STUDIUL VIII

STRIGĂTELE SECERĂTORILOR

Elementul conservator al societăţii — Ţărani, fermieri — Condiţii noi în creştinătate — Agitaţia agrară — Cauzele ei — Standardele în aur şi argint sunt factori — Prezicerea Scripturii împlininduse — Aceste lucruri legate de bătălia zilei celei mari

„Nici argintul, nici aurul lor nu va putea să-i scape, în ziua mâniei Domnului.” Ţef. 1:18.

CEL care studiază atent istoria, în timp ce urmăreşte tema noastră şi observă adevărul faptelor prezentate şi caracterul raţional al concluziilor trase, s-ar putea totuşi simţi nesigur în privinţa rezultatului. El ar putea să-şi spună: „Autorul uită că există în ţările civilizate şi în cele semicivilizate un element social larg, predominant, care este extrem de conservator şi care a constituit întotdeauna coloana vertebrală a societăţii — fermierii”. Dar nu este aşa: n-am uitat acest fapt şi-i recunoaştem importanţa. Privind în urmă, vedem că Europa ar fi fost adesea aruncată în convulsiile revoluţiei dacă n-ar fi fost acest element foarte conservator. Vedem că revoluţiile din Franţa au fost în principal începute şi duse de clasa muncitoare din oraşele mai mari şi că elementul care în final a adus linişte şi pace a fost ţăranul-fermier conservator. Motivele acestei stări de lucruri nu sunt greu de găsit. (1) Viaţa fermierului conţine mai puţine emoţii şi fricţiune socială. (2) Mintea lui este mai puţin atrasă spre avantajele bogăţiei, iar ambiţia sa ((386)) după bogăţie şi lux este relativ latentă. (3) El este mai mult sau mai puţin ataşat de pământ şi învaţă să depindă numai de el, având încredere în răsplăţile naturii pentru munca sa. (4) Măsura de educaţie, trezirea şi activitatea mentală consecutivă printre fermieri au fost până acum destul de limitate. Ca rezultat al tuturor acestor condiţii, clasa agrară din lumea civilizată a fost de mult indicată ca un exemplu de prosperitate modestă şi mulţumire.

Dar ultimii treizeci de ani au fost martorii unei minunate schimbări în afacerile fermierilor — în multe privinţe o schimbare foarte avantajoasă. Fermierii din Statele Unite, Canada, Marea Britanie şi Irlanda au stat întotdeauna pe o bază diferită faţă de cea a fermierilor din restul lumii. Ei nu sunt nici şerbi, nici ţărani, nici ignoranţi nici greoi la minte, ci inteligenţi, chiar şi când nu sunt educaţi. Apoi Războiul Civil din Statele Unite a avut efectul strângerii laolaltă a reprezentanţilor din fiecare parte a ţării şi a emigranţilor din toate părţile lumii, şi a dat un anumit fel de educaţie — cunoştinţă despre lucruri şi afaceri. A ridicat ideile fermierilor din făgaşul de secole mai complet decât oricând, şi i-a adus în contact şi armonie cu sentimentele şi ambiţiile care animă viaţa de la oraş. Ca rezultat, vechea şcoală de buşteni na mai satisfăcut ambiţiile băiatului şi fetei de la ţară, şi cu înmulţirea şcolilor mai înalte şi a colegiilor şi seminariilor a venit şi înmulţirea literaturii (în special a ziarelor), care a fost un factor remarcabil în dezvoltarea poporului din Statele Unite — atât a cetăţenilor născuţi în afara ţării cât şi a celor băştinaşi. Rezultatul a fost că aici agriculturii i s-a aplicat mult din sistemul şi tactul care aparţin vieţii de afaceri de la oraş, împreună cu o mulţime de invenţii care au contribuit la descreşterea corvoadei fermierului şi la creşterea mare a produsului pământului său. Ca rezultat al acestor condiţii, nu numai că populaţia de la ((387)) ţară a crescut mult, ci şi populaţia de la oraş a ţinut pasul cu ea, şi totuşi, în afară de furnizarea hranei pentru cele nouăzeci de milioane ale noastre, putem distribui restului lumii produse agricole în valoare de aproape opt sute de milioane de dolari anual — cam opt zecimi din exporturile noastre totale. Aceasta până acum douăzeci şi cinci de ani a însemnat mare prosperitate pentru fermierii americani; şi cu toată această prosperitate, fermierului ia revenit o parte din comodităţile vieţii şi din dorinţa generală după bogăţie şi lux, şi ca urmare o măsură de nemulţumire de condiţiile sale, care, cu toate acestea, sunt mult superioare în multe privinţe celor ale fermierilor din alte părţi ale lumii.

Între timp, războiul franco-prusac a exercitat o influenţă cumva asemănătoare asupra popoarelor Franţei şi Germaniei — într-o măsură cu mult mai mică însă — şi trezirea lor a venit într-un mod diferit. Animozitatea între Franţa, cucerita, şi Germania, cuceritoarea, care a predominat de la războiul lor, a convins ambele ţări şi indirect a convins Italia, Austria şi Rusia să stabilească un sistem de instrucţie militară care include pe fiecare tânăr din ţările acelea şi impune instruirea lui în tacticile şi disciplina militară, şi în acelaşi timp contactul cu mulţi tovarăşi de-ai săi. Toate acestea permit o educaţie foarte bună; pe lângă aceasta, în cazarme sunt dedicate anumite ore pentru studiul cărţilor. În timp ce menţinerea acestor armate permanente a părut a fi o crimă teribilă împotriva popoarelor acestor naţiuni, îndepărtând din canalele activităţii domestice între unu şi trei ani din viaţa fiecărui membru bărbat al societăţii, aceasta s-a dovedit totuşi a fi, credem noi, o minunată influenţă pentru iluminare; şi naţiunile menţionate sunt trezite, stimulate şi ambiţionate cum n-au fost niciodată înainte. Şi, desigur, în măsura în care a intrat educaţia şi un anumit contact ((388)) cu înlesnirile, comodităţile şi luxurile vieţii de la oraş şi cu bogăţia, în aceeaşi măsură a apărut o oarecare nemulţumire — un simţământ că alţii prosperă mai bine decât ei şi că ei trebuie să urmărească o ocazie favorabilă ca să-şi îmbunătăţească condiţiile — şi de asemenea s-a produs o slăbire a moralei.

Între timp, cătuşele ignoranţei şi ale superstiţiei în privinţa celor religioase au cedat de asemenea, deşi influenţa papalităţii şi a bisericii greceşti este încă foarte mare. Şi în timp ce numai pe jumătate se crede că preotul, episcopul şi papa au putere să trimită în purgatoriu sau în chin veşnic, sau să primească în cer, totuşi puterea lor este încă în mare măsură temută, respectată. În ansamblu însă, o mare schimbare a venit peste toate clasele din punct de vedere religios. Tendinţa printre protestanţi a mers, ca un pendul, spre extrema opusă, aşa încât, deşi încă se observă forme de evlavie şi pietate, mult din adevărata reverenţă a dispărut din masele protestante. Aşa-zisa „critică radicală” şi teoriile evoluţiei au distrus practic reverenţa pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Şi aceste teorii care acum se combină cu Teosofia orientală fac o ruină din adevărata credinţă creştină a sute de mii, atât din Europa cât şi din America.

Toate aceste influenţe, trebuie să se observe, de câţiva ani tind spre o schimbare în atitudinea clasei până acum cunoscute ca „micii proprietari conservatori ai creştinătăţii”. Şi acum, chiar într-o conjunctură critică, vedem o puternică influenţă care lucrează treptat dar asiduu, subminând prosperitatea acestei clase conservatoare. În ultimii douăzeci de ani fermierii diferitelor naţiuni civilizate au găsit că este tot mai dificil să câştige un venit suficient sau o parte în comodităţile şi luxurile vieţii. Este adevărat, preţurile produselor lor au urcat recent întrucâtva. Dar aceasta este mai mult decât ((389)) contracarată de costul utilajelor îmbunătăţite etc., ei sperând totuşi că creşterea producţiei va compensa cu prisosinţă, şi de asemenea sperând că într-un fel sau altul preţurile vor menţine în curând un echilibru corect în loc să fluctueze, spre dezavantajul lor continuu.

În timp ce fermierul american era copleşit de aceste condiţii, fratele lui european o ducea încă şi mai rău, fiindcă condiţiile lui erau mai puţin favorabile: (1) Ca început, adesea el avea o fermă închiriată, şi una relativ mică. (2) El nu avea aceleaşi facilităţi pentru obţinerea utilajelor îmbunătăţite. Pentru aceste motive fermierul european n-a fost deloc în stare să compenseze fiecare scădere a preţului la grâu printr-o producţie mai mare din punct de vedere cantitativ; şi el a suferit proporţional mai mult decât fratele său american, cu excepţia cazului că-şi îndrepta atenţia spre sfecla de zahăr.

Filosofi, oameni de stat şi oameni de ştiinţă au dat o anumită atenţie subiectului şi au ajuns în grabă la concluzia că orice scădere a preţului la grâu este în întregime rezultatul „supraproducţiei”. Crezând că au găsit răspunsul adevărat, ei au lăsat aşa chestiunea. Dar unii, mai grijulii, au studiat problema mai departe şi au examinat statisticile, şi au găsit că nu este adevărat că grânarele lumii sunt încărcate cu rezerve mari de grâu pentru nevoile din anii viitori. Ei găsesc, dimpotrivă, că relativ puţin grâu rămâne de la an la an şi că practic lumea nu produce mai mult grâu decât consumă.

D-nul Robt. Lindblom, membru al Consiliului Comercial din Chicago, a făcut un studiu al subiectului, şi într-un comunicat către Departamentul Agricol al Guvernului Statelor Unite, datat 26 decembrie 1895, a spus:

„Producţia totală de grâu din principalele ţări producătoare de grâu n-a crescut; căci în timp ce este adevărat că unele dintre ţările producătoare de grâu arată ((390)) o creştere ocazională, este la fel de adevărat că alte ţări arată o descreştere corespunzătoare. Pentru a fi absolut imparţiali, să luăm ultima recoltă de la care avem rapoarte complete, şi anume aceea din 1893.

În privinţa recoltelor străine, eu folosesc cifrele date de corespondentul extern special al Consiliului Comercial şi adunate de secretarul Consiliului Comercial din Chicago, iar în privinţa exporturilor şi a recoltelor interne folosesc cifrele departamentului vostru. Sunt obligat să omit comparaţia în privinţa Austro-Ungariei, fiindcă nu am în posesie cifrele pentru 1893, dar în afară de acestea, cer să vă supun atenţiei o declaraţie care arată producţia de grâu în toate ţările principale pentru 1893, comparată cu 1883:

1893 1883
Anglia . . . . . . . . . . . . . . . . . 53.000.000 76.000.000
Franţa . . . . . . . . . . . . . . . . . 277.000.000 286.000.000
Rusia . . . . . . . . . . . . . . . . . 252.000.000 273.000.000
Statele Unite. . . . . . . . . . . . . . 396.000.000 421.000.000
Germania . . . . . . . . . . . . . . . . 116.000.000 94.000.000
Italia . . . . . . . . . . . . . . . . . 119.000.000 128.000.000
India. . . . . . . . . . . . . . . . . . 266.000.000 287.000.000
Total . . . . . . . . . . . . . 1.479.000.000 1.565.000.000

Din cele de mai sus se va vedea că în 1893 principalele ţări producătoare de grâu din lume au produs cu 86.000.000 de buşeli (un buşel = aprox. 36 l — n. e.) mai puţin decât cu zece ani în urmă, în timp ce potrivit cifrelor voastre, producţia din Argentina a crescut numai cu 60.000.000 de buşeli în acelaşi timp. În 1871 Marea Britanie a produs peste 116.000.000 de buşeli de grâu; şi în doi ani înainte şi după acel an recolta a fost de 105.000.000 de buşeli, sau o medie pentru cei trei ani de 109.000.000 de buşeli, în timp ce în acest an recolta este ceva peste 48.000.000 de buşeli, potrivit cifrelor furnizate de corespondentul special străin al Consiliului Comercial, care-şi are sediul în Londra.

((391))

Dacă ar fi adevărat că Statele Unite au fost înlocuite de cultivatorii de grâu concurenţi, atunci ar urma ca o concluzie naturală, ca exporturile din această ţară către Europa să arate o descreştere; dar înainte şi inclusiv în 1890, exportul mediu a fost de 119.000.000 de buşeli, în timp ce în 1891 a fost de 225.000.000 de buşeli, în 1892 de 191.000.000 de buşeli, în 1893 de 193.000.000 de buşeli şi în 1894 de 164.000.000 de buşeli, aşa că nu pare să fie un fapt că noi am păstrat grâul nostru în timp ce alte ţări l-au dat. Faptele sunt împotriva acestei susţineri, şi dacă este nevoie de altceva pentru a dovedi, departamentul vostru furnizează informaţia că stocurile din mâna fermierilor în martie trecut erau mici. Eu nu am statistici în privinţa recoltei din Australia, despre care s-a vorbit atât de mult acum câţiva ani, dar am exporturile din acea ţară în 1893, fiind 13.500.000 de buşeli, în timp ce cu zece ani înainte au fost 23.800.000 de buşeli, iar în 1894 şi 1895 Australia importa grâu din America.

N-am spus nimic despre consumul crescut, care în ultimul deceniu în Anglia se ridică la 18.000.000 de buşeli, iar în această ţară în aceeaşi perioadă creşterea nu este mai mică de 50.000.000 de buşeli, şi în fiecare ţară a fost o creştere, cu excepţia Franţei, suficientă să absoarbă cu prisosinţă producţia crescută din toată lumea”.

Oricare ar fi cauza acestor scăderi ale preţurilor la grâu (şi am putea remarca aceea că în ultimii trei ani avansul temporar este probabil din cauză că fermierul, găsind că preţul grâului este relativ mai scăzut decât al celorlalte cereale, a cultivat mai mult ovăz, porumb, secară etc.), faptul este că fermierilor aproape li s-a stors chiar viaţa din ei, atât în Europa cât şi în America. Mulţi fermieri americani care au intrat în datorii pentru maşini agricole, sau care muncesc sub o ipotecă pe ferma şi pe casa lor pentru banii de cumpărare, găsesc a fi imposibil să facă faţă plăţilor pentru acestea, chiar şi în anii cu recolte bune. Ei strigă împotriva celor care deţin ipotecile, şi de asemenea, şi adesea ((392)) pe nedrept, împotriva taxelor percepute de căile ferate pentru transportul recoltelor lor. Fermierii europeni apelează la cele câteva guverne ale lor pentru „protecţie” împotriva importului de grâu din alte ţări, aşa încât ei să poată menţine sau ridica preţurile lor pentru a acoperi un cost de producţie rezonabil; pretinzând, după cum toţi oamenii rezonabili vor admite, că cincizeci sau şaizeci de cenţi la un buşel de grâu este sub preţ dacă este îngăduită o remuneraţie rezonabilă pentru timpul şi energia agricultorului.

Aceasta aduce în atenţie o profeţie remarcabilă în privinţa zilelor de încheiere ale acestui Veac Evanghelic, aşa cum este consemnată de apostolul Iacov (Iacov 5:1-9). După ce ne atrage atenţia asupra zilei actuale şi a uimitoarei îngrămădiri de bogăţii, şi după ce declară că aceste lucruri sunt pe cale să aducă un mare timp de necaz, apostolul dă drept cauză a necazului o nelinişte în sânul clasei până acum conservatoare a societăţii — fermierii. El pare să arate starea lucrurilor exact cum poate fi văzută acum de către toţi observatorii atenţi, adăugând o explicaţie a acestei chestiuni — că este rezultatul unei nedreptăţi. El spune:

„Iată, plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile şi pe care le-aţi oprit-o [voi, «bogaţilor»] pe nedrept, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului Oştirilor”.

Am văzut în capitolul anterior că mecanicii şi muncitorii din oraşe suferă deja într-o măsură, dar că până acum suferinţele lor reale sunt în principal frica de condiţiile cu foarte mult mai rele care se dezvoltă zilnic odată cu creşterea inteligenţei, a maşinilor şi a populaţiei, în condiţiile sociale actuale. Fermierul civilizat nu numai că are de luptat împotriva tuturor acestora, dar după cum vom arăta, el este împovărat de o „nedreptate” care nu-i dăunează fratelui său, mecanicul, ci îl ajută.

Privind faptele cazului, nu putem vedea că este adevărat că lucrătorii în general, şi lucrătorii agricoli mai ales, sunt privaţi de plata lor de către angajatori în aceste „zile din ((393)) urmă” ale acestui veac. De fapt, dimpotrivă, noi aflăm că legile sunt mai stricte decât oricând înainte în protejarea salariatului de pierdere. El îşi poate anexa şi poate vinde proprietatea angajatorului, şi, într-adevăr, în cele mai multe cazuri i se dă prioritate printre creditori. Noi credem că profeţia se aplică mai degrabă la fermieri în general, care sunt producătorii hranei lumii, „secerătorii”; şi ar trebui să căutăm o legislaţie mondială generală care ar afecta pe toţi „secerătorii” de pretutindeni la fel. Ar trebui să ne aşteptăm să găsim o astfel de legislaţie asigurată prin viclenie sau înşelătorie, şi ar trebui să ne aşteptăm să găsim o astfel de legislaţie vicleană sau de „nedreptate” legalizată asigurată de bogaţii lumii şi în beneficiul lor. Astfel de descoperire, şi nu ne putem gândi la alta, ar satisface cerinţele acestei profeţii. Noi credem, şi ne vom strădui să dovedim, că toate aceste cerinţe ale profeţiei sunt satisfăcute prin demonetizarea argintului.

Dar nimeni să nu se gândească nici un moment că noi îndemnăm sau aşteptăm întoarcerea argintului la locul lui de mai înainte ca bani principali ai lumii! — cu mult mai puţin că îndemnăm la aceasta ca la un panaceu pentru necazurile actuale şi viitoare. Chiar dimpotrivă, noi suntem ferm convinşi din profeţia lui Iacov că argintul nu va fi restabilit la puterea lui monetară. Dar dorim să arătăm împlinirea acestei profeţii, şi toţi cei care voiesc, să beneficieze de lumina pe care ea o aruncă asupra necazurilor actuale şi a celor care se apropie în lume.

Demonetizarea argintului de către creştinătate este spre avantajul anumitor clase şi spre dezavantajul altor clase din „creştinătate”.

Este în dezavantajul cultivatorilor de grâu, de orez şi de bumbac, fiindcă ei trebuie să vândă aceste produse ale energiei lor la concurenţă cu produsele ţărilor care fac afaceri în baza argintului, şi ca atare ei vând pe argint depreciat; în timp ce pământul lor, uneltele, îmbrăcămintea, munca şi ((394)) dobânda ipotecilor pe proprietatea lor sunt toate plătibile în aur cu valoare crescută. Dacă primesc plata în argint şi plătesc aceeaşi sumă în aur, ei pierd chiar jumătate — când aurul este de două ori cât valoarea argintului. În 1873, înainte ca argintul să fie demonetizat de naţiunile creştinătăţii, un dolar de argint valora cu doi cenţi mai mult decât un dolar de aur, în timp ce astăzi, ca urmare a acelei legislaţii, se cer doi dolari de argint ca să egaleze un dolar de aur (în valoare reală, în afara naţiunii care i-a creat şi i-a folosit la o evaluare fixată asemenea bancnotelor). Această schimbare poate fi declarată ca o apreciere sau o dublare a valorii unui dolar de aur; sau ca o depreciere sau o divizare a valorii unui dolar de argint, după cum preferă vorbitorul sau scriitorul — faptul este acelaşi. Valoarea unui buşel de grâu

în 1872 a fost 1,51 $ pe buşel în argint, 1,54 în aur
în 1878 a fost 1,34 $ pe buşel în argint, 1,19 în aur
în 1894 a fost 1,24 $ pe buşel în argint, 0,61 în aur

Astfel se vede că în acei ani grâul a scăzut doar puţin în ţări care încă recunoşteau argintul — scăderea valorii a fost în aur în creştinătate. Anglia, principalul cumpărător de grâu, cumpără unde poate găsi cel mai mult grâu pentru banii ei. Transformând un dolar de aur în doi de argint, ea poate cumpăra în India de două ori pe atâta grâu cât putea cumpăra înainte ca argintul să fie demonetizat. Astfel preţul în aur al grâului a fost coborât. Cultivatorii de orez şi de bumbac din Statele Unite suferă la fel pentru aceleaşi motive. Orezul şi bumbacul sunt produse de ţările cu standard în argint şi pot fi cumpărate de ţările cu standard în aur pe acea bază — la jumătate din preţul dinainte.

În acelaşi timp şi producătorii altor culturi agricole au avut parte de necaz, pentru că cultivatorii de grâu, bumbac şi orez, după ce au încercat în zadar să compenseze pentru preţurile lor în scădere prin sporirea culturilor, în final disperaţi s-au îndreptat spre alte culturi care n-au scăzut aşa de mult, şi au ((395)) suferit depresiune prin supraproducţie. În acelaşi timp suferă şi magazinele mici, şi în cele din urmă toate clasele trebuie să simtă într-o anumită măsură povara fermierului.

Dar ce clase beneficiază de demonetizarea argintului? Câteva: (1) În special şi cel mai mult bancherii, cei care dau bani cu împrumut, deţinătorii de ipoteci; fiindcă fiecare dolar din averea lor s-a dublat ca valoare şi fiecare dolar din dobândă primit acum valorează dublu faţă de cât valora înainte; valorează dublu în sensul că se va putea cumpăra cu el de două ori pe atâta din necesităţile şi luxurile vieţii. (2) Toate persoanele cu venituri fixe, cum ar fi congresmenii, legiuitorii, judecătorii, funcţionarii şi toţi muncitorii care primesc salarii sunt avantajaţi pentru motive asemănătoare. Fie că primesc zece dolari pe săptămână sau pe zi sau pe oră, cu cei zece dolari se vor cumpăra de două ori pe atâta bumbac, lână, grâu etc., şi ca urmare de aproape două ori pe atâtea produse făcute din acestea.

Când problema argintului a fost dezvăluită brusc poporului din Statele Unite de către fermieri, care au aflat primii cauza necazului lor, un timp a părut ca şi cum va influenţa covârşitor ţara în alegerile din 1896. Dar pe măsură ce fiecare individ şi-a căutat propriile sale interese în această chestiune, clasa bogată, clasa deţinătoare de funcţii, clasa funcţionarilor şi a muncitorilor au început să vadă că pâinea lor este unsă pe partea cu aur; proprietarii de magazine şi fermierii avuţi s-au îndoit, fiind rezervaţi în privinţa propriei lor judecăţi şi au urmat îndrumarea bancherilor lor — contrară propriilor lor interese; şi argintul a fost înfrânt în naţiunea pentru ale cărei interese a fost cel mai vital — singura naţiune care, datorită caracterului şi mărimii exporturilor şi importurilor ei, ar fi putut răsturna balanţa şi ar fi putut restabili argintul la fosta lui valoare ca bani.

Dar acum cazul este fără speranţă: argintul nu va fi restabilit la locul pierdut în 1873. Acum este o chestiune de pur egoism, şi în timp ce fermierii sunt mai numeroşi decât ((396)) oricare altă clasă, ei nu constituie o majoritate, şi aproape toţi ceilalţi sunt în mod egoist interesaţi de cealaltă parte a chestiunii. Bieţii fermieri! Bieţii secerători ai câmpiilor! Strigătele voastre din cei câţiva ani trecuţi se uşurează puţin pentru o vreme, datorită creşterii artificiale a preţurilor — un mic răgaz urmat curând de o mai mare presiune decât oricând, şi de strigăte tot mai mari din partea secerătorilor creştinătăţii. Astfel este subminată şi distrusă răbdarea şi conservatorismul celei mai răbdătoare şi mai conservatoare clase a societăţii ca pregătire pentru marele timp de necaz, marea zi a răzbunării.

Dar cum s-a întâmplat demonetizarea argintului? Cine putea fi interesat ca o astfel de catastrofă să vină peste lume? Noi răspundem: Oamenii finanţelor au preluat conducerea. „Treaba lor” este să administreze şi să folosească banii aşa cum un fermier îşi lucrează ferma — să-şi aducă lor, sau sindicatelor şi instituţiilor lor, cel mai mare profit posibil. Oamenii finanţelor englezi conduc lumea — ei au fost în această afacere mai de mult şi au studiat-o mai mult.

„Totul este corect în război” zice un proverb, şi oamenii finanţelor şi de stat din Anglia care par să se fi trezit cu cincizeci de ani înainte de restul lumii în privinţa acestor chestiuni, par să creadă că războiul comercial este pe ordinea de zi şi este cu mult mai profitabil pentru biruitori decât comerţul cu sclavi din trecut şi decât expediţiile de jaf. Englezii şi-au dat seama devreme că, având un domeniu relativ mic, cea mai mare prosperitate a lor trebuie să fie în direcţia manufacturii şi finanţelor, nu numai pentru ei înşişi, dar în măsura în care este permis şi pentru restul lumii. Oamenii ei publici au urmat cu grijă acest plan, şi putând produce mai ieftin la timpul acela decât restul lumii, au adoptat politica cea mai favorabilă propriilor lor interese — comerţul liber — şi de atunci încoace au impus-o întotdeauna ca politică asupra lumii civilizate. Condiţiile au făcut mult ((397)) timp din Marea Britanie nu numai atelierul lumii, ci şi centrul ei comercial, financiar şi bancar.

Acum aproape un secol, agerii oameni ai finanţelor englezi au văzut că deoarece ei nu erau un popor agrar, interesele lor ar fi favorizate prin scăderea preţurilor la produsele agricole, pe care ei erau obligaţi să le cumpere de la naţiunile din afară. Au văzut de asemenea că banii lumii erau argintul şi aşa fuseseră din zorii cei mai timpurii ai istoriei; prin urmare, dacă puteau efectua o schimbare în standardul banilor lor, aşa încât să facă afaceri în baza aurului în timp ce restul lumii folosea argintul, ei puteau schimba în favoarea lor valorile relative ale celor două metale. Ca urmare Marea Britanie a demonetizat argintul încă din 1816. Dacă ar fi reuşit să împiedice manufacturile în alte ţări, aşa cum a căutat să facă, şi astfel (prin faptul că avea uzine imense şi facilităţi şi muncitori cu experienţă) să fie în stare să producă ţesături de bumbac şi de lână şi maşini la preţuri mai scăzute decât le putea produce restul lumii neechipate, ea ar fi reuşit să separe banii ei de aceia ai restului lumii şi în cele din urmă s-ar fi avantajat mult pe ea însăşi. Dar în nici una din aceste privinţe n-a reuşit în întregime: Franţa, şi Statele Unite mai ales, iar mai târziu Germania, au stabilit taxe protectoare şi astfel au încurajat industriile mecanice interne, şi treptat au fost în stare să furnizeze nu numai majoritatea necesităţilor lor, ci şi să concureze cu Marea Britanie pentru comerţul lumii — India, China, Spania, Portugalia, America de Sud, Rusia — toate aceste ţări, după cum am văzut, caută să urmeze acelaşi curs şi să-şi dezvolte manufacturi proprii; totuşi, Marea Britanie are încă conducerea ca producător şi negustor al lumii. Ea n-a reuşit nici să separe aurul şi argintul, de atâta vreme recunoscute împreună ca banii lumii. Într-adevăr, în timp ce raportul între cele două metale ((398)) a fost ani de zile în valoare de cam şaisprezece părţi de argint la una de aur, tendinţa a fost mai degrabă ca argintul să se aprecieze iar aurul să se deprecieze relativ — fiindcă argintul a fost în principal banul care se folosea în lume şi era favorizat de oameni mai mult decât aurul, cu excepţia Marii Britanii. De aceea, nu este surprinzător, aşa cum este arătat de statistici, că în 1872 un dolar de argint avea o valoare cu peste doi cenţi mai mare decât un dolar de aur.

Dându-şi seama că nu puteau controla singuri nici aurul nici manufacturile, oamenii finanţelor britanici au căutat cooperarea cu Statele Unite şi cu Europa, sperând că prin efortul lor combinat aurul şi argintul vor fi separate ca valoare, iar aurul va fi făcut să crească în valoare. Printr-o combinaţie a naţiunilor civilizate pentru a demonetiza argintul ca bani standard, efectul ar fi:

(1) Argintul ar deveni numai un articol comercial în ţările civilizate, şi ca atare ar fi mai ieftin decât aurul, al cărui standard (stabilit) ar creşte proporţional cu descreşterea în valoare a argintului. Aceasta ar permite ţărilor civilizate să cumpere cât doreau din bumbac, grâu, cauciuc şi alte materii prime de la ţările necivilizate cu bani devalorizaţi, cu argint, şi astfel să le obţină mai ieftin — la jumătate de preţ — în timp ce ar obliga pe bieţii păgâni să plătească pentru toate articolele de lux, maşini etc., cumpărate de la naţiunile civilizate la preţuri duble; fiindcă dolarul de argint al păgânului fusese demonetizat şi degradat la jumătate de dolar prin legislaţia fraţilor săi civilizaţi din creştinătate, sub îndrumarea „Shylockilor”, altfel cunoscuţi ca oameni ai finanţelor. Această folosire a creierelor civilizate ca să obţină avantaj de la păgâni este justificată ca „strictă afacere”; dar a fost ea dreptate, sau a fost nedreptate din punctul de vedere divin? Sigur nu-i făceau aproapelui păgân cum voiau să le facă lor păgânul.

((399))

(2) Deşi aceasta ar lăsa să intre toate naţiunile civilizate pe aceeaşi bază cu Marea Britanie în privinţa comerţului extern, totuşi ea spera că având conducerea celorlalte va putea fi întotdeauna în stare să deţină partea mai mare a comerţului extern.

Noi nu ignorăm legea cererii şi ofertei în privinţa grâului: admitem influenţa ei, dar am arătat că până acum lumea nu are surplus. Am văzut, într-adevăr, din statisticile d-nului Lindblom că oferta de grâu nici măcar nu ţine pasul cu creşterea populaţiei lumii. Observăm mai departe că deşi anul 1892 a fost remarcabil, ca anul care a produs cea mai mare recoltă de grâu din istoria lumii, preţul mediu al grâului în oraşul New York în acel an a fost de 90 de cenţi pe buşel; şi că de atunci recoltele fiind mai mici preţul a scăzut constant, până la creşterea artificială din cei câţiva ani trecuţi.

Săltarea preţurilor se poate datora anumitor condiţii extraordinare care predomină în toată lumea. Recoltele de grâu din Rusia, Republica Argentina, Austria, Ungaria şi alte ţări, pot fi considerabil sub medie, în timp ce în India, care de obicei are un surplus mare de grâu pentru export, poate avea o foamete care să afecteze 35.000.000 din populaţia ei, cerându-se grâu american ca să ajute la completarea deficitului. O astfel de condiţie a lucrurilor în anii anteriori — să zicem chiar în 1892, cu cea mai mare recoltă pe care a cunoscut-o lumea vreodată, ar fi pus preţul grâului probabil la 1,30 $ pe buşel (căci uncia de argint valora încă 87 de cenţi în aur în 1892), în timp ce în condiţiile monetare care predominau în 1873, preţul grâului în lume ar fi crescut în 1896 la preţul cu care se vindea în India — cam 1,90 $ pe buşel (argint). Mai mult, analizând acest subiect, trebuie să observăm faptul că în timp ce preţul grâului a scăzut substanţial din oarecare cauză în ultimii treizeci de ani (ceea ce am văzut că nu ((400)) sa datorat supraproducţiei), preţurile la alte articole au scăzut relativ puţin. De exemplu, compară anul 1878 cu 1894, care au fost ani medii. Următoarele date reprezintă preţurile medii pentru acei ani în oraşul New York:

1878 1894
Secară, pe buşel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 0,65 $ 0,68 $
Ovăz, pe buşel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 0,33 0,37
Porumb, pe buşel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 0,52 0,51
Frunze de tutun de Kentucky, pe pfund. . . . . . . . . . 0,07 0,09
Carne de vită proaspătă, cu ridicata . . . . . . . . . . 0,05 0,05
Carne de porc proaspătă, cu ridicata . . . . . . . . . . 0,04 0,05
Fân, pe tonă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7,25 8,50

Compară cu acestea cele trei articole: grâu, bumbac şi argint, care au fost în mod special afectate, şi afectate la fel şi evident din aceeaşi cauză — demonetizarea argintului de către creştinătate.

1878 1894
Bumbac, pe pfund . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 0,11 $ 0,07 $
Grâu, pe buşel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1,20 0,61
Argint, pe uncie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1,15 0,63

Dar cineva ar sugera: oare demonetizarea argintului nu putea fi impusă naţiunilor creştinătăţii de legea cererii şi ofertei? Scăderea valorii lui nu se datoreşte oare faptului că este prea abundent, şi nu vreunei intrigi de a creşte valoarea banului în aur?

Nu, răspundem noi; deşi producţia de aur şi de argint din ultima vreme a fost mare, creşterea afacerilor generale şi a populaţiei a fost proporţional cu mult mai mare. Tot aurul şi argintul din lume, dacă ar fi bătute în monede, ar fi cu totul insuficiente pentru afacerile lumii, şi ar cere o suplimentare din partea guvernului cu bancnote şi cu certificate comerciale, certificate de decont etc. Cel care dă cu împrumut este cel interesat să aibă un mic depozit legal de bani, pentru a putea să aibă întotdeauna o cerere bună de bani şi să-i poată da cu împrumut la o rată bună a dobânzii şi să ceară asigurare dublă. ((401)) În 1896, tot aurul din lume, bătut şi nebătut în monede, a fost evaluat la mai puţin de şase miliarde (6.000.000.000) de dolari, în timp ce datoriile publice şi private ale Statelor Unite au fost estimate la de peste trei ori această sumă. Rusia a încercat ani de zile înainte de 1873 să se întoarcă de la banii de hârtie devalorizaţi la un standard în argint, şi deoarece n-a putut găsi destul argint, ea este încă pe bani de hârtie. Menţionăm aceste chestiuni ca să arătăm că această cădere a argintului a fost premeditată; că a fost cauzată, nu de legea cererii şi ofertei (cererea a fost mai mare decât rezerva de aur în 1872 şi a dus la creşterea valorii aurului), ci prin legislaţie.

Dar este oare de conceput că reprezentanţii poporului din toate naţiunile „creştinătăţii” au intrat într-o conspiraţie împotriva păgânilor şi împotriva propriilor lor fermieri? Nu: faptele nu dovedesc o astfel de concluzie, ci mai degrabă arată că puterea banilor (pe care noi o vom numi „Shylock”) a întocmit planul aşa încât să înşele pe legiuitori în privinţa rezultatelor care trebuie aşteptate. Avem mărturia prinţului Bismarck şi a multor congresmeni din Statele Unite în acest sens. Astfel, „pe nedrept”, icul subţire al legislaţiei a fost întrodus între cele două jumătăţi ale banilor lumii, cu efectul deprecierii argintului şi al dublării valorii aurului; iar acum, când este discernut răul, oamenii de stat stau înspăimântaţi de măsura rupturii şi îşi dau seama că restabilirea argintului la locul lui anterior ar produce greutate şi pierdere clasei creditoare ca o compensare pentru dauna şi pierderea deja suferită de clasa debitoare prin devalorizarea argintului. În afară de aceasta, „Shylock” obţinând un avantaj atât de valoros (dublând valoarea tuturor posesiunilor şi veniturilor lui), va permite societăţii să intre în convulsiile panicii sau ale revoluţiei mai degrabă decât să-şi piardă strânsoarea asupra sursei vieţii financiare a umanităţii. „Shylock” are puterea să-şi impună cererile. El controlează numeroase clase de împrumutători care fac cereri la ghişeele băncii lui: el controlează guvernele naţionale, toate fiind împrumutători, şi controlează presa, prin care publicul este încurajat să aibă încredere în onoarea şi bunăvoinţa lui ((402)) „Shylock” şi să se teamă de mânia şi puterea lui. În plus, o clasă foarte mare şi influentă de oficiali, de funcţionari şi de muncitori salariaţi găsesc că interesele lor sunt în acord cu politica lui „Shylock”; şi dacă nu sunt susţinătorii lui, ei sunt căldicei sau reci în opoziţia faţă de politica lui şi sunt înclinaţi să nu spună multe sau să nu spună nimic împotriva lui.

Printre multele mărturii în privinţa înşelării şi nedreptăţii aplicate, cele câteva care urmează vor fi de ajuns:

Senatorul Thurman a spus:

„Când a fost prezentat proiectul de lege în senat am gândit că este un simplu proiect de a reforma fabricarea banilor, a reglementa sistemul monetar şi a pune la punct un lucru şi altul, şi nu este nici măcar un om în senat, cred eu, dacă nu este un membru al comitetului de la care a venit proiectul, care să aibă măcar cea mai vagă idee că exista chiar şi o mică înclinaţie către demonetizare”. Consemnarea Congresului, volumul 7, partea a doua, Congresul al patruzeci şi cincilea, sesiunea a doua, pagina 1.064.

Senatorul Conkling în Senat, în 30 martie 1876, în timpul remarcilor senatorului Bogy asupra proiectului (S. 263) de Amendare a Legilor referitoare la Oferta Legală a Monedei de Argint, a întrebat surprins:

„Vrea senatorul să-mi permită să-i pun lui sau altui senator o întrebare? Este adevărat că după lege nu există acum dolar american? Şi, dacă este aşa, este adevărat că efectul acestui proiect este să facă jumătatea de dolar şi sfertul de dolar singurele monede de argint care pot fi folosite ca ofertă legală?”

Senatorul Allison, în 15 februarie 1878, a spus:

„Dar când se va spune istoria secretă a acestui proiect din 1873, ea va dezvălui faptul că Camera Reprezentanţilor a intenţionat să scoată monedă atât din aur cât şi din argint, şi a intenţionat să plaseze ambele metale pe relaţia franceză în locul celei ale noastre, care a fost adevărata poziţie ştiinţifică în legătură cu subiectul din 1873, dar că apoi proiectul a fost modificat”.

((403))

Distinsul William D. Kelley, care a avut responsabilitatea proiectului, într-un discurs ţinut în Camera Reprezentanţilor, la 9 martie 1878, a spus:

„În legătură cu acuzaţia că eu am susţinut proiectul care a demonetizat standardul dolarului de argint, spun că deşi am fost preşedinte al comitetului pentru monetărie, am fost în necunoştinţă de faptul că acesta va demonetiza dolarul de argint din sistemul nostru monetar, cum au fost şi acei distinşi senatori, domnii Blaine şi Voorhees, care erau atunci membri ai Camerei şi care la câteva zile de atunci fiecare din ei a întrebat pe celălalt: «Ai ştiut că se renunţase la el când a fost aprobat proiectul?» «Nu», a spus d-nul Blaine, «tu ai ştiut?» «Nu», a spus d-nul Voorhees, «nu cred că au fost trei membri în Cameră care să fi ştiut»”.

Din nou, în 10 mai 1879, d-nul Kelley a spus:

„Tot ce pot spune este că comitetul pentru monetărie, greutăţi şi măsuri, care a raportat proiectul original, a fost credincios şi capabil şi a examinat prevederea cu atenţie; că în calitate de organ al lor l-am raportat; că acesta conţinea o prevedere atât pentru dolarul de argint standard cât şi pentru dolarul de comerţ. Neauzind nimic despre substituirea în Senat a secţiunii care renunţa la dolarul standard până după mult timp de la adoptarea lui în lege, mărturisesc că nu ştiu nimic despre istoria lui; dar sunt pregătit să spun că în toată legislaţia acestei ţări nu există nici un mister care să egaleze demonetizarea dolarului standard de argint al Statelor Unite. N-am găsit niciodată un om care să poată spune chiar cum s-a întâmplat sau de ce”.

Senatorul Beck, într-un discurs în faţa Senatului, în 10 ianuarie 1878, a spus:

„Acesta (proiectul argintului demonetizat) n-a fost înţeles niciodată de nici o Cameră a Congresului. Spun aceasta cu o deplină cunoştinţă a faptelor. Nici un reporter de presă — şi ei sunt cei mai vigilenţi oameni pe care i-am văzut în obţinerea informaţiei — n-a descoperit că se făcuse”.

((404))

Dacă spaţiul ar permite, am putea cita cuvinte pline de forţă asemănătoare din partea multor altora. Însuşi titlul proiectului a fost înşelător; a fost numit „Un act de revizuire a legilor în legătură cu fabricarea monedelor, cu împuterniciţii care fac analiza şi cu sistemul monetar al Statelor Unite”; şi demonetizarea argintului a fost ascunsă prin (1) prevederea de la secţiunea 14, că un dolar de aur ar trebui să fie de acum înainte „unitatea de valoare”; şi (2) prin secţiunea 15, care defineşte şi specifică monedele de argint, dar omite complet să menţioneze dolarul de argint „standard”. Actul din 22 iunie 1874 a dus la capăt uciderea dolarului de argint „standard” fără nici măcar să-l numească, prevăzând doar ca nici o altă monedă să nu fie fabricată în afară de cele menţionate în Actul din 1873. Şi se spune că preşedintele Statelor Unite, Grant, a cărui semnătură a făcut actul lege, n-a ştiut despre caracterul lui şi aşa a declarat după patru ani, când efectul a început să fie vizibil. Într-adevăr, puţini în afară de „financiarii” perspicace au observat cât de cât moneda, deoarece naţiunea nu reluase încă plăţile în monede şi acesta trebuia să fie un pas pregătitor util în acea direcţie.

D-nul Murat Halstead, editor la Commercial Gazette din Cincinnatti, a fost unul dintre oamenii capabili din zilele lui. Cele ce urmează, ieşite de sub pana lui la data de 24 octombrie 1877, sunt citate din Journal de New York:

„Aceasta, politica engleză a aurului, a fost numai lucrarea experţilor. Evaziunea a fost esenţială pentru succesul ei, şi probabil fiindcă moneda n-a fost în circulaţie, şi fiind în afara vederii publicului, a putut fi modificată fără a atrage atenţia. Sistemul monometalic al marii naţiuni creditoare i-a fost astfel impus marii naţiuni debitoare fără dispută”.

Cuvintele care urmează sunt în mod public puse pe seama fostului colonel R. G. Ingersoll:

„Cer remonetizarea argintului. Argintul a fost demonetizat pe nedrept. A fost o impunere asupra fiecărui om solvabil, o nedreptate asupra fiecărui debitor onest din Statele Unite. Ea asasinează clasa muncitoare. A fost făcută în interesul avariţiei şi lăcomiei, şi ar trebui corectată de oameni oneşti”.

((405))

Că efectul va fi cel care este, a fost prezis de către numeroşi oameni de stat în luările de cuvânt ale Congresului imediat ce a fost înţeleasă situaţia adevărată — din 1877 până în 1880. Unii au fost orbi faţă de această problemă şi unii au fost făcuţi să tacă din interes personal, iar unii s-au bazat pe sfatul „financiarilor”, dar alţii au vorbit vitejeşte împotriva greşelii.

Distinsul James G. Blaine, acum decedat, a spus într-o vorbire în faţa Senatului Statelor Unite (1880):

„Cred că lupta care se desfăşoară acum în această ţară şi în alte ţări pentru un standard unic în aur va produce, dacă va avea succes, un dezastru general în toată lumea comercială. Distrugerea argintului ca ban şi stabilirea aurului ca singura unitate a valorii, trebuie să aibă un efect ruinător asupra tuturor formelor de proprietate cu excepţia acelor investiţii care aduc un câştig fix în bani. Acestea vor fi enorm crescute ca valoare şi vor câştiga un avantaj disproporţionat şi incorect asupra oricărui alt fel de proprietate. Dacă, aşa cum afirmă statisticile cele mai demne de încredere, există aproape şapte miliarde de dolari în monede sau în lingouri în lume, foarte egal împărţite între aur şi argint, este imposibil să scoţi argintul din existenţă ca bani fără rezultate care să se dovedească supărătoare pentru milioane şi cu totul dezastruoase pentru zeci de mii. Eu cred că monedele de aur şi de argint sunt banii constituţiei; într-adevăr, banii poporului american înainte de constituţie, pe care marea lege organică i-a recunoscut ca fiind cu totul independenţi de propria sa existenţă. Nici o putere na fost conferită asupra Congresului să declare că banii nu trebuie să fie vreunul din aceste metale; Congresul nu are, prin urmare, după judecata mea, nici o putere să-l demonetizeze pe nici unul. Dacă, prin urmare, argintul a fost demonetizat, eu sunt în favoarea remonetizării lui. Dacă fabricarea monedelor din el a fost interzisă, eu sunt în favoarea ordonării să fie reluată. Sunt în favoarea lărgirii ei”.

Fostul senator Vance a spus mai târziu:

„Puterea banului şi a aliaţilor lui din toată lumea a intrat în această conspiraţie să comită cea mai mare crimă din acest veac sau din oricare altul, să răstoarne jumătate din banii lumii ((406)) şi prin aceasta să dubleze propria lor bogăţie prin creşterea valorii celeilalte jumătăţi care este în mâinile lor. Schimbătorii de bani poluează templul libertăţilor noastre”.

Guvernul Statelor Unite a trimis scrisori oficiale reprezentanţilor lui în ţări străine, cerând rapoarte asupra afacerilor monetare. Raportul d-nului Currie, ministrul Belgiei, publicat pe scară largă, este o dovadă remarcabilă, în armonie cu experienţele poporului din Statele Unite. El raportează răspunsul următor la întrebările lui, dat de distinsul Alfonse Allard, directorul belgian al finanţelor:

„Din 1873 există continuu o criză care constă într-o cădere a preţurilor şi evoluţia ei nu pare posibil să se oprească. Această cădere a preţurilor, care se răsfrânge asupra salariilor, dezvoltă acum o criză socială şi industrială.

Mă întrebaţi de ce ne-am întors în 1873 la monometalism, chiar dacă şchiopătând. Nu pot concepe nici un alt motiv decât acela că a fost pentru a mulţumi pe unii oameni ai finanţelor care au profitat prin aceasta — o clasă sprijinită de teorii inventate şi apărate la timpul acela de către unii economişti politici, în mod considerabil de către membri ai Institutului Franţei.

Mă întrebaţi ce influenţă au avut aceste măsuri monetare asupra industriei şi salariilor în Belgia? Banii, care deja erau puţini în 1873, au devenit încă mai puţini, şi acea scădere a preţurilor care a fost prezisă a avut loc. Scăderea medie a preţurilor tuturor produselor muncii este de 50% din 1873 încoace — acela al cerealelor este de peste 65%. Industria nu mai este rentabilă, agricultura este ruinată şi fiecare vociferează după protecţie prin taxe vamale, în timp ce cetăţenii noştri ruinaţi se gândesc la război. Astfel este trista stare a Europei”.

Într-o scrisoare a Ligii Naţionale Republicane (11 iunie 1891), senatorul J. D. Cameron a spus:

„Standardul unic în aur ni se pare că produce ruină cu o violenţă căreia nimeni nu-i poate rezista. Dacă această influenţă va continua în viitor în ritmul acţiunii ei din timpul ((407)) celor douăzeci de ani de când standardul în aur a pus stăpânire peste lume, câteva generaţii, nu foarte îndepărtate, vor vedea în marele continent al Americii numai o jumătate de duzină de oraşe dezvoltate peste măsură păzind o masă de capital şi dându-l cu împrumut unei populaţii de muncitori dependenţi de ipoteca pe recoltele lor care atunci cresc şi pe munca neterminată a mâinilor lor. Astfel de privelişti au fost destul de obişnuite în istoria lumii, dar împotriva acesteia ne revoltăm cu toţii. Bogaţii şi săracii, la fel, republicanii, democraţii, populiştii, munca şi capitalul, bisericile şi colegiile — toţi la fel, şi toţi în bună credinţă solidă, se dau înapoi de la un viitor ca acesta”.

Oamenii finanţelor englezi ştiu foarte bine de ce suferă fermierii din lume, şi în special fermierii din Statele Unite şi din Canada care exportă grâu; şi uneori ei mărturisesc că este propriul lor egoism. De exemplu, cităm din coloanele editoriale ale lui Financial News (Londra), din 30 aprilie 1894, după cum urmează:

„Noi avem frecvente disensiuni diplomatice cu Statele Unite; dar de regulă cu acestea arareori este asociat vreun simţământ de animozitate între popoarele celor două ţări, iar cearta trece şi se uită. Dar acum noi încurajăm creşterea unui sentiment că într-o chestiune care afectează prosperitatea milioanelor de americani, această ţară este înclinată să nutrească vederi neprieteneşti faţă de State. Noi ştim, desigur, că lipsa prieteniei este accidentală şi că politica noastră monetară este controlată de consideraţii pur egoiste — atât de pur egoiste încât nu ne pasă că vedem India suferind cu mult mai mult decât America din pricina acţiunii noastre. ...

Senatorul Cameron indică o morală simplă când remarcă faptul că dacă Statele Unite s-ar aventura să-şi taie parâma care o leagă de Europa şi ar lua-o imediat spre argint, ar avea toată America şi Asia în spatele ei şi ar comanda pieţele ambelor continente. «Bariera aurului ar fi mai fatală decât orice barieră a unei vămi. Legătura argintului ar fi mai puternică decât orice legătură a comerţului liber.» Nu poate fi nici o îndoială în ((408)) legătură cu aceasta, că, dacă Statele Unite ar fi să adopte mâine argintul ca bază, comerţul britanic ar fi ruinat înainte de a se termina anul. Fiecare industrie americană ar fi protejată, nu numai acasă, ci în toate celelalte pieţe. Desigur, Statele ar suferi într-o anumită măsură prin aceea că ar trebui să-şi plătească în aur obligaţiile din străinătate; dar pierderea la schimb la acest capitol ar fi o picătură în vadră comparată cu profiturile care ar fi recoltate de pe pieţele Americii de Sud şi Asiei, să nu mai spunem nimic de Europa. Mirarea este că Statele Unite n-au apucat mai de mult ocazia, şi dacă nu era credinţa că această cale a Angliei este neapărat calea spre succes şi prosperitate comercială, fără îndoială că ar fi făcut-o de multă vreme. Acum americanii se trezesc în privinţa faptului că «atâta vreme cât îşi limitează ambiţia de a deveni o Anglie mai mare» nu ne pot bate. A fost un noroc pentru noi că americanii nu sau gândit niciodată înainte să ne scoată din pieţele lumii mergând pe baza argintului, şi ne-ar putea servi bine dacă, iritaţi de apatia dispreţuitoare a guvernului nostru faţă de gravitatea problemei argintului, americanii s-ar răzbuna îngheţând aurul. S-ar putea face uşor. ... În ultima vreme nau lipsit indiciile creşterii supărării cu această ţară pentru atitudinea ei de „să moară şi capra vecinului” faţă de o chestiune (chestiunea argintului) care frământă două continente şi compromite grav viitorul statelor mai sărace din Europa”.

Faptul că strigătul fermierilor că răsplata pentru muncă este reţinută prin nedreptate este general pentru toate ţările cu standard în aur — pentru toată creştinătatea — cităm după cum urmează:

În data de 22 septembrie 1896, World din New York a publicat un lung mesaj primit prin cablu, semnat de oameni de frunte din agricultură din Europa, care s-au întâlnit într-un Congres Agricol Internaţional la Budapesta, Ungaria, adresat candidatului prezidenţial de atunci, W. J. Bryan. Acesta spunea:

„Vă dorim succes în lupta dumneavoastră împotriva dominaţiei clasei creditoare, care în ultimii douăzeci şi trei de ani a asigurat atât în Europa cât şi în America o legislaţie ((409)) monetară distructivă pentru prosperitatea fermierilor voştri şi ai altora. ... Noi credem că o astfel de restabilire (a argintului la privilegiile banilor) eşuând, valoarea crescută a aurului în toată Asia şi America de Sud va continua să jefuiască pe fermier (din America şi din Europa) de toate răsplăţile pentru truda sa, şi că alegerea dumneavoastră poate înlătura din Europa serioase tulburări agrare şi sociale care sunt aşteptate acum”.

World din New York, la data de 24 septembrie 1896, a publicat următoarele cuvinte ale prinţului Bismarck către d-nul Von Kardorf, lider al Partidului Conservator Liber din Reichstagul german:

„Sunt prea bătrân să merg la şcoală pentru chestiunea valutei, dar recunosc că, deşi am acţionat în 1873 pe baza a ceea ce am considerat a fi cel mai bun sfat, acţiunea mea a fost prea pripită având în vedere rezultatele care au urmat.

Clasa pe care nu ne permitem să o înstrăinăm este clasa fermierilor. Dacă ei sunt convinşi, şi vă asigură că sunt convinşi, că depresiunea agrară este caracteristică acestor schimbări monetare, guvernul nostru trebuie să-şi revizuiască poziţia”.

Depresiunea extremă actuală a argintului şi a tuturor mărfurilor vândute pe baza argintului a venit foarte treptat — pentru două motive. (1) A trebuit timp şi manipulare să se deprecieze argintul, o marfă încă la mare căutare de către mai mult de jumătate din populaţia lumii. (2) Proprietarii minelor de argint şi alţii direct interesaţi, împreună cu oamenii de stat care au prevăzut răul viitor, au presat argumentele lor cu atâta forţă în Congresul Statelor Unite încât s-a recurs la expediente, cum ar fi Actul de Remonetizare din 1878 şi Actul de Cumpărare a Argintului din 1890. Dar expedientele s-au găsit a fi impracticabile. Argintul trebuie ori să fie ban cu putere deplină, egală cu a aurului ca depozit legal, ori altfel trebuie să fie considerat o marfă vandabilă ca diamantele, grâul etc., şi să fie supus fluctuaţiilor potrivit cererii şi ofertei; în 1893 când ultimul din aceste expediente a fost respins, argintul a scăzut îndată la jumătate din preţul aurului şi toate relele ((410)) demonetizării lui au fost simţite până la măsura deplină în 1895, cu excepţia că panica ce a urmat poate fi de durată, progresivă şi trainică.

Iată, deci, faptele:

(1) Secerătorii recoltelor lumii, fermierii „creştinătăţii”, sunt în necaz în pofida maşinilor moderne, şi strigă tare către concetăţeni şi către legiuitori după uşurare. (Strigătele sunt oprite temporar prin ridicarea preţului la grâu, cauzate probabil de anumite crize din Europa de Sud-Est, din Rusia, din Australia şi Argentina; dar imediat ce aceste condiţii se schimbă şi toată lumea are recolte medii, preţul grâului poate coborî după preţul argintului până la 43 de cenţi — dacă nu intervin circumstanţe care să schimbe condiţiile — şi strigătele secerătorilor vor răsuna cu mai mare disperare decât oricând.)

(2) Legiuitorii îşi dau seama de dificultate şi cum s-a întâmplat, şi declară că a venit prin nedreptate, prin înşelările oamenilor finanţelor, a celor care doftoricesc banii.

(3) Legiuitorii care văd că preţul va pricinui o panică şi probabil o revoluţie, pentru a corecta condiţiile nefavorabile care rezultă, trag concluzia că deoarece boala nu poate fi mai rea decât astfel de remediu, mai bine să nu facă nimic atât de radical. Ca atare argintul nu va fi niciodată restabilit — remonetizat 16 la 1.

(4) Se admite din toate părţile că acest „pe nedrept” nu numai striveşte şi descurajează pe fermieri, ci şi înfurie şi amărăşte acest element până acum cel mai conservator al societăţii.

(5) Toţi oamenii chibzuiţi din lume sunt de acord că clasele muncitoare şi meşteşugăreşti ale creştinătăţii sunt coapte pentru o revoluţie care va mătura instituţiile sociale actuale cu un măturoi al distrugerii, şi că, dacă elementul agrar larg şi până acum conservator ar fi să intre în rândurile nemulţumiţilor şi revoluţionarilor, combinaţia ar fi irezistibilă.

(6) Dovezile de fiecare parte sunt că vor fi de ajuns foarte puţini ani să producă o astfel de revoltă.

((411))

Oricine va compara toate aceste fapte cu profeţia lui Iacov trebuie să fie impresionat de împlinirea ei exactă, punct cu punct, şi s-o aşeze ca încă o mărturie neîndoielnică în privinţa preştiinţei divine despre ziua noastră şi despre afacerile ei, ca pregătire pentru marele timp de necaz care va pregăti o cale mare pentru Emanuel şi pentru domnia Lui glorioasă de pace pe pământ şi bunăvoinţă faţă de oameni.

Să citim din nou profeţia lui Iacov 5:1-9:

„Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi strigaţi din cauza nenorocirilor care vin peste voi! Bogăţiile voastre au putrezit şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră; ca focul are să vă mănânce carnea. V-aţi strâns comori în zilele din urmă! Iată, plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile şi pe care le-aţi oprit-o pe nedrept, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului Oştirilor. Aţi trăit pe pământ în plăceri şi în desfătări. V-aţi săturat [hrănit] inimile chiar într-o zi de măcel [al vostru]. Aţi [clasa voastră] condamnat, aţi [clasa voastră] omorât pe cel drept [Cristos], care nu vi se împotrivea!” [Se poate ca Domnul să fi dorit să observăm că bancherii şi oamenii finanţelor evrei, mai mult decât alţii, sunt proeminenţi în această nedreptate a reţinerii salariilor secerătorilor? Şi se află, prin urmare, o semnificaţie specială în cuvintele „aţi omorât pe Cel Drept?”]

Fiţi deci îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului [care va aranja lucrurile în mod drept — ridicând pe cel sărac şi pe cel care n-are nici un ajutor, şi răzbunânduse pe toţi răufăcătorii]. Iată, plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, având răbdare până primeşte ploaia timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţivă inimile, căci venirea Domnului este aproape. Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi [şi voi] judecaţi; iată, Judecătorul este chiar la uşă!”

((412))

Domnia dreptăţii

„Lui mărire, Celui Uns,
Al lui Iehova Fiu!
Salutăm în timp cuvenit,
Domnia pe pământ!
Vine să rupă lanţul,
Pe robi să dezlege,
Să ridice păcatul,
În drept să guverneze.

Vine ca un ajutor,
Robia să strice,
Să ajute săracilor,
Pe slabi să-i ridice.
Cânt să dea-n loc de suspin
Şi noaptea lumină;
Celor slabi şi ruinaţi
Dragi Lui din inimă.

Să-L mărim necontenit
Şi voturi să-I-nălţăm;
Domnia-I care-a-nceput
Va fi fără sfârşit.
Şi timpul care curge
Nu schimbă nicidecum,
Că Domnul e iubire
În al Său legământ.