PRINTRE numeroasele titluri aplicate Domnului nostru şi unul din cele mai des folosite de El este acela de „Fiul Omului”. Unii au fost înclinaţi să considere aceasta ca o concesie din partea Domnului nostru că El a fost un fiu al lui Iosif; dar acest lucru este cu totul greşit: El n-a recunoscut niciodată pe Iosif ca tatăl Său. Dimpotrivă, vom observa că acest titlu pe care Şi-l aplică este folosit nu numai în privinţa vieţii Sale pământeşti, ci şi în privinţa condiţiei şi gloriei Sale din prezent. Şi unii au mers de la faptul acesta la cealaltă extremă, pretinzând că acest titlu arată că Domnul nostru este acum un om în cer, că El încă Îşi păstrează natura umană. Aceasta, după cum ne vom strădui să arătăm, este o idee cu totul fără temei, o înţelegere greşită a titlului „Fiul Omului”. Dar între timp să observăm că o astfel de gândire este cu totul contrară întregului sens al învăţăturii scripturale. Declaraţia scripturală este foarte clară, că înjosirea Domnului nostru la natura umană n-a fost pentru totdeauna, ci numai ca să efectueze răscumpărarea omului, plătind pedeapsa omului, şi să-Şi dovedească prin aceasta propria fidelitate faţă de Tatăl, datorită acesteia fiind imediat mult înălţat, nu numai la gloria pe care o avusese cu Tatăl înainte de a fi lumea, ci la o glorie mult mai înaltă, mai presus de îngeri, stăpâniri şi puteri — la natura divină şi la dreapta, la locul de favoare al Măririi din înălţime.

((150))

Să notăm cu atenţie câteva locuri unde Domnul nostru foloseşte acest titlu:

„Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi”, în secerişul acestui Veac al Evangheliei. Mat. 13:41.

„Aşa va fi şi la prezenţa Fiului Omului”, în seceriş, sfârşitul acestui veac. Mat. 24:27, 37.

„Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri.” Mat. 25:31.

„Se va ruşina şi Fiul Omului, când va veni în slava Tatălui Său.” Marcu 8:38.

„Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?” Ioan 6:62.

„Afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului.” Ioan 3:13.*

*„Care este în cer” nu se află în cele mai vechi manuscrise.

Aceste scripturi Îl identifică pe „Fiul Omului” cu Domnul slavei şi cu Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine, şi cu Logosul preuman, care a venit jos din cer şi a devenit trup. Şi evident că evreii nu gândeau că titlul „Fiul Omului” însemna fiul lui Iosif, sau, în sensul obişnuit, fiul unui om care să primească viaţa de la un tată uman: acest lucru este arătat prin faptul că ei au întrebat, zicând: „Noi am auzit din lege că Hristosul rămâne veşnic; cum dar zici Tu că Fiul Omului trebuie să fie înălţat? Cine este acest Fiu al Omului?” (Ioan 12:34). Evident că evreii identificau în expresia „Fiul Omului” pe Mesia cel aşteptat, fără îndoială bazându-şi speranţele în mare măsură pe declaraţia lui Daniel (7:13): „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Bătrân de Zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi împărăţie, pentru ca toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi distrusă”. Domnul nostru S-a identificat pe Sine ((151)) cu această descriere în Revelaţia Sa (Apoc. 14:14), unde Se reprezintă ca Unul „care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită” — Secerătorul din secerişul Veacului Evanghelic.

Cu toate acestea, chiar dacă suntem asiguraţi că acest titlu nu se referă în nici un sens la fiul lui Iosif, şi chiar dacă este hotărâtoare dovada că natura umană, luată pentru acel scop, a fost sacrificată pentru totdeauna, şi că acum El este o fiinţă spirituală dătătoare de viaţă, de cel mai înalt ordin (Evr. 2:9, 16; 1 Pet. 3:18; Ioan 6:51; Fil 2:9), se ridică totuşi întrebarea: de ce a ales Domnul nostru un astfel de nume, un astfel de titlu? Nu avem oare motive să presupunem că trebuie să fi fost un motiv special ca să-l aleagă, altfel n-ar fi folosit acest anume titlu, deoarece fiecare titlu al Domnului nostru are o semnificaţie specială, când este înţeles?

Există un motiv foarte important pentru folosirea acestui titlu. Este un titlu de mare cinste, datorită unei necontenite aduceri aminte a marii Sale Biruinţe — a ascultării Sale credincioase, smerite, de aranjamentele Tatălui ceresc, chiar până la moarte, şi încă moarte de cruce, prin care El Şi-a asigurat dreptul la toată cinstea şi slava, demnitatea şi puterea, prezente şi viitoare, şi la natura divină. Prin acest titlu, „Fiul Omului”, atât îngerilor cât şi oamenilor li se arată în mod direct marea manifestare a smereniei din partea Singurului Conceput al Tatălui şi principiul fundamental al guvernării divine: cel care se înalţă va fi înjosit, iar cel care se smereşte va fi înălţat. Astfel că de fiecare dată când este folosit acest nume, el are de dat multe instrucţiuni valoroase tuturor celor care vor fi învăţaţi de Dumnezeu şi care sunt doritori să-L cinstească şi să facă ceea ce este bineplăcut în ochii Lui.

În acelaşi sens în care Domnul nostru a devenit „Sămânţa lui David” şi „sămânţa lui Avraam, Isaac şi Iacov”, El a fost şi sămânţa lui Adam, prin mama Eva — totuşi, după cum am văzut, „fără pată, despărţit de păcătoşi”. „Sămânţa femeii” este arătată a fi potrivnica seminţei şarpelui, totuşi n-avem ((152)) nici o aluzie că Eva ar fi avut vreo sămânţă aparte de soţul ei, Adam. Şi în sensul în care este potrivit să ne gândim şi să vorbim despre Domnul nostru că este sămânţa lui David, în acelaşi sens este potrivit să ne gândim şi că El este sămânţa lui Adam, prin Eva. Şi aceasta, credem noi, este ideea care stă la baza acestui titlu — „Fiul Omului”.

Adam, în calitate de cap al rasei şi dătătorul ei de viaţă stabilit, n-a putut da urmaşilor săi viaţă durabilă din cauza neascultării sale; totuşi, făgăduinţa divină aştepta mai departe timpul când Mesia, identificat cu rasa lui Adam, să răscumpere pe Adam şi pe toţi urmaşii săi. Adam a fost omul prin excelenţă, prin aceea că el a fost capul rasei oamenilor şi în el stătea dreptul la pământ şi la stăpânirea lui. Să remarcăm referirea profetică la Adam: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor”. Ps. 8:4-8.

Acest drept pământesc, această domnie, stăpânire, a căzut în dezordine, a fost pierdută prin cădere, dar a fost parte integrantă din ceea ce a fost răscumpărat prin marea jertfă pentru păcat. După cum este scris profetic despre Domnul nostru : „Iar la tine, turn al turmei ... la tine va veni şi la tine va ajunge prima stăpânire” (Mica 4:8). Astfel vedem că speranţa lumii, sub aranjamentul divin, se baza pe venirea unui mare fiu şi moştenitor al lui Adam, a unui mare fiu al lui Avraam, a unui mare fiu al lui David, a unui mare fiu al Mariei. Aceasta nu însemna că viaţa acestui fiu va veni prin Adam sau prin Avraam sau prin David sau prin Maria. După cum am văzut deja, potrivit aranjamentului divin, un ginere este socotit ca membru al familiei, care poate răscumpăra sau prelua o proprietate pierdută. În cazul Domnului nostru, am văzut în mod clar că viaţa Sa n-a venit din părinţi pământeşti, ci numai organismul Său fizic — că viaţa a ((153)) provenit şi a ieşit de la Dumnezeu Tatăl, şi că la început El a fost cunoscut ca Logosul.

Şi cu cât investigăm mai mult acest subiect, cu atât mai evidente ne apar toate cele spuse anterior, fiindcă cel care studiază greaca se poate uşor informa în legătură cu faptul că în toate cazurile în care Domnul nostru foloseşte acest termen, „Fiul Omului”, îl foloseşte în forma accentuată, ceea ce în traducerea engleză nu se distinge, şi care, pentru a fi apreciat în limba engleză ar trebui să fie exprimat cu accentul pe cele două articole hotărâte — „Fiul Omului”. Şi dreptul Domnului nostru la acest titlu este incontestabil. După cum singurul care a fost perfect a fost Adam şi toţi ceilalţi din rasa lui au fost degeneraţi, cu excepţia acestui singur Fiu care S-a ataşat rasei lui Adam pentru a fi Răscumpărătorul tuturor posesiunilor lui Adam, tot aşa, când El era în actul răscumpărării rasei şi de când a răscumpărat-o din blestemul sau din sentinţa morţii, dreptul de a fi Fiul Omului I-a revenit în posesie legal şi indiscutabil.

Iar acest titlu I S-a cuvenit nu numai în perioada când dădea marele „preţ de răscumpărare pentru toţi”, ci I Se cuvine şi în timpul acestui Veac Evanghelic, în timp ce se desfăşoară alegerea colaboratorilor Săi în marele program de restabilire. Şi acest titlu I Se va cuveni Domnului nostru mult mai mult în timpul mandatului Său din Împărăţia Sa Milenară, când El, ca Fiul (acum mult înălţat şi schimbat) omului (Adam), va duce la îndeplinire lucrarea restabilirii, „răscumpărarea [eliberarea] stăpânirii dobândite. Efes. 1:14; Rut 4:1-10.

„Omul Isus Hristos”, aşa cum este văzut de necredincioşi

Nu numai urmaşii devotaţi ai Domnului Isus Cristos I-au recunoscut înţelepciunea şi harul şi au observat că era plin „de toată plinătatea lui Dumnezeu”, ci chiar potrivnicii Lui au recunoscut că era mult superior celor obişnuiţi din rasa noastră, după cum citim: „Şi toţi mărturiseau pentru El, se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui” (Luca 4:22). ((154)) Alţii ziceau: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta” (Ioan 7:46). Iar Pilat, care nu era dispus să nimicească viaţa celui mai nobil evreu pe care-l văzuse, s-a străduit, ca o ultimă încercare, să calmeze rea-voinţa mulţimii, dându-şi seama că era instigată de cărturari şi de farisei, care erau invidioşi şi geloşi pentru popularitatea Domnului nostru. În cele din urmă Pilat a cerut ca Isus să fie adus în faţa acuzatorilor, evident cu gândul că o privire la trăsăturile Sale nobile va izgoni ura şi răutatea lor. Astfel că, prezentându-L, Pilat a exclamat: „Iată Omul!”, cu accentul pe articol, ceea ce nu este evident în traducerea engleză, decât dacă articolul este citit accentuat — „Iată Omul!” Ca şi cum ar fi spus: Omul pe care voi îmi cereţi să-l răstignesc nu este numai evreul mai presus de oricare alţi evrei, ci Omul mai presus de oricare alţi oameni. Şi Ioan a declarat în legătură cu umanitatea Domnului nostru: „Logosul a devenit trup ... (şi noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har şi de adevăr”. Ioan 1:14; 19:5.

În legătură cu aceasta să ne amintim acea apologie mereu citată şi binecunoscută a „Fiului Omului” şi a învăţăturilor Sale, scrisă de celebrul francez Rousseau, după cum urmează:

„Cât de neînsemnate sunt cărţile filosofilor, cu toată pompa lor, când le comparăm cu Evangheliile! Se poate oare ca scrieri atât de sublime şi în acelaşi timp atât de simple să fie opera oamenilor? Este posibil oare ca Acela a cărui viaţă ele o povestesc, să nu fie decât un simplu om? Este oare în caracterul Său ceva din omul sectar entuziast sau ambiţios? Ce blândeţe, ce puritate se află în căile Sale, ce har mişcător este în învăţăturile Sale! Ce înălţime în maximele Sale! Ce înţelepciune profundă în cuvintele Sale! Ce prezenţă de spirit, ce delicateţe şi pricepere în răspunsurile Sale! Ce stăpânire asupra patimilor Sale! Unde este omul, unde este înţeleptul care să ştie cum să acţioneze, cum să sufere şi cum să moară, fără slăbiciune şi fără ostentaţie? Prieteni, oamenii nu inventează astfel de lucruri; iar faptele în legătură cu Socrate, de care nimeni nu se îndoieşte, nu sunt atât de bine ((155)) dovedite ca şi cele în legătură cu Isus. Evreii aceia nu puteau atinge tonul acesta sau gândul acesta despre moralitate. Iar Evanghelia are caracteristici de adevăr atât de măreţe, atât de izbitoare, atât de perfect inimitabile, încât inventatorii lor ar fi încă mai minunaţi decât cel pe care îl zugrăvesc”.

Apologia care urmează la adresa Fiului Omului este pusă pe seama renumitului Napoleon Bonaparte:

„De la început până la sfârşit Isus este acelaşi; întotdeauna acelaşi — maiestuos şi simplu, infinit de sever şi infinit de blând. De-a lungul unei vieţi petrecute sub ochiul public, El nu dă niciodată ocazia de a I Se găsi vină. Prudenţa conduitei Lui ne obligă la admiraţie prin îmbinarea forţei cu blândeţea. La fel în vorbire şi acţiune, El este iluminat, consecvent şi calm. Se spune că sublimul este un atribut al divinităţii; ce nume, atunci, Îi vom da noi Aceluia al cărui caracter reunea toate elementele sublimului?

Eu cunosc oamenii, şi vă spun că Isus n-a fost un om. Totul mă uimeşte la El. Între El şi orice altă fiinţă din lume comparaţia este imposibilă. El este într-adevăr o fiinţă prin Sine Însuşi. Ideile şi sentimentele Sale, adevărul pe care-l vesteşte, felul Său de a vorbi, toate sunt mai presus de ordinea umană şi naturală a lucrurilor. Naşterea Sa şi povestea vieţii Sale, profunzimea doctrinei Sale, care răstoarnă toate dificultăţile şi este cea mai deplină soluţie a lor, Evanghelia Sa, unicitatea acestei fiinţe misterioase şi înfăţişarea Sa, stăpânirea Sa, înaintarea Sa prin toate secolele şi împărăţiile, toate acestea sunt pentru mine un lucru uimitor, o taină de nepătruns. În toate acestea nu văd nimic de la om. Oricât de mult m-aş apropia, oricât de amănunţit aş examina, toate rămân în afara oricărei comparaţii — mari, de o măreţie care mă zdrobeşte. În zadar mă gândesc — toate rămân inexplicabile! Vă provoc să-mi arătaţi o altă viaţă ca aceea a lui Cristos”.

Într-adevăr, adevărul este mai ciudat decât ficţiunea, iar omul perfect Isus Cristos, uns cu spiritul Celui Preaînalt, a fost atât de diferit de rasa imperfectă pe care a luat-o în stăpânire pentru a o răscumpăra, încât lumea este desigur ((156)) scuzabilă că se întreabă dacă El n-a fost cumva mai mult decât un om. Desigur că a fost mai mult, mult mai mult decât un simplu om — mult mai mult decât un om păcătos: El a fost despărţit de păcătoşi, şi, ca om perfect, a fost însuşi chipul şi asemănarea nevăzutului Dumnezeu.

„Înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne facă să-L dorim”

„El a crescut înaintea Lui ca o mlădiţă fragedă, şi ca o rădăcină care iese dintr-un pământ uscat: n-avea nici aspect, nici onoare, şi când ne uităm la El nu vedem înfăţişarea pe care s-o dorim. El este dispreţuit şi părăsit de oameni; om al durerii şi obişnuit cu suferinţa: şi noi neam ascuns faţa de El, cum ar veni.” Isa. 53:2, 3 — Compară traducerile lui Young şi Leeser.

Unii au sugerat că aceste scripturi arată că înfăţişarea persoanei Domnului nostru a fost mai prejos decât a altor oameni, şi ca atare au privit aceasta ca o dovadă că El n-a fost despărţit de păcătoşi, ci părtaş la păcat şi la pedeapsa lui, degenerarea. Noi însă nu suntem de acord cu aceasta, fiind contrar cu tot sensul mărturiei scripturale, şi suntem înclinaţi, dimpotrivă, să aducem această declaraţie în armonie cu mărturia generală a Scripturii asupra acestui subiect, dacă se poate face fără a încălca principiile corecte ale interpretării, şi noi credem că aceasta se poate face şi se poate arăta.

Există diferite tipuri de cinste, frumuseţe şi atracţie — remarcabil de diferite sunt idealurile diferitelor popoare şi ale aceluiaşi popor în diferite împrejurări. Idealul de frumuseţe satisfăcător pentru barbari este respingător pentru cei mai civilizaţi. Războinicul indian, vopsit cu roşu şi galben şi împodobit cu scoici şi pene colorate şi cu o cingătoare de scalpuri însângerate, ar fi idealul de dorit în mintea unor sălbatici. Boxerul din ring, dezbrăcat pentru luptă, pentru unii este idealul de formă bărbătească în ceea ce este cunoscut ca „arta masculină”. Pentru alţii, matadorul sau toreadorul bogat înveşmântat este marele ideal al dezvoltării masculine care atrage admiraţia şi aplauzele mulţimii. Şi astfel ((157)) idealurile diferă potrivit timpurilor, împrejurărilor şi condiţiilor. Deoarece această scriptură se referă la Domnul nostru Isus la prima venire a Sa, ar trebui să se înţeleagă că El nu S-a ridicat la înălţimea idealului evreiesc. Acest lucru este foarte evident, deoarece chiar Acela despre care Pilat a exclamat, „Iată Omul!”, a fost Cel despre care evreii au strigat cu multă ardoare: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” „Navem împărat decât pe Cezarul!”

Trebuie să ne amintim că pe vremea primei veniri poporul evreu se afla în supunere, sub jugul roman, şi că fusese „călcat în picioare de neamuri” timp de peste şase sute de ani. Trebuie de asemenea să ne amintim de speranţele lui Israel, concepute de făgăduinţele divine făcute lui Avraam, Isaac şi Iacov şi repetate prin toţi profeţii, în sensul că la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, El le va trimite pe Unsul Său, un legiuitor mai mare ca Moise, un general mai mare ca Iosua, un împărat mai mare ca David sau Solomon. Trebuie să ne mai amintim că tocmai în vremea aceea Israel căuta pe Mesia potrivit idealurilor lor, după cum este consemnat, tot poporul era în aşteptarea lui Mesia. Dar când s-a anunţat că Isus era Mesia, prezentarea Lui era atât de diferită de tot ce aşteptaseră ei, încât inimile lor mândre s-au ruşinat de El, şi, cum s-ar zice, şi-au ascuns faţa de la El — I-au întors spatele — în special conducătorii şi cei proeminenţi din acel popor, a căror îndrumare era urmată de poporul de rând. Luca 3:15.

Ei aşteptau un mare general, împărat şi legiuitor în acelaşi timp, plin de demnitate, plin de aroganţă, plin de ambiţie, plin de mândrie, plin de încăpăţânare — trufaş şi dominator în cuvânt şi faptă. Acesta era idealul lor despre însuşirile necesare împăratului care să cucerească lumea şi să facă pe Israel un popor de frunte. Ei au văzut mândria, insolenţa, aroganţa lui Irod, numit de către împăratul roman să fie regele lor; ei au văzut ceva la generalii şi guvernatorii, la sutaşii etc. romani; ei şi-au imaginat că împăratul roman trebuia să aibă încă mai pronunţat aceste diferite ((158)) caracteristici, care să-l ducă la poziţia de superioritate în imperiu; şi luându-şi ideile din acestea, aşteptau ca Mesia să aibă multe din aceste caracteristici încă mai vizibil, reprezentând demnitatea, onoarea şi gloria încă mai mare a Curţii Cereşti şi a autorităţii ei transferate pe pământ.

Nu este de mirare deci, având asemenea aşteptări, că ei nu erau pregătiţi să accepte pe blândul şi umilul Nazarinean, care primea în tovărăşia Sa pe vameşi şi păcătoşi şi a cărui unică armă de cucerire a lumii era „sabia gurii Sale”. Nu este de mirare că atunci când a fost anunţat a fi speranţa lui Israel, Împăratul evreilor, Mesia, ei I-au întors spatele. Nu este de mirare, cu aşteptările lor false de mult nutrite, că au fost foarte dezamăgiţi. Nu este de mirare că le-a fost ruşine să-L recunoască pe „Isus, Împăratul iudeilor”, şi au zis: El nu este felul de frumuseţe, onoare şi demnitate pe care le-am dorit noi: El nu este idealul nostru de ostaş, om de stat şi împărat care să se potrivească nevoilor noastre naţionale sau să poată împlini mult nutritele noastre speranţe. O, da! La fel cum o clasă similară de astăzi care, aşteptând a doua venire a lui Mesia, au fost necondiţionat convinşi că aşteptările lor, zidite pe „tradiţia bătrânilor”, erau corecte şi ca atare au neglijat să cerceteze onest şi serios Scripturile, care le-ar fi dat „înţelepciune spre mântuire”.

Pare evident că la o astfel de lipsă a dorinţei de a-I privi înfăţişarea şi la o astfel de lipsă a „onoarei” (frumuseţii) pe care ei o căutau se referă profetul. Ar fi nepotrivit a traduce şi interpreta profeţia în dezarmonie cu faptele istorice admise a fi împlinirea ei, şi de asemenea în dezarmonie cu repetatele mărturii despre puritatea Lui, ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii — sfânt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi.

„Atât de desfigurată Îi era faţa”

— Isa. 52:14, 15 —

Aici iarăşi o traducere greşită a dat naştere la idei eronate în privinţa înfăţişării Domnului nostru; şi totuşi, până şi cei ((159)) mai neglijenţi cititori care au văzut feţe de fiinţe umane serios desfigurate de depravare, de boală sau prin accident, au găsit imposibil să înţeleagă că faţa sau înfăţişarea Domnului nostru era „atât de desfigurată şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de cea a fiilor oamenilor”. Evident că ceva este greşit în astfel de declaraţie, căci nu pe un astfel de om l-ar fi prezentat Pilat în faţa poporului, zicând: „Iată Omul!” Nu pe un astfel de om l-ar fi salutat poporul de rând ca Fiul lui David şi s-ar fi gândit să-l ia cu forţa să-l facă împărat. În afară de aceasta, nu avem oare asigurarea că nici un os nu I-a fost zdrobit? Dar cât de schimbată în bine este această declaraţie profetică — cu cât este mai în armonie cu faptele istoriei scripturale şi a deducţiilor logice despre sfinţenia şi puritatea Lui, când declaraţia este redată astfel:

„După cum mulţi au rămas uimiţi de tine îatât de desfigurată de oameni Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de cea a fiilor oamenilorş, tot aşa, El va uimi multe popoare”. După cum oamenii din zilele Lui au fost surprinşi că El S-a supus abuzurilor celor care L-au încununat cu spini, L-au lovit, L-au scuipat, L-au răstignit şi L-au străpuns, tot aşa, toate neamurile, acum şi în viitor, auzind cum a suferit „din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine” (Evr. 12:3), se minunează şi se vor minuna de o asemenea răbdare şi umilinţă.

„Înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura, căci vor vedea [exemplificat în El] ce nu li se mai istorisise [despre alţii] şi vor înţelege ce nu mai auziseră.” Cei mari de pe pământ nau auzit niciodată de vreun rege care să se supună de bună voie unor asemenea înjosiri din partea supuşilor săi, şi pentru a le putea face bine. Într-adevăr, „dragostea Lui este mai presus de a unui frate”. Nu-i de mirare dacă toţi vor fi uimiţi „la timpul cuvenit”.

Fără îndoială că şi faţa iubitului nostru Răscumpărător purta semnele întristării, căci, după cum am văzut, inima Sa adânc simţitoare „a avut milă” de slăbiciunile noastre; şi fără ((160)) îndoială acele semne s-au înmulţit, până la încheierea slujirii Sale la Calvar. Să nu uităm că cu cât un organism este mai fin, cu atât mai fine sunt şi simţurile lui, cu atât mai tare poate simţi durerea. Putem uşor vedea că scenele de necaz, boală, durere şi decădere, cu care ne obişnuim mai mult sau mai puţin, prin propria noastră parte la depravare şi prin legătura continuă cu necazul uman, ar fi chestiuni mult mai serioase pentru Cel perfect — Cel sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de păcătoşi.

Găsim acest lucru ilustrat într-o anumită măsură în propriile noastre experienţe. Cei cu simţuri relativ fine, care au fost obişnuiţi cu luxul, cu rafinamentul, cu frumuseţea şi cu un mediu favorabil, dacă vizitează cartierele sărace ale marilor oraşe şi observă degradarea, condiţiile nefavorabile, mirosurile urâte, sunetele stridente, priveliştea nefericită a mizeriei, sigur li se face rău; involuntar li se strâmbă faţa şi le vine gândul: ce viaţă îngrozitoare ar fi în astfel de condiţii; ce binefacere ar fi moartea. Şi totuşi, poate că în timp ce astfel ar vorbi cu sine, ochiul ar prinde scena unor copii jucându-se veseli şi poate a unei spălătorese în timp ce lucra, ar prinde o frântură dintr-un cântec, sau ar vedea un om citind mulţumit ziarul, sau ar auzi un băiat încercând să cânte la un instrument vechi. Aceste lucruri arată că acei care s-au obişnuit cu astfel de privelişti, sunete, mirosuri şi condiţii generale, sunt cu mult mai puţin influenţaţi de ele decât cei care încă din copilărie au fost obişnuiţi cu rafinamentul.

Şi această lecţie ilustrează într-o măsură foarte mică deosebirea între felul Domnului nostru de a vedea starea păcătoasă şi jalnică a pământului şi felul nostru de-a o vedea. Ca fiinţă perfectă, care părăsise curţile slavei cereşti şi Se umilise pentru a deveni părtaş la suferinţa omului, compătimitorul şi Răscumpărătorul lui, El desigur a simţit mai mult decât noi nefericirile „creaţiei care suspină”. Nu este de mirare deci, dacă greutatea întristărilor noastre a aruncat o umbră asupra frumuseţilor slăvite ale chipului Său perfect! Nu este de mirare dacă atingerea cu necazurile ((161)) pământene şi împărtăşirea Sa voluntară din slăbiciunile şi bolile umane (la sfârşitul vieţii Sale, a vitalităţii Sale, după cum am văzut) au marcat adânc chipul şi înfăţişarea Fiului Omului! Şi totuşi, nu ne putem îndoi nici o clipă că comuniunea Sa cu Tatăl, părtăşia Spiritului sfânt şi aprobarea conştiinţei Sale, faptul că a făcut întotdeauna ceea ce era plăcut în ochii Tatălui, trebuie să-I fi dat chipului Răscumpărătorului nostru o expresie liniştită, care ar fi o combinaţie de bucurie şi întristare, de tulburare şi de pace. Iar cunoştinţa Sa despre Planul Tatălui ceresc trebuie să-L fi făcut în stare să Se bucure în lucrurile pe care Le-a suferit, dându-Şi seama cum nu peste mult timp vor produce nu numai o binecuvântare pentru Sine, ci şi o „mântuire până la marginile pământului”. Dacă, prin urmare, întristările oamenilor I-au umbrit chipul, putem fi siguri că credinţa şi speranţa Sa au fost şi ele marcate în expresia sa facială, şi că pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere I-a păzit inima şi I-a permis să fie întotdeauna bucuros, în mijlocul celor mai mari împotriviri din partea păcătoşilor.

„Deosebindu-se din zece mii”

Pentru inima păcătoasă, invidioasă, duşmănoasă a firii decăzute, orice este înrudit cu frumuseţea, bunătatea, adevărul şi iubirea, este neplăcut, în ea nu este nici o frumuseţe, nimic de dorit — este o dojană. Domnul nostru a exprimat acest lucru cu multă forţă, când a zis: „Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vadă faptele” (Ioan 3:19, 20). Mai vedem o ilustraţie a acestui fapt, că o inimă rea poate uneori să urască şi să dispreţuiască o înfăţişare minunată, o înfăţişare luminată de iubire, nu numai prin faptul că iubitul nostru Răscumpărător a fost astfel dispreţuit de către cei care au strigat „Răstigneşte-L!”, ci şi în cazul altora. Să observăm diferitele mărturii ale martirajului pentru Adevăr şi să remarcăm cât de mică a fost influenţa ((162)) înduioşătoare a înfăţişării celor care puteau să privească în sus de la suferinţele lor personale şi să se roage pentru binecuvântarea celor care-i persecutau. Mărturia despre primul martir creştin — Ştefan — este în sensul că faţa lui era strălucitoare şi frumoasă, aşa încât se putea chiar compara cu faţa unui înger. „Toţi cei care stăteau în sinedriu s-au uitat ţintă la Ştefan şi faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger” (Fapt. 6:15). Şi totuşi, din cauza împietririi inimii lor, departe de a le plăcea faţa lui angelică, care trebuie să fi fost mult mai puţin angelică decât aceea a Învăţătorului, şi în loc să dea atenţie cuvintelor Sale minunate, care au fost mult mai puţin minunate decât cele ale Marelui Învăţător, „s-au năpustit toţi într-un gând asupra lui ... şi aruncau cu pietre în Ştefan” — întocmai cum au strigat către Pilat să-L răstignească pe Domnul slavei.

„Toată fiinţa lui este plină de farmec.”

* * *

Cerurile, Doamne, slava Ta vestesc
Prin sfere largi de spaţii nesfârşite,
În gânduri care larg călătoresc,
Puterea şi înţelepciunea-Ţi pot acolo fi găsite.

Pe Tine, care legile naturii minunate le-ai făcut
Şi glorioasa-i graţie o menţii,
Te salutăm ca Marele-nceput,
Ne delectăm văzând a-Tale căi.

Slava Ta acuma prin credinţă o vedem,
Citim a Ta înţelepciune, dragoste şi har;
În laudă şi adorare ne-nchinăm
Şi faţa Ta slăvită vrem să o privim.

Când toate lucrurile-or fi complete în Cristos —
Atât cele de pe pământ cât şi cele din cer —
Cerurile sus şi tot pământul jos va fi umplut
De laude cum niciodată nimeni n-a văzut.