BABILONUL ÎNAINTEA MARII CURŢI DE JUSTIŢIE

CONFUZIA LUI — NAŢIONALĂ

Puterile civile în strâmtorare, văzând că judecata este împotriva lor — în frică şi strâmtorare ele caută să se alieze una cu alta şi în zadar privesc spre biserică, datorită puterii ei din trecut — Ele îşi măresc armatele şi flotele — Pregătirile pentru războiul actual — Forţele de luptă de pe uscat şi de pe mare — Mijloace de război îmbunătăţite, descoperiri noi, invenţii, explozive etc. — Să se trezească cel tare, cel slab să zică sunt tare; prefaceţi fiarele de plug în săbii şi cosoarele în suliţe etc. — Statele Unite ale Americii sunt unice în poziţia lor, totuşi sunt ameninţate cu încă mai mari rele decât bătrânul continent — Strigătul pace! pace! când nu este pace

„Căci acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. ... Şi pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor. Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi zguduite. Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor, cu putere şi cu mare slavă.”

„«Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul.» Cuvintele acestea «încă o dată» arată schimbarea lucrurilor clătinate, ca a unor lucruri făcute, pentru ca să rămână ce nu se clatină. ... fiindcă Dumnezeul nostru este «un foc mistuitor».” Luca 21:22, 25-27; Evr. 12:26-29.

ESTE foarte evident că puterile civile ale creştinătăţii îşi dau seama că judecata merge împotriva lor şi că stabilitatea puterii lor nu este în nici un caz asigurată. Disraeli, când era prim-ministru al Angliei, s-a adresat parlamentului britanic la 2 iulie 1874 (chiar la începutul perioadei de seceriş sau a zilei de judecată), zicând: „Marea criză mondială este mai aproape decât îşi imaginează unii. De ce este atât de ameninţată creştinătatea? Mă tem că civilizaţia ((114)) este gata să se prăbuşească”. El a mai spus: „Să ne uităm oriunde vrem, există un simţământ general neplăcut, un necaz printre popoare, oamenii îşi dau sufletul de groază. ... Nu este unul care să nu poată vedea aceste lucruri. Nu este unul care să se uite întrun ziar şi să nu vadă aspectul furtunos al cerului politic ce ne înfăşoară acum. ... Ceva explozie gigantică trebuie în mod sigur să vină. Fiecare cabinet din Europa este agitat. Fiecare rege şi conducător este cu mâna pe mânerul săbiei ... suntem în timpuri de groază neobişnuită. Ne apropiem de sfârşit!”

Dacă aceasta era perspectiva văzută la începutul judecăţii, cu cât mai prevestitoare de rele sunt astăzi semnele timpurilor!

Dintr-un articol din London Spectator, intitulat „Neliniştea din Europa”, cităm următoarele:

„Cărui fapt să atribuim neliniştea care predomină în Europa? Să spunem că deşi în parte se datorează stării din Italia, ea trebuie să fie atribuită în principal valului de pesimism care trece acum peste Europa, cauzat în parte de necazul economic şi în parte de apariţia bruscă a anarhiei ca forţă în lume. Fenomenul din urmă a avut cu mult mai mare influenţă pe continent decât în Anglia. Oamenii de stat din străinătate anticipează întotdeauna pericolul venit de jos — un pericol pe care aruncarea bombelor îl aduce la ei acasă. Ei privesc pe anarhişti de fapt numai ca avangarda unei oştiri care înaintează asupra civilizaţiei, şi care, dacă nu poate fi ori împăcată ori sfidată, va pulveriza toată ordinea existentă. Ei îşi profeţesc rău despre viitorul intern, acalmia existentă, după cum gândesc ei, bazându-se pe baionete. Judecând situaţia internă cu atât de puţină speranţă, sunt înclinaţi în mod firesc să fie pesimişti în privinţa celei externe, să cugete că ea nu poate dura şi să privească orice mişcare ... ca o dovadă că sfârşitul se apropie rapid. De fapt, ei simt în politică dispoziţia spre pesimism care este atât de marcantă în literatură şi societate. Acest pesimism este actualmente mult adâncit de valul depresiunii economice”.

Cele ce urmează, dintr-un alt număr al aceleiaşi reviste, sunt de asemenea la subiect:

((115))

„Adevăratul pericol continental — D-nul Jules Roche ne-a făcut o prevenire potrivită. Cuvântarea lui de marţi, care a fost primită în Camera Franceză cu profundă atenţie, a amintit încă o dată Europei cât de subţire este pojghiţa care încă acoperă focul ei vulcanic. Teza lui a fost că Franţa, după toate sacrificiile ei — sacrificii care ar fi strivit orice Putere mai puţin bogată — a fost încă tot nepregătită de război; că ea trebuie să facă mai mult, şi mai presus de toate să cheltuie mai mult înainte de a putea fi considerată în siguranţă sau pregătită. El a tratat Germania tot timpul ca pe un vrăjmaş teribil şi iminent împotriva invaziei căruia Franţa trebuie să fie întotdeauna pregătită, şi care la acest moment a fost cu mult mai puternică decât Franţa. Sub ultimul ei Act Militar (a spus d-nul Roche), Împăratul William II a reuşit nu numai să atragă întregul său popor sub constrângerea încorporării, ci şi să ridice armata în realitate gata de mărşăluire şi de luptă, până la cinci sute cincizeci de mii de oameni, sub comandă ofiţerească adecvată, complet echipaţi, ştiinţific postaţi — pe scurt, gata oricând buzele lui ar rosti decizia fatală pe care bunicul său a întrupat-o în cele două cuvinte «Krieg-mobil». Franţa, dimpotrivă, deşi plasa recrutării ei a fost la fel de largă, a avut numai patru sute de mii de oameni gata, şi pentru a economisi bani, a redus constant chiar şi acel număr. De aceea, la începutul războiului, care acum decide de obicei sfârşitul lui, Franţa, cu vrăjmaşi cel puţin pe două fronturi, va avea o lipsă de cel puţin o sută cincizeci de mii de oameni, şi înainte ca toate resursele ei să fie la dispoziţia generalilor ei, ar putea avea calamităţi groaznice sau chiar fatale. Deputaţii, deşi sunt departe de a fi devotaţi d-lui Jules Roche, au ascultat aproape cu veneraţie, iar d-nul Félix Faure a decis ca, pentru prima dată în şase ani, să exercite o prerogativă uitată, acordată preşedintelui republicii, şi să prezideze la adunarea Consiliului Militar Suprem care se va ţine la 20 martie. El evident intenţionează, ca om de afaceri cu experienţă, să „facă inventarul” situaţiei militare, să constate clar ce posedă Franţa în materie de arme, cai şi oameni gata să se mişte imediat la un semnal, şi dacă găseşte stocul insuficient, pentru marea piaţă, să insiste să se mai cumpere. Bogată cum este firma, el poate găsi insuficient capitalul ((116)) ei pentru acea întreprindere, aceste colectări de stoc proaspăt fiind scumpe peste măsură; dar, în orice caz, el intenţionează să cunoască adevărul exact.

D-nul Faure este un om raţional; dar ce lumină clarificatoare aruncă acţiunea lui asupra situaţiei din Europa, după cuvintele d-lui Roche! Pacea se presupune a fi garantată prin frica de război; şi totuşi momentul războiului este menţionat în mod deschis, pregătirile pentru el sunt văzute, acum la fel de mult ca întotdeauna de la 1870 încoace, a fi prima preocupare a oamenilor de stat. Ştim ce mică rezistenţă a întâmpinat împăratul Germaniei anul trecut în asigurarea schimbărilor care l-au alarmat atât de mult pe d-nul Jules Roche. Oamenilor nu le-au prea plăcut acestea în ciuda imensei mituiri cu un termen de serviciu redus, şi nu le-a plăcut să plătească preţul lor; dar ei au recunoscut necesitatea; s-au supus; şi Germania este gata acum de război în douăzeci şi patru de ore de la anunţ. Franţa se va supune de asemenea, cu oricâtă disperare, şi vom vedea că s-au făcut pregătiri şi s-au votat bani, care, dacă nar fi un simţ copleşitor al pericolului, ar fi respinse cu dezgust. Francezii, chiar mai mult decât germanii, s-au săturat de plătit, dar ei vor plăti pentru toate acestea, fiindcă ei cred că în orice zi o armată mai puternică decât a lor ar putea înainta spre Paris sau spre Lyon. Filosofii declară că «tensiunile» între Franţa şi Germania s-au micşorat perceptibil, specialiştii în diplomaţie susţin că este pace peste tot; ziarele relatează cu recunoştinţă amabilităţile Kaizerului; Franţa chiar ia parte la o ceremonie intenţionată să onoreze Germania şi flota ei; dar atât naţiunea cât şi conducătorii ei acţionează ca şi cum războiul ar fi foarte aproape. Ei n-ar putea fi mai sensibili, sau mai alarmaţi sau mai pregătiţi să-şi cheltuie averea dacă ar aştepta ca într-o lună războiul să fie o certitudine. Să nu uităm, nimic nu s-a întâmplat care să accentueze gelozia celor două naţiuni. N-a fost nici un «incident» la frontieră. Împăratul n-a ameninţat pe nimeni. Nici chiar în Paris nu este vreun partid care să strige după război. De fapt Parisul pare că şi-a întors ochii de la Germania, şi pare să arunce ochiade, aprinse deodată de ură şi lăcomie, în direcţia Marii Britanii. Şi, în final, n-a fost nici un semn sau aluzie de semn în Rusia că noul ţar doreşte război, sau ((117)) că se teme de război sau că se pregăteşte în mod special de război; şi totuşi cea mai mică aluzie la război arată că Germania este pregătită până la ultimul punct, iar Franţa este alarmată, furioasă şi tulburată ca nu cumva să nu fie şi ea pregătită. Nu o «noutate» este în discuţie; situaţia permanentă este cea care se întâmplă, aproape accidental, să fie discutată; şi se admite imediat din toate părţile că această situaţie obligă Germania şi Franţa să fie gata pentru un război de invazie în douăzeci şi patru de ore de la anunţ. «Dublaţi taxa la tutun, germani», strigă Prinţul Hohenlohe în această săptămână, «căci trebuie să avem oameni». «Piere economia», ţipă d-nul Roche, «căci avem un deficit de o sută cincizeci de mii de oameni». Şi observaţi că aceste îndemnuri nu produc panică sau «cădere» sau tulburare remarcabilă a comerţului în nici una dintre ţări. Pericolul este prea cronic, prea clar înţeles, prea amănunţit acceptat ca una din condiţiile vieţii, pentru ceva de felul acesta; există întotdeauna şi este uitat numai fiindcă oamenii se obosesc să asculte un subiect de discurs neschimbat. Acesta este cel mai trist fapt din toată afacerea. În Germania sau în Franţa nu există frică de război aşa cum nu există frică de Vezuviu în Torre del Greco, nimic în afară de o recunoaştere indiferentă că vulcanul este acolo, a fost acolo, va fi acolo neschimbat până când va veni erupţia.

Noi nu presupunem că imediat se va întâmpla ceva drept urmare a discursului d-lui Jules Roche, cu excepţia mai multor taxe, şi probabil cu apariţia unui rid sau două pe fruntea preşedintelui, pentru că nu-i vor plăcea toate rezultatele inventarierii, şi el a fost instruit să insiste ca nevoile afacerii sale să fie asigurate, dar este bine ca Europei să i se amintească ocazional că pentru conducători şi politicieni, şi chiar pentru naţiuni, nu poate exista în prezent un somn liniştit; că vapoarele navighează printre aisberguri şi veghea trebuie menţinută fără nici un moment de contenire. O oră de neglijenţă, o avarie, şi un cuirasat se poate scufunda. Pare o situaţie grea pentru partea civilizată a omenirii, să se ceară veşnic mai multă muncă forţată, o mai mare felie din salariu, o mai mare dispoziţie de a zăcea expus cu oasele zdrobite; dar unde poate fi găsit remediul? Popoarele sunt înnebunite să găsească unul, ((118)) oamenii de stat le-ar ajuta dacă ar putea, iar regii pentru prima dată în istorie privesc războiul cu un dezgust bolnăvicios, ca şi cum n-ar avea nici o «şansă fericită» să compenseze pentru riscurile lui incalculabile; dar toţi sunt neajutoraţi în ameliorarea unei poziţii care pentru ei n-aduce decât mai multă trudă, mai mult disconfort, mai mare responsabilitate. Singura uşurare pentru popoare este că ele n-o duc mai rău decât fraţii lor din America, unde fără recrutare, fără teama de război, fără o frontieră de fapt, Trezoreria este secată ca şi cum ar fi europeană, oamenii sunt atât de jefuiţi prin fluctuaţiile monetare ca şi cum ei ar fi în război, şi toţi bărbaţii sunt tot atât de cuprinşi de grijă ca şi când ar putea fi chemaţi în orice moment să-şi apere căminele. N-a existat nimic în istorie ca situaţia europeană, cel puţin de când a încetat războiul privat, şi dacă n-am cunoaşte modul de a fi al omenirii, ne-am mira că a scăpat atenţiei; aşa încât popoarele să aibă interes pentru lucruri fără valoare, sau să se ceară o vorbire ca a dlui Jules Roche ca săi facă pe oameni să-şi deschidă ochii. «Avem două milioane de soldaţi», spune d-nul Jules Roche, «dar numai patru sute de mii dintre ei sunt inactivi în cazarme, şi ar mai trebui o sută cincizeci de mii de oameni» şi nimeni nu gândeşte decât că este extrem de raţional; şi reprezentanţii poporului par foarte atenţi, iar Capul Statului apucă o armă uitată ca să oblige pe capii armatei să-i spună ce numesc francezii «adevărul adevărat». Noi nu aparţinem «Societăţii de Pace», nefiind în stare să credem în Utopii; dar chiar şi noi suntem împinşi să gândim uneori că lumea este disperat de nechibzuită şi că orice altceva ar fi mai bun — chiar şi predarea provinciei Elsass-Lothringen de către Germania sau a Alsaciei-Lorena de către Franţa — decât această ipotecare fără sfârşit şi fără rezultat a viitorului, în ascultare de o frică pe care toţi cei care acţionează conform ei o proclamă într-un glas a fi himerică. Nu este himerică, şi ei numai spun aşa pentru a fi politicoşi; dar nu sar putea sfârşi înainte de a veni ruina?”

Cele ce urmează sunt un extras dintr-o vorbire a d-lui James Beck, de la Baroul din Filadelfia, publicată în The Christian Statesman. Subiectul vorbirii a fost „Necazul naţiunilor” — făcând o retrospectivă a secolului trecut.

((119))

„Secolul nostru, care a început cu tunetul tunului lui Napoleon pe câmpiile de la Marengo şi care se apropie de încheiere cu reverberaţii similare atât în Orient cât şi în Occident, n-a cunoscut nici un singur an de pace. De la 1800 încoace, Anglia a avut cincizeci şi patru de războie, Franţa patruzeci şi două, Rusia douăzeci şi trei, Austria patrusprezece, Prusia nouă — o sută patruzeci şi două de războaie duse de cinci naţiuni, dintre care cel puţin patru au Evanghelia lui Cristos ca religie de stat.

În zorile erei creştine, armata regulată a Imperiului Roman, după Gibbon, număra cam patru sute de mii de oameni şi era răspândită pe un teritoriu vast, de la Eufrat la Tamisa. Astăzi armatele regulate ale Europei depăşesc patru milioane, în timp ce rezerviştii, care au servit doi sau mai mulţi ani în cazarmă şi sunt soldaţi instruiţi, depăşesc şaisprezece milioane, un număr ale cărui dimensiuni mintea nu le poate nici aprecia nici imagina. Cu o zecime dintre bărbaţii apţi de serviciu de pe Continent în armată pe timp de pace, şi cu o cincime dintre femei făcând muncă grea de bărbat, şi uneori dezgustătoare, în ateliere şi pe câmp, se poate spune cu tristeţe împreună cu Burke: «Veacul cavalerismului a trecut. ... Gloria Europei s-a dus». În ultimii douăzeci de ani aceste armate aproape s-au dublat şi datoria naţională a naţiunilor Europei, făcută în principal pentru scopuri de război şi stoarsă din sudoarea poporului, a ajuns la un total inimaginabil, de douăzeci şi trei de mii de milioane de dolari. Dacă cineva măsoară interesele omului după cheltuielile lui, atunci în mod sigur patima supremă a Europei civilizate în această seară a secolului al nouăsprezecelea este războiul, pentru că o treime din toate câştigurile scoase din muncă şi din capital este devotată numai pentru plata dobânzii pe costurile războaielor trecute, o treime pentru pregătirile de războaie viitoare, iar treimea rămasă pentru toate celelalte obiective oricare ar fi ele.

Suliţa, lancea, sabia, securea de luptă au fost puse deoparte de omul modern ca fiind jucării ale copilăriei sale. În locul lor avem carabina, care poate trage de zece ori fără a fi reîncărcată şi poate omorî la trei mile distanţă, şi al cărei glonţ lung, nichelat, poate distruge trei oameni în traiectoria lui înainte ((120)) ca lucrarea lui de nimicire să fie terminată. Pusă în acţiune, aşa cum este, de pulbere fără fum, ea va mări ororile trecute prin spulberarea unui soldat ca de un fulger invizibil. Eficienţa ei a distrus practic folosirea cavaleriei în luptă. Ziua „splendidelor şarje” cum este aceea de la Balaklava a trecut, iar oamenii lui Pickett, dacă ar trebui să repete astăzi uimitoarea lor şarjă, ar fi anihilaţi înainte de a putea trece drumul Emmitsburgului. Efectele distructive ale carabinei moderne sunt aproape incredibile. Experimentele au arătat că ea reduce muşchii la un terci şi macină oasele până la pulbere. Un membru lovit de ea este ciopârţit încât nu mai poate fi recuperat, iar o împuşcătură în cap sau în piept este inevitabil fatală. O mitralieră de astăzi poate trage o mie opt sute şaizeci de gloanţe pe minut, sau treizeci pe secundă, un şuvoi atât de continuu încât pare ca o linie continuă de plumb, şi al cărui zgomot oribil este ca un cântec satanic. O armă a titanilor este tunul modern de doisprezece ţoli, care poate arunca un proiectil la opt mile şi poate pătrunde prin optsprezece ţoli de oţel, chiar dacă acesta este harveyzat, un proces prin care suprafaţa tare a oţelului este carbonizată aşa încât nici cel mai fin perforator nu-l poate afecta. Despre flotele actuale cu aşa-zisele lor «distrugătoare ale comerţului» nu-i nevoie să zicem nimic. Construcţia unui singur vapor costă patru milioane de dolari, şi fiind armate cu plăci de oţel de optsprezece ţoli grosime, pot merge pe apă cu motoarele lor de unsprezece mii de cai putere cu viteze de douăzeci şi patru de mile pe oră. Un astfel de vas ar fi putut risipi flotele spaniolă, franceză şi engleză combinate, numărând peste o sută de vapoare, la Trafalgar, ca un stol de porumbei, sau să pună Armada spaniolă pe fugă ca un uliu întrun porumbar; şi totuşi, în războiul necontenit al armelor şi al armamentului, aceşti leviatani ai adâncurilor au fost distruşi instantaneu, ca fulgerul, de o singură torpilă cu dinamită.

Dacă aceste pregătiri de război, care acoperă apele noastre şi întunecă pământurile noastre, înseamnă ceva, ele indică faptul că omul civilizat este pe marginea unui mare cataclism, de care este, după cum se vede, tot atât de inconştient ca ((121)) oamenii din Pompei în ultima, fatala zi din viaţa cetăţii lor, când au fost martorii indiferenţi ai fumului prevestitor de rele ieşind în rotocoale din gura craterului. Veacul nostru a semănat, ca nici unul altul, dinţii balaurului armatelor regulate, şi grânele umane sunt coapte pentru secerişul de sânge. Nu este nevoie decât de un incendiar ca Napoleon să pună foc lumii.

A nega că aceasta este tendinţa evidentă a acestor pregătiri fără precedent înseamnă a crede că putem semăna spini şi culege smochine, sau a aştepta soare continuu unde am semănat furtună. Războiul între China şi Japonia, dus numai în parte cu arme moderne şi cu oameni care nu înţelegeau decât imperfect rostul lor, nu ilustrează în nici un fel posibilităţile conflictului viitor. Cel mai mare dintre toţi corespondenţii de război, Archibald Forbes, a spus recent: «Virtual este imposibil ca cineva să-şi imagineze exact, în plinătatea ei, scena pe care următoarea mare bătălie o va prezenta unei lumi dezorientate şi cuprinse de fiori; noi cunoaştem elementele care vor constitui ororile ei, dar le cunoaştem cum ar fi numai din punct de vedere academic. Oamenii nu sunt încă înfioraţi de spectrul morţii în masă, cauzată de proiectilele vărsate din arme, al căror loc nu poate fi recunoscut din cauza absenţei fumului». El încheie: «Moartea incalculabilă poate ploua ca din cer». Când ne gândim că într-una din bătăliile din jurul Metzului folosirea mitralierelor a doborât 6.000 de germani în zece minute, şi că la Plevna, în 1877, Skobelev a pierdut într-un scurt atac de câteva sute de iarzi 3.000 de oameni, şi când ne amintim că de atunci mitraliera şi arma cu ac percutor şi-au mărit de cinci ori capacitatea de distrugere, avem o perspectivă la care mintea se opreşte înfricoşată şi inima se îmbolnăveşte. Este destul să spunem că marii strategi ai Europei cred că viitoarea mortalitate în bătălii va fi aşa de mare încât va fi imposibil să fie îngrijţi răniţii sau să fie îngropaţi morţii, şi mulţi vor duce cu ei un crematoriu ambulant ca să ardă pe cei căzuţi în luptă.

Aţi putea sugera că acest spectru îngrozitor va trece peste paşnica Americă, precum îngerul care a ucis pe întâii-născuţi din Egipt a cruţat uşile stropite cu sânge ale israeliţilor. Să dea Dumnezeu să fie aşa! Unde este însă asigurarea noastră? Atât de ((122)) minunat au unit aburul şi electricitatea pe oameni într-o comunitate de gândire, interes şi scop, încât este posibil ca, dacă ar veni un mare război continental, în care Anglia să fie implicată aproape obligatoriu, înainte de a se sfârşi, lumea civilizată ar putea fi învăluită în flăcări universale. Pe lângă aceasta, la orizontul lumii se poate observa acum un nor, în prezent nu mai mare decât palma unui om, dar care într-o zi poate întuneca cerurile. În orient sunt două naţiuni, China şi Japonia, a căror populaţie împreună ajunge la uimitorul total de cinci sute de milioane. Aceste furnicare ticsite au fost în necunoştinţă de arta războiului până acum, căci este ciudat de adevărat că singurele două ţări care de la naşterea lui Cristos au avut în izolarea lor o relativă „pace pe pământ” sunt aceste două naţiuni odată solitare, peste care n-a strălucit niciodată lumina creştinismului. Dar cu treizeci de ani în urmă, doar o mână de englezi şi de francezi şi-au făcut drum cu forţa, cu vârful baionetei, spre Pekin. Toate acestea sunt schimbate. Civilizaţia apuseană a adus în Orient Biblii şi gloanţe, mitre şi mitraliere, evlavie şi arme Gatling, cruci şi tunuri Krupp, pe sf. Petru şi salpetru: şi Orientul poate spune într-o zi împreună cu Shylock: «Ticăloşia care mă înveţi o voi executa şi o voi aplica cu asprime, dar eu voi îmbunătăţi instrucţiunile». Ei au învăţat deja lecţia aşa de bine încât pot atinge cu efect mortal diapazonul îngrozitor al canonadei. Patima pentru război, care distinge Occidentul, să trezească odată îmbelşugatul Orient din somnul lui de secole, şi cine poate spune că un alt Gingis Han, cu o hoardă barbară de milioane în spatele lui, nu poate cădea peste Europa cu greutatea zdrobitoare a unei avalanşe?

Se poate argumenta însă că aceste pregătiri nu înseamnă nimic şi sunt garanţii de pace mai degrabă decât provocatoare de război, şi că însăşi eficienţa armelor moderne face războiul improbabil. În timp ce această sugestie pare a avea forţă, totuşi practic ea este contrazisă de fapte, căci naţiunile care au cele mai mici armate au cea mai mare pace, iar cele care au cele mai mari forţe tremură pe marginea prăpastiei. Elveţia, Olanda, Belgia, Norvegia, Suedia şi Statele Unite trăiesc în prietenie substanţială cu lumea, în timp ce Franţa, Rusia, ((123)) Germania, Austria şi Italia, înarmate până-n dinţi şi împleticindu-se sub greutatea echipamentelor lor, se uită urât una la alta peste frontierele lor. În ele se află marele depozit de spirit marţial şi ură internaţională a căror explozie cere numai scânteia unui incident mărunt. Astfel când Împărăteasa Augusta a vizitat recent Parisul de plăcere, prezenţa ei a alarmat lumea, a cauzat căderea preţurilor la burse şi a precipitat o consultare serioasă şi agitată a tuturor cabinetelor europene. O singură insultă la adresa ei din partea unui parizian foarte iresponsabil ar fi făcut ca fiul ei, tânărul împărat german, să scoată sabia. Astfel stricarea echilibrului lumii era în puterea celui mai trândav vagabond de pe stradă. Ce comentariu de speriat asupra civilizaţiei, ca prosperitatea şi chiar viaţa milioanelor de semeni de-ai noştri să depindă de sentimentele pacifiste ale unui singur om!

Nici un fapt nu poate fi mai clar decât că omenirea este la o răscruce de drumuri. Cea mai mare parte a pregătirii a fost atinsă. În Europa oamenii nu se pot înarma mai mult. Italia a căzut deja sub povara falimentului cauzat de aceasta şi în orice zi poate fi aruncată în vâltoarea revoluţiei. Mulţi publicişti chibzuiţi cred că naţiunile europene trebuie fie să lupte, fie să se dezarmeze. Bine a prezis Învăţătorul: «Pe pământ va fi strâmtorare printre popoare ... . Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ»”.

Cele ce urmează, din The New York Tribune, din 5 mai 1895, arată cum au privit situaţia unii dintre suveranii domnitori ai Europei:

„regi care vreau să se retragă pentru o viaţă privată. Abdicarea pare să fie contagioasă. Din memorabilii ani 184849, când toată Europa se poate spune că a fost în insurecţie deschisă împotriva tendinţelor medievale autocrate ale conducătorilor lor, niciodată n-au fost atât de mulţi suverani domnitori despre care se spune că sunt pe punctul de a-şi abandona tronurile. În 1848 monarhii erau în cea mai mare parte prinţi născuţi în secolul precedent şi crescuţi sub influenţele tradiţiilor lui, cu totul incapabili, prin urmare, să înţeleagă aceste noţiuni ((124)) ultramoderne cum sunt guvernul popular şi constituţiile naţionale. În loc să sprijine cu numele lor astfel de idei subversive, pe care le priveau ca sinonime cu revoluţia sângeroasă de felul celei care i-a dus pe Ludovic al XVI-lea şi pe Maria Antoaneta la eşafod, ei au preferat mai degrabă să abdice; şi în timpul celor doi ani plini de evenimente, tronurile Austriei, Sardiniei, Bavariei, Franţei şi Olandei au fost lăsate libere de către ocupanţii lor. Dacă astăzi, după jumătate de secol, succesorii lor au dorit la rândul lor să abdice, este fiindcă şi ei au ajuns să fie ferm convinşi că legislaţia populară este incompatibilă cu buna guvernare — aşa cum este văzută de pe tron — şi că este imposibil să mai fie reconciliate două instituţii atât de diametral opuse cum sunt Coroana şi Parlamentul. În aceasta, poate, ei nu greşesc prea mult; fiindcă nu este nici o îndoială că dezvoltarea guvernării populare în direcţia democraţiei trebuie în mod natural să tindă spre diminuarea puterii şi a prestigiului tronului. Fiecare nouă prerogativă şi drept asigurate de popor sau de reprezentanţii lui constituţionali sunt în acea măsură luate de la monarh; şi pe măsură ce trece timpul devine tot mai evident că, dintr-un punct de vedere popular, regii şi împăraţii sunt în plus, un anacronism, simpli conducători cu numele, costisitori, ale căror slăbiciuni şi lipsă de putere îi fac un obiect de batjocură mai degrabă decât de respect, sau ei constituie un obstacol serios în calea dezvoltării politice, comerciale şi chiar intelectuale. Într-adevăr, pare să nu fi rămas loc pentru ei în secolul viitor, decât dacă ar fi acela de simpli arbitri sociali, a căror putere este restrânsă la decretarea legilor modei şi convenţionalităţii, şi a căror autoritate este exercitată nu în virtutea vreunei legi scrise, ci numai prin tact.

Dintre suveranii despre care se raportează că sunt pe cale să abdice, pe primul loc este Regele George al elenilor, care se declară sătul de tronul său neconfortabil şi nu ezită să declare că, însăşi atmosfera Greciei încetând să-i fie plăcută, este nerăbdător să predea sceptrul cât se poate de repede fiului său Constantin. El nu mai este în legătură cu supuşii ((125)) săi, n-are deloc prieteni în Atena cu excepţia vizitatorilor străini, şi este în mod constant forţat de politica oarecum ruşinoasă a cabinetelor care urmează unul după altul cu aşa rapiditate pe domeniul lui, să se plaseze într-o poziţie îngrozitoare şi jenantă în privinţa curţilor străine cu care este legat prin legături de rudenie.

Regele Oscar de asemenea vorbeşte despre renunţare la coroană în favoarea fiului său mai mare. În cazul său nu este unul, ci sunt două parlamente cu care să se lupte; şi cum cel din Stockholm este întotdeauna în opoziţie directă cu cel din Christiania, el nu poate mulţumi pe unul fără al ofensa pe celălalt, rezultatul fiind acela că Norvegia şi Suedia sunt acuma, potrivit celor susţinute de el, pe punct de război civil. El este convins că conflictul între cele două ţări va culmina în mod sigur într-o luptă armată, dar decât să aprobe aceasta mai degrabă a hotărât să abdice. El declară că a făcut tot ce a putut, ca şi Regele George al Greciei, să trăiască la înălţimea condiţiilor Constituţiei în virtutea căreia ţine sceptrul, dar că este absolut imposibil să mai facă astfel şi că este o chestiune fie să încalce jurământul de încoronare, fie să se retragă şi săi dea fiului său locul.

Apoi, de asemenea, Regele Cristian al Danemarcei, care la vârsta de optzeci de ani se află, ca rezultat al alegerilor generale recente, faţă în faţă cu un Legislativ Naţional în care Ultraradicalii şi Socialiştii, ostili tronului, posedă o majoritate covârşitoare, depăşind cu trei la unu numărul combinat al Liberalilor moderaţi şi al neînsemnatului partid Conservator. El a fost făcut să creadă că amarnicul conflict care bântuie în Danemarca între Coroană şi Parlament de aproape douăzeci de ani s-a încheiat vara trecută, şi că, după ce făcuse multe concesii cu scopul aplanării tuturor deosebirilor, totul va fi o plutire uşoară mai departe. În loc de aceasta, el află acum că în Parlament se desfăşoară împotriva lui o majoritate covârşitoare, care şi-a anunţat deja intenţia de a aplica ceea ce ea consideră a fi drepturile populare şi de a pretinde acordul Coroanei cu concepţia ei despre termenii Constituţiei. Zdrobit de ((126)) vârstă şi de neputinţă, clătinat de boala hotărâtei sale soţii, care ia fost principalul sprijin moral de-a lungul întregii sale domnii, şi lipsit de asemenea de sprijinul puternic al ginerelui său, fostul Împărat Alexandru al Rusiei, el nu se mai simte capabil să facă faţă situaţiei şi anunţă că este pe cale să dea locul fiului său.

La aceşti trei regi trebuie adăugat numele regelui Humbert al Italiei, care este forţat să se supună unui prim-ministru opus atât lui personal cât şi împărătesei, şi să-şi dea numele pentru o politică pe care o dezaprobă în inimă, dar care este în acord cu vederile Legislativului. Nu este nici un secret că toată averea lui particulară este investită deja în străinătate, în anticiparea abandonării tronului italian, şi că el află mai intolerabilă ca niciodată o situaţie care-l obligă să se înconjoare de oameni neprietenoşi faţă de el şi de consoarta lui, şi să rămână faţă de Biserică într-o poziţie nu numai diametral opusă sentimentelor religioase sincere ale reginei şi ale sale, dar care şi plasează casa domnitoare a Italiei într-o poziţie foarte nepotrivită şi jenantă în faţa tuturor celorlalte curţi ale Bătrânului Continent. Regele Humbert este un om foarte sensibil şi adânc conştient de multele desconsiderări la care a fost supus de către toate acele capete încoronate străine care, venind la Roma, în mod vădit s-au abţinut de a vizita Quirinalul de teamă să nu ofenseze Vaticanul.

Dacă nu era Regina Maria Amelia a Portugaliei, o femeie puternică asemenea mamei ei, contesa de Paris, Regele Carlos ar fi cedat demult tronul fiului său, cu fratele său mai mic în calitate de Regent, în timp ce Regele Carol al României şi Prinţul Regent al Bavariei sunt socotiţi a fi pe punctul de a ceda locul următorului din familie. În final este Prinţul Ferdinand al Bulgariei, care a fost puternic îndemnat de prietenii săi rusofili să abdice, ei luânduşi sarcina să-l realeagă sub protecţie moscovită. Dar el sa abţinut până acum să cedeze solicitărilor lor, dându-şi seama că sunt multe scăpări între pahar şi buze, şi că, dacă ar fi să predea odată coroana voluntar, multe lucruri ar putea interveni care să împiedice reintrarea în posesia ei.

Astfel, luând lucrurile unul cu altul, cauza poporului, din punctul lor de vedere, nu pare să fie în vreun fel îmbunătăţită ((127)) sau promovată de abdicările iminente, care, dimpotrivă, vor implica probabil o înnoire a luptei de acum cincizeci de ani pentru drepturi constituţionale şi privilegii parlamentare”.

Demonstraţiile zgomotoase ale socialismului în Reichstagul german, în Parlamentul belgian şi în Camera franceză a deputaţilor n-au fost în nici un caz calculate să potolească frica celor în autoritate. Membrii socialişti germani au refuzat să se alăture aplaudării împăratului la cererea preşedintelui, sau chiar să se ridice de pe scaune; socialiştii belgieni, ca răspuns la o propunere de aplaudare a regelui, ale cărui simpatii au fost înţelese că erau de partea aristocraţiei şi capitalului, au strigat: „Trăiască poporul! Jos capitaliştii!”, iar membrii francezi ai Camerei Deputaţilor, dezamăgiţi de o măsură care tindea să favorizeze cauza socialistă, au declarat că revoluţia va realiza ceea ce s-a cerut pe cale paşnică, dar a fost refuzat.

Este semnificativ, de asemenea, că un proiect care tindea să controleze creşterea socialismului în Germania, care a fost prezentat în Reichstag, n-a devenit lege; motivele respingerii acestui proiect fiind după cum urmează, aşa cum a fost raportat de presă:

„Respingerea recentă de către Reichstag a «proiectului antirevoluţie», ultima măsură elaborată de guvernul german pentru a combate socialismul, formează un capitol interesant în istoria unei naţiuni cu care, în ciuda diferenţelor de limbă şi de instituţii, noi înşine avem multe în comun.

Sunt mulţi ani acum de când a început să se atragă atenţia asupra remarcabilei creşteri a Partidului Socialist în Germania. Dar numai în 1878, când au fost două atentate la viaţa împăratului, guvernul s-a decis asupra măsurilor represive. Prima lege împotriva socialiştilor a fost scoasă în 1878 pentru o perioadă de doi ani şi a fost reînnoită în 1880, 1882, 1884 şi 1886.

Atunci s-a considerat necesară o legislaţie adiţională, şi în 1887 Cancelarul Bismarck a propus Reichstagului o lege nouă care dădea autorităţilor puterea să limiteze pe liderii socialişti la o anumită localitate, să-i lipsească de drepturi ((128)) cetăţeneşti şi să-i expulzeze din ţară. Parlamentul a refuzat să accepte propunerile cancelarului; s-a mulţumit cu reînnoirea vechii legi.

Exista acum speranţa în unele părţi că ocazia pentru o altă legislaţie represivă va dispărea. Dar creşterea continuă a partidului socialist, îndrăzneala crescută a propagandei lui, împreună cu apariţia atrocităţilor anarhiste în Germania şi în alte părţi ale Europei, au împins guvernul la alte intervenţii. În decembrie 1894, împăratul a dat de înţeles că se hotărâse ca actele celor care se străduiau să stârnească dezordine internă să fie întâmpinate cu o nouă legislaţie.

Înainte de sfârşitul acelui an a fost pus în faţa adunării populare proiectul antirevoluţie. Era compus dintr-o serie de amendamente la legea penală obişnuită a ţării şi a fost propus ca un aspect permanent al codului penal. În aceste amendamente erau prevăzute amenzi sau închisoare pentru toţi care, într-un mod periculos pentru liniştea publică, atacau religia, monarhia, căsătoria, familia sau proprietatea cu expresii de ultragiu, sau care susţineau sau răspândeau în public declaraţii, născocite sau deformate, despre care ştiau, sau, după împrejurări, trebuiau să conchidă că erau născocite sau deformate, cu scopul ca instituţiile statului sau decretele autorităţilor să fie făcute vrednice de dispreţ.

Noua lege conţinea de asemenea prevederi cu un caracter asemănător îndreptate contra propagandei socialiste în armată şi marină.

Dacă opoziţia ar fi pornit numai de la socialiştii din Parlament şi din afara lui, guvernul ar fi votat proiectul în triumf. Dar caracterul ofenselor specificate, împreună cu măsura în care interpretarea legii a fost lăsată în seama judecătorilor poliţiei, a trezit neîncrederea, chiar alarma unei mari părţi dintre oameni, care au văzut în prevederile ei o ameninţare a libertăţii de exprimare, a libertăţii de învăţare şi a libertăţii de întrunire publică.

În consecinţă, când Reichstagul a întreprins analizarea acestei măsuri, a început o astfel de mişcare cum nu se vede ((129)) adeseori în patrie. Petiţii de la autori, editori, artişti, profesori universitari, studenţi şi de la alţi cetăţeni au curs în Parlament până când, se susţine, au fost primite mai mult de un milion şi jumătate de semnături de protest.

Marile ziare asemenea lui Berliner Tageblatt au înmânat Reichstagului petiţii de la cititorii lor conţinând între douăzeci de mii şi o sută de mii de nume. Între timp, la un miting al delegaţilor ţinut în capitală a fost înregistrată opoziţia la proiect a patru sute cincizeci de universităţi germane.

Respingerea unei măsuri cu o atât de largă împotrivire a fost inevitabilă, şi partidul socialist va câştiga fără îndoială cel mai mult din înfrângerea guvernului. Totuşi Reichstagul a condamnat proiectul, nu fiindcă a fost îndreptat împotriva socialiştilor, ci fiindcă, lovind în tendinţele anarhiste, măsura a fost considerată că pune în pericol drepturile poporului în general”.

Se spune că în Londra socialismul câştigă constant teren, în timp ce anarhismul este mort în aparenţă. Partidul Laburist Independent, care a fost cea mai mare putere a muncii organizate din Anglia, este acum o organizaţie socialistă recunoscută. Acesta aşteaptă să vină curând o revoluţie sângeroasă care va duce la stabilirea unei republici socialiste pe ruinele monarhiei actuale.

Observând aceste fapte şi tendinţe, nu ne mirăm că vedem pe regi şi pe conducători luând măsuri de precauţie în plus spre a se proteja pe ei şi interesele lor de pericolele ameninţătoare ale revoluţiei şi anarhiei mondiale. În frică şi strâmtorare, ei caută alianţe unul cu altul, chiar dacă neîncrederea reciprocă este aşa de mare încât speranţa lor în vreo alianţă este slabă. Atitudinea fiecărei naţiuni faţă de celelalte este aceea de animozitate, gelozie, răzbunare şi ură, iar comunicaţiile lor una cu alta sunt bazate numai pe principiile interesului personal. Ca atare, ei se pot baza pe alianţe numai atâta vreme cât planurile şi metodele lor egoiste par să meargă în paralel. Nu există nici o iubire sau bunăvoinţă în atitudinea lor; iar presa zilnică este un martor constant al incapacităţii naţiunilor de a atinge o linie a ((130)) politicii care să le aducă pe toate la cooperare armonioasă. Prin urmare, speranţa care este de aşteptat de la vreo coaliţie a puterilor este deşartă.

Eclesiasticismul nu mai este un bastion!

Dându-şi seama de aceasta aşa cum observăm că se întâmplă, cel puţin într-o anumită măsură, îi vedem privind nerăbdători spre biserică (nu spre puţinii sfinţi credincioşi cunoscuţi şi recunoscuţi de Dumnezeu ca biserica Sa, ci spre marea biserică nominală, singura pe care o recunoaşte lumea) ca să vadă ce convingere morală sau autoritate eclesiastică poate fi exercitată în marea chestiune în discuţie între conducători şi popoare. Biserica de asemenea este nerăbdătoare să păşească în acest spaţiu gol şi ar ajuta cu bucurie la restabilirea relaţiilor amicale dintre prinţi şi popoare; pentru că interesele aristocraţiei eclesiastice şi ale aristocraţiei civile sunt legate între ele. Dar în zadar se aşteaptă ajutor din această sursă, pentru că maselor trezite le-a rămas puţin respect pentru preoţime sau pentru politică statală. Totuşi, utilitatea solicitării ajutorului bisericii este pusă la probă. Reichstagul german, de exemplu, care prin influenţa prinţului Bismarck i-a exilat pe iezuiţii din Germania în 1870, considerându-i ostili binelui Germaniei, a revocat măsura după aceea, sperând astfel să concilieze partida catolică şi să câştige influenţa ei în sprijinirea măsurilor armatei. Cu ocazia dezbaterii acestei chestiuni a fost făcută o remarcă semnificativă, care, deşi se va dovedi foarte adevărată ca profeţie, la timpul acela a stârnit hohote de râs în Cameră. Remarca a fost că rechemarea iezuiţilor nu era periculoasă, deoarece potopul (socialismul — anarhia) va veni în mod sigur şi-i va îneca şi pe ei.

În reconcilierile încercate de regele şi de guvernul Italiei cu Biserica Romei, motivul a fost evident frica de ((131)) răspândire a anarhiei şi de perspectivele războiului social. În legătură cu aceasta, premierul Crispi, într-o vorbire remarcabilă care a început cu un rezumat istoric al politicii italiene curente şi care s-a încheiat cu o declaraţie în privinţa problemelor sociale ale zilei, în special ale mişcării revoluţionare, a spus:

„Sistemul social trece acum printr-o criză extraordinară. Situaţia a devenit atât de acută încât pare absolut necesar ca autoritatea civilă şi religioasă să se unească şi să lucreze armonios împotriva bandei infame pe al cărei steag este scris, «Fără Dumnezeu, fără rege!» Această bandă, a spus el, a declarat război societăţii. Societatea să accepte declaraţia şi să strige la rândul ei, «Pentru Dumnezeu, pentru rege şi pentru ţară!»”

Aceeaşi presimţire de teamă din partea puterilor civile ale tuturor naţiunilor civilizate este motivul atitudinii conciliatoare recente a tuturor puterilor civile din Europa faţă de papa de la Roma, şi care începe acum să privească favorabil spre mult îndrăgita speranţă a recâştigării unei mari părţi din puterea sa vremelnică. Această atitudine a naţiunilor a fost cât se poate de remarcabil ilustrată prin darurile scumpe prezentate papei cu ocazia Jubileului papal acum câţiva ani, de către capii tuturor guvernelor din creştinătate. Simţindu-şi propria lor incompetenţă de a face faţă puterii mari a lumii care se trezeşte, autorităţile civile, în disperare completă, îşi amintesc de fosta putere a papalităţii, tiranul care odată ţinea în mâna sa toată creştinătatea; şi chiar dacă îl urăsc pe tiran, ele sunt dispuse să facă mari concesii dacă prin acest mijloc pot reuşi să ţină în frâu popoarele nemulţumite.

Mulţi recunosc pretenţia atât de serios prezentată de către Biserica Romano-Catolică, că ea va fi singurul bastion vrednic de încredere împotriva valului crescând al socialimului şi anarhiei. În privinţa acestei înşelări, un fost ((132)) membru al ordinului iezuit, contele Paul von Hoensbrouck, acum convertit la protestantism, indică spre Belgia catolică şi spre progresul Social-Democraţiei de acolo pentru a arăta lipsa oricărei speranţe din partea aceea. În articolul său, care a apărut în Prussische Jahrbuch, Berlin 1895, el a spus:

„De secole Belgia a fost catolică şi ultramontană până în străfundurile ei. Această ţară are o populaţie de peste şase milioane, din care numai cincisprezece mii sunt protestanţi şi trei mii sunt evrei. Restul sunt catolici. Aici există soliditate confesională. Biserica Catolică a fost factorul şi forţa conducătoare în viaţa şi istoria Belgiei, şi aici ea şi-a celebrat cele mai mari triumfuri şi s-a lăudat tot mereu cu ele. Cu excepţia câtorva cazuri, ea a controlat sistemul educaţional al ţării, în special şcolile elementare şi publice. ...

Ei bine, cum i-a mers Social-Democraţiei în Belgia catolică? Ultimele alegeri au arătat aceasta. Aproape o cincime din toate voturile au fost date candidaţilor Social-Democraţi, şi trebuie să ne amintim că de partea candidaţilor nesocialişti se află cu mult mai multe «voturi multiple» decât de partea Social-Democraţilor — în Belgia fiind regula ca cei bogaţi şi educaţi să-şi exercite dreptul la «voturi multiple», adică voturile lor sunt numărate de două sau de trei ori. Ultramontanii pretind într-adevăr că această creştere în votul socialist trebuie să fie atribuită creşterii de la Partidul Liberal. Într-o anumită măsură acesta este cazul, dar pretenţiile clericalilor că sunt bastionul împotriva socialismului, ireligiozităţii şi degenerării morale devin cu toate acestea absurde. De unde au venit aceşti liberali dacă Biserica Catolică este medicul pentru toate relele pe care le moşteneşte statul şi societatea?

Catolicismul poate salva poporul tot atât de puţin de «liberalismul ateu» ca şi de Social-Democraţie. În anul 1886 a fost trimisă o scrisoare circulară unor bărbaţi reprezentativi din diferite stări sociale cu întrebări referitoare la condiţia muncitorilor. Trei pătrimi din răspunsuri au declarat că din punct de vedere religios oamenii s-au «deteriorat» sau «au dispărut cu totul», sau «catolicismul îşi pierdea stăpânirea tot ((133)) mai mult». Liege, cu cele treizeci şi opt de biserici şi treizeci şi cinci de mănăstiri, a dat un răspuns lipsit de speranţă; Bruxelles a declarat că «nouă zecimi dintre copii sunt nelegitimi, iar imoralitatea este de nedescris». Şi toate acestea sunt aşa, chiar dacă social-democratul belgian, în măsura în care a frecventat cumva o şcoală, a fost elev în şcolile publice catolice ultramontane, şi într-o ţară în care în fiecare an sunt ţinute mai mult de jumătate de milion de predici catolice şi de prelegeri catehetice. Ţara care pe drept şi raţional a fost numită «ţara mănăstirilor şi a clerului» a devenit un Eldorado al Revoluţiei Sociale”.

Pregătiri de război extravagante

Frica de o revoluţie iminentă împinge pe fiecare naţiune din „creştinătate” să facă pregătiri de război extravagante. Un jurnal metropolitan spune: „Cinci dintre naţiunile de frunte ale Europei au închis în trezorerii speciale 6.525.000.000 de franci cu scopul distrugerii oamenilor şi a materialelor de război. Germania a fost prima dintre naţiuni care a adunat un fond de rezervă pentru acest scop ucigaş. Ea are 1.500.000.000 de franci; Franţa are 2.000.000.000 de franci; Rusia, în ciuda ravagiilor holerei şi foametei, are 2.125.000.000 de franci; Austria 750.000.000 de franci; Italia, cea mai săracă dintre toate, mai puţin de 250.000.000 de franci. Aceste sume imense de bani stau nefolosite. Ele nu pot sau nu vor fi folosite decât în caz de război. Împăratul William al Germaniei a spus că ar vrea mai bine ca numele Germaniei să fie dezonorat din punct de vedere financiar decât să se atingă de o singură marcă din fondul pentru război”.

Încă din 1895, cifrele pregătite de Departamentul de Război al Statelor Unite au arătat mărimea armatelor ţărilor străine după cum urmează: Austro-Ungaria 1.794.175; Belgia 140.000; Columbia 30.000; Anglia 662.000; Franţa 3.200.000; Germania 3.700.000; Italia 3.155.036; Mexic 162.000; Rusia 13.014.865; Spania 400.000; Elveţia 486.000. Menţinerea acestor trupe costă 631.226.825 de dolari anual.

((134))

Forţele rezerviste ale Statelor Unite, aşa cum a raportat Secretarul de Război în Camera Reprezentanţilor în acelaşi an, totalizează un corp de 141.846 de bărbaţi, în timp ce puterea ei militară, dar neorganizată, sau ceea ce în ţările europene se numeşte „baza de război” a ţării, Secretarul o situează la 9.582.806 bărbaţi.

Un corespondent pentru New York Herald, care tocmai sa întors dintr-un turneu în Europa, a spus:

„Următorul război în Europa, când va veni, va fi de o violenţă distructivă necunoscută până în prezent. Fiecare sursă de venit a fost solicitată dacă nu epuizată, pentru scopuri marţiale. Ar fi inutil să spunem că lumea n-a văzut ceva asemănător, fiindcă înainte n-a avut niciodată asemenea mijloace de război distructive. Europa este o mare tabără militară. Puterile principale sunt înarmate până-n dinţi. Este o combinaţie a efortului general, şi nu pentru paradă sau distracţie. Armate enorme în cea mai înaltă stare de disciplină şi înarmate la perfecţiune, cu muschetele la picior sau cu frâul în mână, aşteaptă în tabără şi pe câmp semnalul ca să meargă una împotriva celeilalte. Un război în Europa rezolvă clar numai un lucru, iar acela este necesitatea unui alt război.

Se spune că marile armate permanente sunt garanţii pentru pace; aceasta ar putea fi aşa pentru un timp, dar nu pe termen lung: pentru că forţa inactivă înarmată pe o scară atât de enormă implică prea multe sacrificii, şi poverile grele vor sili inevitabil la acţiune”.

Mijloace moderne de război

Un corespondent al lui Pittsburgh Dispatch scrie din Washington D. C.:

„Ce magazin de curiozităţi îngrozitor prezintă depozitele de arme şi proiectile şi modele de război de toate felurile, în diferitele nişe şi colţuri ale Departamentelor de Război şi Naval! Ele sunt risipite şi slabe prin comparaţie, desigur, dar sunt destule pentru a pune pe gânduri chiar şi pe cei mai nepăsători până unde se poate ajunge şi care va fi sfârşitul uimitorului ((135)) avânt al invenţiei în direcţia armelor de distrugere a omenirii. Tot ceea ce posedăm până acum, în această ţară nouă a noastră, în privinţa exemplelor de invenţii de felul acesta, nu prea s-ar compara în interes sau volum cu o singură încăpere a vastei colecţii din vechiul Turn al Londrei, dar este destul ca să spună totul. Când cineva priveşte aceste maşini ucigătoare, se gândeşte că guvernanţii lumii au fost aplecaţi spre exterminarea rasei umane, în loc de îmbunătăţirea şi păstrarea ei.

Alături de invenţiile moderne care permit unui om să ucidă o mie într-o clipeală de ochi, se află armele primitive din zilele mai simple când oamenii luptau corp la corp. Dar noi nu trebuie să ne referim la ele pentru a ilustra progresul în arta războiului. Chiar şi maşinile folosite în ultimul dintre marile războaie sunt acum învechite. Dacă mâine ar fi să înceapă un nou război civil în Statele Unite, sau dacă ar fi să fim noi amestecaţi întrun război cu o ţară străină, ne-am gândi mai degrabă să ne luăm aripi şi să luptăm în aer decât să luptăm cu armele de acum un sfert de secol. Câteva dintre armele şi vapoarele care au intrat în vogă spre zilele de încheiere ale războiului, renovate şi îmbunătăţite încât aproape nu li se mai cunoaşte forma iniţială, ar putea fi folosite în unele condiţii, dar marea majoritate a maşinilor de ucidere ar fi înlocuite cu invenţii complet noi, şi în comparaţie cu acestea chiar cele mai bune dintre cele vechi ar fi slabe şi complet fără putere. Niciodată nu mi s-a amintit cu mai multă forţă progresul în domeniul groazei decât ieri când, având treabă la Departamentul Naval, mi s-a arătat modelul şi planurile noii mitraliere automate Maxim. Aceasta (şi arma Maxim cu alte nume) este desigur cea mai ingenioasă şi cea mai rea dintre toate armele de război curioase inventate recent. Există intenţia să se fabrice până la calibrul unui tun de şase ţoli, care ar trage automat cam 600 de focuri pe minut. Aceasta, desigur, a fost depăşită de arma Gatling şi de altele, cu proiectile foarte mici, dar acestea, în comparaţie cu Maxim, sunt greu de manevrat, cer mai multe persoane care să se ocupe de ele, sunt mult mai grele şi mai puţin precise. Arma Maxim poate fi manevrată de un bărbat sau de o femeie, sau chiar de un copil, iar după ce o porneşte, ((136)) trăgătorul poate pleca să ia un prânz grăbit în timp ce arma lui este angajată în uciderea câtorva sute de oameni. Trăgătorul stă pe scaun în spatele armei, în spatele unui scut antiglonţ, dacă doreşte să folosească unul. Când doreşte să secere o armată în câteva minute, pur şi simplu aşteaptă până când armata respectivă ajunge într-o poziţie favorabilă pentru acest lucru. Apoi trage un mâner care declanşează primul cartuş, şi lucrarea maşinăriei automate începe. Explozia primului cartuş produce un recul care aruncă glonţul gol afară din şanţ şi aduce alt glonţ în locul lui şi-l trage. Reculul acelei explozii face un serviciu similar, şi aşa mai departe la infinit. Este ucidere în mişcare continuă.

Una dintre invenţiile domnului Maxim este numită „arma pentru revoltă”, un lucru micuţ şi uşor care poate fi transportat în mână împreună cu destulă muniţie pentru a scoate orice mulţime obişnuită din stradă sau din existenţă. Este curios cum toate invenţiile mai recente de pe această linie privesc în direcţia existenţei certitudinii unor gloate răzvrătite. De când s-a transformat inventatorul în profet? Ei bine, această „armă pentru revoltă” poate trage la o rată de zece focuri ucigaşe pe secundă, cu trăgătorul tot timpul ascuns şi în perfectă siguranţă, chiar de o gloată înarmată cu puşti sau chiar cu pistoale, dacă acea gloată nu ajunge la concluzia să se năpustească şi să captureze arma şi pe trăgător. Inventatorii ca d-nul Maxim par să se aştepte ca gloatele moderne să stea în stradă să fie împuşcate fără să acţioneze, fie în apărare fie în atac, şi nu să stea feriţi după colţuri cu bombe, sau să arunce în aer sau să ardă un oraş în nebunia lor. Oricum ar fi, el a făcut tot ce a putut în privinţa unei arme pentru gloate. Această armă mică poate duce cu ea destulă muniţie ca să cureţe o stradă într-o singură rundă şi în câteva secunde, şi poate fi folosită de la pereţi sau de la ferestre cu tot atât de mare uşurinţă ca şi în stradă deschisă. Cu o răsucire a mâinii poate fi întoarsă în sus sau în jos chiar pe şasiul ei şi poate fi făcută să omoare direct, deasupra sau dedesubtul trăgătorului, fără să pună în pericol de moarte sau de rănire pe acel devotat artei fine a uciderii.

Deşi aceasta este una dintre ultimele şi cele mai distructive invenţii recente, nu înseamnă nicidecum că este ultima sau ((137)) cea mai eficientă dintre cele care vor fi născocite. Cel căruia îi va fi atrasă atenţia asupra acestei chestiuni, treptat îi va deveni clar că noi doar am făcut un început bun în acest lucru. În problema apărării încercăm să ţinem pasul cu progresul mijloacelor de atac eficient, dar în zadar. Nu poate fi construit nici un vas plutitor care să reziste la o explozie a unei torpile moderne. Nici o naţiune nu este destul de bogată să construiască forturi care să nu poate fi distruse în scurt timp cu ultima şi cea mai groaznică formă de proiectil cu dinamită. Baloanele pot fi conduse acum aproape cu aceeaşi uşurinţă ca un vas pe apă, şi vor fi folosite extensiv în războaiele care vor avea loc în curând pentru nimicirea armatelor şi forturilor. Maşinăria de ucidere este făcută atât de simplu şi ieftin, încât un om poate distruge o armată. Dacă cei tari sunt mai bine echipaţi să distrugă pe cei slabi, pe de altă parte cei slabi pot fi făcuţi cu destulă uşurinţă destul de tari să distrugă pe cei mai tari. De ambele părţi războiul va însemna anihilare. Armatele de pe uscat, monştrii de pe mare şi cuirasatele de război din aer se vor şterge pur şi simplu din existenţă unul pe altul dacă ajung cumva să se atace”.

Dar există încă o îmbunătăţire mai recentă. New York World dă următoarea relatare despre armă şi pulbere:

„Maxim fabricantul de arme şi Dr. Schupphaus expertul în praf de puşcă au inventat o nouă pulbere pentru tunuri şi pentru torpile, care aruncă un proiectil de tun enorm plin de exploziv la zece mile, şi unde loveşte preface în aşchii totul pe o rază de sute de picioare.

Descoperirea se numeşte «sistemul Maxim-Schupphaus de aruncare a torpilelor aeriene cu ajutorul unei pulberi speciale, care porneşte proiectilul cu presiune scăzută şi creşte viteza prin păstrarea presiunii ridicate pe toată lungimea armei». Au fost scoase patente ale sistemului în Statele Unite şi în ţările europene.

Pulberea specială folosită este fulmicoton aproape pur, combinat cu un procent de nitroglicerină atât de mic încât să nu aibă nici unul din dezavantajele pulberii de nitroglicerină, şi este ferită de ((138)) descompunere printr-un uşor adaos de uree. Se poate mânui fără pericol şi poate fi bătută cu un ciocan greu pe nicovală fără să explodeze. Secretul acestei remarcabile puteri stă într-un singur adevăr matematic la care nimeni nu s-a gândit înainte. Pulberea cu putere mare de explozie este încărcată acum în tun sub formă de fâşii, cubuleţe sau beţişoare cilindrice cu diametrul de o jumătate până la trei sferturi de ţol, lungi de câteva picioare şi arătând ca o legătură de lumânări de ceară de albine de culoare închisă. Când se declanşează explozia, capetele şi circumferinţa fiecărui beţişor de pulbere se aprind instantaneu şi ard spre centru.

Volumul de gaze generat de combustie se micşorează constant fiindcă suprafaţa de ardere este mai mică, şi deoarece volumul de gaz dă viteză proiectilului tras de tun, rezultatul inevitabil este o pierdere a vitezei. Proiectilul nu merge atât de departe cum ar merge dacă presiunea gazelor ar creşte, sau dacă cel puţin ar fi menţinută.

În fiecare bucată de pulbere Maxim şi Schupphaus se află o mulţime de găuri mici care merg pe toată lungimea beţişorului. Când pulberea se aprinde, flacăra se întinde instantaneu nu numai pe circumferinţa fiecărui beţişor, ci şi prin toate perforaţiile. Aceste găuri mici sunt arse cu aşa rapiditate încât diferenţa de volum a gazelor explozive generate la începutul şi la sfârşitul ţevii de tun este în raport de cam şaisprezece la unu.

De aceea proiectilul iese din ţeava tunului cu o viteză teribilă, şi fiecare mică perforaţie din beţişoarele de pulbere îşi face partea ei pentru a-l grăbi în misiunea lui de distrugere la mile depărtare de scenă. Cu un tun mare, dezastrul produs de această nouă minune a artileriei moderne ar fi incalculabil. Această pulbere ucigaşă a fost folosită cu rezultate surprinzătoare la tunurile de câmp şi la armele grele de apărare a coastei la Sandy Hook. Dintr-un tun de zece ţoli încărcat cu 128 de pfunzi (1 pfund = 453,6 gr) de pulbere a fost aruncat un proiectil care cântărea 571 de pfunzi la opt mile pe mare. Presiunile asupra beţişoarelor de pulbere au fost mai uniforme decât oricare altele înregistrate până acum, ceea ce este un punct foarte important în deciderea valorii unei pulberi cu ((139)) putere de explozie mare. Fără presiuni uniforme corectitudinea ţintei este imposibilă.

Marele tun pe care domnii Maxim şi Schupphaus îşi propun să-l construiască va fi un tun de douăzeci de ţoli, în mod special adaptat pentru apărarea coastei. Acest tun va avea unele particularităţi. El nu va fi construit, adică nu va fi compus din mai multe piese de oţel legate împreună, ci va consta dintr-un singur tub subţire de oţel, cam de treizeci de picioare lungime, cu pereţi care nu vor depăşi grosimea de doi ţoli, în contrast marcant cu mortierele ale căror pereţi au grosimea de opt sau zece ţoli pentru a rezista la presiunea de descărcare. Reculul tunului va fi echilibrat prin amortizoare hidraulice dedesubt, care conţin apă şi ulei. Un tun de douăzeci de ţoli de acest tip, folosind noua pulbere, ar putea fi postat fie la intrarea în portul New York, fie în Ft. Washington, fie în Ft. Wadsworth, şi ar avea în câmpul vizual toată marea pe o rază de zece mile. Presiunile şi vitezele obţinute sunt atât de uniforme, încât este posibilă o exactitate uimitoare a focului. Ar fi necesar numai să ţinteşti orice vapor zărit de telemetru în această rază pentru a-i asigura distrugerea completă. Cantitatea de explozive aruncate ar fi suficientă pentru a scufunda un cuirasat dacă proiectilul ar exploda în apă la cincizeci de picioare depărtare de el. La o sută cincizeci de picioare şocul produs de un proiectil de cinci sute de pfunzi ar fi destul de grav ca să cauzeze crăpături periculoase şi să scoată din funcţiune un vas”.

Dr. R. J. Gatling, inventatorul uimitoarei mitraliere care-i poartă numele, a spus în legătură cu noua invenţie a pulberii fără fum:

„Oamenii nu sunt încă educaţi ca să aprecieze enorma revoluţie pentru războiul viitor produsă de inventarea pulberii fără fum. Deja ea a făcut să fie învechite între trei şi patru milioane de muschete în Europa, care au fost făcute să folosească pulbere neagră, să nu mai vorbim de milioanele de cartuşe pe care ţările posesoare ale tuturor acestora ar fi dispuse să le vândă pe nimica toată. Iată o mare sumă de capital irosit, dar acesta este rezultatul inevitabil al progresului. Armele armatei din această ţară vor fi în ((140)) curând din categoria celor învechite, căci pentru a ţine pasul cu restul lumii va trebui să adoptăm şi noi pulberea fără fum. O armă încărcată cu aceasta va trimite un glonţ exact de două ori mai departe decât cu pulberea neagră. Din nou, invenţiile militare schimbă complet tacticile militare, căci în bătăliile viitoare trupele nu se vor mai desfăşura în masă în faţa duşmanului. Lupta deschisă, aşa cum s-a obişnuit în toate veacurile, este un lucru al trecutului, fiindcă ar însemna nimicire completă. Dacă pulberea fără fum ar fi fost folosită în ultimul conflict civil, războiul dintre State n-ar fi durat nici nouăzeci de zile.

«Care este deosebirea între o armă cu tragere rapidă şi o mitralieră?»

O armă cu tragere rapidă nu se apropie de rapiditatea unei mitraliere. Prima este deobicei cu o singură ţeavă şi se încarcă cu obuze. Este o armă grozavă pentru vase torpiloare, dar de cincisprezece ori pe minut este un timp cât se poate de bun pentru ea. O mitralieră de tip Gatling are de la şase la douăsprezece ţevi, şi acţionată de trei oameni, practic nu-şi opreşte tirul, o salvă urmând după alta cu o viteză de 1.200 de focuri pe minut. Aceşti trei oameni pot ucide mai mult decât o întreagă brigadă înarmată cu muschete de modă veche”.

Un scriitor spune în Cincinnati Enquirer:

„Fizionomia războiului următor, oricând s-ar întâmpla acesta, va avea aspecte cu totul noi şi atât de oribile încât să lase pentru totdeauna ocara barbariei gravată pe fruntea civilizaţiei. Noile organizaţii militare care şi-au împătrit armatele, pulberea fără fum nouă şi teribilă, căreia nimic nu-i poate rezista, artileria fulminantă actuală şi arma cu magazie de gloanţe care culcă la pământ armatele aşa cum o tornadă scutură merele dintr-un copac, baloanele de observaţie şi de război care vor lăsa să cadă mase de pulbere peste oraşe şi fortăreţe, lăsându-le pustii într-un timp scurt şi mult mai eficient decât un bombardament, şinele portabile pentru artilerie, lumina electrică şi telefonul etc., au schimbat toate tacticile de război. Războiul următor va fi condus pe un sistem complet diferit, neexperimentat încă, şi de la care se vor ivi mari surprize. «Noi ne înarmăm pentru defensivă, nu pentru ofensivă», ((141)) spune fiecare putere; «puterea noastră este siguranţa noastră; ea impune pace vecinilor noştri şi le inspiră tuturor respectul care ni se cuvine.»

Dar fiecare putere urmează aceeaşi metodă care este echivalentă cu a spune că toată acea etalare formidabilă, ucigaşă, este îndreptată numai spre a proteja pacea de ghiarele războiului. Chiar dacă aceasta ar fi culmea ironiei, eu o cred sincer pentru că este evidentă, şi cred că pacea este bine apărată împotriva războiului tocmai prin instrumentele acestuia din urmă, sau mai degrabă prin teama cauzată de mărimea şi urâţenia lor. Dar acele armamente neîndurătoare sunt ca un vârtej cu absorbţie continuă în care este atrasă averea publică, şi care intră, cum ar fi, ca să umple un vulcan insondabil sub forma unei substanţe explozive. Ciudat cum ar putea fi, aceasta este adevărata situaţie. Europa este aşezată pe un vulcan vast săpat de ea însăşi, şi pe care ea cu efort îl umple cu cel mai periculos element. Dar conştientă de pericol, ea ţine cu sârguinţă torţele de aprindere departe de craterul lui. Dar când grija ei va slăbi şi va avea loc explozia, atenţie la aceasta, toată lumea va simţi şocul, tremurul. Barbaria va da dovadă de atâta urâţenie, încât un blestem general se va răspândi de la o naţiune la alta şi va face popoarele să născocească ceva mijloace mai demne de timpul nostru pentru a rezolva afacerile internaţionale, iar războiul va fi îngropat cu propriile lui mâini sub ruinele pe care el le va fi ridicat”.

O altă armă de impunere a păcii

„Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Să se suie în Valea lui Iosafat (valea morţii). Cel slab să zică: «Sunt tare». Prefaceţi fiarele plugurilor voastre în săbii şi cosoarele în suliţe!” Ioel 3:10.

Ce va însemna în curând a merge la război se poate presupune din descrierea armei dată mai jos. În legătură cu această pregătire de război între naţiuni să nu se treacă cu vederea faptul că guvernelor şi generalilor începe să le fie frică de trupele lor. Aşa cum armata a refuzat să servească în Ohio în legătură cu tulburările produse de grevă, şi marinarii s-au răsculat în Brazilia ((142)) împotriva guvernului, iar în Portugalia soldaţii împotriva generalilor lor, la fel poate fi curând în fiecare ţară din lume.

Germania cu armata ei mare devine fricoasă fiindcă socialismul îşi face loc printre soldaţi. Şi chiar în Marea Britanie s-a găsit recent a fi necesar să se dezarmeze o parte din armată sau din gărzi. Secretul acestei insubordonări este cunoştinţa, şi în spatele cunoştinţei stă educaţia, iar în spatele educaţiei tiparul şi minunata putere de iluminare a lui Dumnezeu, care ridică vălul ignoranţei şi pregăteşte omenirea pentru marea zi a lui Mesia cu preludiul ei de strâmtorare.

Ne-am întrebat acum câtva timp cum insurecţia, aşa cum par să sugereze Scripturile, ar putea trece vreodată peste toată lumea; cum s-ar putea dezlănţui anarhia, în ciuda întregii puteri şi influenţe combinate a capitalului şi civilizaţiei care i se opun. Dar acum vedem că educaţia (cunoştinţa) pregăteşte drumul pentru marele dezastru al lumii, care, după cum indică Scripturile, poate fi aşteptat în următorii câţiva ani. Acum putem vedea că chiar