|
Dacă faceţi aceste lucruri
|
 
|
|
Dacă faceţi aceste lucruri
|
|
DACĂ FACEŢI ACESTE LUCRURI
Mana pe data de 20
Noiembrie, R2154 - 15 Mai 1897, pag. 145
,,Căci dacă faceţi aceste lucruri, nu
veţi cădea niciodată; şi astfel vi se va da din belşug intrare în Împărăţia
veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos” - 2 Petru 1:10,
11.
Declaraţia Apostolului
Petru sugerează câteva gânduri importante: (1) Ea indică posibilitatea
,,intrării din belşug în Împărăţia Domnului şi Măntuitorului nostru Isus
Christos”, clasei căreia i se adresează. Acesta este premiul chemării înalte
pentru biruitorii veacului Evanghelic. Cu adevărat, când îi considerăm gloria nespus de mare,
credinţa este înclinată să se uimească cu privire la promisiunea că, oricum de
slabi şi imperfecţi am fi, Dumnezeu intenţionează ca în veacurile care urmează
să-Şi arate bogăţiile peste măsură ale harului său în bunătatea Sa faţă de noi
prin Isus Christos (Efes. 2:7). Totuşi, faptul este că: ,,nouă ne-au fost date
făgăduinţele nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să ne facem părtaşi naturii
divine, scăpând de stricăciunea care este în lume prin poftă” - prin dorinţele
lumeşti, ,,pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii” - 2 Pet. 1:4; 1 Ioan
2:16.
Aceste făgăduinţe nespus de mari şi
scumpe preconizează înfierea acestor chemaţi de către Suveranul întregului
univers ca fiii şi moştenitorii Săi; ca comoştenitori cu Fiul Său unicul
conceput, moştenitorul tuturor lucrurilor: ei vor fi cu El acolo unde este El şi
vor privi gloria Lui; şi ei vor dezbrăca acest corp muritor, şi, ca şi El care
este ,,imaginea exactă a personalităţii Tatălui”, se vor îmbrăca în nemurire.
Astfel ei vor fi cu Domnul pe vecie, şi-L vor vedea aşa cum este; pentrucă vor
fi ca El. Biruind lumea, ei vor şedea cu El în Împărăţia Sa, precum şi El a
biruit şi a şezut cu Tatăl în Împărăţia Lui - Apoc. 3:21.
,,Nu te teme, turmă mică”, zice
Mirele, viitorul Mire al Bisericii, ,,pentrucă este buna plăcere a
Tatălui vostru să vă dea împărăţia”, ,,pentrucă Tatăl Însuşi vă iubeşte,
pentrucă m-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că am venit de la Dumnezeu”. El nu va
da Împărăţia iubitei Sale fără tragere de inimă; pentrucă Petru spune: ,,vi se
va da intrare din belşug”, va fi o glorioasă primire călduroasă, o veselă
primire cordială şi o încoronare jubilară între toate oştile cereşti când laurii
victoriei vor fi puşi pe capurile ostaşilor crucii biruitori, eroilor care nobil
au luptat lupta cea bună - care au păstrat credinţa, au luptat lupta împotriva
lumii, cărnii şi diavolului, şi şi-au terminat cursul cu credincioşie chiar până
la moarte.
Toată această abundenţă a graţiei şi
gloriei reprezintă posibila moştenire chiar a celui mai slab sfânt care, pentru
a-şi face chemarea şi alegerea sigure
nu se încrede în abilitatea sa proprie, ci cu umilinţă priveşte spre
Dumnezeu pentru întărire din zi în zi pentru a îndura dificultăţile ca un bun
ostaş. Dacă cineva va încerca să realizeze acest lucru prin puterea sa proprie,
acesta va eşua cu siguranţă; pentrucă încercarea de foc care va
încerca pe fiecare va fi prea grea pentru mintea carnală; dar Dumnezeu
care lucrează în cei consacraţi pentru a dori şi a face buna Sa plăcere, astfel
fortifică şi echipează pe cei care depind de harul Său, încât, aceştia
pot spune împreună cu Psalmistul: ,,Dumnezeu mă încinge cu putere... Prin Tine
mă năpustesc asupra unei oştiri înarmate, şi prin Dumnezeul meu sar peste un
zid” şi împreună cu Pavel: ,,Pot totul în Christos, care mă întăreşte” - Ps.
18:32, 29; Fil. 4:13.
(1) Să nu ne fie frică, deci, să ne
ţinem străns de făgăduinţele nespus de mari şi scumpe, fiind atât de deplin
asiguraţi că Acela care a început în noi această bună lucrare, o va sfârşi, dacă
Îl vom lăsa s-o facă (Fil. 1:6). ,,Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este
chiar credinţa voastră” - nu credinţa în noi înşine; deoarece nu putem avea
încredere în carne. Sărmana, slaba şi şovăitoarea carne nu ne asigură o
încredere liniştitoare, în abilitatea sa pentru marile responsabilităţi ale
ostaşilor crucii. Proviziile noastre de înţelepciune şi putere trebuie să le
luăm de sus: acestea nu sunt în noi, cu excepţia cazului când ar fi implantate
în noi prin spiritul lui Dumnezeu.
(2) Observăm în continuare că în timp
ce cuvintele lui Petru în mod încurajator indică posibilitatea moştenirii
glorioase pentru care sunt chemaţi, este implicată o posibilitate de nereuşită
de a intra în aceasta. Există un ,,dacă”, o probabilitate, de care
depinde balanţa judecăţii divine în ceea ce priveşte vrednicia sau nevrednicia
noastră pentru moştenire. Şi în privinţa acestei probabilităţi Pavel îndeamnă pe toţi cei chemaţi la o mare
seriozitate a minţii şi prudenţă a conduitei, spunând: ,,Cel care crede că stă
în picioare, să ia seama să nu cadă”, şi din nou ,,Să ne temem ca nu cumva,
fiindu-ne dată făgăduinţa intrării în odihna Sa, cineva din voi să se pară să nu
o ajungă”. Prin urmare, nu este deajuns că ne-am consacrat pe noi înşine
lui Dumnezeu ca sacrificii vii; că am încheiat un legământ de a păşi pe
urmele lui Isus; pentrucă consacrarea, legământul, făgăduinţa, nu ne va folosi
la nimic dacă ne dovedim necredincioşi acestora, cu excepţia că ne va ridica în
aprecierea proprie împotriva noastră. ,,Mai bine să nu faci nici o juruinţă,
decât să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti” - Ecl. 5:4, 5. Vezi la fel Deut.
23:21-23; Prov. 20:25; Ev. 10:38, 39; Ps. 15; Luca 9:62; Ioan 15:6; Fapte. 5:4,
5.
(3) În continuare ne este atrasă
atenţia asupra ceea ce este
implicat în această probabilitate declarată - ,,Dacă faceţi aceste
lucruri”. Care lucruri? - Referinţa este la lucrurile menţionate în
versetele precedente, şi anume: ca cu toată silinţa să adăugăm la
credinţa noastră tăria; la tărie cunoştinţa; la cunoştinţă stăpânirea de sine;
la stăpânirea de sine răbdarea; la răbdare evlavia; şi la evlavie
bunăvoinţă frăţească; şi la
bunăvoinţa frăţească iubirea.
Este important să observăm aici că în
timp ce toate aceste virtuţi sunt cerinţe necesare pentru cei care vor fi estimaţi de Dumnezeu ca
credincioşi, ele au valoare doar dacă sunt adăugate, sau zidite pe deasupra
fundaţiei credinţei - ,,Dându-vă toate silinţele adăugaţi la credinţa
voastră” - ,,credinţa voastră preţioasă”, după cum este descrisă în
versetul 1. Această credinţă este încrederea noastră statornică în planul
divin al veacurilor, care se centrează în răscumpărarea îndeplinită prin sângele
preţios a lui Christos, care de bună voie s-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de
răscumpărare pentru toţi. Nici un fel de dreptate a noastră proprie fără această
temelie a credinţei nu ne poate recomanda lui Dumnezeu. Toate faptele noastre de
dreptate trebuie să fie zidite pe această credinţă.
Dar nu este suficientă credinţa în
Christos pentru salvare, fără de a mai face ceva ulterior? Acestora
Scripturile răspund în mod clar că o credinţă că Christos ne va salva în
păcatele noastre - în timp ce încă
mai iubim păcatul şi mai făptuim lucrările păcatului - este o credinţă greşită;
căci Christos niciodată n-a sugerat să ne salveze în păcatele noastre, ci
din păcatele noastre; şi Dumnezeu este credincios şi drept ca să ierte
păcatele şi să curăţe de orice nedreptate pe cei care vin la El prin Christos -
prin credinţa în sângele Său vărsat (viaţa sacrificată) ca fiind împăcarea sau
satisfacerea pentru păcatele noastre, şi în puterea Sa curăţitoare. ,,Cel care
zice ,,Îl cunosc, (pe Christos, ca Domnul şi Salvatorul meu)“ şi nu păzeşte
poruncile Lui (îndeplinind lucrările dreptăţii, şi aducând roadele
căinţei de păcate) este un minciunos”, spune Apostolul Ioan, ,,şi
adevărul nu este în el” (1 Ioan 2:4). De aceea Apostolul Pavel îndeamnă
credincioşii, spunând: ,,Prea iubiţilor, duceţi până la capăt mântuirea
voastră, cu frică şi cutremur; căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi
atât de a dori cât şi de a face buna Sa plăcere” - Fil. 2:12,
13.
Dumnezeu este Acela care a asigurat
pentru noi răscumpărarea care este în Isus Christos, şi Dumnezeu este Acela care
ne-a atras la Sine şi care ne-a promis tot harul necesar pentru a umbla în căile
neprihănirii; şi mai mult, chiar pentru a păşi pe urmele lui Isus pe calea
sacrificiului de sine. Prin urmare, în timp ce, ne stăruim cu frică şi cutremur
- cu mare atenţie - să ducem până la capăt mântuirea noastră, avem
privilegiul să sesizăm harul promis spre ajutor la timp de nevoie, şi să fim
convinşi că eforturile noastre cele mai bune pentru dreptate sunt
acceptabile înainte lui Dumnezeu când sunt prezentate prin meritul dreptăţii lui
Christos, atribuit nouă prin credinţă.
Deci, având această temelie, şi
,,scăpând de stricăciunea care este în lume prin pofte” - prin dorinţele cărnii
- şi ţinându-ne strâns prin credinţă de ,,făgăduinţele nespus de mari şi scumpe”
de a fi făcuţi părtaşi ai naturii divine şi comoştenitori cu Christos a
Împărăţiei şi gloriei Lui, şi fiind dornici de a ne face ,,chemarea şi alegerea
sigure” - să luăm în considerare aceste adăugiri la credinţa noastră,
care, dacă vor fi posedate şi cultivate în mod continuu, reprezintă asigurarea
noastră că niciodată nu vom cădea, şi că ni se va da din abundenţă intrare în
Împărăţie.
Prima virtute de adăugat este
tăria sau puterea caracterului în dreptate. Aceasta implică
cultivarea celei mai stricte
onestităţi, atât cu Dumnezeu cât şi cu
aproapele nostru - onestitatea conştiincioasă, dreptatea şi adevărul
fiind unicul standart. Psalmistul în mod clar defineşte aceasta spunând: ,,Cel
care umblă în neprihănire, şi lucrează cu dreptate, şi spune adevărul din
inimă. Acela care nu cleveteşte cu limba lui, şi nu face rău aproapelui său,
şi nu aruncă reproş împotriva aproapelui său; în a cărui ochi cel rău este
condamnat; dar care cinsteşte pe cei ce se tem de Domnul. Cel care a făcut un
jurământ în paguba lui, şi nu-l schimbă (care nu va viola un contract care este
nefavorabil pentru el). Cel care nu-şi dă banii cu dobândă (profitând nedrept de
nevoile altora), care nu ia plată împotriva celui nevinovat. Cel care face
aceste lucruri nu va fi clătinat niciodată” (Psalm 15). Un astfel de om este un
om virtuos, un om de un caracter întărit sau puternic.
A doua virtute de adăugat este
cunoştinţa - cunoaşterea lui Dumnezeu şi a voii Sale drepte cu privire la
noi (descoperită prin Cuvântul Său, prin Spiritul sfânt). Neglijarea acestor
mijloace a cunoştinţei stabilite în mod divin este echivalentă cu stabilirea
standartului nostru propriu imperfect al dreptăţii şi ignorarea standartului
divin. De aceea este important să dăm toată atenţia studiului zicerilor divine
pentru ca să putem fi fortificaţi în credinţă şi corespunzător şi în fapte
.
A treia virtute de adăugat
stăpânirea de sine, este unul dintre cele mai importante elemente ale
unui caracter bun. Cel care îşi stăpâneşte mintea sa este mai puternic decât cel
care cucereşte o cetate, este sfatul omului înţelept; şi un general victorios
are mult de învăţat cum să se cucerească şi să se stăpânească pe sine însuşi.
Stăpânirea de sine are de a face cu toate sentimentele noastre, gândurile,
gusturile, apetiturile, eforturile, plăcerile, necazurile şi speranţele noastre.
Prin urmare, cultivarea acesteia înseamnă o înaltă treaptă de dezvoltare a
caracterului. Stăpânirea de sine, însoţită de credinţă, tărie, înţelepciunea de
sus, implică zel crescut şi activitate în lucrurile divine şi o crescută
moderaţie în lucrurile pământeşti, în judecată, în conduită, în reglementarea
afacerilor temporale, etc, ,,moderaţia voastră să fie cunoscută de toţi
oamenii”.
A patra virtute de adăugat este
răbdarea. Timpul este un element foarte important în procesul
perfecţionării oricărui lucru bun. Fructul cules în grabă este necopt, dur,
crud, amar. Timpul, la fel ca şi tăierea şi fertilizarea şi prelucrarea
pământului şi udarea şi razele solare, toate acestea sunt necesare pentru o
roadă coaptă şi dulce care desfătează gustul. La fel este şi cu roada planurilor
şi scopurilor, a educaţiei şi harului. Scopurile adânci ale lui Dumnezeu se
dezvoltă încet, nu numai în marea Sa stăpânire universală, ci şi în inimile şi
minţile creaturilor Sale inteligente. Dumnezeu administrează toate lucrurile
conform voinţei Sale proprii pe liniile principiilor fixe a legilor Sale
înţelepte şi drepte - fizice, morale şi intelectuale. De a fi nerăbdător în
orice caz înseamnă a insista în mod nechibzuit de a avea roadă necoaptă,
pripită, crudă, amară, care, dacă a fost permisă de Domnul, se va dovedi a fi o
pedeapsă întristătoare pentru nerăbdarea care a provocat-o. ,,Răbdarea trebuie
să-şi facă desăvârşit lucrarea”, aşteaptă timpul lui Dumnezeu: ,,Odihneşte-te în
Domnul, şi aşteaptă-L cu răbdare”. Aşteaptă timpul şi calea Domnului şi
indicaţiile voinţei Sale în orice caz, atât în ceea ce te priveşte pe tine cât
şi în ceea ce priveşte pe alţii şi ,,cei care se încred în El niciodată nu vor
fi daţi de ruşine”.
Credinţa, tăria şi cunoştinţa
pregăteşte poporul lui Dumnezeu să aibă răbdare cu orice efort faţă de oamenii
buni, oricât de slabi ar fi, - răbdare cu sărmana şi orbita lume, cu ,,copiii în
Christos”, cu cei înceţi şi căscaţi, cu cei excitabili şi cu cei grei de cap, cu
cei prea încrezuţi ca Petru şi cu cei sceptici ca Toma. Dar de a avea răbdare
sau părtăşie cu ,,lucrările neroditoare ale întunericului” şi păcatului, este o
denaturare a harului; deoarece acestea, oriunde s-ar găsi, trebuie să fie
imediat şi prompt condamnate şi mustrate conform intenţiei lor rele;
totuşi cu răbdare, faţă de risipitorul care se căieşte, şi întotdeauna cu
blândeţe.
A cincia virtute de adăugat este
evlavia, cucernicia, pietatea, - acea sinceră, reverenţă conducătoare
faţă de Dumnezeu care produce o conformitate sinceră, bucuroasă, din iubire faţă
de voia Sa - fierbinţeală a spiritului în serviciul Domnului. Aceasta reprezintă
o dezvoltare mai tărzie şi un element vital în caracterul creştin. Pieteatea,
evlavia, izvorăşte în mod spontan din inimile apreciative şi recunoscătoare, a
căror plăcere este în legea Domnului, în meditarea asupra învăţăturilor şi
promisiunilor Sale, şi în comuniunea secretă cu Dumnezeu în rugăciune şi laudă.
Activitatea iubitoare, bucuroasă trebuie să rezulte dintr-o astfel de viaţă
lăuntrică; căci din prisosul inimii vorbeşte gura, şi întreaga fiinţă este
trezită la o nouă viaţă. Doar cei ce au o credinţă vie în Dumnezeu, şi care îşi
fortifică caracterele împotriva răului şi cresc în cunoştinţă şi stăpânire de
sine şi răbdare sunt pregătiţi pentru a aprecia grandoarea caracterului divin;
şi numai aceştia sunt cu adevărat stimulaţi de către dorinţa spre asemănare cu
Dumnezeu.
A şasea virtute de adăugat este
bunăvoinţa frăţească, care din necesitate creşte din evlavie. După cum
asemmănarea cu Dumnezeu presupune şi celelalte haruri menţionate, la fel
dezvoltarea acesteia implică o apreciere a dreptăţii şi binefacerii divine, şi
va lărgi şi adânci sentimentele noastre faţă de cei binevoitori, deşi
imprefecţi, şi în mod special aceasta ne va lărgi inimile faţă de toţi care sunt
din casa credinţei - ,,fraţii”.
A şaptea virtute de adăugat este
caritate, iubire - legătura
desăvârşirii care întruneşte toate celelalte haruri, şi le defineşte pe toate ca
calificativ.
Iubirea doar faţă de Dumnezeu nu este
o manifestare deplină a acestui
har; conform învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu nu poate fi o sinceră iubire
faţă de Dumnezeu fără de o corespunzătoare iubire faţă de oameni: ,,Dacă zice
cineva - iubesc pe Dumnezeu”, zice Apostolul Ioan, ,,şi urăşte pe fratele său,
este un minciunos, pentrucă cel care nu-şi iubeşte fratele pe care-l
vede, cum poate el să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20). Şi
Isus a spus: ,,Prin aceasta vor cunoaşte toţi oamenii, că sunteţi ucenicii Mei,
dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” - Ioan
13:35.
Anume abundenţa acestor haruri ale caracterului adăugate la credinţa noastră în Christos ca Răscumpărătorul şi Salvatorul nostru ne asigură sufletul împotriva posibilităţii căderii: ,,Dacă faceţi aceste lucruri, nu veţi cădea niciodată”. Probabilitatea nu este în a face aceste lucruri în mod perfect, şi neluând în considerare dreptatea lui Christos pentru a ne acoperi abaterile şi a ne compensa neajunsurile zilnice; dar dacă adăugat la credinţa noastră în dreptatea acordată a lui Christos, am cultivat aceste haruri în măsura capacităţilor noastre, nu vom cădea. Când am făcut tot ce putem face, suntem încă tot robi netrebnici, ne îndrăznind a ne încrede în dreptatea noastră proprie, ci în larga haină care este a noastră prin credinţa în Christos, în timp ce, cu o consistentă ,,stăruinţă” ne ducem până la capăt mântuirea noastră cu frică şi cutremur, ştiind că dreptatea lui Christos este aplicată numai acelora care doresc să renunţe la păcat şi să urmărească acea ,,sfinţenie fără de care este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” - Evrei 12:14.
DACĂ FACEŢI ACESTE LUCRURI
Mana pe data de 20
Noiembrie, R2154 - 15 Mai 1897, pag. 145
,,Căci dacă faceţi aceste lucruri, nu
veţi cădea niciodată; şi astfel vi se va da din belşug intrare în Împărăţia
veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos” - 2 Petru 1:10,
11.
Declaraţia Apostolului
Petru sugerează câteva gânduri importante: (1) Ea indică posibilitatea
,,intrării din belşug în Împărăţia Domnului şi Măntuitorului nostru Isus
Christos”, clasei căreia i se adresează. Acesta este premiul chemării înalte
pentru biruitorii veacului Evanghelic. Cu adevărat, când îi considerăm gloria nespus de mare,
credinţa este înclinată să se uimească cu privire la promisiunea că, oricum de
slabi şi imperfecţi am fi, Dumnezeu intenţionează ca în veacurile care urmează
să-Şi arate bogăţiile peste măsură ale harului său în bunătatea Sa faţă de noi
prin Isus Christos (Efes. 2:7). Totuşi, faptul este că: ,,nouă ne-au fost date
făgăduinţele nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să ne facem părtaşi naturii
divine, scăpând de stricăciunea care este în lume prin poftă” - prin dorinţele
lumeşti, ,,pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii” - 2 Pet. 1:4; 1 Ioan
2:16.
Aceste făgăduinţe nespus de mari şi
scumpe preconizează înfierea acestor chemaţi de către Suveranul întregului
univers ca fiii şi moştenitorii Săi; ca comoştenitori cu Fiul Său unicul
conceput, moştenitorul tuturor lucrurilor: ei vor fi cu El acolo unde este El şi
vor privi gloria Lui; şi ei vor dezbrăca acest corp muritor, şi, ca şi El care
este ,,imaginea exactă a personalităţii Tatălui”, se vor îmbrăca în nemurire.
Astfel ei vor fi cu Domnul pe vecie, şi-L vor vedea aşa cum este; pentrucă vor
fi ca El. Biruind lumea, ei vor şedea cu El în Împărăţia Sa, precum şi El a
biruit şi a şezut cu Tatăl în Împărăţia Lui - Apoc. 3:21.
,,Nu te teme, turmă mică”, zice
Mirele, viitorul Mire al Bisericii, ,,pentrucă este buna plăcere a
Tatălui vostru să vă dea împărăţia”, ,,pentrucă Tatăl Însuşi vă iubeşte,
pentrucă m-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că am venit de la Dumnezeu”. El nu va
da Împărăţia iubitei Sale fără tragere de inimă; pentrucă Petru spune: ,,vi se
va da intrare din belşug”, va fi o glorioasă primire călduroasă, o veselă
primire cordială şi o încoronare jubilară între toate oştile cereşti când laurii
victoriei vor fi puşi pe capurile ostaşilor crucii biruitori, eroilor care nobil
au luptat lupta cea bună - care au păstrat credinţa, au luptat lupta împotriva
lumii, cărnii şi diavolului, şi şi-au terminat cursul cu credincioşie chiar până
la moarte.
Toată această abundenţă a graţiei şi
gloriei reprezintă posibila moştenire chiar a celui mai slab sfânt care, pentru
a-şi face chemarea şi alegerea sigure
nu se încrede în abilitatea sa proprie, ci cu umilinţă priveşte spre
Dumnezeu pentru întărire din zi în zi pentru a îndura dificultăţile ca un bun
ostaş. Dacă cineva va încerca să realizeze acest lucru prin puterea sa proprie,
acesta va eşua cu siguranţă; pentrucă încercarea de foc care va
încerca pe fiecare va fi prea grea pentru mintea carnală; dar Dumnezeu
care lucrează în cei consacraţi pentru a dori şi a face buna Sa plăcere, astfel
fortifică şi echipează pe cei care depind de harul Său, încât, aceştia
pot spune împreună cu Psalmistul: ,,Dumnezeu mă încinge cu putere... Prin Tine
mă năpustesc asupra unei oştiri înarmate, şi prin Dumnezeul meu sar peste un
zid” şi împreună cu Pavel: ,,Pot totul în Christos, care mă întăreşte” - Ps.
18:32, 29; Fil. 4:13.
(1) Să nu ne fie frică, deci, să ne
ţinem străns de făgăduinţele nespus de mari şi scumpe, fiind atât de deplin
asiguraţi că Acela care a început în noi această bună lucrare, o va sfârşi, dacă
Îl vom lăsa s-o facă (Fil. 1:6). ,,Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este
chiar credinţa voastră” - nu credinţa în noi înşine; deoarece nu putem avea
încredere în carne. Sărmana, slaba şi şovăitoarea carne nu ne asigură o
încredere liniştitoare, în abilitatea sa pentru marile responsabilităţi ale
ostaşilor crucii. Proviziile noastre de înţelepciune şi putere trebuie să le
luăm de sus: acestea nu sunt în noi, cu excepţia cazului când ar fi implantate
în noi prin spiritul lui Dumnezeu.
(2) Observăm în continuare că în timp
ce cuvintele lui Petru în mod încurajator indică posibilitatea moştenirii
glorioase pentru care sunt chemaţi, este implicată o posibilitate de nereuşită
de a intra în aceasta. Există un ,,dacă”, o probabilitate, de care
depinde balanţa judecăţii divine în ceea ce priveşte vrednicia sau nevrednicia
noastră pentru moştenire. Şi în privinţa acestei probabilităţi Pavel îndeamnă pe toţi cei chemaţi la o mare
seriozitate a minţii şi prudenţă a conduitei, spunând: ,,Cel care crede că stă
în picioare, să ia seama să nu cadă”, şi din nou ,,Să ne temem ca nu cumva,
fiindu-ne dată făgăduinţa intrării în odihna Sa, cineva din voi să se pară să nu
o ajungă”. Prin urmare, nu este deajuns că ne-am consacrat pe noi înşine
lui Dumnezeu ca sacrificii vii; că am încheiat un legământ de a păşi pe
urmele lui Isus; pentrucă consacrarea, legământul, făgăduinţa, nu ne va folosi
la nimic dacă ne dovedim necredincioşi acestora, cu excepţia că ne va ridica în
aprecierea proprie împotriva noastră. ,,Mai bine să nu faci nici o juruinţă,
decât să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti” - Ecl. 5:4, 5. Vezi la fel Deut.
23:21-23; Prov. 20:25; Ev. 10:38, 39; Ps. 15; Luca 9:62; Ioan 15:6; Fapte. 5:4,
5.
(3) În continuare ne este atrasă
atenţia asupra ceea ce este
implicat în această probabilitate declarată - ,,Dacă faceţi aceste
lucruri”. Care lucruri? - Referinţa este la lucrurile menţionate în
versetele precedente, şi anume: ca cu toată silinţa să adăugăm la
credinţa noastră tăria; la tărie cunoştinţa; la cunoştinţă stăpânirea de sine;
la stăpânirea de sine răbdarea; la răbdare evlavia; şi la evlavie
bunăvoinţă frăţească; şi la
bunăvoinţa frăţească iubirea.
Este important să observăm aici că în
timp ce toate aceste virtuţi sunt cerinţe necesare pentru cei care vor fi estimaţi de Dumnezeu ca
credincioşi, ele au valoare doar dacă sunt adăugate, sau zidite pe deasupra
fundaţiei credinţei - ,,Dându-vă toate silinţele adăugaţi la credinţa
voastră” - ,,credinţa voastră preţioasă”, după cum este descrisă în
versetul 1. Această credinţă este încrederea noastră statornică în planul
divin al veacurilor, care se centrează în răscumpărarea îndeplinită prin sângele
preţios a lui Christos, care de bună voie s-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de
răscumpărare pentru toţi. Nici un fel de dreptate a noastră proprie fără această
temelie a credinţei nu ne poate recomanda lui Dumnezeu. Toate faptele noastre de
dreptate trebuie să fie zidite pe această credinţă.
Dar nu este suficientă credinţa în
Christos pentru salvare, fără de a mai face ceva ulterior? Acestora
Scripturile răspund în mod clar că o credinţă că Christos ne va salva în
păcatele noastre - în timp ce încă
mai iubim păcatul şi mai făptuim lucrările păcatului - este o credinţă greşită;
căci Christos niciodată n-a sugerat să ne salveze în păcatele noastre, ci
din păcatele noastre; şi Dumnezeu este credincios şi drept ca să ierte
păcatele şi să curăţe de orice nedreptate pe cei care vin la El prin Christos -
prin credinţa în sângele Său vărsat (viaţa sacrificată) ca fiind împăcarea sau
satisfacerea pentru păcatele noastre, şi în puterea Sa curăţitoare. ,,Cel care
zice ,,Îl cunosc, (pe Christos, ca Domnul şi Salvatorul meu)“ şi nu păzeşte
poruncile Lui (îndeplinind lucrările dreptăţii, şi aducând roadele
căinţei de păcate) este un minciunos”, spune Apostolul Ioan, ,,şi
adevărul nu este în el” (1 Ioan 2:4). De aceea Apostolul Pavel îndeamnă
credincioşii, spunând: ,,Prea iubiţilor, duceţi până la capăt mântuirea
voastră, cu frică şi cutremur; căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi
atât de a dori cât şi de a face buna Sa plăcere” - Fil. 2:12,
13.
Dumnezeu este Acela care a asigurat
pentru noi răscumpărarea care este în Isus Christos, şi Dumnezeu este Acela care
ne-a atras la Sine şi care ne-a promis tot harul necesar pentru a umbla în căile
neprihănirii; şi mai mult, chiar pentru a păşi pe urmele lui Isus pe calea
sacrificiului de sine. Prin urmare, în timp ce, ne stăruim cu frică şi cutremur
- cu mare atenţie - să ducem până la capăt mântuirea noastră, avem
privilegiul să sesizăm harul promis spre ajutor la timp de nevoie, şi să fim
convinşi că eforturile noastre cele mai bune pentru dreptate sunt
acceptabile înainte lui Dumnezeu când sunt prezentate prin meritul dreptăţii lui
Christos, atribuit nouă prin credinţă.
Deci, având această temelie, şi
,,scăpând de stricăciunea care este în lume prin pofte” - prin dorinţele cărnii
- şi ţinându-ne strâns prin credinţă de ,,făgăduinţele nespus de mari şi scumpe”
de a fi făcuţi părtaşi ai naturii divine şi comoştenitori cu Christos a
Împărăţiei şi gloriei Lui, şi fiind dornici de a ne face ,,chemarea şi alegerea
sigure” - să luăm în considerare aceste adăugiri la credinţa noastră,
care, dacă vor fi posedate şi cultivate în mod continuu, reprezintă asigurarea
noastră că niciodată nu vom cădea, şi că ni se va da din abundenţă intrare în
Împărăţie.
Prima virtute de adăugat este
tăria sau puterea caracterului în dreptate. Aceasta implică
cultivarea celei mai stricte
onestităţi, atât cu Dumnezeu cât şi cu
aproapele nostru - onestitatea conştiincioasă, dreptatea şi adevărul
fiind unicul standart. Psalmistul în mod clar defineşte aceasta spunând: ,,Cel
care umblă în neprihănire, şi lucrează cu dreptate, şi spune adevărul din
inimă. Acela care nu cleveteşte cu limba lui, şi nu face rău aproapelui său,
şi nu aruncă reproş împotriva aproapelui său; în a cărui ochi cel rău este
condamnat; dar care cinsteşte pe cei ce se tem de Domnul. Cel care a făcut un
jurământ în paguba lui, şi nu-l schimbă (care nu va viola un contract care este
nefavorabil pentru el). Cel care nu-şi dă banii cu dobândă (profitând nedrept de
nevoile altora), care nu ia plată împotriva celui nevinovat. Cel care face
aceste lucruri nu va fi clătinat niciodată” (Psalm 15). Un astfel de om este un
om virtuos, un om de un caracter întărit sau puternic.
A doua virtute de adăugat este
cunoştinţa - cunoaşterea lui Dumnezeu şi a voii Sale drepte cu privire la
noi (descoperită prin Cuvântul Său, prin Spiritul sfânt). Neglijarea acestor
mijloace a cunoştinţei stabilite în mod divin este echivalentă cu stabilirea
standartului nostru propriu imperfect al dreptăţii şi ignorarea standartului
divin. De aceea este important să dăm toată atenţia studiului zicerilor divine
pentru ca să putem fi fortificaţi în credinţă şi corespunzător şi în fapte
.
A treia virtute de adăugat
stăpânirea de sine, este unul dintre cele mai importante elemente ale
unui caracter bun. Cel care îşi stăpâneşte mintea sa este mai puternic decât cel
care cucereşte o cetate, este sfatul omului înţelept; şi un general victorios
are mult de învăţat cum să se cucerească şi să se stăpânească pe sine însuşi.
Stăpânirea de sine are de a face cu toate sentimentele noastre, gândurile,
gusturile, apetiturile, eforturile, plăcerile, necazurile şi speranţele noastre.
Prin urmare, cultivarea acesteia înseamnă o înaltă treaptă de dezvoltare a
caracterului. Stăpânirea de sine, însoţită de credinţă, tărie, înţelepciunea de
sus, implică zel crescut şi activitate în lucrurile divine şi o crescută
moderaţie în lucrurile pământeşti, în judecată, în conduită, în reglementarea
afacerilor temporale, etc, ,,moderaţia voastră să fie cunoscută de toţi
oamenii”.
A patra virtute de adăugat este
răbdarea. Timpul este un element foarte important în procesul
perfecţionării oricărui lucru bun. Fructul cules în grabă este necopt, dur,
crud, amar. Timpul, la fel ca şi tăierea şi fertilizarea şi prelucrarea
pământului şi udarea şi razele solare, toate acestea sunt necesare pentru o
roadă coaptă şi dulce care desfătează gustul. La fel este şi cu roada planurilor
şi scopurilor, a educaţiei şi harului. Scopurile adânci ale lui Dumnezeu se
dezvoltă încet, nu numai în marea Sa stăpânire universală, ci şi în inimile şi
minţile creaturilor Sale inteligente. Dumnezeu administrează toate lucrurile
conform voinţei Sale proprii pe liniile principiilor fixe a legilor Sale
înţelepte şi drepte - fizice, morale şi intelectuale. De a fi nerăbdător în
orice caz înseamnă a insista în mod nechibzuit de a avea roadă necoaptă,
pripită, crudă, amară, care, dacă a fost permisă de Domnul, se va dovedi a fi o
pedeapsă întristătoare pentru nerăbdarea care a provocat-o. ,,Răbdarea trebuie
să-şi facă desăvârşit lucrarea”, aşteaptă timpul lui Dumnezeu: ,,Odihneşte-te în
Domnul, şi aşteaptă-L cu răbdare”. Aşteaptă timpul şi calea Domnului şi
indicaţiile voinţei Sale în orice caz, atât în ceea ce te priveşte pe tine cât
şi în ceea ce priveşte pe alţii şi ,,cei care se încred în El niciodată nu vor
fi daţi de ruşine”.
Credinţa, tăria şi cunoştinţa
pregăteşte poporul lui Dumnezeu să aibă răbdare cu orice efort faţă de oamenii
buni, oricât de slabi ar fi, - răbdare cu sărmana şi orbita lume, cu ,,copiii în
Christos”, cu cei înceţi şi căscaţi, cu cei excitabili şi cu cei grei de cap, cu
cei prea încrezuţi ca Petru şi cu cei sceptici ca Toma. Dar de a avea răbdare
sau părtăşie cu ,,lucrările neroditoare ale întunericului” şi păcatului, este o
denaturare a harului; deoarece acestea, oriunde s-ar găsi, trebuie să fie
imediat şi prompt condamnate şi mustrate conform intenţiei lor rele;
totuşi cu răbdare, faţă de risipitorul care se căieşte, şi întotdeauna cu
blândeţe.
A cincia virtute de adăugat este
evlavia, cucernicia, pietatea, - acea sinceră, reverenţă conducătoare
faţă de Dumnezeu care produce o conformitate sinceră, bucuroasă, din iubire faţă
de voia Sa - fierbinţeală a spiritului în serviciul Domnului. Aceasta reprezintă
o dezvoltare mai tărzie şi un element vital în caracterul creştin. Pieteatea,
evlavia, izvorăşte în mod spontan din inimile apreciative şi recunoscătoare, a
căror plăcere este în legea Domnului, în meditarea asupra învăţăturilor şi
promisiunilor Sale, şi în comuniunea secretă cu Dumnezeu în rugăciune şi laudă.
Activitatea iubitoare, bucuroasă trebuie să rezulte dintr-o astfel de viaţă
lăuntrică; căci din prisosul inimii vorbeşte gura, şi întreaga fiinţă este
trezită la o nouă viaţă. Doar cei ce au o credinţă vie în Dumnezeu, şi care îşi
fortifică caracterele împotriva răului şi cresc în cunoştinţă şi stăpânire de
sine şi răbdare sunt pregătiţi pentru a aprecia grandoarea caracterului divin;
şi numai aceştia sunt cu adevărat stimulaţi de către dorinţa spre asemănare cu
Dumnezeu.
A şasea virtute de adăugat este
bunăvoinţa frăţească, care din necesitate creşte din evlavie. După cum
asemmănarea cu Dumnezeu presupune şi celelalte haruri menţionate, la fel
dezvoltarea acesteia implică o apreciere a dreptăţii şi binefacerii divine, şi
va lărgi şi adânci sentimentele noastre faţă de cei binevoitori, deşi
imprefecţi, şi în mod special aceasta ne va lărgi inimile faţă de toţi care sunt
din casa credinţei - ,,fraţii”.
A şaptea virtute de adăugat este
caritate, iubire - legătura
desăvârşirii care întruneşte toate celelalte haruri, şi le defineşte pe toate ca
calificativ.
Iubirea doar faţă de Dumnezeu nu este
o manifestare deplină a acestui
har; conform învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu nu poate fi o sinceră iubire
faţă de Dumnezeu fără de o corespunzătoare iubire faţă de oameni: ,,Dacă zice
cineva - iubesc pe Dumnezeu”, zice Apostolul Ioan, ,,şi urăşte pe fratele său,
este un minciunos, pentrucă cel care nu-şi iubeşte fratele pe care-l
vede, cum poate el să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20). Şi
Isus a spus: ,,Prin aceasta vor cunoaşte toţi oamenii, că sunteţi ucenicii Mei,
dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” - Ioan
13:35.
Anume abundenţa acestor haruri ale
caracterului adăugate la credinţa noastră în Christos ca Răscumpărătorul
şi Salvatorul nostru ne asigură sufletul împotriva posibilităţii căderii: ,,Dacă
faceţi aceste lucruri, nu veţi cădea niciodată”. Probabilitatea nu este
în a face aceste lucruri în mod perfect, şi neluând în considerare
dreptatea lui Christos pentru a ne acoperi abaterile şi a ne compensa
neajunsurile zilnice; dar dacă adăugat la credinţa noastră în dreptatea
acordată a lui Christos, am cultivat aceste haruri în măsura capacităţilor
noastre, nu vom cădea. Când am făcut tot ce putem face, suntem încă
tot robi netrebnici, ne îndrăznind a ne încrede în dreptatea noastră proprie, ci
în larga haină care este a noastră prin credinţa în Christos, în timp ce, cu o
consistentă ,,stăruinţă” ne ducem până la capăt mântuirea noastră cu frică şi
cutremur, ştiind că dreptatea lui Christos este aplicată numai acelora care
doresc să renunţe la păcat şi să urmărească acea ,,sfinţenie fără de care este
cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” - Evrei 12:14.