Acum vedem că Domnul nostru Isus a lăsat Gloria cerească pentru a putea realiza o operă de răscumpărare pentru Adam şi pentru rasa lui. Vedem că schimbarea Sa de la natura spirituală la cea umană s-a făcut cu scopul de a putea fi preţul Răscumpărării — un om perfect pentru un om perfect — Antilutron — un preţ corespunzător. Acum vedem că Isus S-a dat pe Sine ca preţ de Răscumpărare pentru toţi la consacrarea Sa la vârsta de 30 de ani, la Iordan. El a continuat în depunerea preţului de Răscumpărare, adică în depunerea vieţii Sale, care la timpul cuvenit va constitui preţul de Răscumpărare pentru Adam şi pentru rasa lui. El a sfârşit această lucrare de depunere a vieţii Sale, predând-o, sacrificând-o, permiţând să-I fie luată, când a strigat pe cruce: „S-a sfârşit!”. Nu se putea da nimic mai mult decât s-a dat — o Răscumpărare, un preţ corespunzător pentru Tatăl Adam. Dar acest preţ n-a fost plătit pentru achitarea datoriei lui Adam, altfel Adam şi întreaga rasă păcătoasă ar fi fost predată atunci şi acolo lui Isus. Preţul a fost doar pus în mâinile Dreptăţii Divine ca un depozit, în contul Celui care a murit, pentru ca El să-l poată aplica mai târziu în armonie cu Planul Divin. Domnul nostru Isus a fost înviat din morţi ca fiinţă spirituală de natură divină, ca răsplată a credincioşiei şi loialităţii faţă de Dumnezeu în predarea vieţii Sale pământeşti ca sacrificiu. „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus, şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume.”

Isus n-a putut folosi preţul de Răscumpărare cât a fost pe pământ. El n-a putut nici măcar să-Şi aducă ucenicii în relaţie de părtăşie cu Tatăl. Astfel El a declarat: „Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru”. De asemenea a declarat: „Dacă nu Mă duc Eu, Spiritul sfânt nu va veni”. La zece zile de la înălţarea Domnului, urmaşii Lui, fiind adunaţi în odaia de sus după îndrumarea Sa, au primit binecuvântarea Cincizecimii — dovada că fuseseră acceptaţi de Tatăl prin meritul sacrificiului lui Isus. Isus folosise ca atribuire meritul Răscumpărării pe care-l depusese în mâinile Tatălui, dar El n-a dat ucenicilor acest merit. Nu era pentru ei ca o posesiune, ci pentru lume — „o răscumpărare pentru toţi”. Toţi ucenicii lui Isus au renunţat la partea lor din binecuvântările Răscumpărării care vin pentru lume la a Doua Venire a Domnului nostru, pentru ca ei să poată avea parte cu Răscumpărătorul de o binecuvântare mai mare — onoare şi nemurire. Preţul de răscumpărare este intenţionat să aducă lui Adam şi rasei sale viaţa pământească, drepturile şi onorurile ((iii)) pământeşti pierdute prin Tatăl Adam, când prin neascultare el a devenit păcătos, pierderea afectând toată familia sa, întreaga omenire. Timpul pentru a da rezultatele Răscumpărării, adică Restabilirea lui Adam şi a rasei sale, este după a Doua Venire a Domnului nostru, când El Îşi va stabili Împărăţia, destinată însuşi scopului de a readuce rasa răzvrătită la deplină părtăşie cu Tatăl şi la viaţă veşnică — pe toţi câţi vor vrea.

Chemarea Bisericii nu este pentru a da încă un preţ de Răscumpărare, nici pentru a adăuga la cel pe care l-a dat Isus, deoarece al Său este suficient. Invitaţia Bisericii este să demonstreze că ei au acelaşi spirit, aceeaşi dispoziţie pe care a avut-o Isus, să facă voia Tatălui cu orice preţ — până la moarte; iar cei care demonstrează aceasta pot fi acceptaţi de Tatăl ca membri ai Preoţimii Împărăteşti, al cărei cap este Isus, ca clasa Miresei, Isus fiind gloriosul Mire ceresc. Se cere ca aceştia să se întoarcă la Dumnezeu sub un Legământ la fel cu cel pe care la făcut Isus: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă”. Ps. 50:5.

Numai când aceştia vor fi fost chemaţi, aleşi, găsiţi credincioşi şi glorificaţi, va veni timpul ca Cristos şi Clasa Mireasă să preia controlul lumii pentru ridicarea ei; şi numai atunci va fi potrivit ca Mântuitorul să transfere Dreptăţii divine meritul morţii Sale, pe care El l-a pus în mâinile Tatălui ca un depozit când a murit, prin cuvintele: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” — viaţa Mea şi toate drepturile ei. Când acest preţ de Răscumpărare va fi fost formal predat Dreptăţii la sfârşitul acestui Veac, acesta nu va mai fi un depozit la dispoziţia Mântuitorului, ci va fi dat în schimb pentru Adam şi pentru rasa lui, toţi fiind imediat transferaţi Fiului de către Tatăl, pentru ca Împărăţia Sa Milenară să poată începe şi toate familiile pământului să fie supuse Răscumpărătorului, pentru ca El să-i ridice din stările păcatului şi morţii la tot ce a fost pierdut în Adam — la tot ce a recâştigat Isus pentru om prin moartea Sa.

Dar membrii clasei Bisericii, în proces de alegere de aproape nouăsprezece secole, nu puteau fi sacrificii acceptabile pentru Dumnezeu cum a fost Răscumpărătorul lor Isus, deoarece numai El a fost sfânt, nevinovat, nepătat — noi suntem imperfecţi, păcătoşi, şi Dumnezeu nu acceptă sacrificii imperfecte, cu neajunsuri, păcătoase. Atunci ce se putea face ca să devenim sacrificii acceptabile şi să ni se permită să fim ((iv)) asociaţi cu Isus pe plan spiritual? Lucrul potrivit a fost făcut — Dreptatea Divină a acordat o atribuire a meritului lui Isus pentru toţi cei care vor intra în Legământ de Sacrificiu şi pentru care Isus va deveni Avocat sau Garant. Această atribuire a meritului sacrificiului Său Bisericii de către Isus ar putea fi asemănată cu o ipotecă, sau cu o datorie, asupra jertfei de Răscumpărare, care l-ar împiedica să fie aplicat lumii până când aplicarea lui pentru Biserică va fi terminată.

Legământul Bisericii este să-şi sacrifice toată viaţa şi drepturile pământeşti, ca să devină Creaturi Noi în Cristos şi comoştenitori cu El pe plan spiritual.

Pe baza acestei atribuiri a viitoarelor noastre binecuvântări ale Restabilirii şi a consacrării noastre personale Domnului, Răscumpărătorul nostru, acţionând ca Marele nostru Preot şi Avocat, ne-a adus în acea relaţie cu Planul Tatălui, care ne-a permis să primim conceperea Spiritului sfânt, să încetăm a mai fi din familia umană şi să devenim membri ai familiei spirituale, al cărei Cap este Isus. Toţi din Biserică, prin urmare, sunt participanţi cu Isus în lucrarea de sacrificiu de sine, prin aceea că noi ne oferim Domnului, iar El, ca Mare Preot al lui Dumnezeu, ne prezintă ca parte a propriului Său sacrificiu. Astfel noi „împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos”. Astfel suferim împreună cu El ca să putem domni împreună cu El. Numai când toţi concepuţii de spirit vor fi trecut în moarte, numai atunci meritul lui Cristos, pus ca un depozit în mâinile Dreptăţii când El a murit, şi ipotecat în interesul Bisericii, va fi eliberat din acea ipotecă şi va fi gata pentru aplicare deplină în cumpărarea lui Adam şi a rasei sale sub termenii Noului Legământ.

Dacă ar fi să scriem din nou acest volum, am face ici şi colo mici modificări de exprimare, în armonie cu ceea ce am prezentat aici. Rugăm pe cititorii noştri să reţină aceasta. Modificările nu sunt de aşa natură încât să ne permită să spunem că expresiile din carte sunt greşite — numai că ele nu sunt atât de complete şi clare cum puteau fi dacă am fi scris cartea acum.

Pentru unele comentarii la zi asupra Noului Legământ, rugăm pe noii cititori să remarce prefaţa autorului la Studii În Scripturi, Vol. VI.

Slujitorul vostru în Domnul,
Charles T. Russell
Brooklyn, N. Y.
1 octombrie 1916