„Eu Mă rog pentru ei ... ca toţi să fie una ... ca ei să fie în chip desăvârşit una ... ca să cunoască lumea că Tu ... i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.” Ioan 17:9, 20-23.

                   R 5358 W. T. 15 decembrie 1913 (pag. 359-360)   (VDM.16.nr.2.1132)

Aceste cuvinte, ne amintim, au fost rostite de Domnul nostru în noaptea trădării Sale, se presupune că în drumul lor de la „camera de sus” unde ţinuseră Cina Memorială, spre Grădina Ghetsimani. Evident că cei pentru care S-a rugat erau cei doisprezece apostoli, sau mai degrabă cei unsprezece, la acel timp; căci legat de aceasta El spune: ,,Nici unul dintre ei n-a pierit, afară de fiul pierzării”. Dar contextul arată că rugăciunea Sa include pe urmaşii Săi credincioşi de-a lungul Veacului. El spune: „Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor”. El S-a rugat ca urmaşii Săi să poată fi una, după cum El şi Tatăl Său erau una — acelaşi fel de unitate, o unitate a minţii.

Acest text este una dintre cele mai bune dovezi că Domnul Isus şi Tatăl nu sunt una în persoană. El nu S-ar fi putut ruga pentru ca toată Biserica să fie una în persoană. Este o unitate a voinţei, o deplină armonie a voinţei, o unitate a scopului. Domnul a spus: ,,Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”. El a intrat astfel întro deplină unitate, armonie cu Tatăl — cu voia Tatălui, cu Planul Tatălui. Nu este o concesie comună, unde fiecare renunţă la unele din drepturile sale pentru a deveni una.

Prima Sa lucrare în privinţa omenirii — înainte de a putea deveni Mântuitorul lumii şi Mijlocitorul Noului Legământ — a fost alegerea Bisericii. Aceasta era lucrarea pe care o începea atunci, şi El le încredinţa această mărturie. El dorea ca toată biserica să aibă o unitate a scopului, o unitate a voinţei cu voinţa Sa. Şi noi putem vedea că aceasta se poate obţine numai într-un singur mod — să renunţăm complet la voinţa noastră. Şi Scripturile declară că aceasta se face prin moarte.

Două cauze ale vrajbei

Un bărbat sau o femeie este numai ceea ce este voinţa sa şi ce poate face voinţa din corpul său şi în circumstanţele sale. Şi astfel chiar de la începutul uceniciei noastre primul lucru este de a ne asigura că suntem morţi în ceea ce priveşte voinţa noastră şi vii faţă de Domnul Isus Cristos. Pe toţi cei care fac aceasta îi numeşte Noi Creaturi. El le dă Spiritul sfânt, pentru a putea avea minte nouă, voinţa nouă. În măsura în care ei obţin mintea nouă, voinţa nouă, în aceeaşi măsură va exista unitate între ei.

Ceea ce cauzează vrajbă printre poporul Domnului este fie o lipsă de loialitate, fie o lipsă de cunoştintă. Dacă este o lipsă de loialitate, treptat se vor depărta. Domnul nu vrea să forţeze pe nimeni din familia Sa. El îi alege pe cei care I se închină în duh şi în adevăr, aceia care sunt loiali în toate privinţele. El a rezervat tot Veacul Evanghelic pentru a alege această clasă. Această lucrare de alegere se desfăşoară de aproape nouăsprezece secole, şi această ceată va fi o Turmă Mică. Evident că ei vor fi o clasă foarte selectă. Lor li se cere să umble prin credinţă, nu prin vedere.

Nu mulţi au loialitate faţă de Dumnezeu şi faţă de dreptate să meargă pe această cale şi să socotească lumea ca pierdere şi gunoi — ca nimic, cu toate proiectele ei. Pe măsură ce acei neloiali părăsesc rândurile, cei loiali vor fi atraşi ((1133)) tot mai mult împreună şi tot mai multă unitate se va găsi printre cei credincioşi. Aceasta, în mod necesar, ar fi adevărat în orice timp şi în orice ţară. Toţi cei care sunt pe deplin loiali vor dori să facă voia Tatălui, vor dori să-şi dea viaţa în serviciul Tatălui. Şi această dorinţă îi va face una.

Fricţiunea se va diminua cu maturizarea

Domnul vorbeşte că ei sunt în chip desăvârşit una. După cum fiecare membru individual face progres, el devine tot mai vrednic să completeze locul sau să folosească ocazia dată lui. Şi astfel Corpul devine mai eficient. Dar ideea pe care Domnul nostru o exprimă aici este mai degrabă aceea de completare. El Se referă la sfârşitul Veacului, când lucrarea va fi completă, desăvârşită, când toţi vor fi una. Dar marea desăvârşire va fi îndeplinită prin ceva ce va face Domnul Însuşi. Găsim că, în mod inevitabil, din cauza deosebirilor cărnii noastre, nu putem vedea în toate exact la fel. Acum putem vedea mai mult sau mai puţin neclar.

În prezent nu putem vedea deplin şi complet. În consecinţă vor fi mai multe sau mai puţine fricţiuni, chiar şi printre cei care sunt pe deplin consacraţi să facă voia Tatălui. Aceste fricţiuni ar trebui să se micşoreze pe măsură ce ne maturizăm. Dar noi nu putem vedea la fel până la finalul glorios, când vom avea schimbarea învierii, „într-o clipă, într-o clipeală de ochi”. „Nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu.” Noi trebuie să fim încercaţi în aceste corpuri imperfecte. Şi cei care îşi arată loialitatea luptându-se împotriva lumii, cărnii şi Adversarului, până la sfâşit, vor fi comoştenitori cu Cristos, părtaşi la Împărăţia Sa, executori ai Programului divin pentru binecuvântarea omenirii.

O afirmaţie uimitoare

La epifania, sau la strălucirea arătării Domnului, Dumnezeu Îşi va fi completat lucrarea actuală de îndrumare a Bisericii, şi lumea va fi informată că este sub stăpânirea unei dispensaţii diferite. Când lumea va fi ajuns să înţeleagă chestiunea pe deplin, ea va cunoaşte adevărul cuvintelor Domnului nostru din ultima Sa rugăciune cu ucenicii Săi, că Tatăl iubeşte Biserica aşa cum Îl iubeşte pe Domnul Isus Cristos. Aceasta este o afirmaţie foarte uimitoare. Aceasta arată că nu există nimic egoist în Domnul nostru. El n-a spus: „Ei întotdeauna Îmi vor fi inferiori. Ei nu vor avea niciodată gloria pe care o voi avea Eu”.

Dimpotrivă, Domnul Isus ştie că Tatăl ceresc Îşi va exercita Iubirea pe linia principiului, a caracterului. Şi toţi cei care vor fi membri ai aceleiaşi companii glorioase trebuie să aibă acelaşi caracter glorios pe care l-a avut Domnul nostru; altfel spus, ei trebuie să fie loiali până în străfunduri. Trebuie să fi demonstrat că au iubit dreptatea şi au urât nelegiuirea. Citim: „Tu ai iubit dreptatea şi ai urât nelegiuirea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de însoţitorii tăi” (Evr. 1:9). Astfel El a fost uns să fie Capul clasei Bisericii. Dar în această scriptură se declară că clasa Bisericii este asociată cu El, fiind pe un plan — nu de inferioritate, ci de părtăşie comună. Şi lumea va şti atunci că Tatăl a iubit Biserica aşa cum L-a iubit pe Isus. Noi înţelegem că Biserica va fi pe acelaşi plan cu Domnul ei Isus. Cu toate acestea, trebuie să avem în minte faptul că Dumnezeu „L-a făcut să fie Cap peste toţi — Dumnezeu binecuvântat în veci!” **Biserica nu va fi niciodată la egalitate de poziţie cu Cristos.

Este minunat pentru noi, ca Tatăl nostru ceresc să ne iubească aşa cum L-a iubit pe Cristos, ca Domnul să iubească mărgăritarul, în noroi sau oriunde s-ar găsi! Domnul Isus alege aceste caractere din noroiul păcatului omenesc. Şi cei care se dovedesc a fi din clasa celor „mai mult decât biruitori” — loiali cum a fost Domnul Isus — Tatăl îi va iubi aşa cum L-a iubit şi pe Domnul Isus şi îi va glorifica împreună cu Fiul Său.

„«Când treci prin ape,
  Cu tine voi fi!»
Sigură, dulce şi îndestulătoare
  Prezenţa Sa te va-nsoţi.
Toate valurile lui Dumnezeu S-au năpustit
  peste El
  În a Ispăşirii mare zi;
Acum El numai te conduce prin ele —
  Şi toată calea alături de tine va fi.”