Inteligenţa generală un factor nou în toate socotelile — Opiniile senatorului Ingalls — Opiniile Rev. Lyman Abbot — Opiniile episcopului Newman (M. E.) — Opiniile unui jurist renumit — Opiniile col. Robert Ingersoll — Distinsul J. L. Thomas despre legislaţia muncii — Opinia lui Wendell Phillips — Prezicerea istoricului Macaulay — Speranţele distinsului Chauncey Depew — Episcopul Worthington (P. E.) intervievat — Răspunsul lui W. J. Bryan — O opinie englezească — Declaraţia lui Edward Bellamy despre situaţie — Opinia Rev. J. T. McGlynn — Perspectiva Prof. Graham — Opiniile unui judecător de la Curtea Supremă — O opinie franceză, o „Învălmăşeala Socială”

„Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ [în societate], căci puterile cerurilor [guvernământ — eclesiastic şi civil] vor fi zguduite.” Luca 21:26.

OAMENII înţelepţi din toată lumea recunosc faptul că se apropie un mare conflict social şi că acesta este imposibil de stăpânit — că nu se poate face nimic pentru a-l evita. Ei au căutat remedii, dar n-au găsit nici unul adecvat bolii, şi renunţând la speranţă au tras concluzia că sugestia Evoluţiei trebuie să fie corectă; şi anume, că „toată natura operează sub o lege a supravieţuirii celui mai tare ca fiind cel mai potrivit, şi a distrugerii celui mai slab ca fiind nepotrivit să trăiască”. Filosofii le spun că „ceea ce este a mai fost”, că civilizaţia noastră nu este decât o repetare a civilizaţiilor Greciei şi Romei, şi că în mod asemănător ea se va desface ((414)) în bucăţi în ceea ce priveşte masele, şi că avuţia şi guvernarea vor gravita iarăşi în mâinile câtorva, în timp ce masele, ca şi civilizaţiile timpurii ale răsăritului, doar că vor exista.

De obicei ei nu observă noul element în conflictul nemaiîntâlnit vreodată; şi anume, răspândirea mai generală a inteligenţei în toată lumea, în special în toată creştinătatea. Acest lucru, pe care mulţi oameni îl uită, este adus în atenţia celor destul de înţelepţi ca să caute adevărata înţelepciune la izvor — Cuvântul lui Dumnezeu. Aceştia sunt informaţi că „la timpul sfârşitului, mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte ... căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Dan. 12:1-4). Ei văd prezisa alergare a omenirii încoace şi încolo uimitor împlinită; ei văd de asemenea creşterea generală a cunoştinţei; şi pentru aceştia timpul de strâmtorare prezis în acelaşi context înseamnă, nu o repetare a istoriei, nu o supunere a maselor la câţiva favorizaţi, ci o extraordinară inversare a sensului istoriei produsă de noile condiţii observate. Iar declaraţia aceluiaşi profet, în acelaşi context, că „în timpul acela se va scula marele prinţ Mihail [Cristos]” şi-şi va lua puterea glorioasă şi va domni, este în armonie cu ideea că strâmtorarea care vine va pune capăt stăpânirii egoismului de sub „stăpânitorul lumii acesteia” [Satan], şi va introduce Împărăţia de binecuvântare a lui Emanuel. Dar să-i auzim pe unii dintre oamenii înţelepţi ai lumii spunându-ne ce văd ei!

O opinie largă şi o declaraţie deschisă şi foarte nepărtinitoare despre lupta pentru bogăţie şi strivirea consecutivă a claselor de jos a fost furnizată presei de către distinsul J. J. Ingalls, un om cu sentimente largi, cu avuţie moderată şi fost senator al Statelor Unite. Dăm extrase generoase din ea, fiindcă este o declaraţie moderată a cazului, şi fiindcă arată că nici chiar oamenii de stat cu totul treji, care văd dificultatea, nu cunosc nici un remediu care să poată fi aplicat pentru vindecarea maladiei şi pentru salvarea victimelor.

Senatorul Ingalls a scris:

„Libertatea este ceva mai mult decât un nume. Cel care depinde de voinţa altuia pentru adăpost, îmbrăcăminte şi ((415)) hrană, nu poate fi om liber în sensul larg, deplin al acestui cuvânt. Omul a cărui pâine zilnică pentru sine şi pentru familie depinde de salariile pe care un angajator le poate da sau reţine după plăcerea sa, nu este liber. Alternativa între înfometare şi supunere la un orar este sclavie.

Libertatea nu constă în definiţii. Declaraţia că viaţa, libertatea şi căutarea fericirii sunt drepturile inalienabile ale fiecărei fiinţe umane nu face pe nimeni independent. Dreptul la libertate este o parodie goală şi o înşelare dacă nu există şi puterea de a fi liber. Libertatea nu este numai îndepărtarea restricţiilor legale, a permisiunii de a pleca şi a veni. La aceasta trebuie adăugate capacitatea şi oportunitatea, pe care numai scutirea de necesitatea muncii zilnice necontenite le poate aduce. Ca să-l parafrazăm pe Shakespeare, Puterea şi Libertatea sunt o pereche nepotrivită. Libertatea şi dependenţa sunt incompatibile. Abolirea sărăciei a fost visul vizionarilor şi speranţa filantropilor din zorii timpului.

Inegalitatea sorţii şi evidenta nedreptate a distribuirii inegale a avuţiei printre oameni a fost nedumerirea filosofilor. Este enigma nerezolvată a economiei politice! Civilizaţia nu are nici un paradox atât de misterios ca existenţa foamei când există exces de hrană — a lipsei în mijlocul abundenţei. Ca un om să aibă posesiuni care-i depăşesc capacitatea extravaganţei de a risipi, iar altul, capabil şi dornic să lucreze, să piară din lipsă de jăratic să se încălzească, de zdrenţe să se învelească şi de o coajă de pâine să se hrănească, face societatea de neînţeles. Face carta drepturilor omului un rebus. Atâta vreme cât astfel de condiţii continuă, cheia cifrului în care este scris destinul nu este revelată — fraternitatea oamenilor este o frază, dreptatea este o formulă, iar codul divin este indescifrabil.

Exasperarea săracilor la ostentaţia insolentă a bogaţilor a răsturnat imperii. Uşurarea săracilor a fost obiectivul legilor umane şi divine. Plângerile nenorociţilor sunt povara istoriei. Iov a fost milionar. Fie că acea incomparabilă producţie care-i poartă numele este o pildă, fie că este o biografie, ea este de un interes profund, fiindcă arată că patriarhul s-a preocupat de aceleaşi chestiuni care ne tulbură ((416)) pe noi acum. El descrie ca un Populist pe aceia care iau măgarul orfanului şi vaca văduvei, mută semnele de hotar, seceră câmpul şi adună recolta celui sărac, pe care-l lipsesc de hainele sale şi-l lasă gol în ploile munţilor şi în adăpostul stâncilor.

Profeţii evrei au rezervat cele mai deosebite blesteme pentru jecmănirile şi luxul bogaţilor, iar Moise a prescris reglementări pentru iertarea datoriilor, pentru redistribuirea pământurilor şi restrângerea averilor private. Timp de secole în Roma proprietatea funciară era limitată la 300 de acri pentru fiecare cetăţean şi numărul de vite şi de sclavi era restrâns la aria cultivată. Dar legile date evreilor de către Atotputernicul prin Moise au fost la fel de inoperante ca şi codurile lui Licurg şi ale lui Licinius împotriva energiilor refractare ale omului şi împotriva condiţiilor organice ale fiinţei sale.

Pe vremea lui Cezar, 2.000 de plutocraţi posedau practic Imperiul Roman şi mai mult de 100.000 de capi de familie erau cerşetori, întreţinuţi prin donaţii din vistieria publică. Aceeaşi luptă a continuat de-a lungul Evului Mediu până în secolul al nouăsprezecelea. Astăzi nu se prescrie nici un remediu care să nu fi fost administrat înainte ineficient nenumăraţilor pacienţi: în finanţe şi în economia politică na fost propus nici un experiment care să nu fi fost încercat în mod repetat, fără vreun alt rezultat decât dezastru individual şi ruină naţională.

În sfârşit, după multă bâjbâială la întâmplare şi după multe lupte sângeroase şi disperate cu regi şi dinastii, privilegiu, castă şi prerogative, cu vechile abuzuri, cu ordine, titluri şi clase formidabil înrădăcinate, idealul final de guvern a fost realizat şi poporul este suveran. Săracii, truditorii, muncitorii sunt conducătorii. Ei fac legile, ei formează instituţiile. Ludovic al XIV-lea a spus: «Eu sunt statul». Aici muncitorii plătiţi, fermierii, fierarii, pescarii şi artizanii spun: «Noi suntem statul». Confiscarea şi jaful şi îmbogăţirea favoriţilor regali sunt necunoscute. Fiecare om, oricare i-ar fi originea, aptitudinile, educaţia sau moralitatea, are şanse egale cu ceilalţi în cursa vieţii. Legislaţia, fie că este bună sau rea, este impusă de majoritate.

((417))

Cu mai puţin de un secol în urmă, starea socială din Statele Unite a fost aceea de egalitate practică. La primul nostru recensământ n-a fost în ţară nici un milionar, nici unul foarte sărac, nici un neisprăvit. Primul cetăţean american care a trecut ţinta de un milion de dolari a fost primul Astor, cam pe la 1806, care emigrase din Germania nu cu mulţi ani înainte, fiul unui măcelar, cu un pachet de piei neprelucrate ca bază a averii sale. Cel mai mare domeniu înainte de timpul acela ia aparţinut lui George Washington, care la moartea sa, în 1799, a fost evaluat la cam 650.000 $.

Masa oamenilor era formată din fermieri şi pescari care trăiau cu mulţumire din produsele muncii lor. Dezvoltarea continentului prin introducerea căilor ferate, a maşinilor agricole şi a aplicaţiilor ştiinţifice ale vieţii moderne ne-au făcut cea mai bogată naţiune de pe pământ. Posesiunile totale ale ţării depăşesc probabil 100.000.000.000 $, din care o jumătate se spune că sunt sub controlul direct a mai puţin de 30.000 de persoane şi corporaţii. Cele mai mari averi private din lume au fost acumulate în Statele Unite în ultima jumătate de secol.

Şi resursele noastre materiale încă de abia sunt atinse. Mai puţin decât a patra parte din suprafaţa noastră arabilă a fost arată. Minele noastre ascund comori mai bogate decât cele din Ofir şi Potosi. Manufacturile şi comerţul nostru sunt adolescente, dar ele au stabilit deja o aristocraţie a bogăţiei care nu poartă nici jartieră nici coroană şi nu este anunţată de nici un herald, dar adesea este primită în curţile prinţilor şi în palatele regilor.

Dacă distribuţia inegală a poverilor şi a beneficiilor societăţii depinde de legislaţie, instituţii şi guvern, atunci sub un sistem ca al nostru echilibrul ar trebui să fie restabilit. Dacă bogăţia rezultă din legi nejuste, iar sărăcia din opresiune legislativă, remediul este în mâinile victimelor. Dacă ele suferă, este din cauza rănilor pe care singure şi le-au făcut. Noi n-avem drepturi feudale, nici de primogenitură, nici de limitare a dreptului de succesiune; nici o oportunitate care să nu fie deschisă tuturor. Dreptatea, egalitatea, libertatea şi fraternitatea sunt temeliile statului. Votul este în mâna fiecărui om. Şcoala oferă educaţie tuturor. Presa este liberă. Cuvântul, gândirea şi conştiinţa sunt neîncătuşate.

((418))

Dar votul universal nu s-a dovedit un panaceu pentru relele societăţii. Sărăcia nu este abolită. Deşi bogăţia s-a acumulat depăşind visele avariţiei, inegalitatea distribuirii este tot atât de mare ca pe timpul lui Iov, al lui Solomon şi al lui Agis. Nu numai că vechea problemă este nerezolvată, dar şi condiţiile ei sunt complicate şi intensificate. Mai mare putere politică este consolidată în mâinile celor puţini şi mai imense bogăţii sunt câştigate de către indivizi sub o republică decât sub o monarhie.

Marea prăpastie dintre bogaţi şi săraci se cască tot mai mult zi de zi. Forţele muncii şi ale capitalului, care ar trebui să fie aliate, auxiliarii şi prietenii sunt desfăşuraţi unii împotriva celorlalţi ca armate ostile în tabere fortificate, pregătindu-se de asediu sau de bătălie. Bani cu milioanele se pierd în salarii, în distrugerea proprietăţii perisabile, în deterioarea uzinelor şi în descreşterea profiturilor prin greve şi închideri de fabrici care au devenit starea normală a războiului dintre angajaţi şi angajatori.

Utopia este încă o ţară nedescoperită. Perfecţiunea ideală în societate, ca mirajul în deşert, se retrage pe măsură ce te apropii de ea. Natura umană rămâne neschimbată în fiecare mediu de viaţă.

Starea maselor este nemăsurat îmbunătăţită prin avansarea civilizaţiei. Cel mai sărac meşteşugar de astăzi se bucură în voie de confortul şi comodităţile pe care monarhii cu bogăţiile lor nu le puteau cumpăra cu cinci secole în urmă. Dar De Toqueville a observat ciudata anomalie că pe măsură ce starea maselor se îmbunătăţeşte, ele o găsesc mai intolerabilă şi nemulţumirea creşte. Lipsurile şi dorinţele se înmulţesc mai rapid decât mijloacele de satisfacere a lor. Educaţia, presa zilnică, călătoriile, bibliotecile, parcurile, galeriile şi vitrinele au lărgit orizontul bărbaţilor muncitori şi a femeilor muncitoare, le-au crescut capacitatea de a se bucura, i-au familiarizat cu luxul şi cu avantajele bogăţiei. Instruirea politică i-a învăţat egalitatea omului şi i-a familiarizat cu puterea votului. Învăţătorii falşi i-au convins că toată bogăţia este creată de muncă şi că fiecare om care are mai mult decât poate câştiga cu mâinile sale prin plată zilnică este hoţ, că capitalistul este ((419)) vrăjmaş, iar milionarul un inamic public care ar trebui scos în afara legii şi împuşcat imediat.

Marile averi private sunt inseparabile de civilizaţia înaltă. Cea mai bogată comunitate din lume, pe cap de locuitor, este acum tribul indienilor Osage. Bogăţia lor totală este de zece ori mai mare, proporţional, decât aceea a Statelor Unite. Este deţinută în comun. Faptul că este comună poate să nu fie cauza barbariei, dar în fiecare stat, când se ajunge la egalitate socială şi economică şi la bogăţie «creată de muncă» fără intervenţia capitalului, ca în China şi în India, salariile sunt mici, muncitorul este degradat şi progresul este imposibil. Dacă bogăţia Statelor Unite ar fi egal distribuită acum printre locuitori, suma pe care ar avea-o fiecare, potrivit recensământului, ar fi cam 1.000 $.

Dacă această egalizare ar fi să continue, evident progresul ar înceta. Dacă aceasta ar fi fost starea predominantă de la început, ar fi trebuit să rămânem staţionari. Numai când bogăţia ajunge să fie concentrată, poate fi subjugată natura iar forţele ei pot fi supuse civilizaţiei. Până când capitalul, prin maşini, nu valorifică aburul, electricitatea şi gravitaţia, şi nu scuteşte pe om de necesitatea muncii constante pentru a-şi procura subzistenţa, umanitatea stă nemişcată sau degenerează. Căile ferate, telegrafele, flotele, oraşele, bibliotecile, muzeele, universităţile, catedralele, spitalele — toate întreprinderile mari care înalţă şi înfrumuseţează existenţa şi ameliorează condiţiile vieţii umane — vin de la concentrarea banilor în mâinile celor puţini.

Chiar dacă ar fi de dorit să se limiteze acumulările, societatea nu are nici un mijloc prin care să se poată face aceasta. Mintea este de necucerit. Deosebirile dintre oameni sunt organice şi fundamentale. Ele sunt stabilite prin reglementări de către Puterea Supremă şi nu pot fi abrogate prin act de către Congres. În concursul dintre creier şi număr, creierul a câştigat întotdeauna şi va câştiga întotdeauna.

Maladia socială este gravă şi ameninţătoare, dar boala nu este atât de periculoasă ca doctorii şi medicamentele. Vracii politici, cu tincturile, cataplasmele şi hapurile lor, tratează ((420)) simptomele în locul bolii. Fabricarea liberă a banilor de argint, creşterea venitului pe cap de locuitor, restrângerea imigrării, votul australian şi dreptul de vot condiţionat sunt chestiuni importante, dar toate ar putea fi realizate fără a se efectua nici cea mai uşoară ameliorare a stării marilor mase de muncitori salariaţi din Statele Unite. În loc de a-i priva pe bieţii ignoranţi de drepturi, ar fi bine să li se mărească avutul şi inteligenţa şi să fie făcuţi potriviţi să voteze. O clasă proscrisă devine inevitabil o clasă de conspiratori, iar instituţiile libere pot fi făcute sigure numai prin educaţia, prosperitatea şi mulţumirea celor de care depinde existenţa lor”.

Iată o declarare a faptelor; dar unde este declararea remediului? Nu este nici una. Totuşi scriitorul nu priveşte cu simpatie faptele asupra cărora atrage atenţia: el ar prefera, dacă ar putea, să atragă atenţia asupra căii de scăpare din ceea ce el vede că este inevitabil. Aşa ar vrea toţi oamenii care sunt vrednici de forma şi de natura umană. În ceea ce-l priveşte pe d-nul Ingalls, acest lucru este dovedit de următorul extras dintr-una din luările sale de cuvânt în Senatul Statelor Unite.* El a spus:

„Nu putem ascunde adevărul că ne aflăm în pragul unei revoluţii iminente. Vechile probleme sunt moarte. Oamenii se aşează fie de o parte fie de alta a unui concurs neobişnuit. De o parte este capitalul, formidabil fortificat în privilegiu, arogant din pricina triumfului continuu, conservator, persistent în vechile teorii, cerând noi concesii, îmbogăţit de impozitul intern şi de comerţul extern, şi străduindu-se să-şi adapteze toate valorile vechi la standardul său în aur. De cealaltă parte este munca, cerând angajare, străduindu-se să dezvolte industriile interne, luptându-se cu forţele naturii şi supunând pustietatea. Munca, flămândă şi supărată în oraşe, a hotărât ferm să răstoarne un sistem sub care cei bogaţi devin mai bogaţi, iar cei săraci devin mai săraci — un sistem care le dă lui Vanderbilt şi lui Gould bogăţie care depăşeşte chiar şi visele avariţiei, şi condamnă pe săraci la sărăcie din care nu este altă scăpare sau refugiu decât mormântul. Cererile după dreptate au fost întâmpinate cu indiferenţă şi dispreţ. Muncitorii ţării, care cer angajare, sunt trataţi ca cerşetori neruşinaţi care cerşesc pâine”.

*Consemnare din Congres, Vol. 7, pag. 1054-55.

((421))

Astfel el declară limpede că nu poate vedea nici o speranţă. Nu cunoaşte nici un remediu pentru boala îngrozitoare — egoismul.

Rev. dr. Abbott despre situaţie

Într-un număr vechi al lui Literary Digest găsim următorul rezumat al opiniei doctorului Abbott, celebrul predicator, editor şi colaborator al lui Theodore Roosevelt, despre Relaţia între Capital şi Muncă:

„Dr. Abbott susţine că întrebarea dacă sistemul salarizării este mai bun decât feudalismul sau sclavagismul a fost rezolvată; dar împotriva faptului că sistemul industrial actual este final sau adevărat, el face aceste remarci: (1) Că nu dă angajare stabilă şi permanentă tuturor muncitorilor care doresc. (2) Că nu reuşeşte să dea tuturor celor angajaţi salarii adecvate pentru un mijloc de trai adevărat. (3) Că nu este suficient de educativ prin el însuşi şi nu permite timp liber adecvat pentru procesul educativ. (4) Că în multe cazuri în condiţiile actuale este imposibil a se obţine case curate, bune. Dr. Abbott crede că preceptele lui Isus Cristos şi principiile unei economii politice sănătoase coincid; el insistă că este ruinător ca bărbaţii, femeile şi copiii să se macine pentru a face mărfuri ieftine. Munca nu este o «marfă», declară el. Pentru a-l cita:

«Eu cred că sistemul care împarte societatea în două clase, capitaliştii şi muncitorii, este numai temporar, şi că neliniştea industrială din timpul nostru este rezultatul unei străduinţe oarbe spre o democraţie a bogăţiei, în care cei care folosesc uneltele vor fi şi proprietarii lor, în care munca va angaja capital, nu capitalul muncă; în care oamenii, nu banii, vor avea controlul în industrie, cum au acum controlul în guvern. Dar doctrina că munca este o marfă şi că capitalul trebuie să cumpere pe piaţa cea mai ieftină, nu este nici măcar temporar sănătoasă; din punct de vedere economic este falsă şi din punct de vedere etic este nejustă.

Nu există astfel de marfă ca munca; nu există. Când un muncitor vine la fabrică într-o luni dimineaţa, el n-are nimic de vânzare, este cu mâinile goale; a venit să producă ceva prin efortul său, şi când acel ceva este produs, va trebui vândut şi o ((422)) parte din beneficiile acelei vânzări îi vor aparţine de drept lui, fiindcă el a ajutat să fie produs. Şi deoarece munca nu este o marfă să fie vândută, nu este nici o piaţă a muncii în care să fie vândută. O piaţă liberă presupune o varietate de vânzători cu diferite mărfuri şi o varietate de cumpărători cu diferite nevoi, vânzătorul în perfectă libertate să vândă sau să nu vândă, cumpărătorul în perfectă libertate să cumpere sau să nu cumpere. Pentru muncă nu există o astfel de piaţă. Muncitorii sunt în marea majoritate a cazurilor tot atât de strâns legaţi de oraşul lor prin prejudecată, prin ignoranţă în privinţa lumii din afară şi a nevoilor ei, prin considerentele căminului, prin puţinele lor posesiuni — mica lor casă şi puţinul lor pământ — şi prin legături religioase, ca şi cum ar avea rădăcini în pământ. Ei n-au mai multe talente de oferit; în general muncitorul ştie cum să facă bine numai un lucru, să folosească bine numai o unealtă, şi trebuie să găsească un proprietar care are acea unealtă şi care doreşte ca muncitorul s-o folosească, sau trebuie să stea inactiv. «Un comerciant», spune Frederick Harrison, «stă în biroul său şi prin câteva scrisori sau formulare transportă şi distribuie conţinutul unui oraş întreg de pe un continent pe altul. În alte cazuri, cum ar fi al comerciantului, fluxul şi refluxul mulţimilor în trecere satisfac nevoia de mişcare a mărfurilor lui. Clienţii săi fac mişcarea pentru el. Aceasta este o piaţă adevărată. Aici competiţia acţionează rapid, deplin, simplu, corect. Este cu totul altfel în cazul unui muncitor cu ziua, care nare nici o marfă de vânzare. El trebuie să fie prezent el însuşi în fiecare piaţă, ceea ce înseamnă mişcare personală, scumpă. El nu poate coresponda cu angajatorul său; el nu poate trimite o mostră din puterea sa; nici angajatorii nu bat la uşa căsuţei sale». Nu există nici o marfă de vânzare în muncă, nici o piaţă a muncii de vânzare. Ambele sunt ficţiuni ale economiei politice. Faptele reale sunt după cum urmează:

«Cele mai multe mărfuri din timpul nostru — chiar şi mărfurile agricole vin treptat sub aceste condiţii — sunt produse de un corp organizat de muncitori, care-şi realizează munca sub supravegherea unui «magnat al industriei» şi prin folosirea de unelte scumpe. Aceasta cere cooperarea a trei clase — proprietarul de unelte sau capitalistul, directorul sau managerul, şi cel care ((423)) foloseşte uneltele sau muncitorul. Rezultatul este produsul unit al industriei lor — căci unealta în sine este numai un produs stocat al industriei — şi de aceea le aparţine lor în comun. Este treaba economiei politice să recunoască cum pot fi împărţite echitabil valorile între parteneri într-o întreprindere comună. Aceasta este într-o frază chestiunea muncii. Nu este adevărat că muncitorul este îndreptăţit la tot, nici nu cere tot, orice se poate să fi pretins pentru el unii dintre susţinătorii fantezişti ai cauzei sale. Directorul este îndreptăţit la partea sa, şi o parte mare. A conduce o astfel de industrie, a şti ce produse sunt necesare în lume, a găsi un cumpărător pentru ele la un preţ care să aducă un profit corect pentru munca de producere a lor, cere ea însăşi o muncă de calitate înaltă, şi una care merită o compensare generoasă. Proprietarul uneltelor este îndreptăţit la o remunerare. Probabil el, sau cineva de la care a primit unealta, a economisit banii pe care tovarăşii săi i-au cheltuit fie pe confortul actual, fie pe plăceri îndoielnice, şi el este îndreptăţit la o răsplată pentru economia şi cumpătarea sa, deşi poate fi o întrebare dacă sistemul nostru industrial modern nu dă uneori o răsplată prea mare pentru virtutea achiziţiei, şi astfel să transforme virtutea în viciu. Muncitorul este îndreptăţit la o compensaţie. De la abolirea sclaviei nimeni nu neagă acest drept. A stabili cum să fie făcută împărţirea produsului acestei industrii unite este dificil. Dar este cert că nu trebuie făcută de un sistem care-l invită pe capitalist să plătească salarii cât se poate de mici pentru serviciile făcute, iar pe muncitor să facă serviciu cât se poate de puţin pentru salariul primit. Oricare ar fi calea corectă, aceasta este calea greşită»”.

Dr. Abbott pare să aibă o inimă caldă, simţitoare pentru mase şi să înţeleagă clar situaţia lor. El pune diagnosticul bolii politico-social-financiare, dar nu găseşte un remediu. El face de fapt aluzie la ceea ce ar fi un remediu dacă s-ar putea ajunge la el, dar nu sugerează nici o cale de a-l obţine — şi anume, el gândeşte că vede în progres,

„O străduinţă oarbă spre o democraţie a bogăţiei în care cei care folosesc uneltele se fie proprietarii uneltelor; în care munca să angajeze capital”.

((424))

Această frază sună ca şi cum scriitorul ei ar fi citit recent povestea despre Lampa lui Aladin din O mie şi una de Nopţi şi ar fi sperat să găsească şi să folosească o „baghetă magică”. Ea arată că acest domn, fie are o cunoştinţă limitată despre finanţe, fie altfel, aşteaptă o revoluţie în care cei care folosesc unelte vor lua uneltele cu forţa de la capital, şi aceasta prin încălcarea tuturor legilor societăţii recunoscute în prezent. Şi dacă un astfel de transfer al uneltelor din stăpânirea proprietarilor actuali în proprietatea celor care le folosesc ar fi efectuat într-un fel, nu pot toţi vedea că noii proprietari ai uneltelor, datorită acelei proprietăţi, ar deveni imediat capitalişti? Avem vreun motiv să presupunem că noii proprietari ai uneltelor ar fi mai generoşi sau mai puţin egoişti decât actualii proprietari ai uneltelor? Avem vreun motiv să presupunem că inima naturală s-a schimbat mai mult în proprietarii uneltelor decât în cei care le folosesc, sau că toată munca ar invita pe noii utilizatori ai uneltelor să aibă parte egală la beneficiile maşinilor? Toată experienţa cu natura umană spune, nu! Maladia este văzută, necesitatea unei vindecări prompte este văzută, dar nici un remediu nu poate vindeca „creaţia care suspină”. Suspinul şi suferinţa trebuie să continue şi să crească, după cum indică apostolul, până la manifestarea fiilor lui Dumnezeu — Împărăţia lui Dumnezeu. Rom. 8:22, 19.

Negarea unui necaz nu-l vindecă. Afirmaţia că „munca nu este o marfă” nu va corecta sau schimba faptul trist că munca este o marfă şi nu poate fi nimic altceva sub legile şi condiţiile noastre sociale actuale. Sclavia, într-un timp şi la anumite popoare, poate să fi fost o instituţie folositoare sub stăpâni blânzi şi atenţi. Iobăgia în sistemul feudal de semicivilizaţie poate să fi avut aspecte bune adaptate timpului şi condiţiilor lui; şi la fel sistemul salariilor. Munca în calitate de marfă, supusă cumpărării şi vânzării, are unele aspecte excelente şi a făcut mult ca să dezvolte iscusinţa intelectuală şi fizică, şi a fost într-adevăr un dar preţios pentru Muncă în trecut. N-ar fi înţelept să se distrugă acest aspect al mărfii chiar acum, pentru ((425)) că acei muncitori care posedă şi-şi folosesc creierul şi priceperea şi energia merită să aibă mai bună căutare şi să poată dispune de munca lor la preţuri mai bune decât cei nepricepuţi şi stupizi: acest lucru este de asemenea necesar pentru îmboldirea celor stupizi şi indolenţi. Nevoia este — de un guvern just, înţelept, părintesc, unul care să continue restrângerile şi stimulentele sănătoase şi să mai adauge la ele, şi în acelaşi în timp să protejeze fiecare clasă a muncii de aroganţa clasei imediat deasupra ei şi să le apere pe toate de puterea herculeană a Capitalului din prezent cu armata lui mare şi crescândă de sclavi mecanici; şi în cele din urmă, după deplină şi completă instruire practică în dreptate, sub legea iubirii, să distrugă toată simpatia pentru egoism şi păcat. Un astfel de guvern nu este sugerat nicăieri decât în Biblie, şi acolo este corect descris şi clar promis şi aşteaptă numai alegerea Bisericii lui Dumnezeu — să fie regii şi preoţii lui ca moştenitori împreună cu Emanuel. Apoc. 5:10; 20:6.

Perspectiva fostului episcop J. P. Newman

Conflictul de nestăpânit între Capital şi Muncă a fost văzut de episcopul Newman, de la Biserica Metodistă Episcopală. El a văzut cele drepte şi cele nedrepte de ambele părţi ale chestiunii. Într-un articol publicat odată în jurnalele denominaţiei sale, el prezintă următoarele propuneri şi sugestii:

„Este o necuviinţă să fii bogat? Este sărăcia esenţială pentru evlavie? Sunt cerşetorii singurii sfinţi? Este cerul un azil de săraci? Ce vom face atunci cu Avraam, care a fost foarte bogat în vite, în argint şi în aur? Ce vom face atunci cu Iov, care a avut 7.000 de oi, 3.000 de cămile, 4.000 de boi, 500 de asini; care a avut 30.000 de acri şi 3.000 de servitori? ...

Câştigarea bogăţiei este un dar divin. Hărnicia şi economia sunt legi ale prosperităţii. Să aduni averi mari este o înzestrare specială. După cum poeţii, filosofii şi oratorii se nasc astfel, tot aşa financiarul are înzestrare pentru bogăţie. Prin intuiţie el este familiar cu legile cererii şi ofertei; el pare înzestrat cu viziunea unui văzător al schimbărilor care ((426)) vin pe piaţă; ştie când să cumpere şi când să vândă şi când să ţină ferm ce are. El anticipează fluxul populaţiei şi efectele lui asupra proprietăţii funciare. După cum poetul trebuie să cânte fiindcă muza se află în el, tot aşa financiarul trebuie să facă bani. Nu se poate abţine. Înzestrarea cu acest dar este anunţată în Scriptură: «Domnul Dumnezeul tău ... îţi va da putere să te îmbogăţeşti» (Deut. 8:18). Şi toate aceste făgăduinţe sunt ilustrate în starea financiară actuală a naţiunilor creştinătăţii, care controlează finanţele lumii.

Împotriva acestor drepturi naturale şi legale la posedarea proprietăţii este vociferarea pentru distribuirea proprietăţii printre cei care n-au obţinut-o nici prin moştenire, nici prin pricepere sau hărnicie. Acesta este un comunism care n-are bază nici în constituţia naturii, nici în ordinea socială a omenirii. Este strigătul nestăpânit, iraţional al Muncii împotriva Capitalului, între care, în economia naturii şi în economia politică, nu trebuie să fie nici un antagonism comun”.

Episcopul afirmă că „angajatorul şi angajatul au drepturi inviolabile; primul să angajeze pe cine poate cu cât poate, iar cel din urmă să răspundă când poate”. Episcopul susţine că invidia şi gelozia claselor muncitoare nu sunt stârnite împotriva celor care posedă averi mari, ci împotriva uşurinţei supreme şi indiferenţei supreme a celor bogaţi. El continuă:

„Bogăţia are cea mai nobilă misiune. Nu este dată nici să adune, nici să mulţumească, nici pentru etalarea pompei şi puterii. Bogaţii sunt împărţitorii de pomeni ai Atotputernicului. Ei sunt agenţii Săi de plată. Ei sunt păzitorii celor săraci. Ei trebuie să inaugureze acele întreprinderi mari care vor aduce prosperitate maselor; nu cele mai mari dividende, ci cea mai mare prosperitate. Capitalul face posibil ca muncitorul să se bucure de o fericire care rezultă dintr-o industrie onestă. Bogaţii trebuie să amelioreze casele săracilor, dar multe din grajdurile bogaţilor sunt palate în comparaţie cu locuinţa unui mecanic onest şi inteligent.

„Când bogaţii vor fi patronii acelor reforme sociale care ridică societatea, atunci ei vor primi binecuvântarea ((427)) săracilor. Ei trebuie să dea îndrumare legislatorului, esenţială pentru protecţia tuturor drepturilor şi intereselor comunităţii. Când construiesc biblioteci pentru învăţare, muzee de artă şi temple de pietate, ei sunt apreciaţi ca binefăcători ai speciei lor. Când bogăţia capitalului îşi va uni mâinile cu bogăţia intelectului, cu bogăţia puterii şi cu bogăţia bunătăţii pentru binele comun, atunci Munca şi Capitalul vor fi apreciate ca factori egali în a da fiecărui om viaţă, libertate şi căutarea fericirii”.

Evident că episcopul s-a străduit să privească în mod corect ambele laturi ale controversei actuale şi ale luptei care se apropie, dar asocierea cu bogăţia şi dependenţa de ea au dat părtinire, fără îndoială inconştient, judecăţii lui. Este un fapt că mulţi dintre cei din vechime au fost foarte bogaţi; Avraam, de exemplu. Totuşi povestea şederii lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov în ţara Canaanului arată că deşi exista proprietate asupra pământului, acesta nu avea garduri, ci era deschis pentru cei care-l foloseau. Aceşti trei patriarhi cu slujitorii, cu turmele şi cu cirezile lor, au umblat în voie prin ţara canaaniţilor aproape două secole, şi totuşi n-au pretins nici o palmă din el (Fapt. 7:5). Şi în Israel, împărăţia tipică a lui Dumnezeu, codul de legi se îngrijea de sărac, băştinaş şi străin. Nimeni nu trebuia să moară de foame: câmpurile nu trebuiau să fie spicuite complet, ci colţurile trebuiau lăsate să fie spicuite de sărac. Cel flămând să poată intra într-o livadă, într-o vie sau într-un lan şi să mănânce acolo pe săturate. Şi când Palestina a fost împărţită printre seminţiile şi familiile lui Israel, prevederea specială pentru anularea ipotecilor pe toate pământurile şi pe toate datoriile, la fiecare cincizeci de ani, a împiedicat sărăcirea şi înrobirea practică a poporului în ansamblu de către puţinii bogaţi.

Episcopul pare să uite că legile şi aranjamentele creştinătăţii nu sunt un cod aranjat divin; că, asemenea tuturor întocmirilor minţilor şi inimilor imperfecte, aceste legi nu sunt infailibile; că deşi în trecut n-au putut fi ((428)) întocmite altele mai bune, schimbările condiţiilor sociale şi financiare au făcut necesare schimbările mai recente; că acum alte schimbări sunt recunoscute ca potrivite, deşi ele au suferit împotrivire din partea egoismului şi a ultraconservatorismului în zilele lor. Dacă deci se admite că legile noastre sunt numai umane şi pot greşi, şi dacă ele au fost deja schimbate şi amendate pentru a se potrivi condiţiilor schimbate, nu este oare nepotrivit ca episcopul să le trateze acum ca sacre, incontestabile, invariabile; şi a pretinde că drepturile odată recunoscute sunt de aceea „inviolabile”, „naturale” şi incontestabile „fie în ordinea naturii, fie în constituţia omenirii”; şi că însăşi sugestia unei modificări a legilor şi reglementărilor sociale, pentru a le adapta mai bine condiţiilor actuale, este „fantezistă” şi „iraţională”?

Se va observa că episcopul a luat o poziţie opusă celei luate de dr. Abbott asupra chestiunii muncii ca marfă, supusă condiţiilor cererii şi ofertei. El a văzut în aceasta legea sistemului nostru social actual şi a spus că acesta trebuie să continue. A văzut corect că Munca trebuie să continue ca marfă (să fie cumpărată pe cât de ieftin o poate cumpăra Capitalul şi să fie vândută la un preţ pe cât de mare poate obţine Munca pentru ea) atâta vreme cât continuă sistemul social actual. Aceasta însă nu va continua mulţi ani, cum este indicat de profeţie şi cum observă şi alte minţi capabile care sunt în contact mai strâns cu poporul şi cu neliniştea lui.

Din punctul de vedere al episcopului, singura speranţă a unei soluţionări paşnice a diferenţelor dintre Capital şi Muncă este (1) o întoarcere a tuturor bogaţilor la condiţiile iubitoare şi binevoitoare specificate în ultimele două paragrafe citate mai sus; şi (2) o întoarcere a tuturor săracilor şi a claselor de mijloc la acea evlavie şi mulţumire unde ei pot accepta cu mulţumiri orice le-ar plăcea bogaţilor să-i lase să aibă din pământ şi din plinătatea lui, şi să strige: ((429)) „Ferice de noi, săracilor!” Noi admitem că aceasta ar rezolva Problema Muncii, repede şi complet; dar nici un om sănătos la minte nu caută astfel de soluţie în viitorul apropiat; nici Scripturile nu înfăţişează aşa. Nu putem presupune că acest episcop inteligent îşi oferă de fapt sugestiile ca remediu; mai degrabă presupunem că vrea să spună că nu vede decât această soluţie care este imposibilă, şi că prin urmare civilizaţia va fi lovită în curând cu blestemul Anarhiei. Dear putea vedea acest domn remediul lui Dumnezeu pentru care Domnul nostru ne-a învăţat să sperăm şi să ne rugăm — „Vie împărăţia Ta” — şi modul în care acea Împărăţie va fi stabilită în putere şi stăpânire. Dan. 2:44, 45; 7:22, 27; Apoc. 2:27.

Vederile unui jurist învăţat

Un jurist de faimă mondială, adresându-se unei grupe care absolvea dreptul la un colegiu proeminent din Statele Unite, s-a exprimat după cum urmează, aşa cum a fost raportat de Journal din Kansas City:

„Istoria rasei arogante şi rapace căreia îi aparţinem a fost mărturia luptelor necontenite şi sângeroase pentru libertate personală. Au fost duse războaie, au fost răsturnate dinastii şi au fost decapitate monarhii, nu pentru cucerire, pentru ambiţie, pentru glorie, ci pentru ca omul să poată fi liber. De-a lungul multor secole însângerate, privilegiul şi prerogativa au fost cu încăpăţânare şi cu părere de rău cedate patimii neîmblânzite pentru libertate individuală. De la Magna Carta la Appomattox este o cale lungă; dar în cei 652 de ani n-a existat nici un moment în care rasa a încetat sau a ezitat în bătălia ei hotărâtă şi neclintită pentru egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii. Pentru aceasta lau intimidat baronii pe regele John; a fost ars Latimer; a căzut Hampden; a fost formulat acordul în cabina vasului Mayflower; a fost promulgată Declaraţia de Independenţă; ((430)) a murit John Brown, din Osawatomie; legiunile lui Grant şi ale lui Sheridan au mărşăluit şi au cucerit, dispuse să cedeze viaţa şi toate posesiunile mai degrabă decât să predea drepturile la libertate.

«La ce mai foloseşte un plug, o corabie,
O viaţă, un pământ, dacă n-ai libertate?»

Visul de secole a fost în sfârşit realizat. Din tumultul brutal şi sângeros al istoriei, omul a ieşit în sfârşit domn al lui însuşi; dar enigmele credinţei care dezorientează rămân. Oamenii sunt egali dar nu există nici o egalitate. Votul este universal, dar puterea politică este exercitată de puţini; sărăcia n-a fost abolită. Poverile şi privilegiile societăţii sunt purtate inegal. Unii au bogăţie care depăşeşte capacitatea extravaganţei de a o cheltui, iar alţii se roagă în zadar pentru pâinea zilnică. Nedumeriţi şi împiedicaţi de aceste nepotriviri, exasperaţi poate de suferinţă şi lipsă, dezamăgiţi de efectele libertăţii politice asupra fericirii şi prosperităţii individuale, mulţi au cedat unei nelinişti atât de pătrunzătoare şi profunde încât să indice necesitatea coaliţiei active a forţelor conservatoare din societatea noastră.

Mişcarea evolutivă în care a intrat societatea Statelor Unite nu are precedente în istorie, deoarece condiţiile sunt anormale şi o soluţie ştiinţifică este prin urmare imposibilă. În timp ce condiţiile maselor poporului au fost enorm îmbunătăţite prin progres social, prin aplicarea ştiinţei în industrie şi prin inventarea maşinilor, nu poate fi nici o îndoială că sărăcia este mai ostilă societăţii, mai periculoasă instituţiilor autoguvernării şi libertăţii personale câştigate după atâtea secole de conflict, decât oricând înainte. Motivele sunt evidente. Muncitorul este liber; el votează; respectul de sine a crescut; sensibilitatea lui s-a ascuţit; nevoile lui s-au înmulţit mai rapid decât mijloacele de satisfacere a lor; educaţia l-a ridicat deasupra condiţiei muncii de jos. Presa zilnică l-a familiarizat cu avantajele pe care bogăţia le dă posesorilor ei. El a fost învăţat că toţi oamenii au fost creaţi egali şi el crede că deşi drepturile sunt egale, ((431)) oportunităţile nu sunt. Ştiinţa modernă l-a înarmat cu arme formidabile, şi când vine foamea nimic nu este atât de sacru ca necesităţile soţiei şi ale copiilor.

Criza socială din toate ţările civilizate, şi în special din a noastră, devine mai mare. Tunetul îndepărtat al nemulţumirii apăsătoare se apropie tot mai mult ceas de ceas. În timp ce eu cred că geniul senin şi hotărât al rasei anglo-saxone se va dovedi pe măsura acestui caz, cum s-a dovedit în fiecare caz de urgenţă, şi că nu va ceda posesiunile pe care le-a câştigat prin sacrificii incredibile, totuşi este evident că bătălia nu sa sfârşit; că omul nu mai este mulţumit cu egalitatea drepturilor şi cu egalitatea oportunităţilor, ci el va cere egalitatea condiţiilor ca lege a statului ideal.

Este evident de asemenea că degradarea socială este neconcordantă cu autoguvernarea şi că sărăcia disperată şi neajutorată este incompatibilă cu libertatea personală. Omul care este absolut dependent de altul în privinţa mijloacelor de existenţă pentru sine şi pentru familie, care pot fi luate cu totul de către angajator după plăcerea lui, nu este liber în nici un sens just. Într-o sută de ani am devenit cea mai bogată dintre toate naţiunile. Resursele noastre sunt enorme. Statisticile câştigurilor şi acumulărilor noastre uimesc chiar şi credulitatea. Banii sunt abundenţi, hrana este îmbelşugată; materialele şi munca sunt în ofertă mare; dar în pofida acestei abundenţe, paradoxul civilizaţiei rămâne: majoritatea oamenilor se luptă pentru existenţă, iar o fracţiune subzistă în sărăcie abjectă şi deprimantă.

Faptul că există astfel de condiţii pare să acuze Suprema Înţelepciune. A admite că lipsa, mizeria şi ignoranţa sunt o moştenire inevitabilă, face ca fraternitatea omului să fie o ironie sardonică şi codul universului moral neinteligibil. Dezamăgirea generată de aceste condiţii se adânceşte în neîncrederea în principiile pe care este fondată societatea şi într-o dispoziţie de a schimba baza pe care stă ea. Cea mai importantă misiune a voastră este să potoliţi această neîncredere, iar cea mai importantă datorie este să vă împotriviţi acestei revoluţii.

((432))

Remediile populare propuse pentru reformarea relelor, defectelor şi infirmităţilor societăţii moderne pot fi clasificate în mare în două grupe, prima dintre ele propunându-şi să repare nedreptatea prin schimbarea instituţiilor politice. Această metodă este eronată şi trebuie să fie ineficientă, fiindcă se bazează pe înşelarea că prosperitatea materială este un rezultat al libertăţii, adevărul fiind acela că libertatea politică este consecinţa şi nu cauza progresului material. S-a scris mult de către poeţi şi visători spre lauda sărăciei, şi iubirea de bani a fost denunţată ca rădăcina întregului rău, dar rămâne faptul că dacă aceştia sunt câştigaţi onest şi sunt folosiţi înţelept, nu există nici o formă de putere atât de substanţială, pozitivă şi palpabilă ca aceea care însoţeşte posedarea banilor.

Nu există nici o condiţie atât de deplorabilă, atât de deprimantă, atât de distructivă a tot ce este mai nobil în om, a tot ce este mai înălţător în viaţa domestică, a tot ce este mai inspirator în destin, ca sărăcia deznădăjduită, sordidă, fără speranţă, lipsa, foamea, salariul exploataţilor, tăciunii pentru încălzire, zdrenţele pentru îmbrăcăminte şi cojile de pâine pentru hrană. Deoarece inteligenţa voastră instruită este îndreptată spre investigarea problemelor timpurilor, nu veţi putea să nu observaţi că acest element al societăţii creşte constant”.

Aici avem o declaraţie de fapte clară şi competentă, după cum toţi, bogaţi şi săraci, trebuie să recunoască. Dar nu conţine nici un remediu; nici măcar sugestia că noua serie de avocaţi şi politicieni ar trebui să caute un remediu. Ei sunt numai sfătuiţi să potolească neîncrederea în alţii, oricât de mult ar simţi-o ei înşişi, şi să se împotrivească oricărei schimbări a sistemului actual în timp ce caută să se menţină ei înşişi deasupra punctului de măcinare a lui.

De ce acest sfat? Fiindcă acest om capabil dispreţuieşte pe fratele său mai umil? În nici un caz; ci fiindcă el vede operarea inevitabilă a libertăţii — „individualismul” — egoismul — cu libertatea lui implicată de a concura şi de a face fiecare tot ce poate pentru sine. Privind în trecut el spune: „Ce a fost va mai fi”. El nu vede că ne aflăm la sfârşitul veacului actual, în aurora ((433)) Mileniului, că numai puterea Împăratului Uns al Domnului întregului pământ poate scoate ordine din toată această confuzie; şi că, în providenţa înţeleaptă a lui Dumnezeu, oamenii sunt puşi acum faţă în faţă cu aceste probleme care dezorientează, pe care nici o înţelepciune umană nu le poate rezolva, şi cu condiţiile dezastruoase pe care nici o prevedere sau politică umană nu le poate evita sau risipi, aşa încât la timpul potrivit, în situaţia lor extremă şi în pericolul lor, ei vor fi bucuroşi să recunoască şi să se supună intervenţiei divine, să se odihnească de propriile lor fapte şi să fie învăţaţi de Dumnezeu. Cel care are dreptul la împărăţie este pe cale să-şi „ia puterea Sa cea mare şi să înceapă să împărăţească”, să scoată ordine din haos, să-şi glorifice Biserica, „mireasa” Sa, şi cu ea şi prin ea să sfârşească necazurile creaţiei suspinânde încărcate de păcat şi să binecuvânteze toate familiile pământului. Numai cei care au „adevărata lumină” pot vedea rezultatul glorios al acestui timp întunecos actual, care îi frământă pe cei înţelepţi.

D-nul Robert G. Ingersoll, asemenea altora, a văzut starea lucrurilor şi a depl<ns-o, dar n-a sugerat nici un remediu

Col. Ingersoll a fost cunoscut ca om înţelept potrivit mersului acestei lumi. Deşi necredincios recunoscut, el era un om cu o capacitate însemnată şi cu o judecată sănătoasă peste cea obişnuită, în afară de chestiunile religioase, unde judecata nici unui om nu este sănătoasă decât dacă este informat şi îndrumat de Cuvântul şi Spiritul Domnului. Ca avocat, sfatul d-nului Ingersoll era aşa de apreciat încât era un lucru cunoscut că primea 250 $ pentru treizeci de minute de consiliere. Acest creier activ a fost de asemenea angajat în încleştarea cu marile probleme ale acestui timp uluitor; totuşi, nici el n-a avut nici un remediu de sugerat. El şi-a exprimat vederile asupra situaţiei într-un articol lung din Twentieth Century, din care dăm un scurt extras. El a spus:

„Invenţia a umplut lumea de concurenţi, nu numai de muncitori, ci şi de mecanici — mecanici cu înaltă calificare. ((434)) Astăzi muncitorul obişnuit, în cea mai mare parte, este un dinte la roată. El lucrează cu cea care nu oboseşte, alimentează pe cea care nu se satură. Când monstrul se opreşte, omul este fără slujbă — fără pâine. El n-a economisit nimic. Maşina pe care a alimentat-o nu l-a alimentat pe el — invenţia n-a fost pentru beneficiul său. Mai zilele trecute am auzit pe un om zicând că patru mii de mecanici buni cu nici un chip n-au putut obţine angajare şi că după judecata lui guvernul ar trebui să dea slujbe oamenilor. După câteva minute l-am auzit pe altul zicând că el vindea un patent pentru croirea hainelor; că una dintre maşini putea face munca a douăzeci de croitori, şi că numai cu o săptămână înainte vânduse două unei case mari din New York şi că peste patruzeci dintre cei care croiesc fuseseră concediaţi. Capitalistul vine în faţă cu specificul său. El le spune muncitorilor că trebuie să fie economi — şi totuşi, sub sistemul actual, economia numai va scădea salariile. Sub marea lege a cererii şi ofertei, fiecare muncitor econom, cumpătat, plin de abnegaţie, face în mod inconştient puţinul pe care-l poate face ca să reducă salariul său şi al tovarăşilor săi. Mecanicul econom este un certificat că salariile sunt destul de mari.

Capitalul a pretins întotdeauna, şi încă mai pretinde, dreptul de a se asocia. Manufacturierii se întâlnesc şi hotărăsc preţurile, chiar în pofida marii legi a cererii şi ofertei. Au muncitorii acelaşi drept de a se consulta şi a se asocia? Bogaţii se întâlnesc la bancă, la club sau în salon. Muncitorii, când se asociază, se adună în stradă. Toate forţele organizate ale societăţii sunt împotriva lor. Capitalul are armata şi marina, departamentele legislativ, juridic şi executiv. Când bogaţii se asociază, o fac cu scopul de a «schimba idei». Când săracii se asociază, este o «conspiraţie». Dacă acţionează concertat, dacă într-adevăr fac ceva, sunt o «gloată». Dacă se apără, este o «trădare». Cum se face că bogaţii controlează departamentele guvernului? Sunt cazuri în care cerşetorii devin revoluţionari — când o zdreanţă devine un drapel sub care cei mai nobili şi mai curajoşi luptă pentru drept.

Cum să rezolvăm întrecerea inegală între om şi maşină? Vor intra în final maşinile în parteneriat cu muncitorul? Pot fi controlate aceste forţe ale naturii în folosul copiilor suferinzi ((435)) ai naturii? Va ţine extravaganţa pasul cu ingeniozitatea? Vor deveni muncitorii destul de inteligenţi şi destul de puternici ca să devină proprietarii maşinilor? Poate deveni omul destul de inteligent ca să fie generos, să fie just; sau îl stăpâneşte aceeaşi lege sau acelaşi fapt care stăpâneşte lumea animală sau vegetală? În zilele canibalismului, cei tari îi devorau pe cei slabi — de fapt le mâncau carnea. În ciuda tuturor legilor pe care le-a făcut omul, în ciuda tuturor progreselor în ştiinţă, cei tari, cei fără inimă, trăiesc încă pe seama celor slabi, a celor nefericiţi şi a celor nechibzuiţi. Când iau în considerare agonia vieţii civilizate — eşecurile, anxietăţile, lacrimile, speranţele veştejite, realităţile amare, foamea, crima, umilirea, ruşinea — sunt aproape forţat să spun că, la urma urmei, canibalismul este cea mai milostivă formă în care a trăit vreodată omul pe seama semenului său.

Este imposibil ca un om cu inimă bună să fie mulţumit cu lumea care este acum. Nici unul nu se poate bucura cu adevărat nici măcar de ceea ce câştigă — ceea ce ştie că este al său — ştiind că milioane de semeni ai săi sunt în mizerie şi lipsă. Când ne gândim la cei înfometaţi, simţim că este aproape lipsit de inimă să mâncăm. Să întâlneşti pe unii zdrenţăroşi şi pe unii care tremură de frig te face aproape să-ţi fie ruşine că eşti bine îmbrăcat şi îţi este cald — simţi ca şi cum inima ţi-ar fi rece precum corpurile lor.

Nu va fi nici o schimbare? Vor fi oare «legile cererii şi ofertei», ale invenţiei şi ştiinţei, ale monopolului şi competiţiei, ale capitalului şi legislaţiei întotdeauna vrăjmaşii celor care muncesc? Vor fi muncitorii întotdeauna destul de ignoranţi şi destul de stupizi ca să-şi dea câştigurile pentru cei inutili? Vor întreţine ei milioanele de soldaţi ca să ucidă pe fiii altor muncitori? Vor construi întotdeauna temple, iar ei vor trăi în vizuini şi colibe? Vor îngădui ei pentru totdeauna paraziţilor şi vampirilor să trăiască din sângele lor? Vor rămâne ei sclavii cerşetorilor pe care-i întreţin? Vor înceta oamenii oneşti săşi scoată pălăriile în faţa înşelătorilor de succes? Va cădea hărnicia întotdeauna în genunchi în faţa lenei încoronate? Vor înţelege ei că cerşetorii ((436)) nu pot fi generoşi, şi că orice om sănătos trebuie să-şi câştige dreptul de a trăi? Vor spune ei în final că omul care are privilegii egale cu toţi ceilalţi n-are dreptul să se plângă, sau vor urma exemplul lăsat de asupritorii lor? Vor învăţa ei că forţa de a reuşi trebuie să aibă gândire în spatele ei, şi că orice este făcut ca să dureze trebuie să stea pe piatra de temelie a dreptăţii?”

Argumentul prezentat aici este sărac, slab, fără speranţă şi fără sugestii; şi venind de la un om înţelept şi un logician fin, arată numai că oamenii înţelepţi din această lume văd boala dar nu pot vedea nici un remediu. Acest domn învăţat arată destul de clar cauzele dificultăţii şi că ele sunt inevitabile, şi apoi practic le spune muncitorilor — „Nu lăsaţi (invenţia, ştiinţa, competiţia etc.) să vă împingă în jos şi să vă facă rău!” Dar el nu sugerează nici un mijloc de eliberare, decât dacă este în întrebarea, „Vor deveni muncitorii destul de inteligenţi şi destul de tari ca să fie proprietarii maşinilor?”

Dar să presupunem că ei ar avea maşini şi capital suficient ca să le pună în funcţiune! Ar putea astfel de fabrici şi de maşini funcţiona cu mai mare succes decât altele? Ar putea ele funcţiona cu succes multă vreme în calitate de concerne binevoitoare şi nu pentru profit? Nu şi-ar face ele partea lor ca să crească „supraproducţia” şi să cauzeze „închideri”, lăsândui pe muncitorii lor şi pe alţii fără lucru? Nu ştim noi că dacă uzina sau atelierul ar fi conduse pe principiul plăţii egale pentru toţi angajaţii, acestea fie ar deveni în grabă falimentare fiindcă ar plăti prea mult pentru salarii, fie altfel, cei mai calificaţi ar fi atraşi prin plată mai bună spre alte situaţii, sau spre activităţi private, pe cont propriu? Într-un cuvânt, interesul de sine, egoismul este atât de înrădăcinat în natura umană decăzută şi face parte atât de mult din structura socială actuală, încât oricine nu-l va lua în calcul îşi va constata neîntârziat greşeala.

Propoziţia de încheiere citată este foarte blândă, dar foarte lipsită de ajutor pentru urgenţă. Este ca un ou de sticlă pus la clocit. El serveşte ca o soluţie până când îl spargi şi încerci să-l mănânci. „Vor învăţa ei [muncitorii] că forţa pentru succes trebuie să aibă gândire în spatele ei?” Da; toţi ştiu aceasta; şi că gândirea trebuie să aibă ((437)) creier; şi că creierul trebuie să fie de calitate şi aranjament bune. Toţi pot vedea că dacă toţi ar avea creier de calibru şi forţă egale, lupta între om şi om ar fi atât de egală încât ar fi aranjat în grabă un armistiţiu şi ar fi prevăzute drepturile şi interesele fiecăruia; sau, mai probabil, lupta ar fi venit mai repede şi ar fi fost mai severă. Dar nimeni nu ştie mai bine decât d-nul Ingersoll că nici o putere pământească n-ar putea produce o astfel de stare a egalităţii mentale.

Al patrulea paragraf citat este foarte lăudabil pentru marele om. Găseşte un ecou în fiecare suflet nobil, de care noi credem că sunt multe. Dar alţii, în situaţie moderată, sau chiar bogaţi ca d-nul Ingersoll, decid fără îndoială cum a decis el, că sunt tot atât de neajutoraţi în a obstrua sau a schimba curentul social care trece prin canalul naturii umane decăzute, aruncând în el banii şi influenţa lor, cum ar fi să oprească cascada Niagara aruncându-se ei înşişi în ea. Un pleoscăit şi o agitaţie de moment ar fi tot ce s-ar petrece în fiecare caz.

Dist. J. L. Thomas asupra legislaţiei muncii

Se ridică adeseori pretenţia că s-a făcut discriminare împotriva muncii prin legislaţie care favoriza pe cei bogaţi şi leza interesele celor săraci; şi că o inversare a acesteia ar fi un remediu care ar îndrepta totul. Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr, şi suntem bucuroşi să avem un rezumat al legislaţiei Muncii Statelor Unite din partea unui domn atât de competent ca fostul Procuror General Adjunct al Statelor Unite, Thomas, în Tribune din New York, din 17 octombrie 1896, după cum urmează:

«Să se scrie istoria legislaţiei din ultimii cincizeci de ani pentru ameliorarea condiţiilor claselor mai sărace şi muncitoare ar cere volume, dar s-ar putea face un rezumat astfel:

A fost abolită închisoarea pentru datorie.

Au fost aprobate legi care scutesc gospodăriile şi o mare parte din proprietatea personală de executare împotriva datornicilor care sunt capi de familie, a văduvelor şi orfanilor lor.

((438))

Au fost date prin lege mecanicilor şi muncitorilor garanţii asupra pământului sau lucrului pe care ei prestează muncă în schimbul salariului.

Persoanelor sărace li se permite să dea în judecată, la curtea de justiţie a statului sau la cea naţională, fără să plătească costurile sau să dea asigurare pentru costuri.

Curţile de justiţie, ale statului şi cele naţionale, numesc pe avocaţi să apere persoanele sărace fără compensaţie, în curţile penale de justiţie şi în unele cazuri în curţile civile.

Curţile în multe cazuri sunt îndrumate să admită judecata în favoarea unui muncitor care trebuie să intenteze proces pentru a-şi recupera salariul sau a-şi impune drepturile împotriva unei corporaţii, pentru o sumă declarată ca să acopere taxa avocatului său.

Legea a declarat ziua de lucru de şapte ore, în unele cazuri, şi de opt sau nouă în altele, pentru serviciu public sau pentru lucrări publice.

În administrarea proprietăţilor insolvabile salariile pentru muncă sunt revendicările prioritare, iar în unele cazuri salariile sunt făcute revendicări prioritare în general.

Au fost aprobate legi care reglementează taxele pentru pasageri şi pentru mărfuri pe căile ferate şi pe alte linii de transport, şi de asemenea la depozitele publice de mărfuri şi la elevatoare, şi au fost create comisii naţionale şi ale statelor ca să supravegheze traficul pe căile ferate, prin care taxele au fost reduse la două treimi sau mai mult.

În aproape toate statele au fost aprobate legi care reduc rata dobânzii, şi s-a prelungit timpul pentru răscumpărare după ce ipotecile sau procurile au fost declarate prescrise.

Căilor ferate li se cere să-şi îngrădească liniile sau să plătească dublu pentru pagubele rezultate din nerespectarea acestei legi; de asemenea li se cere să pună la dispoziţie locuri şi instalaţii sigure pentru muncitorii lor.

Manufacturierilor şi operatorilor de mine li se cere să se îngrijească de locuri şi de maşini pentru siguranţa şi confortul angajaţilor lor.

((439))

Încorporarea organizaţiilor de muncă a fost autorizată prin lege.

Ziua Muncii a fost făcută sărbătoare naţională.

Sunt stabiliţi Comisari ai Muncii, ai Statului şi ai Naţiunii să adune statistici şi, în măsura posibilului, să amelioreze condiţiile clasei muncitoare.

A fost înfiinţat Departamentul Agriculturii şi şeful lui a fost făcut membru al Cabinetului.

Se distribuie gratuit oamenilor seminţe care costă anual 150.000 $.

Este declarată infracţiune în multe state punerea pe lista neagră a unui om care a fost concediat din serviciu sau nu şia plătit datoriile, şi este declarată infracţiune ameninţarea prin carte poştală, prin poştă, cu darea în judecată a unui datornic, sau folosirea vreunui procedeu care să-i aducă atingere.

Pentru a proteja pe cei imprudenţi sau creduli, este interzisă folosirea poştei pentru cei care vreau să pună în aplicare aranjamente frauduloase sau de loterie prin acest mijloc.

Taxele poştale au fost reduse, atrăgând după sine o pierdere pentru guvern de 8.000.000 $ anual la distribuirea poştei, sub această acţiune oamenii primesc ziarele ţării fără taxe, şi cele mai bune reviste şi periodice au fost făcute atât de ieftine încât să fie la îndemâna celor săraci.

Poliţele de asigurare a vieţii şi acţiunile la asociaţiile de construcţii şi împrumut sunt declarate nepierdute prin neplata primelor sau taxelor după un timp limitat.

Băncile, fie ale statului fie naţionale, sunt supuse supravegherii publice, iar conturile lor inspecţiei publice.

Angajaţilor în serviciul public li se permite concediu plătit treizeci de zile în unele cazuri şi cincisprezece în altele, şi treizeci de zile în plus pentru boală în cazul lor sau al familiilor.

Comerţul cu culi, importul de muncitori cu contract, munca cu deţinuţii din Statele Unite, imigrarea în continuare a chinezilor, importul de mărfuri făcute de deţinuţi şi sistemul de muncă cu deţinuţi şi datornici au fost interzise prin lege.

Au fost create Consilii de Arbitraj, ale statelor şi naţionale, pentru rezolvarea conflictelor de muncă.

((440))

Celor angajaţi în serviciu public li se admite plată pentru sărbătorile legale — 1 ianuarie, 22 februarie, Ziua Comemorării, 4 iulie, Ziua Muncii, Ziua Recunoştinţei şi 25 decembrie.

Fermele destinate coloniştilor au fost date celor care vreau să meargă şi să se stabilească pe ele, iar alte terenuri au fost date celor care vreau să planteze şi să cultive pomi pe ele.

Au fost aprobate votul australian şi alte legi pentru protecţia oamenilor în privinţa dreptului lor de a vota nesiliţi şi neintimidaţi.

Au fost eliberaţi patru milioane de sclavi, prin care au fost sărăciţi sute de mii de proprietari.

Au fost deschise biblioteci publice pe cheltuială publică.

S-au înmulţit spitalele publice pentru îngrijirea celor bolnavi şi săraci.

Se plătesc anual o sută patruzeci de milioane de dolari din trezoreria publică soldaţilor din războaiele noastre, văduvelor şi orfanilor lor.

Ultima măsură, dar nu cea din urmă, au fost stabilite şcolile publice, aşa încât acum cheltuiala anuală numai pentru instruirea în ele este mai mare de 160.000.000 $, iar pentru clădiri, dobânzi pe împrumuturi şi alte cheltuieli, probabil în plus suma de 40.000.000 $ sau mai mult.

Nenumărate alte legi de mai mică importanţă, care privesc în aceeaşi direcţie ca şi cele de mai sus, şi care se extind la detaliile cele mai mărunte ale relaţiilor între angajatorii muncii, fie corporaţii, fie parteneriat sau individuali, şi angajaţi, au fost aprobate de Congres şi de Legislativele diferitelor State.

Toate aceste legi au fost aprobate şi aceste binefaceri au fost acordate de bogaţi ca şi de săraci. Într-adevăr, istoria acestei ţări în ultimul sfert de secol arată că bărbaţii şi femeile din toate clasele deopotrivă şi-au încordat ingeniozitatea până la limita maximă ca să întocmească legi pentru beneficiul, educaţia şi ridicarea maselor poporului, şi acest lucru a fost dus atât de departe, încât mulţi oameni gânditori se tem că va sfârşi în socialism de stat, dacă acest curs continuă. Nu este nici o ((441)) îndoială că tendinţa opiniei publice a fost de mulţi ani în acea direcţie”.

Aşadar, dacă tot ce se poate face a fost făcut prin legislaţie şi totuşi neliniştea continuă, în mod evident nu este nici o speranţă să se caute un remediu în acea direcţie. Evident şi d-nul Thomas a ajuns la concluzia că acest conflict este imposibil de stăpânit.

Să observăm cuvintele prin care acest om capabil şi nobil,

Wendell Phillips, şi-a exprimat opinia.

„Nici o reformă, morală sau intelectuală, n-a venit nici o dată de la clasa de sus a societăţii. Toate au venit de la protestul martirului şi victimei. Emanciparea muncitorilor trebuie să fie realizată de muncitori înşişi.”

Foarte adevărat; foarte înţelept; dar nici d-nul Phillips n-a oferit nici o sugestie practică în privinţa felului în care muncitorii să se emancipeze singuri din rezultatul sigur al principiilor egoiste ale Legii Cererii şi Ofertei (sprijinită de inegalităţi fizice şi mentale), inexorabilă ca legea gravitaţiei. El n-a ştiut ce să recomande. Revoluţia, după cum ştiu toţi, ar putea produce schimbări locale şi temporare, folositoare ori altfel, dar la ce ar folosi revoluţia împotriva condiţiilor şi competiţiei generale? Tot atât de bine am putea să ne revoltăm împotriva creşterii fluxului oceanic şi să încercăm să-l dăm înapoi cu mătura sau să adunăm surplusul în butoaie.

Prezicerea lui Macaulay

Le Figaro din Paris citează următoarele extrase dintr-o scrisoare scrisă în 1857 de către d-nul Macaulay, marele istoric englez, unui prieten din Statele Unite:

„Este clar ca lumina zilei că guvernul vostru nu va fi niciodată în stare să ţină sub control o majoritate suferindă şi mânioasă, fiindcă în ţara voastră guvernarea este în mâinile maselor, iar bogaţii, care sunt în minoritate, sunt absolut la mila lor. Va veni o zi când în statul New York mulţimea, între o jumătate de mic dejun şi speranţa unei ((442)) jumătăţi de cină, va alege pe legiuitorii voştri. Se poate să avem vreo îndoială în privinţa felului de legiuitori care vor fi aleşi?

Veţi fi obligaţi să faceţi acele lucruri care fac imposibilă prosperitatea. Atunci un Cezar sau un Napoleon va lua frâiele guvernului în mână. Republica voastră va fi jefuită şi devastată în secolul al douăzecilea, întocmai cum a fost imperiul roman de către barbarii din secolul al cincilea, cu această deosebire, că devastatorii imperiului roman, hunii şi vandalii, au venit din afară, în timp ce barbarii voştri vor fi băştinaşi, din propria voastră ţară, şi produsul propriilor voastre instituţii”.

Nu s-a gândit acest om, mare cunoscător al naturii umane, atât a bogaţilor cât şi a săracilor, să sugereze ca probabilitate că bogaţii ar putea în mod neegoist îmbrăţişa cauza majorităţii şi ar putea consimţi la adoptarea unor legi aşa de largi şi de binevoitoare, încât să ridice treptat masele la competenţă şi să facă imposibil ca cineva să adune bogăţie de o valoare mai mare de o jumătate de milion de dolari. Nu; d-nul Macaulay a ştiut că o astfel de propunere nu era vrednică de consideraţie şi de aici vine prezicerea lui, care este în armonie cu mărturia lui Dumnezeu în privinţa rezultatelor egoismului, un mare timp de strâmtorare.

Mai mult, de când a scris el astfel, votul a fost cerut chiar de către concetăţenii d-nului Macaulay, publicul britanic, şi li s-a satisfăcut cererea. A fost cerut de către belgieni şi de către germani şi li s-a acordat. A fost cerut şi luat cu forţa de către francezi. Este cerut de către Austro-Ungaria şi va fi exercitat curând de către italieni. Aşa încât chiar catastrofa prezisă cu atâta încredere în legătură cu Statele Unite pluteşte şi asupra „Creştinătăţii” întregi. Macaulay n-a văzut nici o speranţă şi n-a avut de oferit nici o sugestie, decât ce au oferit şi alţii, şi anume, că cei bogaţi şi influenţi iau controlul cu forţa şi stau pe supapa de siguranţă cât se poate de mult timp — până are loc explozia.

((443))

Speranţele d-nului Chauncey M. Depew

Printre gânditorii capabili şi cu orizont larg ai lumii de astăzi este şi distinsul Chauncey M. Depew, LL. D. Ca om înţelept, el dă adesea sfat bun; şi noi suntem bucuroşi să-i avem opiniile despre situaţia actuală. Vorbind clasei de absolvenţi ai Universităţii din Chicago şi altora, ca orator la a Zecea Adunare a ei, a spus printre altele:

„Educaţia nu numai că a făcut posibilă minunata dezvoltare a ţării noastre şi minunata oportunitate pe care ea o permite pentru angajare şi bogăţie, dar ea a şi ridicat poporul nostru din metodele şi obiceiurile trecutului şi noi nu mai putem trăi cum au trăit părinţii noştri.

Şcoala generală şi liceul, cu avantajele lor superioare, neau cultivat aşa încât rafinamentele vieţii fac pe bărbaţi mai toleranţi şi mai inteligenţi şi pe femei mai deştepte, mai frumoase şi cu suflet mai larg. Îi ridică deasupra planului ţăranului european. În timp ce educaţia şi libertatea au făcut pe americani un popor fenomenal, ele de asemenea au ridicat într-o măsură standardele de viaţă şi cerinţele ei în ţările mai vechi ale Europei. Muncitorul indian poate trăi sub un acoperiş de stuf într-o singură încăpere cu o pânză în jurul şoldurilor ca îmbrăcăminte şi cu o tigaie de orez ca hrană. Dar mecanicul american îşi vrea casa cu câteva camere. El a aflat şi copiii lui au aflat valoarea lucrărilor de artă. Cu toţii s-au obişnuit cu mâncarea mai bună şi cu îmbrăcămintea mai bună şi cu viaţa mai bună care constituie nu lux, ci confort, şi care formează şi ar trebui să formeze pe cetăţenii republicii noastre.

Oamenii iscusiţi cu mare prevedere şi curaj s-au folosit de oportunitatea americană pentru a acumula averi mari. Masele, care n-au fost la fel de norocoase, se uită la ei şi spun: «Noi n-avem parte egală în aceste oportunităţi». Acesta nu este locul şi nici n-am timp să fac măcar aluzie la soluţia acestor dificultăţi sau la soluţionarea acestor probleme. Că geniul există printre noi pentru a le satisface dacă va fi nevoie prin legislaţie, dacă va fi nevoie prin alte procese, nici un ((444)) om raţional nu se poate îndoi. Noi cerem pentru timpul nostru mai multă educaţie, mai mulţi studenţi la colegiu, mai multe oportunităţi de a intra la colegiu. Orice tânăr care iese în lume de pe aceste temelii, iese ca misionar al luminii şi cunoştinţei. El va fi în comunitatea unde se va stabili un exemplu de apreciere inteligentă, largă şi patriotică a situaţiei din ţară şi din zona sa. Absolvenţii a patru sute de universităţi din ţară sunt locotenenţii şi căpitanii, coloneii şi generalii de brigadă şi generalii majori ai acelei armate a progresului american căreia îi aparţinem cu toţii.

Lumea în care intră astăzi tânărul nostru este foarte diferită de cea despre care a ştiut ceva tatăl, sau bunicii sau străbunicii lui acum o sută de ani. Acum cincizeci de ani el ar fi absolvit un colegiu denominaţional şi ar fi rămas în biserica părinţilor săi şi a facultăţii sale. Acum cincizeci de ani ar fi rămas în partidul căruia îi aparţinea tatăl său. El ar fi acceptat crezul religios de la pastorul din satul său şi principiile politice de la platforma naţională a partidului tatălui său. Dar astăzi este absolventul unui colegiu unde liniile denominaţionale sunt trasate larg şi află că membrii familiei sale au fost duşi de vânt în toate bisericile şi mărturisesc toate crezurile, iar el trebuie să-şi aleagă singur biserica în care-şi va găsi casa şi doctrinele pe care-şi va baza credinţa. El descoperă că legăturile de partid au fost slăbite de conducători falşi sau incompetenţi şi de neputinţa organizaţiilor de partid de a satisface exigenţele ţării şi cerinţele dezvoltării extraordinare din aceste timpuri. Cei care ar trebui să-i fie consilieri îi spun: «Fiule, judecă tu însuţi pentru tine şi pentru ţara ta”. Astfel, tocmai în prag, el cere un echipament de care tatăl său n-a avut nevoie pentru datoriile sale ca cetăţean sau pentru temeliile credinţei şi pricipiilor sale. La încheierea minunatului secol al nouăsprezecelea începe să i se spună de la amvon, de pe platformă şi prin presă, şi să vadă din propriile sale observaţii, că în lumea politică, financiară şi industrială există condiţii revoluţionare care ameninţă stabilitatea statului, poziţia bisericii, temeliile societăţii şi siguranţa proprietăţii. Dar deşi preceptul şi profeţia sunt despre dezastru, el să nu dispere.

((445))

Fiecare tânăr ar trebui să fie optimist. Fiecare tânăr ar trebui să creadă că mâine va fi mai bine decât astăzi, şi să privească înainte cu o speranţă neşovăielnică spre ziua de mâine, în timp ce-şi face datoria deplină pentru astăzi.

Că problemele sunt dificile şi situaţia este acută, cu toţii admitem. Dar este de domeniul educaţiei să rezolve problemele şi să îndepărteze condiţiile acute. Perioada noastră este paradoxul civilizaţiei. Până acum cursul nostru a fost o chestiune de interpretare uşoară şi de navigare simplă după cărţile de navigaţie din trecut. Dar acum suntem cu cinci ani înainte de secolul al douăzecilea, confruntândune cu condiţii care sunt aproape la fel de neaşteptate ca şi cum o mare convulsie ne-ar fi aruncat prin spaţiu şi ne-am găsit şezând lângă unul din canalele lui Marte.

Aburul şi electricitatea au făcut ca secolele erei creştine şi până la a noastră să nu conteze. Ele au produs o unitate a producţiei şi a pieţelor care răstoarnă toate calculele şi toate principiile de acţiune din trecut. Ele au unit lumea într-o comunicare instantanee care a răsturnat limitele controlate înainte de timp şi distanţă, sau care puteau fi fixate prin legislaţie. Preţurile bumbacului din această dimineaţă, pe Gange sau pe Amazon, ale grâului pe platourile Himalaiei sau în Delta Nilului sau în Argentina, cu toţi factorii de valută, de climă şi de salarii care controlează costul producţiei lor, la amiazi sunt reflectate instantaneu la Liverpool, la New Orleans, la Savanna, la Mobile, la Chicago şi la New York. Ele trimit o emoţie sau un fior de gheaţă prin plantaţiile din sud şi prin gospodăriile din vest. Fermierii din Europa şi din America se plâng pe drept de condiţiile lor. Populaţiile rurale se grăbesc spre oraşe şi cresc infinit greutăţile guvernului municipal. Capitaliştii se străduiesc să formeze combinaţii care vor curge cu valul sau îl vor opri, iar organizaţiile de muncă, cu succes limitat, se străduiesc să creeze o situaţie care, cred ei, va fi cea mai bună pentru ei înşişi. Progresul extraordinar din ultimii cincizeci de ani, revoluţiile care au fost produse prin abur, electricitate şi invenţie, corelarea forţelor care lucrează întro parte a globului şi care produc efecte instantanee în cealaltă, ((446)) au schimbat în aşa măsură relaţiile popoarelor şi industriilor, încât lumea nu s-a acomodat lor. Prezentul şi viitorul trebuie să se bazeze pe educaţie, aşa încât inteligenţa supremă să poată scoate ordine din haosul produs de acest cutremur al oportunităţilor şi puterilor secolului al nouăsprezecelea.

În lume au existat întotdeauna crize. Ele au fost eforturile şi aspiraţiile omenirii după ceva mai bun şi mai înalt, şi au culminat în cele din urmă în ceva mişcare extraordinară pentru libertate. Aceste revoluţii au fost însoţite de infinită suferinţă, de măcelărire a milioanelor de oameni şi de devastare a provinciilor şi împărăţiilor. Cruciadele au ridicat Europa din sclavia feudalismului, revoluţia franceză a rupt cătuşele de castă. Napoleon a fost conducătorul şi făcătorul de minuni, deşi din egoism, al votului general modern şi al guvernării parlamentare. Aspiraţia în toate secolele a fost după libertate şi după mai multă libertate. Aşteptarea a fost că atunci când se va câştiga libertatea, va fi fericire şi pace universală. Oamenii vorbitori de limbă engleză au dobândit libertatea în sensul ei cel mai larg şi mai deplin; acea libertate în care oamenii sunt propriii lor guvernatori, legislatori şi stăpâni. Paradoxul acesteia este că odată cu libertatea pe care toţi o considerăm ca cea mai mare binecuvântare, a venit o nemulţumire mai mare decât a cunoscut lumea vreodată. Mişcarea socialistă din Germania creşte de la o sută de mii de voturi acum zece ani la câteva milioane în 1894. Elementele republicane din Franţa devin mai radicale şi mai ameninţătoare lună de lună. Tulburările agrare şi muncitoreşti din Marea Britanie depăşesc orice capacitate a oamenilor de stat de a le ţine piept altfel decât prin soluţii provizorii, de pe o zi pe alta. În Chicago a fost o răzvrătire anarhistă când numai curajul disciplinat al unui corp mic de poliţişti a salvat marele oraş de ororile jafului şi prăzii. Un singur om a creat în câteva luni o organizaţie a angajaţilor căilor ferate, atât de puternică încât sub comanda lui douăzeci de milioane de oameni au fost paralizaţi în întreprinderile şi în mişcarea lor, şi toate elementele care constituie suportul comunităţilor au fost temporar suspendate.

((447))

Aşa potenţial a avut revolta încât doi guvernatori s-au predat, iar primarul metropolei noastre vestice a primit ordine de la conducătorul revoltei. Pierderi industriale şi comerciale de o mărime incalculabilă au fost evitate numai prin braţul puternic al guvernului federal.

Un alt paradox al sfertului nostru de secol este că astăzi, cu mai puţine ore de muncă, orice meşteşugar şi mecanic şi muncitor din oricare departament primeşte cu douăzeci şi cinci de procente şi în multe cazuri cu cincizeci de procente mai mult decât a primit acum treizeci de ani. În timp ce primeşte astfel cu treizeci de procente mai mult decât acum treizeci de ani, cu dolarul lui va cumpăra îmbrăcăminte şi hrană de două ori pe cât cumpăra acum treizeci de ani. Cineva s-ar putea gândi că muncitorul ar trebui să fie extrem de fericit când compară trecutul cu prezentul, şi că în afară de traiul său ar trebui să adune la banca de economii fondul care să-l facă în grabă capitalist. Şi totuşi el simte o nemulţumire pe care tatăl său acum treizeci de ani, cu o treime din salariu şi cu dolarul său cu care cumpăra pe jumătate, niciodată n-a cunoscut-o. Toate acestea vin din educaţie!”

[D-nul Depew nu observă faptul că acum treizeci de ani era muncă din abundenţă. Oferta de calificare şi de forţă umană fiind cu mult mai mică decât cererea, oamenii erau îndemnaţi să lucreze „tură dublă” la căile ferate precum şi în uzine şi fabrici; în timp ce şi emigranţii veneau cu milioanele şi găseau prompt de lucru. Dar acum oferta de muncă depăşeşte mult cererea în fiecare direcţie, fiind înlocuită de maşini. Acum, deşi salariile nu sunt rele, oamenii, masele, nu-şi pot asigura cerere şi angajare stabilă pentru serviciile lor; şi inevitabil salariile scad.]

Noi luptăm luptele nu numai de astăzi, ci pentru totdeauna; noi dezvoltăm această ţară nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru urmaşi. Am biruit sclavia, am extirpat poligamia, şi singurul vrăjmaş care a rămas este ignoranţa.

[Dar dacă distrugerea parţială a ignoranţei prin educaţie a adus toată nemulţumirea şi relele enumerate mai sus, câtă ((448)) anarhie şi cât necaz îngrozitor ar costa o educaţie completă! D-nul Depew declară că el nu discută aici remediul pentru toate aceste rele şi nemulţumire, dar neîndoielnic el ar fi fost bucuros să facă astfel dacă ar fi cunoscut un remediu; şi aici el declară că situaţia va fi remediată „într-un fel sau altul”, ceea ce este o admitere tacită că nu are de sugerat nici un remediu specific.]

Oamenii care sunt nemulţumiţi sunt guvernatorii şi conducătorii, şi ei trebuie să-şi rezolve singuri problemele. Îşi pot alege propriul lor congres şi propriii lor preşedinţi. Nu se pot revolta împotriva lor înşişi, nici nu-şi pot tăia propriul gât. Mai curând sau mai târziu, şi într-un fel sau altul, ei îşi vor rezolva problemele, dar va fi de către lege şi prin lege. Va fi prin metode distructive sau constructive.

Este naturală întrebarea: «Cu toată prosperitatea şi progresul lumii, de ce există această nemulţumire?» Rapiditatea invenţiei şi oportunităţile oferite de electricitate şi de abur au distrus în ultimii douăzeci şi cinci de ani şaizeci la sută din capitalul lumii şi au scos din serviciu patruzeci la sută din forţa ei de muncă. Motorul cu trei cilindri, inventarea unui nou motor, redublarea forţelor printr-o nouă aplicare a maşinilor le face nefolositoare pe toate cele vechi. Face mai mult, îl obligă pe meseriaşul calificat, prin pierderea uneltei cu care şi-a câştigat traiul şi care nu mai este de folos, să recadă în marea masă a muncitorilor obişnuiţi. În acelaşi timp, chiar aceste forţe care astfel au distrus majoritatea valorilor şi care au scos din serviciu atât de mulţi oameni, au creat noi condiţii care au crescut peste putinţa de a calcula bogăţia lumii şi oportunităţile poporului ei pentru trai, confort şi fericire. Dar ca să te bucuri de oportunităţile ei, de confortul şi de fericirea ei, devine necesară o educaţie mai bună”.

Este foarte evident că d-nul Depew este bine informat în chestiunile muncii şi că el a făcut un studiu al condiţiilor care au dus până la starea cu care se confruntă acum lumea. Dar ce remediu oferă el? Poate că numai curtoazia şi un simţ al bunei-cuviinţe au fost cele care l-au condus pe acest ((449)) domn când s-a adresat unei clase de la colegiu, să sugereze că ignoranţa este „vrăjmaşul” care cauzează relele actuale şi care ameninţă viitorul. Dar că educaţia nu se poate dovedi un remediu, nimeni nu trebuie să ştie mai bine decât d-nul Depew. Foarte puţini dintre milionarii de astăzi au primit o educaţie la colegiu. Cornelius Vanderbilt a fost needucat, a fost barcagiu, ale cărui instincte ascuţite pentru afaceri lau îndrumat spre bogăţie. El a prevăzut înmulţirea călătoriilor şi a investit în vapoare cu abur şi în căi ferate. Primul John Jacob Astor a fost needucat, a fost negustor de blănuri şi piei. Prevăzând creşterea oraşului New York, a investit în proprietate funciară şi astfel a pus bazele averilor generaţiilor actuale de Astori.

Următoarea listă de milionari americani care au donat colegiilor un milion de dolari sau mai mult, a făcut ocolul presei, împreună cu declaraţia că nici unul dintre aceşti oameni bogaţi şi inteligenţi nu s-a bucurat de o educaţie la colegiu:

„Stephen Girard, Colegiului Girard, 8.000.000 $; John D. Rockefeller, Universităţii Chicago, 7.000.000 $; George Peabody, la diferite fundaţii, 6.000.000 $; Leland Stanford, Universităţii Stanford, 5.000.000 $; Asa Parker, Universităţii Lehigh, 3.500.000 $; Paul Tulane, Universităţii Tulane, New Orleans, 2.500.000 $; Isaac Rich, Universităţii Boston, 2.000.000 $; Jonas G. Clark, Universităţii Clark, Worchester, Mass., 2.000.000 $; cei din familia Vanderbilt, Universităţii Vanderbilt, cel puţin 1.775.000 $; James Lick, Universităţii din California, 1.600.000 $; John C. Green, la Princeton, 1.500.000 $; William C. DePauw, la Asbury, acum Universitatea DePauw, 1.500.000 $; A. J. Drexel, Şcolii Industriale Drexel, 1.500.000 $; Leonard Case, Şcolii de Ştiinţe Aplicate Cleveland, 1.500.000 $; Peter Cooper, Uniunii Cooper, 1.200.000 $; Ezra Cornell şi Henry W. Sage, Universităţii Cornell, câte 1.100.000 fiecare; Charles Pratt, Institutului Pratt din Brooklyn, 2.700.000 $”.

Ca şi cum ar dovedi excepţia de la această regulă, d-nul Seth Low, absolvent şi preşedinte de colegiu, o dată a donat Colegiului Columbia un milion de dolari pentru o bibliotecă.

((450))

Deşi o educaţie la colegiu este valoroasă, nu este în nici un caz un remediu pentru condiţiile actuale. Într-adevăr, dacă fiecare om din Europa şi din America ar fi astăzi absolvent de colegiu, condiţiile ar fi mai rele în loc să fie mai bune decât sunt acum. D-nul Depew admite aceasta în citatele de mai sus, când spune că mecanicul „simte o nemulţumire pe care tatăl său, acum treizeci de ani, cu o treime din acest salariu şi cu dolarul său cu care cumpăra de două ori pe atâta, n-a cunoscut-o. Toate acestea vin de la educaţie”. Da, într-adevăr, şi cu cât educaţia este mai generală, cu atât nemulţumirea este mai generală. Educaţia este excelentă şi este mult de dorit; dar nu este remediul. În timp ce este adevărat că unii oameni drepţi, nobili, au fost bogaţi, este de asemenea adevărat că unii dintre cei mai răi oameni au fost oameni educaţi şi unii dintre cei mai sfinţi oameni au fost „neînvăţaţi”, ca apostolii. Un om rău, cu cât are mai multă educaţie, cu atât este mai mare nemulţumirea lui şi cu atât este mai mare puterea lui pentru rău. Lumea are nevoie de inimi noi — „Crează în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi reînnoieşte înăuntrul meu un duh statornic” (Ps. 51:10). Astfel, nevoia lumii este declarată profetic, şi demonstraţiile că pentru fericire şi pace este necesar mai mult decât educaţie şi inteligenţă vin, şi în cele din urmă vor fi în mod general recunoscute. „Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig”; şi numai dacă întâi este pusă această temelie se poate garanta că educaţia este o mare binecuvântare. Inimile egoiste şi spiritul lumii sunt în contradicţie cu spiritul iubirii, şi orice compromis va fi zadarnic. Educaţia, „creşterea cunoştinţei” în mase aduce criză socială şi rezultatul ei final, anarhia.

Interviul luat episcopului Worthington

În timp ce era la o adunare a Bisericii Protestante Episcopale în New York City, vederile episcopului Worthington în privinţa agitaţiei sociale au fost spicuite de un reporter şi publicate larg pe 25 octombrie 1896. Se raportează că el ar fi spus:

((451))

„Necazul în privinţa fermierului, după judecata mea, este că noi am dus sistemul nostru educaţional gratuit cu totul prea departe. Desigur, ştiu că această vedere va fi considerată o erezie, dar eu totuşi o cred. Fiii fermierului — mulţi dintre ei — care n-au absolut nici o capacitate de a se ridica, primesc gustul educaţiei şi îl urmează. Ei nu vor ajunge niciodată la nimic — adică mulţi dintre ei — şi vor deveni nesatisfăcuţi să urmeze calea vieţii pe care Dumnezeu a intenţionat-o pentru ei, şi vor fi duşi de curent spre oraşe. Educaţia prea mare a celor care nu sunt calificaţi s-o primească este cea care umple oraşele noastre în timp ce fermele stau nefolosite”.

Episcopul are o vedere opusă celei susţinute de d-nul Depew. El este mai mult de acord cu Directorul General al Educaţiei din Rusia, la a cărui declaraţie împotriva educării claselor mai sărace ne-am referit deja. Suntem de acord cu ambii în privinţa faptului că educaţia în general creşte ambiţiile şi nemulţumirea necontenită. Dar desigur că episcopul va încuviinţa că lucrurile au mers deja prea departe în această ţară a libertăţii şi educaţiei ca să mai fie speranţă de a înăbuşi nemulţumirea crescândă prin stingerea luminii educaţiei. Bună sau rea, educaţia şi nemulţumirea sunt aici şi nu pot şi nu vor fi ignorate.

Răspunsul distinsului W. J. Bryan

În ceea ce priveşte justeţea sugestiei episcopului, lăsăm să răspundă d-nul W. J. Bryan, citând din răspunsul său raportat de presă după cum urmează:

„A vorbi despre educaţia prea mare a fiilor fermierilor şi a atribui educaţiei prea mari dificultăţile care ne înconjoară astăzi, este după mine unul dintre cele mai crude lucruri pe care le-a rostit omul vreodată. Ce idee, că fiii fermierilor, care nu sunt capabili să se ridice în viaţă, capătă un gust al educaţiei şi le place gustul atât de mult încât îl urmează şi devin nemulţumiţi de fermă şi sunt duşi de curent în oraşe! Ce idee, că printre fiii fermierilor noştri este prea multă educaţie! Prieteni, ştiţi ce înseamnă aceste cuvinte? ((452)) Înseamnă o inversare a progresului civilizaţiei şi un marş înapoi spre Evul Mediu.

Cum puteţi spune care dintre fiii fermierilor se va dovedi un mare om până când nu-i educaţi pe toţi? Trebuie oare să alegem o comisie care să umble peste tot şi să aleagă pe cei care trebuie să fie educaţi?

O, prieteni, există alt motiv pentru care oamenii au mers în oraşe şi au lăsat fermele. Este aşa fiindcă legislaţia voastră justifică prescrierea ipotecilor pe fermele fermierilor. Fiindcă legislaţia voastră a făcut viaţa fermierilor mai grea; fiindcă clasele neproductive au produs legile şi au făcut să fie mai profitabil să pună ca miză la jocurile de noroc produse agricole mai degrabă decât să le producă.

Ce idee, de a plasa vina pentru condiţiile actuale la uşa fermierului! Ce idee, de a sugera ca remediu închiderea şcolilor pentru ca oamenii să nu devină nesatisfăcuţi! Ei bine, prieteni, va fi nemulţumire atâta vreme cât există cauze de nemulţumire. În loc de a încerca să-i împiedice pe oameni săşi dea seama de condiţiile lor, de ce nu încearcă aceşti critici să îmbunătăţească starea fermierilor din această ţară?”

Un ziar engelz, The Rock, a vrut să vadă lumină dar n-a găsit deloc. Cităm:

„În toată lumea neliniştea care fierbe, interesele care se ciocnesc şi curentele care se încrucişează ţin lumea civilizată într-o stare continuă de tulburare. Tensiunea nervilor şi minţii devine mai intensă aproape săptămână de săptămână; la intervale scurte ceva eveniment uluitor clatină lumea politică şi comercială cu forţă seismică, şi oamenii îşi dau seama ce acumulare de elemente ale dezastrului se iveşte sub suprafaţa societăţii. Politicienii, în timp ce se străduiesc să modifice cursul acestor forţe, admit deschis că nu le pot controla cu totul sau să le prezică rezultatele.

În confuzia nesfârşitelor teorii, propuneri, experimente şi profeţii, cei mai mari gânditori sunt de acord asupra a două puncte. Pe de o parte ei văd ameninţând o mare catastrofă care va zgudui toată lumea şi va nărui structura prezentă a vieţii politice şi sociale, forţele distrugătoare trebuind să se ((453)) epuizeze înainte ca cele formative să poată reconstrui structura socială pe o temelie mai sigură. Pe de altă parte, ei sunt de acord că niciodată naţiunile n-au tânjit mai mult după pace, sau n-au văzut mai clar datoria şi avantajele cultivării unităţii şi înţelegerii frăţeşti, decât în momentul actual”.

Aşa este în toată lumea civilizată. Toţi oamenii inteligenţi văd dilema mai mult sau mai puţin clar, dar puţini au ceva de sugerat ca remediu. Nu toţi însă: unii oameni bine intenţionaţi gândesc că ei pot rezolva problema, dar numai fiindcă nu reuşesc să aibă situaţia clar schiţată în faţa vederii lor mentale. Acestea vor fi examinate într-un capitol ulterior.

Declaraţia d-nului Bellamy despre situaţie

Cele ce urmează, culese dintr-o cuvântare a domnului Edward Bellamy, în Boston, vor fi citite cu interes. El a spus:

„Dacă vreţi să vă formaţi o concepţie vie despre absurditatea economică a sistemului competitiv din industrie, gândiţi-vă numai la faptul că singura lui metodă de îmbunătăţire a calităţii sau de reducere a preţului la bunuri este printr-o supraproducţie a lor. Cu alte cuvinte, sub competiţie preţul mic poate rezulta numai din dublare şi risipă de efort. Dar lucrurile care sunt produse cu risipă de efort sunt cu adevărat scumpe, oricum ar putea fi ele numite. De aceea, bunurile produse sub competiţie sunt făcute ieftine numai prin aceea că sunt făcute scump. Astfel este reductio ad absurdum a sistemului. Este un fapt adeseori adevărat că bunurile pentru care plătim cel mai puţin sunt la urmă cele mai scumpe pentru naţiune datorită competiţiei risipitoare care ţine preţul scăzut. Orice risipă trebuie să însemne pierdere la sfârşit, şi de aceea cam o dată la şapte ani ţara trebuie să intre în insolvabilitate ca rezultat al unui sistem care pune trei oameni să lupte pentru munca pe care ar putea-o face unul.

A vorbi despre nelegiuirile morale ale competiţiei ar fi să intrăm într-o temă prea mare pentru acest timp, şi mă refer numai în treacăt la un aspect al sistemului nostru industrial actual, în care ar fi greu de spus dacă a predominat neomenia sau nechibzuinţa economică, şi mă refer la modul grotesc în ((454)) care este distribuită povara muncii. Echipa de presiune industrială jefuieşte leagănul şi mormântul, ia pe soţie şi pe mamă de lângă foc şi pe bătrâni de la colţul şemineului, pe când, în acelaşi timp, sute de mii de bărbaţi puternici umple ţara de proteste zgomotoase pentru o oportunitate de a munci. Femeile şi copiii sunt predaţi supraveghetorilor, în timp ce bărbaţii nu pot găsi nimic de făcut. Nu este de lucru pentru taţi, dar este din belşug pentru prunci.

Care este deci secretul acestei alarme legate de condamnarea care se apropie, a unui sistem sub care nimic nu se poate face cum se cuvine fără a face de două ori, care nu poate face nici o afacere fără a întrece măsura, care nu poate produce nimic fără supraproducţie, care într-o lume plină de lipsă nu poate găsi de lucru pentru mâini puternice şi dornice, şi în final care se descurcă cumva numai cu preţul unui colaps total la fiecare câţiva ani, urmat de o convalescenţă lentă?

Când un rege rău este jelit de poporul său, concluzia trebuie să fie că moştenitorul tronului este un caz încă şi mai rău. Aceasta pare să fie de fapt explicaţia necazului actual în legătură cu decăderea sistemului concurenţial. Fiindcă există frica de a merge din rău în mai rău, şi că degetul mic al combinaţiei va fi mai gros decât coapsele concurenţei; că în timp ce sistemul din urmă a pedepsit pe oameni cu nuiele, trusturile îi vor biciui cu scorpioni. Asemenea copiilor lui Israel în deşert, acest pericol nou şi ciudat face ca cei timizi să ofteze chiar după toiagul de fier al lui faraon. Să vedem dacă nu există şi în acest caz o ţară făgăduită, de a cărei perspectivă pot fi încurajate inimile slabe.

Să întrebăm întâi dacă o întoarcere la vechea ordine a lucrurilor, sistemul concurenţial liber, este posibilă. O scurtă analiză a cauzelor care au dus la actuala mişcare mondială pentru substituirea combinaţiei în afaceri cu concurenţa, va convinge desigur pe oricine că dintre toate revoluţiile, aceasta este cel mai puţin probabil că va merge îndărăt. Este un rezultat al creşterii eficienţei capitalului în mase mari, ca urmare a invenţiilor din ultimele şi din actualele generaţii. În epocile trecute mărimea şi sfera întreprinderilor de afaceri au fost ((455)) supuse restricţiilor naturale. Au existat limite în privinţa mărimii capitalului care putea fi folosit avantajos de către o administraţie. Astăzi nu există nici o limită, în afară de limitele Pământului, în privinţa sferei de întreprindere a unei afaceri; şi nici o limită nu numai pentru mărimea capitalului care poate fi folosit de un concern, ci şi pentru o creştere în eficienţa şi securitatea afacerii proporţională cu mărimea capitalului ei. Economia managementului care rezultă din unificare, precum şi controlul asupra pieţei care rezultă din monopolul unui produs, sunt de asemenea considerente solide de afaceri pentru apariţia Trustului. Nu trebuie să presupunem însă că principiul combinaţiei a fost extins numai la acele afaceri care se numesc Trusturi. Aceasta ar însemna să subestimăm mult mişcarea. Există multe forme de combinaţii mai puţin strânse decât Trustul, şi relativ puţine afaceri sunt acum conduse fără o înţelegere care să se apropie de o combinaţie cu foştii ei concurenţi — o combinaţie care tinde constant să devină mai strânsă.

De când aceste condiţii noi au început să predomine, afacerile mici dispar în faţa celor mai mari; procesul n-a fost atât de rapid cum îşi imaginează oamenii cărora numai recent le-a fost atrasă atenţia asupra lui. În ultimii douăzeci de ani marile corporaţii au dus un război de exterminare a roiului de întreprinderi industriale mici, care sunt corpusculii roşii ai sângelui unui sistem competitiv şi cu a căror decădere acesta moare. În timp ce economiştii discutau cu înţelepciune dacă noi ne-am putea dispensa de principiul iniţiativei personale în afaceri, acel principiu a trecut, iar acum aparţine istoriei. În afara câtorva colţuri obscure ale lumii afacerilor, în prezent nu există nici o oportunitate de iniţiativă personală în afaceri dacă nu este sprijinită de un capital mare; şi mărimea capitalului necesar creşte rapid. Între timp, aceeaşi creştere în eficienţă a maselor de capital care a distrus micile afaceri, a redus giganţii care le-au distrus până la necesitatea de a ajunge la o înţelegere unul cu altul. După cum în feeria lui Bulwer Layton despre rasa viitoare oamenii din Vril-ya au trebuit să renunţe la război pentru că armele lor au devenit atât de distrugătoare încât să ameninţe cu anihilarea reciprocă, tot aşa, lumea modernă a ((456)) afacerilor găseşte că creşterea în mărime şi putere a organizaţiilor de capital cere o suprimare a competiţiei dintre ele pentru autoconservare.

Primul grup mare de întreprinderi în afaceri care a adoptat principiul combinării în locul concurenţei a făcut necesar ca toate celelalte grupuri, mai devreme sau mai târziu, să facă la fel sau să piară. Fiindcă, aşa cum corporaţia este mai puternică decât individul, tot aşa sindicatul este deasupra corporaţiei. Acţiunea guvernelor de a controla această necesitate logică a evoluţiei economice nu poate produce nimic mai mult decât vârtejuri într-un curent pe care nimic nu-l poate controla. Fiecare săptămână vede un nou traiect din ceea ce odată era marea cea mare deschisă a competiţiei, pe care negustorii aventuroşi obişnuiau să călătorească departe cu puţin capital alături de curajul lor şi să vină acasă încărcaţi — fiecare săptămână vede acum un nou traiect din această mare odată deschisă, îl vede închis, zăgăzuit şi transformat într-un eleşteu al unui sindicat. A spune că din perspectiva actuală a lucrurilor unificarea substanţială a diferitelor grupe de industrie din ţară, sub câteva zeci de sindicate mari, este posibil să fie completă în cincisprezece ani (1889-1905) nu înseamnă desigur a risca o declaraţie cu totul imprudentă.

O schimbare economică atât de mare cum este implicată în preluarea conducerii industriilor ţării din mâinile oamenilor şi concentrarea acestora în administrarea câtorva Trusturi mari, n-ar putea desigur să fie fără o reacţie socială importantă; şi aceasta este o reacţie care va afecta în mod special ceea ce numim clasa mijlocie. Nu mai este o chestiune doar pentru săraci şi needucaţi, ce vor face ei cu munca lor; ci şi pentru cei educaţi şi înstăriţi, unde vor găsi să facă afaceri şi unde să facă investiţii în afaceri. Această dificultate nu poate să nu crească constant, pe măsură ce traiect după traiect din câmpurile mai înainte libere ale competiţiei este închis de către un nou sindicat. Clasa de mijloc, clasa de afaceri, este transformată în clasă proletară.

Nu este greu să se prezică punctul final al concentrării industriei dacă se realizează pe liniile indicate în prezent. ((457)) În cele din urmă, şi nu într-o perioadă foarte îndepărtată, societatea trebuie să fie împărţită în câteva sute de familii cu avere mare pe de o parte, o clasă profesionistă dependentă de favoarea lor dar exclusă de la egalitate cu ei şi redusă la starea de lachei, şi, dedesubt, o populaţie mare de bărbaţi şi femei muncitori, absolut fără speranţa de a îmbunătăţi o condiţie care se adânceşte în sclavie an de an tot mai fără speranţă. Aceasta nu este o imagine plăcută, dar sunt sigur că nu este o declaraţie exagerată a consecinţelor sociale ale sistemului sindical”.

D-nul Bellamy sugerează Naţionalismul ca leac pentru toate aceste rele. Îl vom examina mai târziu.

Opinia rev. dr. Edward McGlynn

Ne vom aminti că acum câţiva ani dr. McGlynn a intrat în conflict cu superiorii lui eclesiastici din Biserica RomanoCatolică, din cauza susţinerii Reformei Muncii şi în special a teoriilor Taxei Unice. Deşi împăcat cu Biserica Romei, el a rămas adept al Taxei Unice. Extrasele următoare sunt dintr-un articol ieşit de sub pana sa, din Donahoe's Magazine (Boston, iulie 1895). Prezentând subiectul său „Prevenirea marilor averi şi creşterea standardului oamenilor care muncesc”, el a spus:

„Este posibil ca oamenii să facă în mod onest, cum vede lumea în prezent onestitatea în afaceri, averi cum are familia Vanderbilt sau Astor, care ajung la sute de milioane. Nu fiindcă aceşti oameni nu sunt oneşti le cresc averile, ci fiindcă conducătorii oamenilor sunt fie ignoranţi, fie indiferenţi la supravegherea canalelor prin care curge bogăţia de la muncitorul individual în vistieria comună. Maşinăria distribuirii este greşită. Prin urmare, după ce munca şi-a adus contribuţia zilnică la sprijinirea lumii, dacă procesele acelei contribuţii sunt studiate cu grijă, din momentul când muncitorul atinge materia primă pe care el trebuie s-o transforme în bogăţie până când produsul finit este plasat în mâinile celui care-l foloseşte, se va vedea că creatorii averilor colosale, sub acoperirea legii şi obiceiului, au luat ((458)) în stăpânire fiecare punct important al procesului şi transformă bogăţia care ar trebui să cadă în vistieriile a milioane, în bogăţia lor proprie”.

Dr. McGlynn îndeamnă ca, în căutarea de a justifica marile averi şi salariile mici, să fie studiate cu grijă trei lucruri: (1) pământul şi alte daruri naturale asupra căruia omul îşi exercită aptitudinile; (2) mijloacele de transport; şi (3) banii, mijlocul care facilitează schimburile produselor. Se va găsi, spune el, că oamenii au fost indiferenţi la aceste puncte, la care cei care fac bani au fost peste măsură de atenţi. Cităm:

„Să ia în stăpânire aceste daruri naturale, să le monopolizeze sub acoperirea legii şi obiceiului, şi să-i facă pe toţi oamenii care le folosesc să plătească înainte pentru acest privilegiu, a fost de la începutul lumii scopul celor care fac bani. Este o chestiune uşoară să sporeşti o avere de o sută de milioane când poţi taxa timp de două sau trei decenii milioanele care trebuie să cumpere pâine şi carne, lemn şi cărbune, bumbac şi lână, care vin toate de la pământ. Aceasta s-a făcut în mod direct în ţările europene, unde, ca în naţiunea britanică şi în Irlanda, milioane de acri au fost luaţi de către cei puţini sub acoperirea legii şi oamenii au fost obligaţi să plătească întâi pentru permisiunea de a ajunge la pământ, apoi pentru permisiunea de a continua să-l lucreze.

Acelaşi lucru s-a întâmplat indirect în această ţară, când milioane de acri au fost daţi marilor căi ferate, iar capitaliştilor li s-a permis să ia în stăpânire alte milioane prin diferite subterfugii, pentru ca totul să fie ţinut strâns în ghiare până când valul imigrării a umflat aceste proprietăţi la valori nespuse, când au fost vândute la preţuri care au făcut milionarii tot atât de obişnuiţi în această ţară şi în Europa ca şi cavalerii în Anglia. Cititorii ziarelor sunt familiari cu cariera şi cu metodele baronilor cărbunelui din Pennsylvania şi din altă parte, care au luat în stăpânire marile districte producătoare de cărbune sub acoperirea legii, şi timp de patruzeci de ani au perceput tribut de la consumatori şi de la mineri, fără deosebire, prin orice metodă pe care ingeniozitatea umană ar putea-o inventa, fără a ţine seama de justiţie....

((459))

Întocmai cum cei puţini obţin control, control aproape absolut asupra darurilor naturale, tot aşa ei obţin control şi asupra mijloacelor de transport într-o ţară. Ce înseamnă aceasta se înţelege mai bine prin declaraţia că societatea nu face nici o înaintare fără un schimb cuvenit de mărfuri; pentru ca civilizaţia să se îmbunătăţească în toate părţile, oamenii trebuie să aibă cele mai mari facilităţi pentru a schimba lucrul mâinilor lor. ... Uşurinţa transportului este, prin urmare, tot atât de vital necesară pentru muncitor ca şi uşurinţa în ajungerea la darurile naturale; şi cum toţi oamenii sunt muncitori în sensul adevărat al cuvântului, cei puţini care şi-au luat ei înşişi responsabilitatea facilităţilor de transport ale unei naţiuni ajung incredibil de bogaţi în cel mai scurt timp, fiindcă ei taxează mai amănunţit şi mai absolut decât guvernul fiecare fiinţă umană din jurisdicţia lor.

Familia Vanderbilt are poate o treime de miliard astăzi. Cum a obţinut-o? Prin muncă grea? Nu. Prin folosirea privilegiilor acordate lor în mod nechibzuit de către oamenii nechibzuiţi: dreptul de trecere prin statul New York; dreptul de a fixa taxele de transport şi de trecere pe care trebuie să le plătească cetăţenii comunităţii ca să folosească propriile lor drumuri; dreptul de a deţine imensele domenii ale Statului ca şi cum ar fi creaţia mâinilor lor. ... Nici o persoană sau corporaţie n-ar trebui îngăduite să adune miliarde din aceste proprietăţi publice. ...

Acelaşi lucru se poate spune despre mijlocul de schimb — banii. Aici iarăşi lumea pare să fie cu totul încurcată în privinţa principiilor elementare ale acestei probleme; numai cei care dau bani cu împrumut au principii fixe şi rentabile care le permit să taxeze fiecare fiinţă umană care foloseşte bani, pentru folosirea şi pentru continuarea favorii de a-i folosi. Ei s-au plasat între oameni şi mijlocul de schimb, întocmai cum alţii s-au plasat între oameni şi darurile naturale, între oameni şi facilităţile de transport al mărfurilor la piaţă. Cum să se abţină ei să nu adune milioane aşa cum au făcut Rothschilzii; milioane care iarăşi ar trebui să treacă în mai mare parte în vistieria comunităţii”.

((460))

Dr. McGlynn îşi rezumă concluziile astfel:

„Organizarea este bună ca să menţină preţul muncii, să asigure o legislaţie sănătoasă, să forţeze pe angajatori să adăpostească bine pe muncitorii lor, pe proprietarii de pământ să se îngrijească de arendare bună şi aşa mai departe; dar rădăcina tuturor dificultăţilor noastre, explicaţia condiţiilor noastre sociale inegale şi cauza averilor mari şi a salariilor mici, va fi găsită în indiferenţa comună faţă de cele trei necesităţi ale vieţii sociale şi civilizate. Înainte de a putea creşte salariile permanent şi a putea face averile lui Vanderbilt şi Carnegie pe atât de imposibile pe cât sunt de inutile, trebuie să învăţăm cum să păstrăm darurile naturale, mijlocul de schimb şi mediul de schimb fără taxa speculantului, fără amestecul lui, fără tirania lui”.

Remediul doctorului McGlynn este „Taxa Unică”, pe care o vom examina în capitolul care urmează. Nu este decât potrivit aici să atragem totuşi atenţia asupra faptului că familiile Astor şi Vanderbilt şi-au câştigat bogăţia sub aceleaşi legi care-i controlează pe concetăţenii lor, şi care până acum au fost considerate cele mai juste şi mai echitabile pe care le-a cunoscut vreodată lumea. Trebuie să se observe şi aceea că milioanele lui Vanderbilt au fost câştigate în legătură cu un mare serviciu public şi cu un mare beneficiu public; chiar dacă propriul interes şi nu interesul pentru binele public a fot motivul care l-a inspirat. Punctul important de observat este că ştiinţa şi invenţia au făurit o revoluţie completă în echilibrul social, prin care atât creierul cât şi muşchii sunt nesocotite prin posesia pământului, a maşinilor, a avuţiei. Este necesar un cod nou de legi adaptate cum se cuvine, potrivite noilor condiţii. Dar aici zace dificultatea; o adaptare satisfăcătoare nu poate fi făcută fiindcă părţile interesate — Capitalul şi Munca — nu vor lua un punct de vedere moderat, rezonabil asupra situaţiei. Se poate spune într-adevăr că nici unul nu poate privi situaţia drept fiindcă ambii sunt conduşi de egoism, care în general este complet orb faţă de echitate până când este obligat s-o vadă. Noile condiţii cer o reajustare a afacerilor pe baza iubirii; ((461)) şi fiindcă această calitate este posedată doar de o mică minoritate de ambele părţi ale controversei, de aceea va veni necazul, care nu numai va ruina ordinea socială actuală bazată pe egoism, ci şi va pregăti toate clasele prin experienţă să aprecieze noua ordine socială, „cerurile noi şi pământul nou”, care vor fi stabilite sub stăpânirea lui Mesia.

Perspectiva profesorului W. Graham

Un alt scriitor, prof. W. Graham, în The Nineteenth Century (februarie 1895), a discutat chestiunea socială din punctul de vedere cunoscut în Anglia ca „Colectivism” — doctrina că oamenii în ansamblu ar trebui să posede sau să controleze materialul şi mijloacele de producţie: opus individualismului. Concluzia profesorului Graham este că, deoarece transformarea inimii oamenilor nu poate fi presupusă, metoda poate fi introdusă numai într-un grad limitat şi după un timp îndelungat. El a spus:

„Este impracticabilă, cel puţin, dacă natura umană în esenţa şi dorinţele ei fundamentale, fie înnăscute din eternitate, fie adânc înrădăcinate ca rezultat al miilor de ani de evoluţie socială lentă care ajută la intensificarea lor, nu este simultan schimbată în majoritatea oamenilor printrun fel de miracol general. Mai departe, cred că dacă s-ar încerca vreodată să se stabilească în această ţară ceva asemănător Colectivismului în plinătatea lui, chiar de către o presupusă majoritate într-un nou parlament „nebun” care ar reprezenta o majoritate de votanţi, acela ar avea o împotrivire puternică din partea minorităţii, care, mergând chiar pe cea mai îndrăzneaţă presupunere, n-ar putea fi niciodată una mică; şi ar avea împotrivire fiindcă ar implica în mod necesar confiscare şi revoluţie: politică, economică şi socială. Dacă în final, prin vreun concurs extraordinar de întâmplări, ar fi vreodată stabilit pe moment, cum se presupune că ar putea fi într-o ţară ca Franţa, care are o mare înclinaţie spre acesta, precum şi unele amintiri colectiviste, n-ar fi posibil să dureze. N-ar putea fi nici măcar ((462)) pus în practică decât nominal, datorită impracticabilităţii lui inerente; pe când, atâta timp cât ar exista, chiar şi parţial sau nominal, după prima mare diviziune generală, ale cărei părţi ar fi curând risipite, ar aduce, pe lângă haos social general, rele care ar include sărăcie pentru toate clasele, şi mai mare sărăcie decât predomină acum”.

Profesorul a continuat să ofere dovezi de corectitudine ale acestor vederi şi apoi a întrebat: Ar opera Colectivismul satisfăcător chiar dacă ar fi instalat cumva şi pus în mişcare? El răspunde negativ. El spune:

„Ar fi o încetinire a efortului peste tot, la inventatori, la organizatori, la supraveghetori, chiar şi în clasa mai bună a muncitorilor, dacă n-ar fi stimulaţi prin remunerare în plus ca să depună cele mai mari şi mai bune eforturi ale lor; pe scurt, dacă stimulentul actual enorm şi extins al interesului privat ar fi îndepărtat sau serios micşorat, rezultatul inevitabil ar fi o producţie mult redusă în cantitate şi inferioară în fel. Ar trebui să fie date cel puţin „prime de producţie”, şi atâta vreme cât oamenii sunt aşa cum sunt, şi probabil multă vreme vor rămâne aşa, ei vor trebui să fie pe o scară liberală — adică, egalitatea remuneraţiei în privinţa acestor muncitori mai buni va trebui să fie îndepărtată. Altfel ar fi sărăcie în care toţi ar avea parte egală, şi muncitorii obişnuiţi ar trebui să pună împotriva sărăciei lor numai sărmana satisfacţie că fostele clase bogate au fost date jos ca s-o împartă cu ei”.

Pentru a preveni declinul civilizaţiei şi o întoarcere la barbarie, a continuat profesorul, ar fi necesar curând să fie reintrodusă inegalitatea salariilor şi iniţiativa privată. Ar trebui să fie îngăduite concurenţa treptată, împrumuturile private, schimbul, dobânda, şi la urmă s-ar găsi că noul sistem se deosebeşte numai puţin de ordinea actuală. El a încheiat:

„Lucrurile ar fi modificate din ce în ce mai mult în vechea direcţie, până când, în final, ar fi inevitabila contrarevoluţie, probabil fără un nou război civil, pentru care clasa guvernatoare n-ar mai avea tragere de inimă în faţa scăderii ((463)) susţinătorilor ei şi a slăbirii propriului ei fanatism. Ar fi o mare restaurare, nu a unei dinastii, ci a unui Sistem Social; vechiul sistem bazat pe proprietatea privată şi pe contracte, care s-a format ca o evoluţie lentă sub fiecare civilizaţie, ca sistemul cel mai potrivit pentru natura umană într-o stare de conglomerat, şi care este încă mai potrivit şi mai necesar în împrejurările fizice şi sociale ale civilizaţiei noastre moderne complexe”.

Noi credem că s-a făcut deja considerabil pentru mase prin Colectivism, cum ar fi în sistemul şcolar public al Statelor Unite, în sistemele poştale ale lumii civilizate, în proprietatea municipală a sistemului de alimentare cu apă etc., şi că s-ar putea realiza încă mai mult în această direcţie. Dar toţi oamenii raţionali trebuie să consimtă la argumentul că dacă tendoanele egoismului, care acum mişcă lumea, ar fi tăiate, punând pe toţi oamenii la acelaşi nivel, o nouă putere de mişcare (Iubirea) ar trebui să ia locul egoismului, altfel afacerile lumii s-ar opri brusc: lenea ar lua locul hărniciei, iar sărăcia şi lipsa ar înlocui confortul şi bogăţia.

Dar noi prezentăm aceste dificultăţi nu pentru că avem o teorie „ingenioasă” a noastră proprie pe care s-o susţinem, ci pentru ca aceia care caută înţelepciunea care vine de sus, prin Biblie, să poată vedea mai clar neajutorarea omenirii în criza prezentă, şi pentru ca ei să se poată prinde mai încrezător şi mai ferm prin credinţă de Domnul şi de remediul pe care El îl va aplica la vremea potrivită.

Opiniile unor membri ai Curţii Supreme

Judecătorul Henry B. Brown, adresându-se absolvenţilor Departamentului Juridic al Colegiului Yale, şi-a luat ca temă „Secolul al douăzecilea”. El a arătat că schimbările secolului al douăzecilea promit să fie sociale mai degrabă decât politice sau juridice, şi apoi a numit cele trei pericole mai proeminente care ameninţă viitorul apropiat al Statelor Unite: (1) Corupţia municipală, (2) lăcomia corporaţiilor şi (3) tirania muncii. Printre alte lucruri a spus:

((464))

„Probabil că în nici o altă ţară din lume nu este influenţa bogăţiei mai puternică decât în aceasta, şi în nici o perioadă din istoria noastră n-a fost mai puternică decât acum. Gloatele nu sunt niciodată logice şi sunt înclinate să sară la pretexte mai degrabă decât la raţiune ca să-şi reverse răzbunarea peste clasele întregii societăţi. Probabil că niciodată n-a existat o scuză mai slabă pentru o mare răscoală decât greva de simpatie din vara trecută [1895], dar în spatele ei au fost revendicări substanţiale. Dacă bogăţia nu va respecta regulile simplei onestităţi în folosirea puterii ei, nu va avea nici un motiv să aştepte moderaţie sau discreţie din partea celor care se împotrivesc încălcărilor ei.

Am vorbit despre lăcomia corporaţiilor ca fiind încă o sursă a pericolului pentru stat. Uşurinţa cu care sunt obţinute concesiile a produs mari abuzuri. Corporaţiile sunt formate sub legile unui stat cu singurul scop de a face afaceri în altul, iar căile ferate sunt construite în California sub concesii acordate de statele de la est de Mississippi cu scopul de a îndepărta litigiile la curţile federale. Cele mai mari fraude sunt făcute în construcţia acestui fel de drumuri chiar de către directori, sub masca unei companii de construcţii, a unei alte corporaţii, căreia i se predau toate obligaţiunile, ipotecile şi alte garanţii, indiferent de costul real al drumului. Drumul este echipat în acelaşi mod de către altă corporaţie, formată din directori, care cumpără materialul rulant şi-l concensionează drumului, aşa încât atunci când vine inevitabila prescriere, acţionarii constată că au fost înşelaţi în beneficiul deţinătorilor de ipoteci, iar aceştia înşelaţi în beneficiul directorilor. Proprietatea astfel câştigată în sfidarea onestităţii şi moralităţii nu stă în poziţie favorabilă ca să invoce ajutorul legii pentru protecţia ei.

Mai rău decât aceasta însă este combinarea corporaţiilor în aşa-zisele trusturi, ca să limiteze producţia, să sugrume concurenţa şi să monopolizeze cele necesare vieţii. Măsura în care s-a făcut aceasta este alarmantă; măsura în care poate fi ((465)) făcută mai târziu este revoluţionară. Adevărul este că întreaga legislaţie a corporaţiilor are mare nevoie de revizuire, dar dificultatea de a asigura o acţiune simultană din partea celor patruzeci şi patru de state este după cât se pare de neînvins.

Dintr-o parte complet diferită vine al treilea şi cel mai imediat pericol asupra căruia v-am atras atenţia — tirania muncii. Acesta se naşte din incapacitatea evidentă a muncitorului de a observa că drepturile pe care le cere trebuie să le cedeze şi el. Muncitorii pot sfida legile ţării şi pot să-şi dărâme casele lor şi pe cele ale patronilor lor, dar ei n-au putere să controleze legile naturii — acea mare lege a cererii şi ofertei, de a cărei ascultare industriile se ridică, înfloresc o perioadă şi apoi se descompun, iar capitalul şi munca îşi primesc răsplăţile cuvenite”.

Judecătorul Brown nu vede nici o speranţă de reconciliere între Capital şi Muncă, având o minte prea logică să presupună că acele corpuri care se mişcă în direcţii opuse se vor întâlni vreodată. El spune mai departe:

„Conflictul dintre ele a continuat şi a crescut în amărăciune mii de ani şi o aplanare pare mai îndepărtată ca oricând. Arbitrajul obligatoriu este un termen impropriu — o contradicţie de termeni. La fel s-ar putea vorbi despre o crimă amicală sau despre un război prietenesc. Este posibil ca un compromis să poată fi efectuat în final pe baza cooperării sau a împărţirii profitului, sub care fiecare muncitor să devină într-o anumită măsură capitalist. Probabil, cu educaţie superioară, cu experienţă mai largă şi cu inteligenţă mai mare, muncitorul din secolul al douăzecilea poate atinge punctul culminant al ambiţiei sale în capacitatea sa de a pretinde toate profiturile muncii sale”.

Referindu-se la neliniştea socială care se naşte din relele comune menţionate, el propune ca paliativ, dar nu ca remediu, proprietatea publică a ceea ce se cheamă „monopoluri naturale”. El gândeşte că aceste privilegii trebuie să fie exercitate direct de către stat sau de către ((466)) municipalitate, mai degrabă decât să fie lăsate corporaţiile să concureze şi să se certe pentru privilegii cu mituiri. El spune:

„Nu pare să fie nici un motiv serios ca astfel de privilegii, care sunt pentru presupusul beneficiu al publicului, să nu fie exercitate direct de către public. Cel puţin aceasta este tendinţa în legislaţia modernă din aproape fiecare stat foarte civilizat în afară de al nostru. Aici marile interese corporatiste, făcând paradă de pericolele paternalismului şi socialismului, au reuşit să-şi asigure privilegiile care în mod cuvenit aparţin publicului”.

Evident acest domn îşi prezintă nestingherit convingerile sale oneste — calitatea de membru al Curţii Supreme a Statelor Unite fiind deţinută pe viaţă. Prin urmare el putea sugera, şi probabil a şi sugerat, toate de câte avea cunoştinţă ca remedii pentru condiţiile pe care le deplânge. Dar care este uşurarea temporară sugerată? Numai un punct al socialismului (proprietatea publică a „monopolurilor naţionale”), pe care cu excepţia bancherilor şi a acţionarilor corporaţiilor toţi oamenii îl admit, va fi un beneficiu temporar — nimic mai mult; şi chiar şi acesta, pare el să admită, este sub semnul îndoielii că se va realiza, atât de puternic înrădăcinat este Capitalul.

„Învălmăşeala socială” a lui Clemenceau

Editorul lui La Justice, Paris, a publicat o carte cu câtva timp în urmă, Le Melée Sociale, care s-a bucurat de mare atenţie datorită proeminenţei autorului ei ca legiuitor şi editor. Ea se ocupă viguros de problema socială, susţinând că lupta crudă, nemiloasă pentru existenţă este la fel de caracteristică societăţii umane ca şi în regnurile animal şi vegetal, şi că aşazisa civilizaţie nu este decât o spoială subţire care ascunde brutalitatea esenţială a omului. El vede întreaga istorie a societăţii simbolizată prin Cain, primul ucigaş, şi pretinde că deşi modernul Cain nu-şi ucide direct fratele, el se străduieşte sistematic să-şi zdrobească fratele, asupra căruia a câştigat prin forţă sau fraudă un avantaj de putere. Dăm câteva extrase remarcabile din această carte, după cum urmează:

((467))

„Mi se pare remarcabil ca omenirea să fi avut nevoie de o meditaţie de secole şi de o investigaţie făcută de cele mai mari minţi ca să descopere faptul simplu şi evident că omul a fost întotdeauna în război cu omul şi că acest război a durat de când a început rasa umană. Într-adevăr, imaginaţia nu reuşeşte să evoce complet o viziune a măcelului enorm, sângeros şi universal care s-a desfăşurat pe acest pământ de când a ieşit din haos.

Munca forţată a sclavului înlănţuit şi osteneala liberă a muncitorului plătit, ambele stau pe baza comună a înfrângerii celui mai slab şi a exploatării lui de către cel mai tare. Evoluţia a schimbat condiţiile bătăliei, dar lupta de moarte continuă încă sub o înfăţişare mai paşnică. A pune stăpânire pe viaţa şi pe corpul altora pentru a le folosi în scopuri proprii — acesta a fost ţelul şi scopul fix al majorităţii oamenilor, de la canibalul sălbatic, la baronul feudal, la proprietarul de sclavi şi la angajatorul din zilele noastre”.

Problema principală a civilizaţiei este declarată astfel de către d-nul Clemenceau:

„Foamea este vrăjmaşul rasei umane. Atâta vreme cât omul nu va fi cucerit acest crud şi degradant vrăjmaş, descoperirile ştiinţei vor apărea numai ca o ironie la adresa sorţii lui triste. Este ca şi cum i-ai da omului articole de lux când el nu este aprovizionat nici măcar cu cele necesare vieţii. Este legea naturii, şi cea mai crudă din toate legile ei. Ea forţează omenirea să plănuiască, să se tortureze şi să se distrugă, să păstreze cu orice preţ acel bine sau rău suprem numit viaţă.

Alte vieţi contestă dreptul omului la viaţă. El se apără organizându-se în comunităţi. La slăbiciunea sa fizică, prima cauză a înfrângerii sale, se adaugă acum slăbiciunea sa socială. Şi acum se poate pune întrebarea: Am ajuns noi la un asemenea grad de civilizaţie încât putem concepe şi stabili o organizare socială în care posibilitatea morţii prin sărăcie sau foame poate fi eliminată? Economiştii nu ezită. Ei răspund cu îndrăzneală la negativ”.

((468))

Este datoria statului şi a membrilor bogaţi ai comunităţii, în opinia domnului Clemenceau, să elimine foamea şi să recunoască „dreptul de a trăi”. Nu numai ca o chestiune de drept, ci şi de folos, comunitatea ar trebui să aibă grijă de nefericiţi şi de incapabili. Cităm din nou:

„Nu este datoria bogaţilor să sprijine pe nefericiţi? Va veni ziua când spectacolul unui om care moare [de foame], în timp ce altul are mai multe milioane decât ştie ce să facă cu ele, va fi insuportabil pentru toate comunităţile civilizate — la fel de insuportabil, de fapt, cum ar fi instituţia sclaviei în această comunitate astăzi. Necazurile proletariatului nu sunt în nici un caz restrânse la Europa. Ele par să fie tot atât de rele în America cea «liberă», paradisul fiecărui biet nenorocit de această parte a Atlanticului”.

Opinia anterioară este franceză. Ea poate să implice sau să nu implice faptul că lucrurile stau mai rău în Franţa decât în Statele Unite. Pentru un lucru cel puţin suntem mulţumitori — că aici, prin taxare largă şi prin contribuţii generoase, moartea prin înfometare nu este inevitabilă. Ceea ce se doreşte este mai mult decât simpla existenţă. Fericirea este necesară pentru a face existenţa de dorit.

D-nul Clemenceau vede şi denunţă greşelile sistemului social actual, dar el nu oferă nici o soluţie rezonabilă pentru ele; ca atare, cartea sa nu este decât o torţă aprinsă şi un agitator. Este destul de uşor să ne facă pe noi şi pe alţii mai nemulţumiţi şi mai incomodaţi; şi orice carte sau articol care nu oferă nici un balsam vindecător, nici o teorie sau speranţă de scăpare din necazuri, ar fi mai bine să nu fie scrisă, publicată. Scripturile, mulţumim lui Dumnezeu, dau nu numai un balsam mângâietor, ci şi leacul unic şi infailibil pentru boala lumii, păcatul, degradarea egoistă şi moartea, prin marele Mijlocitor, Medicul Bun şi Dătătorul de viaţă. Şi chiar acest volum se străduieşte să atragă atenţia asupra acestor remedii cereşti. Dar în acelaşi timp prezentăm şi caracterul disperat al bolii şi lipsa de speranţă a remediilor disponibile ale lumii.