorba de a ne urma concepţia despre ceea ce este înalt şi nobil, ceea ce este drept şi necesar pentru dezvoltarea noastră, suntem deficitari în tărie şi putere ca să avansăm spre ea. O spun aceasta în forma cea mai simplă, căci n-o pot dezvolta acum. Dar pentru noi faptul este tot atât de real ca şi demnitatea omului, că există o putere care depărtează pe bărbaţi şi pe femei de pe cărarea corectitudinii şi onoarei, pe care ei ştiu că trebuie să meargă. Nu se poate spune că este inerentă omului, căci simţim că nu ne aparţine. Şi dacă nu ne-a aparţinut şi a fost concepţia corectă a omului să meargă în degradare şi mizerie, rapacitate şi dorinţă de a-şi zdrobi semenii, noi am zice: «Lasă-l în pace, şi lasă-l să facă ceea ce Dumnezeu a vrut ca el să facă».

Aşa că, pe scurt, spun oricui de aici care este pregătit săşi evaporeze crezul, să pună aceasta în el înainte de a ajunge la punctul de fierbere: «Şi eu cred în diavol, arhivrăjmaşul lui Dumnezeu, acuzatorul lui Dumnezeu în faţa omului». Un diavol pentru tot universul? Nu ne pasă. O legiune de demoni care asediază fiecare suflet? Nu contează pentru noi. Ştim aceasta, că există o putere în afara omului care-l trage la o parte cu putere. Şi nici o putere de pe pământ nu i se poate împotrivi.

Şi astfel, aici vine religia noastră. Dacă aveţi o religie să le aduceţi tinerilor din Orient, ea trebuie să vină cu o putere care va echilibra, da, va contrabalansa puterea răului din lume. Atunci omul va fi liber să crească şi să fie ceea ce a intenţionat Dumnezeu să fie. Noi Îl vrem pe Dumnezeu. Vrem spiritul lui Dumnezeu. Şi religia care vine la noi, sub orice nume sau formă, trebuie să aducă aceasta, sau altfel pentru noi nu este nici o religie. Şi noi credem în Dumnezeu, nu Dumnezeul protoplasmei, care se ascunde printre moleculele de materie, ci Dumnezeul ai cărui copii suntem.

Aşa că punem ca al treilea punct al filosofiei şi protestului nostru demnitatea lui Dumnezeu. Este mort cavalerismul? Oare toată concepţia despre o viaţă înaltă şi nobilă, despre o integritate veritabilă a dispărut din inimile oamenilor, încât ((231)) nu putem aspira la calitatea de cavaler şi de principe în curţile Dumnezeului nostru? Ştim că suntem copiii Lui, fiindcă-I facem faptele şi-I gândim gândurile. Ceea ce vrem noi să facem este să fim asemenea Lui. O, este oare adevărat că pot străbate ţara şi marea şi pot ajunge la inima mamei mele şi să-i simt braţele cuprinzându-mă, dar că eu, un copil al lui Dumnezeu, care stau neajutorat în univers, împotriva unei puteri pe care n-o pot birui, nu-mi pot ridica mâinile către El şi să strig către El, ca să pot avea spiritul Său în sufletul meu şi să-I simt braţele veşnice care mă sprijină în slăbiciunea mea?

Şi aici vine predicatorul din vechime şi din biserica modernă şi ne spune despre unul care a biruit lumea, şi că El a venit de sus. Nu trebuie să ni se spună că a venit de sus, căci nici un om născut din femeie n-a făcut vreun astfel de lucru. Dar suntem convinşi că prin har şi prin cărarea pe care ne-o arată să umblăm pe ea, spiritul lui Dumnezeu vine în inimile oamenilor, şi că eu îl pot simţi în inima mea luptând înlăuntrul meu împotriva păcatului şi întărindu-mi inima ca să ţin hotărât la ceea ce ştiu că este drept prin divinul din mine.

Şi astfel, cu o mână tremurătoare dar cu fermă convingere, cu multă tristeţe în privinţa umanităţii, dar cu bucuria triumfului etern, vin cu voi toţi la porţile de aur ale secolului douăzeci, unde bătrânii viitoarei comunităţi a umanităţii stau să judece religia care va intra pe acele porţi pentru sprijinirea inimii umane. Eu plasez alături de confucianismul oriental vechi şi de teosofia modernă, de budismul oriental vechi şi de spiritualismul modern, şi de fiecare credinţă din zilele din vechime şi de materialismul, raţionalismul şi idealismul modern — plasez acolo creştinismul oriental vechi cu Cristosul lui, cu puterea lui Dumnezeu şi cu înţelepciunea lui Dumnezeu; şi crucea lui, care încă radiază în iubirea lui Dumnezeu,

«Înălţându-se deasupra ruinelor vremii»”.

Vorbitorul, deşi nu un reprezentant delegat al Bisericii Catolice Armeene, evident că prezintă lucrurile din punctul de vedere al creştinilor armeni, pe care recent turcii i-au persecutat în mod foarte barbar. Cuvântarea lui are multe ((232)) puncte excelente; dar nu trebuie să se considere că el este un bun exemplu al tinerilor din Orient; el este cu mult înaintea celor pentru care a vorbit. Nici vorbirea lui nu permite o vedere adevărată a catolicismului armean, cu rugăciunile lui pentru morţi; cu închinarea la chipuri şi la sfinţi şi la Fecioara Maria; cu confesionalele ei şi cu doctrina blasfematoare a Liturghiei*, toate asemănându-se mult cu uneltirile lui Anticrist. Cei care sacrifică „urâciunea” Liturghiei arată prin aceasta că au numai puţină cunoştinţă şi apreciere în legătură cu adevărata cruce şi cu unicul ei sacrificiu „odată pentru totdeauna”. „Creştinismul oriental” spre care ne indică acest tânăr nu este cel pe carel respectăm noi, nici după care vrem noi să ne modelăm: noi mergem înapoi la creştinismul declarat şi ilustrat de către Cristos, Domnul şi Răscumpărătorul nostru, şi de către apostolii Săi, şi aşa cum este prezentat în Scripturi: nu oriental, nici occidental, nici catolic (adică universal sau general), ci puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu numai pentru „oricine care crede” spre dreptate. Rom. 1:16.

Observatorul atent nu poate citi sentimentele nobile ale unora dintre aceştia care caută pe Dumnezeu şi aspiră spre dreptate, fără să facă o comparaţie între sinceritatea lor serioasă, scopul lor nobil, efortul de a ridica în faţa semenilor cel mai înalt standard al dreptăţii pe care-l pot discerne, şi atitudinea compromiţătoare a atâtor creştini care au fost mai favorizaţi prin naştere şi prin mediu cu o cunoştinţă a adevărului, care acum sunt nerăbdători să-l vândă prin imensa sacrificare a principiilor lui nobile, numai să câştige favoarea populară actuală. Celor cărora le-a dat mult, mult le va cere Domnul, care îi cântăreşte acum în balanţă.

Dar în timp ce câţiva dintre reprezentanţi ne-au stârnit admiraţia şi respectul, marea majoritate a lor s-au bucurat în privilegiul de a face paradă şi a-şi recomanda superstiţiile ((233)) lor unei astfel de adunări reprezentative din naţiunile civilizate şi luminate. Budismul, şintoismul, brahmanismul, confucianismul, mahomedanismul au fost mereu repetate cu mare îndrăzneală, iar apostolul mahomedan a avut curajul chiar să recomande poligamia. Aceasta a fost aproape prea mult pentru ascultători, dar manifestările lor de dezaprobare au fost repede reduse la tăcere de către preşedinte, dr. Barrows, care le-a reamintit de obiectivul Parlamentului — să se acorde tuturor o audiere corectă, fără dispute. Astfel că toţi au avut audiere din belşug şi şiau argumentat liber punctele în faţa minţilor deja neliniştite ale miilor de creştini declaraţi, şi ca rezultat au multe motive să aştepte convertiţi la religiile lor aici în America. Aceleaşi privilegii le-au fost acordate multor mişcări anticreştine, cum ar fi Ştiinţa Creştină, Teosofia, Swedenborgianismul etc.

Sentimentele de Încheiere ale marelui Parlament

Sentimentele de încheiere ale marelui Parlament arată ce hotărât este acest spirit de compromis din partea creştinismului protestant. Atât de disperate sunt strâmtorările la care i-a împins judecata acestei zile, încât ei salută cu cel mai mare entuziasm chiar şi cel mai mic indiciu al unei dispoziţii spre unire din partea chiar şi a celei mai evidente forme de păgânism. Dăm următorul extras scurt:

Suamie Vive Kananda (preot din Bombay, India) a spus:

„S-a spus mult despre baza comună a unităţii religioase. Nu voi exprima chiar acum teoria mea; dar dacă cineva de aici speră ca această unitate să vină prin triumful uneia din aceste religii şi prin distrugerea celorlalte, aceluia eu îi spun: frate, speranţa ta este imposibilă. Doresc eu ca creştinul să devină hindus? Ferească Dumnezeu. Doresc eu ca hindusul şi budistul să devină creştini? Ferească Dumnezeu. Creştinul nu trebuie să devină hindus, sau budistul să devină creştin. Învăţaţi să gândiţi fără prejudecăţi. ... Dacă teologia şi dogma stau în calea voastră ((234)) în căutarea adevărului, puneţi-le deoparte. Fiţi serioşi şi lucraţi la mântuirea voastră cu sârguinţă şi roadele sfinţeniei vor fi ale voastre”.

Vichand Ghandi (jainist din India) a spus:

„Dacă veţi permite unui «păgân» să-şi aducă mesajul de pace şi iubire, vă voi cere numai să priviţi la diversele idei prezentate într-un spirit liberal şi nu cu superstiţie şi bigotism. ... Vă implor să examinaţi diferitele sisteme religioase din toate punctele de vedere”.

Cuviosul Reverend Shabita, mare preot al religiei şintoiste din Japonia, a spus:

„Ceea ce doresc eu să fac este să vă ajut la îndeplinirea planului de formare a frăţiei universale sub un singur acoperiş al adevărului. Ştiţi că unitatea este putere. Acum mă rog ca cele opt milioane de zeităţi care protejează Japonia, frumoasa ţară a cireşilor, să vă protejeze pe voi şi guvernul vostru pe vecie. Şi cu acesta vă spun la revedere”.

H. Dharmapala din Ceylon a spus:

„Pentru cei patru sute şaptezeci şi cinci de milioane de coreligionari ai mei, urmaşi ai blândului Domn Buda Gautama, vă prezint respectele mele afectuoase. ... Voi aţi aflat de la fraţii voştri din Orientul Îndepărtat prezentarea respectivelor sisteme religioase pe care le urmează ... aţi ascultat cu răbdare lăudabilă învăţăturile atotîndurătorului Buda prin umilii săi urmaşi” etc., etc.

Episcopul Keane (romano-catolic) a spus:

„Când i-a fost trimisă vechii Biserici Catolice invitaţia la acest Parlament, oamenii au spus: «Va veni ea?» Iar vechea Biserică Catolică a spus: «Cine are un drept atât de bun să vină la un Parlament al tuturor religiilor lumii ca vechea Biserică Catolică universală?» ... Chiar dacă trebuie să stea singură la acea tribună, va sta. Şi vechea biserică a venit şi este bucuroasă să întâlnească pe semenii ei, pe cei care cred ca ea, pe cei care iubesc ca ea fiecare umbră de umanitate şi fiecare umbră de crez. ... Dar oare nu ne vom ruga noi să fi putut semăna aici o sămânţă care să crească în unire largă ((235)) şi perfectă? Dacă n-ar fi mai bine pentru noi să fim una decât să fim divizaţi, Domnul nostru nu S-ar fi rugat ca toţi să fim una după cum El şi Tatăl sunt una. îDar ei nu se roagă pentru o astfel de unire cum există între Tatăl şi Fiul: unirea propusă este foarte diferită.ş”

Sentimentele astfel exprimate au găsit cea mai deplină acceptare în Parlament din partea reprezentanţilor protestanţi. Astfel, de exemplu, Rev. Dr. Candlin, misionar pentru China, a spus:

„Ideea convenţională de religie care există printre creştinii din toată lumea este că creştinismul este adevărat, în timp ce toate celelalte religii sunt false; că creştinismul este de la Dumnezeu, în timp ce toate celelalte religii sunt de la diavol; sau altfel, cu puţină umbră de moderaţie, că creştinismul este o revelaţie din cer, în timp ce celelalte religii sunt confecţionate de oameni. Voi ştiţi mai bine, şi cu lumină clară şi cu asigurare puternică puteţi mărturisi că între o religie şi alta poate fi prietenie în loc de antagonism, că pe cât de sigur este că Dumnezeu este un tată comun, pe atât de sigur este că inimile noastre au tânjit după El şi sufletele noastre în cele mai evlavioase stări au prins şoapte din harul lăsat să cadă de la tronul Său. Atunci aceasta este Cincizecimea, iar în spatele ei stă convertirea lumii”.

Este într-adevăr? Ce asemănare există în acest efort de a compromite adevărul şi dreptatea pentru părtăşia lui Anticrist şi a Idolatriei, cu acea adunare din Ierusalim credicioasă, în rugăciune, care aştepta cu răbdare puterea de sus? Şi ce manifestare a existat, de revărsare similară a Spiritului sfânt peste această adunare pestriţă? Dacă aceasta trebuie să fie urmată de convertirea lumii, daţi-ne voie să întrebăm: La ce să fie convertită lumea? Astfel de promisiune, chiar cu tot sunetul de trâmbiţe, nu satisface dispoziţia cercetătoare a acestui ceas al judecăţii.

Rev. Dr. Bristol, de la Biserica Metodistă, a spus:

„Bine infinit şi numai bine va veni de la acest Parlament. Tuturor celor care au venit de departe le suntem profund şi ((236)) veşnic îndatoraţi. Unii dintre ei reprezintă o civilizaţie care era veche când Romulus a fondat Roma; ale cărei filosofii şi cântece erau coapte în înţelepciune şi bogate în ritm înainte ca Homer să cânte grecilor Iliadele sale; şi ei au lărgit ideile noastre despre o umanitate comună. Ei ne-au adus flori înmiresmate din credinţele răsăritene, mărgăritare bogate din vechile mine ale marilor filosofii, şi noi suntem mai bogaţi în această seară prin contribuţiile gândirii lor şi mai cu seamă prin contactul nostru cu ei în spirit. îCe mărturisire!ş

N-a existat niciodată o astfel de zi luminoasă şi plină de speranţă pentru umanitatea noastră comună în privinţa toleranţei şi frăţiei universale. Şi vom afla că prin cuvintele pe care ni le-au adus aceşti vizitatori şi prin influenţa pe care au exercitat-o, ei vor fi bogat răsplătiţi în conştiinţa că au contribuit la mişcarea puternică ce conţine în ea însăşi făgăduinţa unei credinţe, a unui Domn, a unui Tată, a unei comunităţi frăţeşti.

Binecuvântările Dumnezeului şi Tatălui nostru să fie cu voi, fraţilor din Răsărit; binecuvântările Mântuitorului nostru, fratele nostru mai mare, învăţătorul comunităţii frăţeşti a oamenilor, să fie cu voi şi cu ai voştri veşnic”.

Rev. Augusta Chapin a spus:

„Noi care le-am urat bun venit, acum le urăm succes oaspeţilor care pleacă. Suntem bucuroşi că aţi venit, o, înţelepţilor din Răsărit. Cu vorbele voastre înţelepte, cu toleranţa voastră largă şi cu metodele voastre blânde, am fost bucuroşi să stăm la picioarele voastre şi să învăţăm de la voi în privinţa acestor lucruri. Suntem bucuroşi că v-am văzut faţă în faţă, şi vă vom socoti de acum încolo mai mult ca oricând prietenii noştri şi conlucrători cu noi în marile lucruri ale religiei.

Şi suntem bucuroşi acum că voi plecaţi la căminele voastre îndepărtate, să spuneţi istoria a tot ce s-a vorbit şi s-a făcut aici în acest mare Parlament, şi că astfel veţi aduce Orientul în relaţii mai apropiate cu Occidentul şi veţi explica armonia care există printre toate religiile. Suntem bucuroşi de cuvintele spuse de bărbaţii înţelepţi şi femeile înţelepte din Apus, care au venit şi ne-au dat grăunţele lor de aur după spălare. Ceea ce am spus la început voi repeta acum la sfârşitul acestui ((237)) Parlament: A fost cea mai mare adunare în numele religiei care s-a ţinut vreodată pe faţa pământului”.

Rev. Jenkin Lloyd a spus:

„Vă urez vouă, oaspeţilor care plecaţi, succesul venit dintrun suflet care este bucuros să recunoască înrudirea lui cu toate ţările şi cu toate religiile; şi când plecaţi, plecaţi lăsând în urma voastră în inimile noastre nu numai mai multe gânduri ospitaliere faţă de credinţa pe care o reprezentaţi, ci şi legături calde, iubitoare care vă leagă în unirea care va fi bucuria şi viaţa noastră pe vecie”.

Dr. Barrows (preşedinte) a spus:

„Speranţele noastre au fost mai mult decât realizate. Sentimentul care a inspirat acest Parlament ne-a ţinut împreună. Principiile după care s-a desfăşurat această convenţie istorică au fost puse la probă, şi chiar încordate uneori, dar ele n-au fost inadecvate. Toleranţa, amabilitatea frăţească, încrederea în sinceritatea unuia faţă de altul, o sinceră şi serioasă căutare a unităţii religiei, scopul onest al fiecăruia de a prezenta credinţa sa fără compromis şi fără critică neprietenească — aceste principii, mulţumită loialităţii şi curajului vostru, n-au fost găsite lipsă.

Bărbaţi din Asia şi din Europa, venirea voastră ne-a bucurat şi ne-a făcut mai înţelepţi. Sunt fericit că v-a plăcut ospitalitatea noastră” etc.

Remarcile preşedintelui Bonney au fost foarte asemănătoare; şi apoi, cu o rugăciune din partea unui rabin evreu şi cu o binecuvântare din partea unui episcop romano-catolic, marele Parlament s-a încheiat; şi cinci mii de glasuri s-au unit repetând mesajul îngeresc de „Pace pe pământ şi bunăvoinţă faţă de oameni”.

Perspectiva

Dar vai, cu ce sacrificiu al principiului, al adevărului şi al loialităţii faţă de Dumnezeu au fost făcute lumii anunţurile precedente; şi aceasta, de asemenea, tocmai în pragul unui timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele, care a fost prezis divin; un timp de care toţi oamenii gânditori ((238)) încep să-şi dea seama, şi de criza şi rezultatul căruia le este tare frică. Şi această frică strânge această masă ete