DOCTRINA Împăcării stă la însăşi temelia religiei creştine. Având astfel cel mai important loc în teologie, o înţelegere clară a acestui subiect este esenţială şi acest lucru este în general recunoscut printre creştini. Cu toate acestea, deşi se crede în Împăcare, ea este puţin înţeleasă; diferitele idei şi teorii cu privire la ea sunt incoerente şi vagi, iar credinţa zidită pe aceste vederi incoerente şi vagi despre această doctrină-temelie trebuie cu necesitate să fie în aceeaşi măsură nesigură, slabă şi vagă. Dimpotrivă, dacă acest subiect important este văzut clar, în toată grandoarea proporţiilor acordate lui în Cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind temelia planului divin de mântuire, aceasta nu numai va stabili ferm credinţa, o va înrădăcina şi o va fixa pe principii corecte, ci şi va servi ca un îndrumător pentru a face deosebire între adevăr şi eroare în legătură cu toate amănuntele credinţei. Dacă temelia va fi bine stabilită şi clar înţeleasă, şi dacă fiecare punct al credinţei zidite pe ea va fi ţinut în strictă armonie cu temelia, întreaga suprastructură a credinţei va fi perfectă. După cum vom arăta mai departe, fiecare doctrină ((16)) şi fiecare teorie poate fi adusă în contact cu această piatră de încercare şi prin aceasta i se poate determina repede proporţia de aur sau de zgură.

Există două vederi generale despre Împăcare:

(1) Cea cunoscută ca vederea ortodoxă, conform căreia omul, ca un încălcător al legii divine, a intrat sub condamnarea divină — „sub mânie”, şi că Dumnezeu, deşi a fost împiedicat de Dreptate să-l dezvinovăţească pe păcătos, a pregătit o răscumpărare dreaptă pentru el şi astfel a pregătit iertarea păcatelor lui prin sacrificiul lui Cristos. Această întreagă operă de satisfacere a cerinţelor Dreptăţii şi de aducere a păcătosului la starea de a fi acceptabil pentru Dumnezeu este numită opera Împăcării.

(2) Cea cunoscută ca vederea neortodoxă despre Împăcare (odată reprezentată mai ales de Unitarieni şi Universalişti, dar care recent s-a răspândit rapid şi general în toată creştinătatea) abordează subiectul din latura opusă; ea nu presupune nici o cerinţă din partea dreptăţii divine a unui sacrificiu pentru încălcarea legii de către păcătos; ea ignoră mânia lui Dumnezeu aşa cum este reprezentată printr-o sentinţă specială de moarte; ea ignoră „blestemul”. Ea susţine că Dumnezeu caută şi aşteaptă apropierea omului, nepunând nici o piedică în cale, necerând nici o ispăşire pentru păcatul omului, cerând însă ca omul să se lase numai de păcat şi să caute dreptatea şi astfel să vină în armonie cu Dumnezeu — să fie în unitate cu Dumnezeu. De aceea, această vedere este în general numită Împăcare şi se înţelege că înseamnă armonie cu dreptatea, indiferent de metodele prin care omenirea poate fi adusă în această stare; ispăşirea pentru păcat fiind considerată din punctul de vedere al ispăşirii de către păcătos însuşi, sau altfel, ca o iertare necondiţionată din partea lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Domnul nostru Isus şi toţi urmaşii Săi participă la împăcare, în sensul că ei au învăţat şi au îndemnat omenirea să se întoarcă de la păcat la dreptate, şi nu în sensul jertfei pentru păcat sau al răscumpărării. ((17)) (3) Vederea pe care noi o acceptăm ca fiind vederea scripturală, dar care în general a fost trecută cu vederea de către teologi, cuprinde şi combină ambele vederi anterioare. Doctrina biblică a Împăcării, aşa cum ne vom strădui să o arătăm, învaţă clar:

(a) Că omul a fost creat perfect, în chipul lui Dumnezeu, dar a căzut din acea stare prin nesupunere voită şi a intrat sub sentinţa mâniei, „blestemul”, şi astfel toţi din neamul omenesc au devenit „copii ai mâniei”. Efes. 2:3.

(b) Că deşi Dumnezeu în mod drept a aplicat sentinţa legii Sale, moartea, şi aceasta fără milă, împotriva creaturii Sale neascultătoare, timp de peste patru mii de ani, totuşi spiritul iubirii şi al compasiunii s-a îmbinat cu această dreptate şi fidelitate faţă de principiile dreptăţii, care a plănuit un aranjament de substituire final sau un plan de mântuire prin care Dumnezeu poate fi drept şi Îşi poate executa legile Sale drepte împotriva păcătoşilor, şi totuşi să fie îndreptăţitorul tuturor celor care cred în Isus (Rom. 3:26). Prin acest plan toţi condamnaţii pot fi eliberaţi de sub sentinţă fără nici o încălcare a Dreptăţii, şi cu o asemenea manifestare a dragostei, înţelepciunii şi puterii divine cum L-ar onora pe Atotputernicul şi s-ar dovedi o binecuvântare pentru toate creaturile Sale, umane şi îngereşti — descoperind tuturor, mai deplin decât s-a văzut înainte, înţelepciunea cea de multe feluri şi harul lui Dumnezeu. Efes. 3:10 — Diaglott.

(c) În scopul ducerii la îndeplinire a acestui program de Împăcare cu legea divină pentru încălcarea ei de către tatăl Adam, iubitul nostru Răscumpărător a murit ca „preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturie pentru timpul ei”. 1 Tim. 2:6 [Diaglott — n. e.].

(d) Dar jertfa pentru păcate nu completează lucrarea Împăcării, decât în privinţa satisfacerii cerinţelor Dreptăţii. În virtutea răscumpărării date Dreptăţii, se face un transfer complet al contului omului, şi cazul său, datoriile sale etc., sunt transferate în întregime în contul Domnului Isus Cristos, care dă Dreptăţii satisfacţia deplină a cerinţelor ei împotriva lui Adam şi a rasei lui. Astfel Isus, datorită acestei „cumpărări” ((18)) cu sângele Său preţios, este acum în consecinţă proprietar, stăpân, „Domn peste toţi”. Rom. 14:9.

(e) Un obiectiv al acestui aranjament pentru Adam şi pentru rasa lui a fost anularea sentinţei morţii, care, atâta vreme cât rămânea, oprea orice efort al Iubirii de a recupera pe cel condamnat, ale cărui privilegii de viaţă viitoare, indiferent sub ce împrejurări, erau complet abrogate — distruse.

(f) Alt obiectiv a fost aşezarea omenirii decăzute în afara sferei de influenţă a Dreptăţii divine şi sub supravegherea specială a lui Isus, care, ca reprezentant al planului Tatălui, Îşi propune nu numai să satisfacă cerinţele Dreptăţii, ci şi să întreprindă instruirea, corectarea şi restabilirea tuturor din rasa decăzută care vor arăta dorinţă de armonie cu Dreptatea. Aceştia vor fi predaţi în cele din urmă Dreptăţii legii divine, dar atunci ei vor fi desăvârşiţi aşa încât să poată suporta cerinţele ei perfecte.

(g) Deşi la început singura influenţă separatoare între Dumnezeu şi om a fost sentinţa divină, acum, după şase mii de ani de decădere, degradare şi înstrăinare de Dumnezeu prin fapte rele — şi din cauza ignoranţei, superstiţiei şi uneltirilor Adversarului — şi din cauză că oamenilor le-au fost prezentate într-o lumină falsă caracterul şi planul divin, găsim că mesajul harului şi îndurării n-a fost luat în seamă. Deşi Dumnezeu declară fără rezerve, deoarece răscumpărarea a fost acceptată, că El este gata să-i primească iarăşi pe păcătoşi în armonie cu El şi în viaţă veşnică, prin meritul sacrificiului lui Cristos, totuşi majoritatea omenirii întârzie să creadă veştile bune şi corespunzător întârzie să accepte condiţiile acestora. Unii au ajuns atât de înşelaţi de sofismele lui Satan, prin care el a înşelat toate popoarele (Apoc. 20:3), încât nu cred că există Dumnezeu; alţii cred că El este un adversar mare şi puternic, fără iubire sau compătimire, gata şi nerăbdător să-i chinuie toată eternitatea; alţii sunt încurcaţi de Babelul de rapoarte contradictorii ((19)) care le-au venit în privinţa caracterului divin şi nu ştiu ce să creadă; şi căutând să se apropie de Dumnezeu sunt împiedicaţi de frica şi ignoranţa lor. Prin urmare, numărul celor care de fapt s-au folosit până acum de ocazia apropierii de Dumnezeu prin Cristos este comparativ mic — „o turmă mică”.

(h) Totuşi, jertfa pentru păcate n-a fost pentru cei puţini, ci pentru cei „mulţi”, „pentru toţi”. Şi ca parte a programului divin, Cel care i-a răscumpărat pe toţi cu sângele Său preţios va face cunoscute în cele din urmă tuturor oamenilor, „fiecărei creaturi”, veştile bune ale privilegiului lor, sub harul divin, de a se întoarce la împăcare cu Creatorul lor.

(i) Până acum numai Biserica a beneficiat direct de Împăcare; dar învăţătura Scripturilor este că această Biserică va constitui o Împărăţie preoţească, sau „preoţime împărătească”, cu Cristos Marele Preot Împărătesc, şi că în timpul Veacului Milenar această clasă a Împărăţiei cereşti, această preoţime împărătească, va realiza deplin şi complet pentru omenire lucrarea de înlăturare a orbirii pe care Satan, eroarea şi degradarea au adus-o asupra oamenilor, şi va aduce înapoi la deplină împăcare cu Dumnezeu pe oricine va dori, din toate familiile pământului.

(j) În armonie cu aceasta este şi declaraţia apostolului, că noi, credincioşii, Biserica, am primit Împăcarea. În ceea ceL priveşte pe Dumnezeu, Împăcarea a fost făcută cu optsprezece secole în urmă, şi aceasta pentru toţi; dar numai credincioşii au primit-o în sensul acceptării ocaziei pe care harul lui Dumnezeu a pregătit-o astfel — iar restul omenirii sunt orbiţi — „Căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei”. 2 Cor. 4:4.

(k) În armonie cu acest gând este şi declaraţia Scripturii, că cea dintâi lucrare a lui Cristos în legătură cu domnia Sa milenară va fi legarea sau restrângerea lui Satan pentru o mie de ani ca să nu mai înşele neamurile (Apoc. 20:3), ((20)) precum şi numeroasele declaraţii ale profeţilor despre faptul că atunci când Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită pe pământ, cunoştinţa de Domnul va umple tot pământul aşa cum apele acopere fundul mărilor, şi nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui, „Cunoaşte pe Domnul” (Evr. 8:11), de asemenea cererea din rugăciunea Domnului, „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta … pe pământ” — pentru că aceasta implică ceea ce declară apostolul în mod clar, că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. 1 Tim. 2:4.

(l) Împăcarea, în ambele ei faze — mulţumirea Dreptăţii şi aducerea la armonie sau la unitate cu Dumnezeu a tuturor creaturilor Sale, care sub lumină şi cunoştinţă deplină se vor folosi de privilegiile şi oportunităţile Noului Legământ — va fi terminată la sfârşitul Veacului Milenar, când toţi cei care vor respinge voit şi conştient favoarea divină oferită prin Cristos „vor fi nimiciţi din mijlocul poporului” cu „o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui” — cu o nimicire din care nu va mai fi speranţă de restabilire printr-o înviere viitoare. Fapt. 3:23; 2 Tes. 1:9.

(m) Atunci marea lucrare a Împăcării va fi completată şi toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi găsite în armonie cu Dumnezeu, lăudându-L pentru toată generozitatea şi harul Său prin Cristos; şi nu va mai fi nici moarte, nici suspin, nici durere, deoarece lucrurile dintâi vor fi trecut — ca rezultat al operei de Împăcare, începută prin satisfacerea Dreptăţii prin jertfa Răscumpărătorului nostru şi terminată cu deplina reconciliere a tuturor celor găsiţi vrednici de viaţă veşnică.

Oricum ar fi privit cuvântul Împăcare, trebuie să se admită că folosirea lui, cum este cazul între Dumnezeu şi om, implică o dificultate, o diferenţă, o opoziţie existentă între Creator şi creatură — altfel ei ar fi în unitate şi n-ar fi necesară lucrarea împăcării, nici din punctul de vedere al lui ((21)) Dumnezeu, nici al omului. Şi aici vedem în mod deosebit conflictul înverşunat care există între Biblie şi doctrina modernă a evoluţiei, care, în ultimii treizeci de ani mai ales, s-a infiltrat în credinţa creştinilor din toate denominaţiile şi care se vede mai marcant în şcolile teologice şi în principalele amvoane ale creştinătăţii.

Teoria Evoluţiei neagă căderea omului, neagă că el a fost vreodată în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; neagă că el a fost vreodată într-o stare potrivită pentru a fi încercat înaintea barei de judecată a Dreptăţii absolute; neagă că el a păcătuit vreodată într-o astfel de încercare şi că a fost condamnat vreodată la moarte. Ea pretinde că moartea, departe de a fi o pedeapsă, este doar un alt pas în procesul evoluţiei; ea susţine că omul, în loc să cadă de la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în păcat şi degradare, s-a ridicat de la starea de maimuţă tot mai mult, la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Alţi paşi logici ai acestei teorii ar fi, evident, să nege că ar putea fi vreo dreptate din partea lui Dumnezeu în faptul că l-a condamnat pe om pentru că s-a ridicat de pe un plan inferior pe unul superior, şi în consecinţă să nege că Dreptatea ar putea accepta o jertfă pentru păcat în folosul omului, când n-a existat din partea omului nici un păcat ca să ceară o astfel de jertfă. În conformitate cu această idee, se pretinde că Cristos n-a fost o jertfă pentru păcat, n-a fost un sacrificiu pentru păcate — decât doar în acelaşi sens, spun ei, în care orice patriot ar putea fi un sacrificiu pentru ţara sa, adică, El Şi-a dat viaţa ajutând la ridicarea omenirii spre libertăţi şi privilegii mai mari.

Dar noi aflăm că Cuvântul lui Dumnezeu contrazice în mod absolut toată această teorie, aşa încât nu este posibilă nici o armonie între învăţătura Scripturii şi învăţătura Evoluţiei — pe nedrept numită ştiinţă. În măsura în care cineva crede teoria Evoluţiei, nu crede teoria Scripturii; şi totuşi găsim un număr mare de creştini străduindu-se şi încercând în zadar să armonizeze aceste învăţături contrare. În măsura în care susţin teoria Evoluţiei, în acea măsură sunt departe de singura ((22)) temelie a credinţei pe care a prevăzut-o Dumnezeu; în acea măsură sunt pregătiţi şi pentru alte erori, pe care Adversarul sigur le va aduce în atenţia lor, erori prezentate din punctul de vedere al înţelepciunii lumeşti cu atâta putere încât ar înşela, dacă ar fi posibil, chiar şi pe cei aleşi. Dar chiar cei aleşi vor avea „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”; chiar cei aleşi vor ţine la doctrina Împăcării aşa cum este prezentată în Scripturi; chiar cei aleşi vor fi astfel apăraţi împotriva oricărui punct şi al oricărui aspect al teoriei Evoluţiei, pentru că, chiar cei aleşi vor fi învăţaţi de Dumnezeu, în special în privinţa acestei doctrine a Împăcării, care stă la însăşi temelia religiei revelate şi a credinţei creştine.

Scripturile mărturisesc în mod clar că Dumnezeu a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa — mintal şi moral; că omul, o fiinţă pământească, a fost chipul sau asemănarea morală şi intelectuală a Creatorului său, care este o fiinţă spirituală. Ele spun despre legătura lui cu Creatorul la început; spun că Creatorul l-a aprobat ca operă a Sa şi l-a declarat ca „foarte bun”, foarte acceptabil, foarte plăcut; ele arată că oferta vieţii sau morţii a fost pusă în faţa lui Adam cel perfect, şi că atunci când el a devenit un încălcător, acesta a fost un act conştient şi voit, deoarece se spune că Adam „nu a fost amăgit”. Ele spun despre începutul executării pedepsei morţii. Ele înregistrează continuarea sentinţei morţii asupra neamului omenesc de-a lungul secolelor. Ele arată cum Dumnezeu i-a descoperit lui Avraam cel credincios scopul Său, intenţia Sa, ca mai târziu, nu imediat, să aducă o binecuvântare pentru omenire, despre care a declarat că o blestemase cu sentinţa morţii. Gen.1:31; 2:17; 3:23; 1 Tim. 2:14; Gen. 12:3; 18:18; 3:17.

Deoarece blestemul sau pedeapsa păcatului a fost moartea, binecuvântările promise implicau viaţă din morţi, viaţă mai îmbelşugată; şi promisiunea făcută lui Avraam a fost că, într-o manieră neexplicată, Mântuitorul care va îndeplini această lucrare de binecuvântare a lumii va trebui să vină prin urmaşii ((23)) lui Avraam. Aceleaşi promisiuni le-au fost repetate mai mult sau mai puţin clar lui Isaac, lui Iacov şi copiilor lui Israel. Profeţii de asemenea au declarat că viitorul Mesia trebuia să fie un Miel înjunghiat, o jertfă pentru păcat, unul care trebuia să „Se dea pe Sine Însuşi la moarte” pentru păcatele noastre, şi nu pentru ale Sale. Ei au descris şi rezultatul sacrificiului Său pentru păcate, în gloria şi binecuvântarea care trebuie să urmeze, spunând cum în cele din urmă Împărăţia Sa va birui, şi, ca Soare al Dreptăţii, El va aduce în lume ziua cea nouă de binecuvântare, viaţă şi bucurie, care va risipi întunericul, negura şi tristeţea nopţii de plâns care predomină acum ca rezultat al păcatului originar şi al căderii, precum şi al tendinţelor rele moştenite. Isaia 53:10-12; 35; 60; 61.

Apostolul Petru, vorbind sub inspiraţia Spiritului sfânt, departe de a ne spune că omul a fost creat pe planul maimuţei şi că s-a ridicat la gradul actual de dezvoltare şi în cele din urmă va ajunge la perfecţiune prin acelaşi proces de evoluţie, arată, dimpotrivă, o învăţătură contrară, spunându-ne că Cristos a murit pentru păcatele noastre, şi că, drept consecinţă a răscumpărării îndeplinite prin sacrificiul Său, pentru omenire vor veni în cele din urmă, la a doua venire a Domnului, marile timpuri de înviorare — timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care, spune el, „Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:19-21). Oricine se gândeşte că apostolul Petru a predicat o doctrină a evoluţiei când a predicat evanghelia restabilirii, acela trebuie să-şi fi închis ochii şi să-şi fi oprit funcţionarea facultăţilor de gândire, fiindcă, dacă starea originară a omului a fost cea de maimuţă, sau oricare alta inferioară stării noastre prezente, apostolul ar fi fost cel mai nechibzuit să prezinte timpurile restabilirii ca o mare speranţă şi perspectivă, pentru că restabilire înseamnă restaurarea stării care a existat înainte.

Dimpotrivă, cuvintele apostolului sunt cu totul în dezacord şi opuse teoriei evoluţiei, şi în cea mai strictă armonie cu doctrina Împăcării, reconcilierii şi restabilirii — în cea mai ((24)) strictă armonie cu învăţătura scripturală că omenirea a fost vândută păcatului, oamenii au devenit robi ai păcatului şi au suferit degradarea păcatului ca rezultat al neascultării originare a tatălui Adam şi al pedepsei cu moartea. Restabilirea, veştile bune pe care le-a predicat Petru, implică faptul că a fost pierdut ceva bun, mare şi valoros, că acesta a fost răscumpărat prin sângele preţios al lui Cristos şi că va fi restabilit la a doua venire a lui Cristos ca rezultat al acestei răscumpărări. Iar referinţa apostolului la profeţi, declarând că aceste timpuri de restabilire au fost menţionate de către toţi cei care au fost sfinţi, implică în mod clar că speranţa restabilirii este singura speranţă oferită lumii prin inspiraţie divină.

La fel, toţi apostolii au indicat în urmă spre căderea din favoare divină şi spre crucea lui Cristos ca fiind punctul de reconciliere în privinţa Dreptăţii divine, şi înainte spre Veacul Milenar ca fiind timpul de binecuvântare a întregii lumi, cu ocazii de cunoştinţă şi ajutor pentru împăcarea lor cu Dumnezeu. Toţi arată că veacul prezent este timpul pentru adunarea Bisericii alese ca să fie asociată cu Mesia („preoţimea Sa împărătească” şi „poporul Său”), ca să coopereze cu El ca „mireasa” Sa, „trupul” Său, în lucrarea de acordare a binecuvântărilor restabilirii asigurate pentru lume prin sacrificiul terminat la Calvar.

Să remarcăm cuvintele apostolului Pavel cu privire la aceasta: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume” — şi ca rezultat al păcatului a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci [prin moştenirea păcatului şi a dispoziţiilor păcătoase] toţi au păcătuit. Apostolul Pavel evident n-a fost evoluţionist, după cum n-a fost nici apostolul Petru şi nici profeţii. Să remarcăm speranţa pe care el o prezintă ca fiind însăşi esenţa Evangheliei, spunând: „Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Decicu atât mai mult acum, fiind îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi ((25)) mântuiţi prin El de mânie” (Rom. 5:8, 9). Aici este o declaraţie specifică, anume că omenirea a fost sub mânia divină; că puterea mântuitoare a fost sângele lui Cristos, sacrificiul dat de El în favoarea noastră, şi că acest sacrificiu a fost o expresie a dragostei şi harului divin. Apostolul continuă să arate lucrarea Împăcării şi restabilirea care va urma ca rezultat, spunând: „Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală [neascultarea lui Adam] a venit condamnarea [sentinţa morţii] peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate [anularea sentinţei] a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om [Adam] cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi [toţi care au fost în el], tot aşa, prin ascultarea Unuia singur [Isus] cei mulţi [toţi cei care în cele din urmă se vor folosi de privilegiile şi oportunităţile Noului Legământ] vor fi făcuţi drepţi”. Rom. 5:12, 18, 19.

Acelaşi apostol, în multe alte discursuri pline de măiestrie şi logică, prezintă ideea că Împăcarea, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, este un lucru al trecutului — terminat atunci când „am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”, pe când eram noi încă păcătoşi (Rom. 5:10). Prin aceasta, evident el nu se referă la o lucrare îndeplinită în păcătos, împăcarea păcătosului cu Dumnezeu, pentru că el o declară invers, şi spune că ea a fost îndeplinită, nu în noi, ci de către Cristos pentru noi, şi în timp ce noi eram păcătoşi. Să remarcăm de asemenea că în diferitele sale discursuri erudite şi logice el arată o lucrare de binecuvântare pentru lume, care să fie îndeplinită prin Biserica glorificată, sub Cristos, Capul ei stabilit divin, arătând că aceasta va consta în aducerea lumii la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu în Cristos, şi că astfel toţi cei care vor vrea din omenirea răscumpărată se vor putea întoarce la împăcare cu Creatorul lor în timpul Împărăţiei Milenare — la o restabilire a favorii divine pierdute în Eden.

Ca o ilustraţie a acestui punct, remarcăm argumentul din Romani 8:17-24. Aici apostolul în mod clar marchează ca ((26)) separate mântuirea Bisericii şi mai apoi mântuirea sau eliberarea lumii, a „creaţiei care suspină”. El atrage atenţia asupra Bisericii, ca viitori moştenitori împreună cu Cristos, care, dacă sunt credincioşi în suferinţă cu El în timpul prezent, Îi vor împărtăşi în cele din urmă gloria în Împărăţia Sa. El ne asigură că aceste suferinţe din prezent nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria care va fi descoperită curând în noi. Şi apoi el continuă şi spune că această glorie care va fi descoperită în Biserică după ce suferinţele ei se vor sfârşi este baza tuturor aşteptărilor arzătoare ale creaţiei care suspină — ale cărei dorinţe şi speranţe îşi aşteaptă în mod necesar realizarea în timpul când vor fi descoperiţi sau arătaţi fiii lui Dumnezeu.

Acum fiii lui Dumnezeu nu sunt descoperiţi; lumea nu-i cunoaşte, întocmai cum nu L-a cunoscut nici pe Învăţătorul lor; şi deşi lumea într-adevăr aşteaptă cu o speranţă vagă vârsta de aur a binecuvântării, apostolul arată că toate dorinţele lor arzătoare trebuie să aştepte timpul când Biserica, fiii lui Dumnezeu vor fi glorificaţi şi se vor manifesta ca împăraţi şi preoţi prin hotărârea lui Dumnezeu, care vor domni peste pământ în timpul Veacului Milenar, pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului, conform bogăţiilor harului divin, descoperite de către Dumnezeu în făgăduinţa Sa făcută lui Avraam, zicând: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine … şi în sămânţa ta”. Gal. 3:8, 16, 29.

Apostolul continuă să arate că omenirea în general, creaţia pământească inteligentă, a fost supusă slăbiciunii („deşertăciunii”) prin ereditate, prin păcatul tatălui Adam, potrivit providenţei divine, însă ea nu este lăsată fără speranţă, deoarece tot prin aranjamentul divin a fost prevăzut un sacrificiu pentru păcate şi s-au făcut pregătiri ca în cele din urmă omenirea în general să poată fi emancipată, eliberată de robia păcatului şi de pedeapsa lui, moartea, şi să poată ajunge la libertatea glorioasă (de sub boală, durere, necaz şi tristeţe) care este libertatea tuturor celor ce sunt fii ai lui Dumnezeu. De pe acest plan al stării de fii şi de la această „libertate” a căzut ((27)) omenirea prin neascultare, şi pe acelaşi plan al stării de fii umani vor fi ei privilegiaţi să se întoarcă, drept rezultat al marii jertfe pentru păcat de la Calvar şi al completării lucrării de Împăcare în ei, reconciliindu-i cu legea divină prin Răscumpărătorul, ca Marele Profet, antitipul lui Moise (Fapt. 3:22, 23). Apostolul de asemenea arată că Biserica, care a primit deja Împăcarea (a acceptat aranjamentul divin) şi a venit în armonie cu Dumnezeu şi a fost făcută posesoarea celor dintâi roade ale spiritului, cu toate acestea, datorită împrejurărilor, de asemenea suspină şi îşi aşteaptă partea din lucrarea terminată a Împăcării, prin primirea ei completă în favoarea divină, prin eliberarea corpului lui Cristos, a Bisericii, la prima înviere. Rom. 8:23-25.

Aceste două aspecte ale Împăcării: (1) corectarea a ceea ce era greşit şi (2) aducerea celor despărţiţi în armonie, sunt arătate în oferirea divină a Noului Legământ, al cărui mijlocitor este Isus Cristos, Domnul nostru. Când tatăl Adam era perfect, în armonie completă cu Creatorul său şi supus tuturor poruncilor Lui, între ei era implicat un legământ, chiar dacă n-a fost exprimat formal; faptul că tatălui Adam i-a fost dată viaţa în perfecţiunea ei şi pe lângă aceasta i-a fost dată stăpânirea peste toate animalele, peste peşti şi peste păsări şi peste tot pământul ca teritoriu al stăpânirii sale, şi mai mult, faptul că se spusese că dacă prin neascultare îşi va încălca credincioşia faţă de Marele Împărat, Iehova, el îşi va pierde viaţa şi va invalida toate acele drepturi şi binecuvântări care-i fuseseră acordate — aceasta a implicat, zicem noi, un legământ sau un acord din partea lui Dumnezeu cu creatura Sa, că viaţa lui era veşnică, dacă nu schimba situaţia prin neascultare şi nu aducea asupra lui o sentinţă de moarte.

Neascultarea lui Adam şi pedeapsa cu moartea l-ar fi lăsat cu totul neajutorat, dacă Atotputernicul nu S-ar fi îngrijit de recuperarea rasei prin Noul Legământ, iar Noul Legământ, după cum arată apostolul, are un mijlocitor — Dumnezeu, pe de o parte, are de-a face cu mijlocitorul şi nu cu păcătosul; ((28)) păcătosul, pe de altă parte, are de-a face cu mijlocitorul şi nu cu Dumnezeu. Dar înainte ca Domnul nostru Isus să poată deveni Mijlocitorul, El trebuie să facă o lucrare pentru omenire, care în această ilustraţie este reprezentată ca o pecetluire a Noului Legământ cu sângele Său preţios — „Sângele legământului celui nou” (Mat. 26:28; Marcu 14:24; Evr. 7:22; 9:15-20). Aceasta înseamnă că Dumnezeu, în dreptate, nu poate nici primi, nici avea de-a face cu păcătosul, nici direct, nici indirect printr-un mijlocitor, aşa încât să-i dea păcătosului o eliberare de sentinţa morţii şi reconcilierea cu El, împreună cu binecuvântarea însoţitoare, darul vieţii veşnice — decât dacă mai întâi este recunoscută şi mulţumită Justiţia divină. Prin urmare, Domnul nostru Isus, plătind pedeapsa noastră prin moartea Sa, a făcut posibilă sigilarea Noului Legământ între Dumnezeu şi om, sub ale cărui condiţii toţi care vin la Dumnezeu prin El, mijlocitorul, sunt acceptabili.

Reconcilierea cu Dumnezeu, împăcarea cu El, a fost imposibilă înainte de a fi mai întâi asigurată răscumpărarea cu sângele preţios, pentru ca acela care caută împăcarea să se poată apropia de Dumnezeu prin mijlocitorul Noului Legământ: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). De aceea, cel mai înalt privilegiu al celor mai favorizaţi din neamul omenesc, înainte de începerea sacrificiului lui Cristos, a fost cel de „servitori” şi „prieteni” ai lui Dumnezeu — nici unuia nu i s-a putut acorda înaltul privilegiu de fiu (cu toate câte implică acesta în privinţa favorii divine şi a vieţii veşnice) şi nici unul n-a fost astfel recunoscut (Ioan 1:12; Mat. 11:11). Astfel se va vedea că cei care ignoră jertfa pentru păcat şi aspectele Împăcării legate de satisfacerea Dreptăţii, ignoră părţi importante şi indispensabile — aspecte primordiale şi fundamentale. Dar nu greşesc mai puţin aceia care, în timp ce recunosc sacrificiul lui Cristos ca sacrificiul Ispăşirii pentru sigilarea Noului Legământ, ignoră o lucrare de reconciliere în privinţa oamenilor, prin care ((29)) oamenii trebuie să fie aduşi iarăşi în armonie cu Dumnezeu, prin lucrarea Noului Legământ.

Această operă a Împăcării, în privinţa omenirii, nu poate fi împlinită instantaneu şi prin credinţă. Ea poate începe într-un moment şi prin credinţă, iar împăcarea între păcătos şi Atotputernicul poate fi împlinită socotit prin credinţă, dar sfera Împăcării intenţionate de Dumnezeu este mai mare şi mai înaltă decât aceasta. Aranjamentul Lui este ca aceia din rasa umană care doresc să revină la împăcare cu El (şi cu legea Sa dreaptă) vor fi acceptaţi în mod socotit prin Mijlocitorul lor, dar nu vor fi primiţi pe deplin şi complet (de către Tatăl) atâta timp cât sunt în realitate imperfecţi. Ca atare, în timp ce opera Mijlocitorului (Cap şi „corp”) este să vestească omenirii faptul că Dumnezeu a dat o jertfă pentru păcat prin care El poate să fie drept şi totuşi poate primi pe păcătos înapoi în armonie cu El, şi că acum El este dispus să acorde binecuvântarea stării de fiu cu viaţa ei veşnică şi cu eliberarea de stricăciune, opera Lui este şi să clarifice întregii omeniri că această ofertă de mântuire este un mare dar şi ar trebui să fie prompt acceptată, iar condiţiile ei sunt doar un serviciu înţelept; şi mai mult decât atât, opera Mijlocitorului ca reprezentant al Tatălui este şi aceea de a restabili în mod real — mintal, moral şi fizic omenirea restituită — pe toţi aceia care vor primi slujirea Sa şi I se vor supune. Astfel opera Mijlocitorului va avea în final ca rezultat o împăcare reală între Dumnezeu şi cei pe care Mijlocitorul îi va restabili la perfecţiune.

Acestei mari opere a Mijlocitorului i-a fost destinat întregul Veac Milenar; pentru acest scop Împărăţia lui Mesia va fi stabilită pe pământ cu toată puterea şi autoritatea; pentru acest scop El trebuie să domnească, pentru a nimici orice influenţă rea care ar împiedica lumea să vină la cunoştinţa acestui binevoitor adevăr al dragostei şi îndurării divine, a acestei prevederi sub Noul Legământ, că „oricine vrea” se poate întoarce la Dumnezeu. Dar în timp ce marele Mijlocitor astfel va primi, va binecuvânta şi va restabili, sub condiţiile ((30)) Noului Legământ, pe toţi cei care vor dori părtăşie cu Dumnezeu prin El, va distruge dintre oameni cu o distrugere veşnică pe toţi aceia care sub ocaziile favorabile ale acelei Împărăţii Milenare vor refuza oferta divină de reconciliere. Fapt. 3:23; Mat. 25:41, 46; Apoc. 20:9, 14, 15; Prov. 2:21, 22.

Încheierea Veacului Milenar va veni după ce acesta va fi îndeplinit toată opera de mijlocire pentru care a fost intenţionat şi fixat. Atunci funcţia mijlocitoare a lui Cristos va înceta fiindcă nu vor mai fi răzvrătiţi, nu vor mai fi păcătoşi. Toţi cei dornici de armonie cu Dumnezeu o vor fi atins în mod perfect; iar toţi păcătoşii cu voia vor fi fost îndepărtaţi de la viaţă până la timpul acela. Atunci va fi împlinită profeţia Domnului nostru că toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi găsite lăudând pe Dumnezeu; şi atunci va fi împlinită promisiunea divină că nu va mai fi moarte, nici suspin şi nici plâns, pentru că lucrurile (condiţiile) anterioare vor fi trecut. Apoc. 21:4; Ps. 67.

Când marele Mijlocitor-Împărat va preda Tatălui întreaga Sa operă terminată, predându-Şi funcţia şi Împărăţia aşa cum explică apostolul (1 Cor. 15:24-28), ce rezultate durabile putem aştepta să dovedească pentru omenire marea operă răscumpărătoare a Mijlocitorului?

Aceasta va fi realizat:

(1) Pecetluirea Noului Legământ cu sângele Său preţios, făcând ca prevederile lui îndurătoare să fie posibile pentru toată omenirea.

(2) Reconcilierea sau aducerea înapoi în armonie cu Dumnezeu a unei „turme mici”, a „unei preoţimi împărăteşti”, zeloşi pentru fapte bune — dispuşi să-şi dea viaţa în serviciul lui Dumnezeu; care, fiind astfel asemănări ale Mântuitorului lor, vor avea prin aranjament divin privilegiul să fie împreună-moştenitori în Împărăţia Milenară şi părtaşi naturii Sale divine. 1 Pet. 2:9, 10; Tit 2:14; Rom. 8:29.

(3) Reconcilierea, restabilirea deplină a unui pământ plin de fiinţe umane perfecte, fericite — toată omenirea găsită dornică de favoare divină în condiţiile divine: pe aceştia ((31)) Mijlocitorul îi va preda Tatălui, nu numai deplin restabiliţi, dar şi instruiţi în dreptate şi autocontrol şi plini de spiritul loialităţii faţă de Dumnezeu, spiritul sfinţeniei, şi stăpâniţi de roadele lui binecuvântate — blândeţe, răbdare, bunăvoinţă, evlavie — iubire. În această stare ei vor fi într-adevăr fără pată şi ireproşabili, precum şi în stare să reziste la orice încercare.

(4) Nimicirea tuturor celorlalţi din omenire, ca nevrednici de altă favoare — a celor care îngreunează pământul, a căror influenţă n-ar putea fi benefică pentru alţii şi a căror existenţă mai departe n-ar slăvi pe Creatorul lor.

Astfel, la încheierea Veacului Milenar, lumea va fi venit iarăşi pe deplin în favoare divină, pe deplin în unitate cu Dumnezeu, aşa cum omenirea a fost reprezentativ în armonie, în unitate cu Dumnezeu, în persoana lui Adam, înainte ca păcatul să fi intrat în lume: dar pe lângă aceasta, ei vor poseda o experienţă cât se poate de valoroasă, experienţa cu răul, deoarece prin aceasta vor fi învăţat o lecţie despre răutatea păcatului, şi despre înţelepciunea şi folosul dreptăţii şi a faptului că ea este de dorit. Mai mult, ei vor avea o creştere a cunoştinţei şi o exercitare mai largă a diferitelor talente şi capacităţi pe care le-a avut omul iniţial la creare, dar într-o stare nedezvoltată. Şi această lecţie va fi folositoare, nu numai omului, ci şi sfinţilor îngeri, care vor fi fost martorii unei ilustraţii a echilibrului Dreptăţii, Iubirii, Înţelepciunii şi Puterii divine într-o măsură în care altfel ei n-ar fi putut concepe că este posibil. Iar lecţia pe deplin învăţată de toţi, putem presupune, va rămânea pentru totdeauna, aplicabilă altor rase încă necreate, pe alte planete ale întinsului univers.

Şi care va fi centrul acelei istorii spuse de-a lungul eternităţii? Va fi istoria marii răscumpărări sfârşite la Calvar şi a ispăşirii bazate pe acea dare a preţului corespunzător, care a demonstrat că Iubirea şi Dreptatea lui Dumnezeu sunt cu exactitate egale.

Având în vedere marea importanţă a acestui subiect al Împăcării şi având în vedere faptul că acesta este atât de ((32)) imperfect înţeles de către poporul Domnului, şi de asemenea având în vedere faptul că erorile susţinute în legătură cu alte subiecte împiedică o vedere corectă asupra acestui subiect important, în discutarea lui în acest volum ne propunem să acoperim o sferă largă şi să întrebăm:

(1) În legătură cu Iehova, Autorul planului de Împăcare.

(2) În legătură cu Mijlocitorul, care a făcut sacrificiul pentru Împăcare şi prin care sunt aplicate omenirii decăzute toate prevederile îndurătoare ale acestuia.

(3) În legătură cu Spiritul sfânt, canalul sau mijlocul prin care îi sunt aduse omenirii binecuvântările reconcilierii cu Dumnezeu.

(4) În legătură cu omenirea, pentru a cărei folos a fost întocmit acest mare plan de Împăcare.

(5) În legătură cu răscumpărarea, centrul sau punctul axial al Împăcării.

Luând aceste subiecte în această ordine, despre care noi credem că este cea cuvenită şi logică, sperăm să găsim declaraţia divină cu privire la aceste diferite subiecte aşa de clară, aşa de puternică şi aşa de satisfăcătoare, încât să îndepărteze din minţile noastre mult din negura, taina şi concepţia greşită care au întunecat până acum acest subiect al Împăcării, de importanţă recunoscută. Dar pentru a obţine aceste rezultate de dorit nu trebuie să abordăm aceste subiecte împiedicaţi de crezurile sau părerile omeneşti. Trebuie să le abordăm neîmpiedicaţi de prejudecată, gata, dispuşi, ba chiar nerăbdători să fim învăţaţi de Dumnezeu; nerăbdători să ne dezvăţăm de orice am primit până acum numai prin propriile noastre presupuneri sau prin sugestiile altora, de orice nu este în armonie cu Cuvântul Domnului; nerăbdători de asemenea să avem tot sfatul lui Dumnezeu asupra fiecărui aspect al acestui subiect. Tuturor celor care astfel vin, care astfel caută, care astfel bat, marele Învăţător le deschide calea şi ei „vor fi învăţaţi de Domnul”. Isa. 54:13.