MIJLOCITORUL ÎMPĂCĂRII FIUL ŞI DOMNUL LUI DAVID

Cum este fiul lui David — Genealogia lui Iosif prin Solomon — Genealogia Mariei prin Natan — Înjoseşte pe cei înălţaţi, înalţă pe cei înjosiţi — De unde este titlul lui Cristos ca domn al lui David — Cum a fost El atât rădăcina cât şi Vlăstarul lui David — Semnificaţia titlului Său, „Părintele veşniciei” — Cum a fost asigurat şi cum va fi aplicat — Cine sunt copiii lui Cristos — Biserica, „fraţii Săi” — Copiii Dumnezeului şi Tatălui Domnului nostru Isus Cristos

„Isus i-a întrebat: «Ce gândiţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?» «Al lui David», I-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: «Cum atunci David, în Duh [prin inspiraţie], îl numeşte Domn, zicând: «Domnul [Iehova] a zis Domnului [adon, stăpân, conducător] Meu»: «Stai la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale»? Deci, dacă David îl numeşte Domn [adon, stăpân], cum este El fiul lui?” Mat. 22:41-45.

AR TREBUI remarcat, înainte de toate, că discuţia despre această problemă nu se referă la preexistenţa Domnului nostru, ci numai la legătura Sa cu familia umană. El S-a înrudit cu familia umană, după cum am văzut, prin aceea că a luat natura noastră, prin mama Sa, Maria. Genealogia Mariei, aşa cum este urmărită de Luca, ne duce până la David, prin fiul său Natan (Luca 3:31*), pe când genealogia lui Iosif, aşa cum este dată de Matei, duce de asemenea până la David, prin fiul său Solomon (Mat. 1:6, 16). Fiindcă Iosif a acceptat pe Maria de soţie şi L-a adoptat pe Isus, fiul ei, ca şi cum ar fi fost propriul său fiu, această adoptare L-a îndreptăţit pe Isus să socotească genealogia lui Iosif; dar această urmărire înapoi până la familia lui David nu era ((130)) necesară, fiindcă, după cum am văzut, şi mama Sa se trăgea din David, printr-o altă spiţă.

*Iosif este numit aici „fiul lui Eli”, adică al tatălui Mariei, prin căsătorie, sau legal; sau, cum am spune noi, ginerele lui Eli. Prin naştere Iosif a fost fiul lui Iacov, cum se arată în Matei 1:16.

Să se observe însă că pretenţia Domnului nostru la tronul lui Israel nu se bazează pe legătura mamei Sale cu Iosif, după cum au sugerat unii. Dimpotrivă, dacă ar fi fost fiul lui Iosif, El ar fi fost exclus de la orice drepturi strămoşeşti la tronul lui David, pentru că, deşi succesorii lui David la împărăţie au venit prin spiţa fiului său Solomon şi nu prin spiţa fiului său Natan, totuşi unele scripturi arată clar că marele moştenitor al tronului lui David nu va veni prin spiţa familiei regale a lui Solomon. Dacă vom demonstra aceasta, vom avea o barieră eficientă în calea pretenţiilor ridicate de unii, că Domnul nostru trebuie să fi fost fiul lui Iosif, după cum a fost şi al Mariei. Să examinăm deci cu atenţie această chestiune.

Declaraţia divină, clar exprimată, a fost mai întâi că, fără echivoc şi indiscutabil, marele moştenitor al tronului lumii, marele Împărat al lui Israel, va trebui să vină din spiţa lui David. Apoi, de asemenea a fost declarat că el va trebui să vină din spiţa lui Solomon, din familia domnitoare, numai că pe baza anumitor condiţii. Dacă acele condiţii erau împlinite, El venea din acea spiţă; dacă acele condiţii nu erau împlinite, el venea dintr-o altă spiţă, dar în orice caz trebuia să vină prin spiţa lui David şi trebuia să fie atât fiul lui David, cât şi Domnul lui David.

Să observăm declaraţia scripturală:

„Domnul a jurat lui David în adevăr şi nu Se va întoarce de la ce a jurat: «Voi pune pe scaunul tău de domnie un rod din trupul tău. Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu şi mărturiile Mele pe care îi voi învăţa, atunci şi fiii lor vor sta în veci pe scaunul tău de domnie».” Ps. 132:11, 12.

„Dintre toţi fiii mei — căci Domnul mi-a dat mulţi fii — a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel. El mi-a zis: «Fiul tău Solomon Îmi va construi casa ... . Îi voi întări împărăţia pe ((131)) vecie, dacă va fi hotărât, ca astăzi, să împlinească poruncile şi rânduielile Mele.»” 1 Cron. 28:5-7.

„Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând înaintea Mea în adevăr, din toată inima lor şi din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel.” 1 Împ. 2:4.

Făgăduinţa Împărăţiei Mesianice din spiţa lui Solomon şi din spiţa urmaşilor săi după trup este astfel în mod clar şi specific condiţionată, legată de o anumită credincioşie faţă de Domnul; şi după toate regulile interpretării cuvintelor, implicaţia acestora este că necredincioşia faţă de Domnul în mod sigur va exclude pe urmaşii lui Solomon şi spiţa sa după trup de la tronul lui Israel, în privinţa Împărăţiei Mesianice. De aceea se ridică întrebarea: Oare Solomon şi urmaşii săi la tron „au luat seama la calea lor, umblând înaintea Mea [înaintea lui Dumnezeu] în adevăr, din toată inima lor şi din tot sufletul lor?” Dacă n-au luat seama, atunci le-a fost interzis să fie spiţa strămoşească a lui Mesia, după trup.

Pentru a cunoaşte răspunsul la această întrebare trebuie să mergem la Scripturi. Acolo găsim negreşit că Solomon şi spiţa sa regală n-au umblat după poruncile divine. Ca atare, ştim sigur că acea spiţă a fost tăiată şi abandonată de a fi spiţa mesianică, şi că aceasta trebuia să vină prin altă spiţă strămoşească, din David. Să ascultăm cuvântul Domnului:

„Şi tu, fiul meu Solomon, cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău şi slujeşte-I cu toată inima. ... Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine; dar, dacă-L vei părăsi, te va lepăda şi El pe vecie”. 1 Cron. 28:9.

„Şi Domnul S-a mâniat pe Solomon, pentru că îşi abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel. ... Şi Domnul ia zis lui Solomon: «Fiindcă ai făcut aşa, şi n-ai păzit legământul Meu şi rânduielile Mele pe care ţi le-am poruncit, voi rupe negreşit împărăţia de la tine. ... Numai, nu voi face lucrul acesta în timpul vieţii tale, din pricina tatălui tău David; ci din mâna fiului tău o voi rupe. Nu voi rupe însă toată ((132)) împărăţia; voi lăsa o seminţie fiului tău, din pricina slujitorului Meu David şi din pricina Ierusalimului, pe care lam ales».” 1 Împ. 11:9-13.

În armonie cu aceasta, relatarea este că cele zece seminţii au fost rupte din spiţa lui Solomon, imediat după moartea acestuia — zece seminţii neacceptând niciodată supunerea faţă de Roboam, fiul şi succesorul lui Solomon. Dar să ascultăm cuvântul Domnului cu privire la seminţia lui Iuda şi a tovarăşului ei Beniamin, care au rămas un timp loiali spiţei lui Solomon şi astfel s-au asociat după cum se vede cu Împărăţia antitipică promisă şi cu Mesia, marele Împărat. Ultimii trei împăraţi din spiţa lui Solomon care au stat pe tronul său au fost Ioiachim, fiul său Ioiachin (numit şi Ieconia şi Conia) şi Zedechia, fratele lui Ioiachim. Să observăm mărturia Cuvântului Domnului împotriva acestor oameni, şi asigurarea Sa că nici unul din urmaşii lor nu va mai sta pe tronul Împărăţiei Domnului — reală sau tipică. Citim:

„«Viu sunt Eu», zice Domnul, «chiar dacă Ieconia, fiul lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, ar fi un inel de pecetluit în mâna Mea cea dreaptă, te-aş scoate şi de acolo. ... Este un vas dispreţuit, sfărâmat, acest Ieconia? Este el un vas de care să nu ai plăcere? Pentru ce sunt aruncaţi, oare, el şi sămânţa lui, şi azvârliţi într-o ţară pe care n-o cunosc?» Ţară, ţară, ţară, ascultă glasul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul: «Scrieţi pe omul acesta ca lipsit de copii, ca un om căruia nu-i va merge bine toată viaţa lui; căci nici unul din urmaşii lui nu va prospera, aşezat pe scaunul de domnie al lui David şi domnind încă în Iuda»”. Ier. 22:24-30.

„De aceea, aşa vorbeşte Domnul despre Ioiachim, împăratul lui Iuda: «Nici unul din ai lui nu va sta pe scaunul de domnie al lui David».” Ier. 36:30.

Cu privire la Zedechia citim:

„Şi tu, nelegiuitule, gata să fii ucis, prinţ al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! Aşa vorbeşte Stăpânul Domnul: «La o parte cu diadema, jos coroana! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălţat, ((133)) şi ce este înălţat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos şi nu va mai fi până va veni Acela căruia se cuvine şi o voi da Lui”. Ezec. 21:25-27 [partea în cursive este după Biblia de la Bucureşti, 1988 — n. e.].

Aici este declarată răsturnarea completă a spiţei lui Solomon: aceasta a fost spiţa care fusese înălţată şi care de atunci încolo urma să fie plecată, în timp ce spiţa plecată sau obscură a lui Natan, care nu ridicase nici o pretenţie la tron, urma să fie înălţată la timpul cuvenit prin reprezentantul ei, Mesia, născut după trup din Maria.

Cine poate cere o mărturie mai clară decât aceasta, că Mesia nu putea fi aşteptat din spiţa lui Solomon — toate drepturile şi pretenţiile acelei spiţe, sub providenţele şi condiţiile divine, fiind pierdute prin răutate şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu? Astfel pretenţia că Domnul nostru trebuie să fi fost fiul lui Iosif şi că astfel Şi-a moştenit drepturile şi pretenţiile prin Iosif se dovedesc a fi complet false, căci nimeni din acea spiţă nu va sta vreodată pe tronul Domnului.

Această schimbare a împărăţiei de la spiţa lui Solomon la o altă spiţă a casei lui David este clar prezisă şi în alte scripturi, după cum citim: „«Iată, vin zile», zice Domnul, «când voi ridica lui David un Vlăstar drept. El va împărăţi, va prospera îsubsol — n. e.ş ... . În zilele Lui, Iuda va fi mântuit şi Israel va locui în siguranţă; şi iată Numele pe care iL vor da: Domnul, Dreptatea noastră!»” Ier. 23:5, 6.

Maria, mama lui Isus, pare să fi înţeles acest gând corect, sau a fost inspirată de Spiritul sfânt să vorbească profetic, atunci când a rostit remarcabila cântare de mulţumire citată de Luca (1:46-55): „El [Dumnezeu] ... a risipit pe cei mândri în gândurile inimii lor. A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară fără nimic”. Aici familia favorizată din spiţa lui Solomon este pusă în contrast cu familia mai umilă din spiţa lui Natan. Diadema şi coroana au fost luate de la Zedechia şi de ((134)) la linia lui Solomon, pentru a fi date Aceluia care are dreptul la ele — Vlăstarului drept din rădăcina lui David.

Am văzut cum Domnul nostru este vlăstarul sau sămânţa sau fiul lui David, şi spiţa prin care trebuie urmărită în mod corect genealogia Lui şi armonia deplină a Scripturilor cu aceasta: să vedem acum în ce privinţă a fost El Domnul lui David. Cum a putut fi Isus atât fiul cât şi Domnul lui David?

Noi răspundem că El nu este Domnul lui David pentru nimic din ceea ce a fost ca fiinţă spirituală înainte de a fi „devenit trup”şi de a fi locuit printre noi — după cum n-a fost nici Vlăstarul sau Fiul lui David în existenţa Sa preumană. Domnul nostru Isus a devenit Domnul sau superiorul lui David, precum şi „Domnul tuturor” (Fapt. 10:36) datorită marii lucrări pe care a îndeplinit-o ca Mijlocitor al Împăcării. „Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să stăpânească şi peste cei morţi şi peste cei vii.” Rom. 14:9.

Este adevărat, Logosul putea fi numit în mod potrivit un Domn, unul înălţat în autoritate, după cum este numit şi un Dumnezeu, un puternic sau influent.*

*Ne vom aminti că noi nu discutăm acum cuvântul „Iehova”, atât de des tradus „Domn” în Vechiul Testament. Noi discutăm alte cuvinte redate prin „Domn”, ca şi în textul citat mai sus. „Domnul [Iehova] a zis Domnului meu [adon — stăpânul meu]. Stai la dreapta Mea” etc.

La fel, Omul Isus Cristos, înainte de moartea Sa, putea fi numit în mod potrivit Domn, şi aşa I S-au adresat ucenicii, după cum citim: „Voi Mă numiţi «Învăţătorul şi Domnul» şi bine ziceţi, căci sunt” (Ioan 13:13). Ca sol special al Legământului, pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume ca s-o răscumpere, şi pe care Tatăl L-a cinstit în toate modurile, mărturisind, „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea” — era cât se poate de potrivit ca toţi care-I priveau slava, ca slava unui Singur Conceput al Tatălui, plin de har şi de adevăr, să-L respecte, să-L asculte, să I se supună şi să-L adore — săI aducă omagii — ca reprezentant al Tatălui. Însă, după cum indică apostolul în textul citat mai sus, a existat un sens special ((135)) şi deosebit în care Domnul nostru Isus a devenit Domn sau Stăpân prin moartea şi învierea Sa.

Acest sens special în care Cristos cel înviat a fost „Domnul tuturor”— Domn „peste cei morţi şi peste cei vii” — este în mod vital legat de marea Sa lucrare ca Mijlocitor al Împăcării. Chiar pentru acest scop El a devenit om. Omenirea, în starea ei decăzută, „vândută păcatului” prin neascultarea tatălui Adam, era neajutorată — sub stăpânirea Păcatului şi sub sentinţa morţii; şi eliberarea ei de aceste rele, în armonie cu legea divină, a cerut ca pedeapsa lui Adam venită asupra familiei lui să fie satisfăcută deplin. Se cerea ca rasa să fie cumpărată înapoi din păcat, şi Cristos a devenit cumpărătorul ei, proprietarul ei — „Domnul tuturor”. Tocmai pentru acest scop, El a lăsat slava condiţiei Sale preumane şi a devenit Omul Isus Cristos. Iar declaraţia scripturală este că El „Sa dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare” — preţ de cumpărare — pentru rasa condamnată în Adam. Astfel întreaga lume a fost „cumpărată cu un preţ”, „cu sângele scump [viaţa] al lui Hristos”.

Dar, deşi în virtutea faptului că El a cumpărat rasa, a devenit în ochii Dreptăţii proprietarul, stăpânul ei, „Domnul tuturor”, El n-a cumpărat rasa cu scopul de a o înrobi, ci chiar din contră, cu scopul de a elibera din păcat şi moarte pe toţi cei care vor accepta prin El darul îndurător al lui Dumnezeu. Şi însuşi scopul stabilirii Împărăţiei Mesianice este ca prin ea să-i poată fi acordate familiei umane drepturile şi privilegiile fiilor lui Dumnezeu — pierdute în Eden, răscumpărate, cumpărate cu un preţ la Calvar. Pentru a obţine acest drept de a elibera pe om, Răscumpărătorul nostru a devenit cumpărătorul, proprietarul, Domnul tuturor. Astfel, prin moartea Sa, Mesia a devenit Domnul lui David, pentru că David a fost un membru al rasei cumpărate cu sângele Său preţios.

„Rădăcina şi sămânţa lui David”

— Apoc. 22:16 —

Cam acelaşi gând este prezentat şi în aceste cuvinte ale Domnului nostru către Biserică. După trup, Domnul nostru ((136)) Isus a fost, prin mama Sa, fiul, vlăstarul, odrasla sau sămânţa lui David. În virtutea jertfirii vieţii Sale nepătate, El a devenit „rădăcina” lui David, precum şi Domnul lui; pentru că ideea sugerată de cuvântul „rădăcină” se deosebeşte cumva de cea dată în cuvântul „Domn”. „Rădăcina” lui David înseamnă originea, izvorul vieţii şi dezvoltării lui David.

Scripturile declară că David a fost o „tulpină a lui Isai”; tatăl său a fost deci rădăcina lui, potrivit naşterii naturale. Când şi cum a devenit Cristos rădăcina sau tatăl lui David? Răspundem: nu înainte de a „deveni trup” — când a devenit trup, ca omul Isus, El S-a înrudit cu rasa lui Adam prin mama Sa (Evr. 2:14-18). Şi în acea relaţie cu rasa şi cu David, El a fost „vlăstar”, nu „rădăcină”. Cum şi când a devenit El „rădăcina”? Răspundem: pe aceeaşi cale şi în acelaşi timp când a devenit şi Domnul lui David: calea a fost moartea Sa, prin care a cumpărat drepturile de viaţă ale lui Adam şi ale întregii sale rase, inclusiv ale lui David; timpul a fost la învierea Sa din morţi, Răscumpărătorul lui Adam, Răscumpărătorul rasei şi ca atare Răscumpărătorul lui David.

Prin urmare, Domnul lui David şi Rădăcina lui David n-a fost nici Logosul preuman, nici omul Isus Cristos, ci Mesia cel înviat. Când David în spirit (adică vorbind sub spiritul sau sub influenţa profetică) L-a numit pe Isus Domn, zicând: „Domnul [Iehova] a zis Domnului [Isus] meu: «Stai la dreapta Mea»” etc, referinţa nu era la Cel care Se sacrifica, „Omul Isus Hristos”, care nu-Şi sfârşise încă sacrificiul, ci la Isus cel biruitor, Domnul vieţii şi slavei, „Cel întâi-născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului” (Apoc. 1:5). Despre acesta Petru a spus: „Pe El Dumnezeu L-a înviat a treia zi ... . El ... este Domnul tuturor” (Fapt. 10:36, 40). Despre acesta declară şi Pavel că la a doua venire a Sa, El Se va arăta ca „Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul celor care stăpânesc”*. 1 Tim. 6:15.

*Vezi pag. 78

((137))

„Al doilea Adam”

Prima „rădăcină” sau primul tată al neamului omenesc, Adam, din cauza neascultării de Dumnezeu, nu şi-a putut naşte familia în propria sa asemănare, chipul lui Dumnezeu; el nu numai că n-a putut da urmaşilor săi viaţă veşnică, dar a şi pierdut pentru sine acest drept şi a atras asupra urmaşilor săi o moştenire, o ereditate de păcat, slăbiciune, degradare, moarte. Logosul a fost făcut trup, Omul Isus Cristos, pentru a fi al doilea Adam şi a lua locul primului Adam, pentru a putea reface lucrarea primului Adam şi ai da lui şi rasei lui (sau tuturor celor care o vor accepta pe baza condiţiilor divine) viaţă mai îmbelşugată, viaţa veşnică sub condiţiile ei favorabile, pierdută prin neascultare.

Este însă o mare greşeală din partea unora să presupună că „Omul Isus Hristos” a fost al doilea Adam. O, nu! După cum spune apostolul [1 Cor. 15:47 — trad. lit. nouă, 2001, subsol, n. e.]: „Al doilea om este Domnul din cer” — Domnul care va veni din cer, şi la a doua venire a Sa Îşi va lua funcţia şi datoriile de tată al rasei lui Adam, pe care a răscumpărato cu sângele Său preţios la Calvar. Cumpărarea rasei lui Adam de sub sentinţa Dreptăţii a fost necesară înainte de a fi posibil ca Domnul nostru Isus să fie Dătătorul de viaţă sau Tatăl rasei; şi numai această lucrare singură a fost realizată de Domnul nostru la prima venire a Sa. La a doua venire a Sa, El vine să ridice omenirea prin procese de restabilire şi să dea viaţă veşnică şi toate privilegiile şi binecuvântările pierdute prin primul Adam. Intervalul dintre prima şi a doua venire este destinat, conform programului Tatălui, alegerii din lumea răscumpărată a unei clase ale cărei calităţi au fost predestinate — toţi să fie „asemenea chipului Fiului Său” (Rom. 8:29). Această clasă are diferite nume: preoţi subordonaţi ai preoţiei Împărăteşti, corpul sau Biserica lui Cristos, Mireasa lui Cristos, soţia Mielului şi moştenitori împreună cu El în toate onorurile, binecuvântările şi serviciul Împărăţiei Sale.

((138))

Aşadar, lucrarea viitorului, lucrarea din Veacul Milenar, marele obiectiv al domniei lui Mesia, este exprimată prin cuvântul regenerare. Lumea a fost generată odată prin tatăl Adam, dar n-a reuşit să obţină viaţă; a fost generată doar pentru păcat şi pentru sentinţa lui, moartea. Dar noul Tată al rasei, al doilea Adam, propune o regenerare generală. Timpul acestei regenerări, când va fi disponibil pentru lume, este clar indicat prin cuvintele Domnului nostru către ucenicii Săi, şi anume Veacul Milenar. El a spus: „La reînnoirea [regenerarea — trad. reviz., subsol, n. e.] tuturor lucrurilor, voi, care Maţi urmat, veţi sta şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” etc. Faptul că Biserica aleasă în acest Veac al Evangheliei trece printro regenerare, este recunoscut în mod general de către toţi cei care studiază Biblia, dar mulţi au trecut cu vederea faptul că există în plan o altă regenerare, separată, şi ea a fost pregătită pentru omenirea întreagă; nu înseamnă că toţi vor ajunge la regenerarea deplină, ci toţi vor avea ocazia, care, dacă va fi corect folosită, va duce la regenerarea deplină, completă.

În legătură cu aceasta, este bine să observăm mai amănunţit marea deosebire dintre regenerarea Bisericii şi regenerarea lumii: în cazul Bisericii, mulţi sunt chemaţi la regenerarea oferită în timpul Veacului Evanghelic şi puţini sunt aleşi — puţini ajung la deplina regenerare la care sunt invitaţi — şi anume, să devină noi creaturi în Cristos Isus, părtaşi naturii divine. Regenerarea pregătită pentru lume, după cum am văzut deja, nu este la o natură nouă, ci la restaurarea sau restabilirea naturii umane în perfecţiunea ei.

Şi aşa este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu [o fiinţă de carne]; cel din urmă Adam un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este natural; ce este duhovnicesc vine pe urmă” (1 Cor. 15:45-47). Întradevăr, Domnul nostru Isus în zilele vieţii Sale pământeşti S-a identificat cu întâiul Adam şi cu rasa lui, prin sămânţa lui Avraam (Evr. 2:16), şi „a fost făcut pentru puţin timp mai prejos decât îngerii ... din pricina morţii pe care a suferit-o, pentru ca, prin harul lui ((139)) Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi”. Dar după ce a îndeplinit acel obiectiv, El a fost înviat din morţi părtaş naturii divine, cumpărătorul familiei umane, dar fără să mai facă parte din ea — fără să mai fie „din pământ, făcut din ţărână”, ci Domnul ceresc — al doilea Adam, un duh dătător de viaţă.

Primul Adam a fost „rădăcina” originară din care a ieşit întreaga familie umană, şi deci, Domnul nostru Isus în trup, fiul Mariei, fiul lui David, fiul lui Avraam, a fost în acelaşi sens un vlăstar sau o mlădiţă din Adam (dar înzestrat, după cum am văzut, cu o viaţă de sus neştirbită, care L-a ţinut totuşi despărţit de păcătoşi). Sacrificiul de Sine ca om (în ascultare de planul Tatălui) nu numai I-a asigurat înălţarea la natura divină, ci şi a cumpărat pentru El toată rasa lui Adam şi dreptul lui Adam ca tată sau „rădăcină” a rasei. Astfel, prin cumpărarea locului şi a drepturilor lui Adam, Domnul nostru este al doilea Adam. După cum El Şia dat viaţa umană pentru viaţa lui Adam, tot aşa Şi-a sacrificat şi posibilităţile producerii pe cale naturală a unei rase în locul copiilor lui Adam — pentru ca la timpul cuvenit să poată accepta pe „oricine va vrea” din familia lui Adam ca propriii Săi copii, regenerândui, dându-le viaţă veşnică pe condiţii rezonabile. Nemaifiind un „vlăstar” din rădăcina lui Isai şi a lui David, Domnul nostru este o rădăcină nouă, pregătită să dea viaţă nouă şi întreţinere omenirii — lui Adam, lui Avraam, lui David şi fiecărui membru sau vlăstar al familiei umane ruinate de păcat, care le vor accepta în condiţiile „Legământului prin jurământ”.

Cum este prima lucrare a Domnului pentru Biserica Sa din acest veac, aşa va fi şi lucrarea Sa pentru toată omenirea care o vor accepta în timpul Veacului Milenar. Prima Sa lucrare pentru Biserica Sa acum este îndreptăţirea la viaţă (viaţă umană) în armonie cu Dumnezeu, în părtăşie cu Dumnezeu; aceeaşi de care S-a bucurat omul perfect Isus, înainte de consacrarea Sa spre moarte la botez; şi aceeaşi de care sa bucurat omul perfect Adam înainte de încălcarea sa — cu deosebirea că perfecţiunea lor a fost reală, în timp ce a noastră este o perfecţiune a vieţii socotită. (De aceea avem declaraţia că noi suntem „îndreptăţiţi — prin credinţă”.)

((140))

Domnul nostru Se reprezintă pe Sine şi Biserica Sa ca o viţă de vie; şi aceasta ne dă o ilustraţie bună a subiectului mlădiţei şi rădăcinii. Adam şi rasa lui au fost viţa şi mlădiţele originare, atacate de virusul păcatului, producând roadă rea şi moarte. Domnul nostru Isus a devenit o mlădiţă nouă şi a fost altoit în viţa adamică şi a produs roadă diferită. O caracteristică a viţei este că mlădiţele ei pot fi îngropate şi devin rădăcini. Astfel Domnul nostru, mlădiţa altoită în tulpina adamică, a fost îngropat, a încetat a mai fi mlădiţă şi a devenit rădăcină. În decursul acestui veac, membrii Bisericii Sale sunt „mlădiţe” în El, şi în mod asemănător au „ca rod sfinţirea” (Rom. 6:22), viaţa nouă fiind trasă din El. Însă tuturor mlădiţelor din acest veac li se cere nu numai „să aducă multă roadă” ca mlădiţe, aşa cum a adus El, ci, de asemenea ca El, să fie în cele din urmă îngropate şi să devină cu El părţi din rădăcina care pe parcursul Veacului Milenar va întări şi va susţine rasa umană regenerată.

Rădăcina căzută, Adam (cu prima Evă, ajutorul lui), a dat naştere familiei umane în robia păcatului şi a morţii; al doilea Adam, Cristos (cu Mireasa şi ajutorul Lui), cumpărând drepturile celui dintâi, precum şi pe el şi rasa lui, vor fi pregătiţi să regenereze pe toţi cei doritori şi ascultători. Aceasta se numeşte „restabilire” (Fapt. 3:19-23) — a reda celor vrednici privilegiile şi binecuvântările pământeşti pierdute în primul Adam, pentru ca, în calitate de viţă a Domnului, omenirea restabilită să poată aduce multă roadă spre lauda lui Dumnezeu. Dar să se observe că acest privilegiu de a deveni „rădăcină” este limitat la Cristos Cap şi corp, „aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului” „şi credinţa adevărului” în decursul acestui Veac al Evangheliei (1 Pet. 1:2). David şi alţi vrednici din trecut (care au murit înainte ca „mlădiţa” să fie îngropată şi să devină „rădăcină”) nu pot deveni niciodată părţi din rădăcină; şi nu vor putea nici credincioşii din Veacul Milenar. Toţi însă vor fi satisfăcuţi când vor ajunge la asemănarea Lui, fie la cea cerească, fie la cea pământească. Omenirea va avea privilegiul să ajungă în ((141)) asemănarea omului perfect Isus Cristos, „mlădiţa” sfântă, în timp ce Biserica, „mireasa” Lui, „trupul” Lui, preoţii Săi subordonaţi credincioşi, care acum împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Cristos şi sunt „identificaţi cu El printr-o asemănare cu moartea Lui”, vor purta chipul Său ceresc. 1 Cor. 15:48, 49; Evr. 11:39, 40.

„Părintele veşniciei”

„Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii».” Isa. 9:6.

Am observat deja caracterul potrivit al titlului „Dumnezeu puternic”, aşa cum se aplică la Domnul nostru Isus; şi puţini vor contesta că El este într-adevăr Cel Minunat din toată familia Tatălui ceresc; nimeni nu va contesta că El este un mare Sfătuitor sau Învăţător; sau că, deşi Împărăţia Lui trebuie să fie introdusă printr-un timp de strâmtorare şi tulburare legat de moartea instituţiilor rele prezente, totuşi Domnul nostru este Prinţul păcii — care va stabili o pace sigură şi durabilă, pe singura bază corectă — dreptatea — conformitatea cu caracterul şi planul divin. Acum ajungem la examinarea titlului „Părintele veşniciei”, şi-l găsim tot atât de potrivit şi de semnificativ ca şi celelalte.

Acest titlu nu contrazice, cum au presupus unii, mulţimea scripturilor care spun că Iehova este Părintele veşniciei — „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”, după cum exprimă Petru (1 Pet. 1:3). Dimpotrivă, Scripturile arată clar un anumit sens în care I se va aplica acest titlu Domnului nostru la a doua venire a Sa — că El va fi Părintele rasei umane regenerate în timpul Mileniului. Într-adevăr, acest titlu este numai echivalentul celor pe care tocmai le-am analizat — „Domnul” cel nou al lui David şi al omenirii, „Rădăcina” cea nouă, al doilea Adam, înseamnă numai Părintele veşniciei — Părintele care dă viaţă veşnică.

Deoarece Domnul nostru a cumpărat omenirea cu preţul vieţii Sale, şi deoarece în virtutea acelei cumpărări a devenit Domnul ei, Restauratorul ei, Dătătorul ei de viaţă, şi deoarece chiar înţelesul de bază al cuvântului tată este dătător de ((142)) viaţă, Domnul nostru nu putea lua un nume sau un titlu mai potrivit decât „Părintele veşniciei” spre a reprezenta relaţia Sa cu lumea, acum pe punctul de a fi regenerată — născută din nou dintre morţi prin restabilire, prin procesele învierii. Viaţa lumii va veni direct de la Domnul Isus, care, după cum vom vedea imediat, prin aranjament divin a cumpărat-o şi a plătit Dreptăţii preţul întreg pentru ea. Totuşi, după terminarea procesului de restabilire, lumea restabilită va recunoaşte pe Iehova ca marele izvor originar al vieţii şi al binecuvântării, Autorul marelui plan de mântuire executat de Domnul nostru Isus — Marele Tată şi Domn suveran al tuturor. 1 Cor. 15:24-28; 3:23; Mat. 19:28.

În deplin acord cu ceea ce tocmai am văzut sunt şi cuvintele profetice care de secole au nedumerit pe cei înţelepţi şi pe cei neînţelepţi, pe savanţi şi pe comentatori, precum şi pe învăţăcei, şi anume:

Fiii tăi vor lua locul părinţilor tăi; Îi vei pune prinţi în toată ţara

— Ps. 45:16 —

Patriarhii şi profeţii, şi în special cei care erau din linia genealogică prin care a venit Domnul nostru, prin mama Sa Maria, au fost timp îndelungat onoraţi cu numele de „părinţi”, strămoşii lui Mesia, întocmai cum textele de mai sus spun că David este „rădăcina” din care va ieşi Mesia, Vlăstarul cel drept, şi că Mesia va fi fiul lui David. Dar toate acestea se vor schimba când Biserica, corpul lui Cristos, va fi completată şi unită cu Isus Capul în slavă şi, ca Părintele veşniciei pentru omenire va începe regenerarea lumii. Cei care înainte au fost „părinţii”, vor fi atunci copiii. Avraam, Isaac, Iacov, David — nici unul dintre aceştia n-au avut viaţă, în sensul adevărat al cuvântului; toţi aceştia au fost membri ai rasei condamnate la moarte. Şi când Isus a intrat în neamul nostru omenesc şi Sa identificat cu sămânţa lui Avraam şi a lui David, şi a împlinit lucrarea de răscumpărare, aceasta s-a aplicat nu numai la lume în general, ci şi la ei, la părinţii Săi după trup. El ia ((143)) cumpărat pe toţi, şi nimeni nu poate obţine viaţă (deplină, perfectă, veşnică) decât prin El. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă de Fiul nu va vedea viaţa” (Ioan 3:36). De aceea, Avraam, Isaac, Iacov, David şi toţi profeţii şi tot restul lumii, trebuie să primească viaţă viitoare şi veşnică de la Cristos, sau altfel deloc; şi în afara Lui este numai condamnare. Prin urmare, este adevărat că atunci când la timpul cuvenit al lui Dumnezeu ei vor fi treziţi din moarte, aceasta se va face prin marele Dătător de viaţă, Isus, care astfel va fi Părintele sau Dătătorul lor de viaţă.

În legătură cu aceasta este bine să observăm de asemenea că Scripturile ni-L arată clar pe Tatăl ceresc ca fiind Acela care face conceperea în regenerarea Bisericii, Mireasa lui Cristos. Ca dovadă la aceasta, să observăm declaraţiile scripturale asupra acestui subiect. Apostolul Petru spune: „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos ... nea născut îconceputş din nou” (1 Pet. 1:3). Apostolul Ioan de asemenea spune că noi suntem „născuţi îconcepuţiş din Dumnezeu” (1 Ioan 5:18). Apostolul Pavel spune de asemenea: „Pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl” (1 Cor. 8:6). El a trimis spiritul Său în inimile noastre, prin care putem striga către El: „Ava, Tată!” (Rom. 8:15). Domnul nostru Isus a mărturisit acelaşi lucru, zicând după învierea Sa: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Evanghelia lui Ioan dă aceeaşi mărturie zicând: „Tuturor celor ce L-au primit ... le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu”, şi declară despre aceştia că „au fost născuţi îconcepuţiş nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12, 13). Apostolul Iacov spune despre Tatăl luminilor că, „Potrivit voii Sale, El ne-a născut îconceputş prin Cuvântul adevărului, să fim ca cele dintâi roade ale creaturilor Sale”. Iac. 1:18.

Într-adevăr, tot ce este în legătură cu Biserica arată că credincioşii din acest veac al Evangheliei nu sunt copiii lui Cristos, ci sunt copiii Tatălui Său, concepuţi de spiritul Tatălui şi la natura Tatălui, şi sunt intenţionaţi a fi ((144)) „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Rom. 8:17.

Relaţia noastră cu Domnul nostru Isus, dimpotrivă, este în mod specific şi repetat arătată a fi aceea de fraţi, şi nu de fii. Vorbind despre Biserică apostolul spune: „El nu Se ruşinează săi numească «fraţi»”, după cum a fost declarat profetic: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei, Îţi voi cânta laudele în mijlocul adunării”; apoi: „Iată-Mă, Eu şi copiii [lui Dumnezeu] pe care Mi ia dat Dumnezeu”. Aceştia sunt acei „mulţi fii” pe care Tatăl îi aduce la slavă, sub conducerea Căpeteniei Mântuirii lor, Isus Cristos, iar în legătură cu această Biserică este iarăşi declarat că Domnul nostru Isus la învierea Sa a fost „întâiul-născut dintre mai mulţi fraţi”. Evr. 2:10-13; Rom. 8:29.

Această mare lucrare de acordare a vieţii pentru lume în general este amânată până când Corpul Dătătorului de viaţă va fi fost complet, până când „fraţii”, împreună cu Domnul şi Răscumpărătorul lor, vor fi primiţi ca fii ai slavei şi vor intra în lucrarea restabilirii. Chiar şi în cazul acelora din lume (vrednicii din vechime), a căror credinţă şi loialitate faţă de voinţa divină au fost deja încercate şi aprobate, nu poate fi vorba de acordarea vieţii până când corpul marelui Moise antitipic (Biserica) va fi fost complet (Fapt. 3:22, 23), după cum este scris: „ca să nu ajungă ei la desăvârşire” — nu vor moşteni lucrurile bune pământeşti promise lor — „fără noi” [biruitorii din Veacul Evanghelic, Corpul Unsului]”. Evr. 11:39, 40.

Din acest punct de vedere al răscumpărării care este în Cristos Isus, şi în vederea autorităţii sau stăpânirii pământului pierdută prin Adam şi astfel răscumpărată prin Cristos, cumpărată cu sângele Său preţios, vedem dreptul lui Cristos la funcţia de Dătător de viaţă şi Părinte pentru toţi din rasa lui Adam care vor accepta binecuvântările restabilirii în condiţiile Noului Legământ, şi numai din acest punct de vedere putem vedea cum Domnul nostru Isus a putut fi atât Rădăcina cât şi Vlăstarul lui David, atât fiul lui David cât şi Tatăl lui David, Domnul lui David.

((145))

În legătură cu aceasta ar fi potrivit să întrebăm: cum se face că Biserica din acest Veac al Evangheliei, care este parte din lume, „copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efes. 2:3) şi care au nevoie ca şi alţii să primească iertarea păcatelor prin meritul marii ispăşiri, este, în vreun sens just, separată şi distinctă de lume, aşa încât membrii ei trebuie să fie numiţi „copii ai lui Dumnezeu”, în timp ce acei din lume trebuie să fie numiţi copii ai Dătătorului de viaţă, ai Cristosului?

Deosebirea stă în faptul că Domnul Isus nu numai a cumpărat drepturile lumii la viaţă umană, dar şi va restabili acea viaţă cumpărată celor ascultători din omenire, prin procesele treptate din Veacul Milenar. Biserica, dimpotrivă, nu primeşte restabilirea vieţii umane pe care Domnul ei a cumpărato pentru ea. Restabilirea vieţii le este numai socotită credincioşilor din acest Veac al Evangheliei, prin aceea că ei sunt îndreptăţiţi (sau făcuţi perfecţi, restabiliţi ca fiinţe umane) prin credinţă — nu în realitate. Iar această perfecţiune umană socotită prin credinţă este pentru un scop specific: şi anume, ca aceştia să sacrifice în serviciul divin viaţa umană socotită sau atribuită, cu drepturile şi privilegiile ei, şi de aceea să primească în schimbul ei speranţa de a fi părtaşi naturii divine.

Viaţa pământească şi binecuvântările pământeşti au fost pierdute prin Adam, şi acestea, nu altele, au fost răscumpărate pentru oameni de către Domnul nostru, şi pe acestea, nu pe altele, El le va acorda în cele din urmă pe parcursul timpurilor restabilirii. Dar mai întâi Biserica, corpul, Mireasa lui Cristos, este chemată din omenire, o clasă în mod special „aleasă”, chemată la o „chemare cerească”, o „chemare de sus” — pentru a fi moştenitoare împreună cu Isus Cristos, Domnul şi Răscumpărătorul ei. După cum Isus Şi-a oferit sacrificiul Său perfect, „Omul Isus Hristos”, şi a fost răsplătit cu natura divină, tot aşa credincioşilor din acest Veac al Evangheliei li se permite să-şi ofere fiinţele lor imperfecte (îndreptăţite sau socotite perfecte prin meritul sângelui preţios al lui Isus) pe altarul lui Dumnezeu; şi făcând astfel, sunt concepuţi de spirit pentru a fi „creaţii noi”, „fiii Celui-Prea-Înalt”, acceptaţi ca fraţi ai lui ((146)) Cristos — membrii „preoţimii împărăteşti” a cărei Mare Preot este El.

Aceştia sunt atraşi de Tatăl, nu de Fiul, cum va fi cazul cu lumea în timpul Mileniului. (Compară Ioan 6:44 şi 12:32.) Cei pe care Tatăl îi atrage spre Cristos, El, ca frate mai mare, îi primeşte ca „fraţi” şi-i ajută să umble pe urmele Sale pe calea îngustă a jertfirii de sine, chiar până la moarte. Astfel ei pot deveni morţi cu El şi pot fi socotiţi ca jertfitori împreună cu El, şi astfel pot fi socotiţi şi vrednici să fie moştenitori împreună cu El în Împărăţie şi în lucrarea care va binecuvânta lumea şi va da viaţă veşnică tuturor celor care vor vrea s-o primească. Aceştia, ni se spune clar, trebuie să „împlinească ce lipseşte necazurilor lui Hristos” — să „rabde” cu El, ca să poată „şi împărăţi împreună cu El” (Col. 1:24; 2 Tim. 2:12). Astfel poziţia Bisericii este în mod special diferită de cea a lumii în general, întocmai cum şi chemarea ei este o chemare de sus, o chemare cerească, şi întocmai cum şi răsplata ei va fi natura divină. 2 Pet. 1:4.

Aceasta este marea „taină” sau secret despre care apostolul Pavel spune că este cheia fără de care este cu neputinţă a înţelege făgăduinţele şi profeţiile din Cuvântul divin (Col. 1:26). Tatăl ceresc a plănuit în Sine Însuşi crearea rasei umane, cu puţin mai prejos decât îngerii, din pământ, făcută din ţărână, şi adaptată pentru pământ în starea lui paradisiacă; dar El a cunoscut mai dinainte şi rezultatul căderii şi ocazia ca prin aceasta să se manifeste justiţia divină, iubirea divină, înţelepciunea divină şi puterea divină. După cum El a rânduit mai dinainte ca Singurului Său Fiu Conceput, Logosului, să I se dea ocazia de aşi dovedi credincioşia faţă de Tatăl şi faţă de principiile dreptăţii, devenind Răscumpărătorul omului şi astfel moştenitorul tuturor bogăţiilor harului divin şi mai mare peste toţi, alături de Tatăl, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate, tot aşa El a prevăzut în plan şi ca înainte de ridicarea generală a omenirii de către Răscumpărătorul ei, El să facă o alegere, după caracter şi după credincioşie, a unei „turme ((147)) mici”, ca să fie moştenitori împreună cu Singurul Său Conceput şi asociaţii Lui în Împărăţie, mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri, şi mai presus de orice nume care se poate numi.

Potrivit cu aceasta, apostolul spune: Noi suntem „aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului” (1 Pet. 1:2). Apostolul Pavel întăreşte această idee zicând: „Pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi”. Apoi El a dorit ca ochii înţelegerii noastre să fie luminaţi, ca să „cunoaştem care este nădejdea chemării Lui, care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale”. El declară că această îndurare faţă de noi a venit fără ca noi să fi făcut ceva pentru a o merita; Dumnezeu, „măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos ... El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să stăm împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. ... Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune”. Efes. 1:17-19; 2:4-10.

((148))

Nu căutăm, Doamne, limbi de foc,
Ori ajutorul mistic al virtuţilor de vindecare;
Dorim însă putere să vestim Evanghelia Ta,
Balsamul pentru rănile pe care păcatul le face.

Suflă peste noi, strălucirea-Ţi revarsă,
Pe toate minunile din a Ta carte,
Unde-i ascunsă comoara cerească,
Care ne-a fericit tinereţea şi viaţa ne-ndreaptă.

Dă-ne pricepere să urmărim tot ce e sfânt,
Cu glas iubitor şi limbă plină de-avânt,
Ca şi atunci când la ale Tale cuvinte de har,
Te-nconjurau mulţimile adunate în extaz.

Dă-ne credinţa care păşeşte-n adânc de furtună,
Dacă doar vocea Ta îi spune să vină;
Şi zelul care munţii cei abrupţi înfruntă
Să caute pe cel rătăcit şi acasă să-l aducă.

Dă-ne putere, binecuvântat Mântuitor, în a Ta putere;
Luminează-ne inima, şi noi,
Transformaţi în chipul Tău de lumină vie,
Vom învăţa, vom iubi şi vom trăi asemenea Ţie.