Mana pe data de 26 Noiembrie, R2902 - 1 Noiembrie 1901, pag. 345

Exod 2:1-10

,,Învaţă pe copil calea pe care trebuie să meargă; şi când va creşte nu se va depărta de ea” - Prov. 22:6.

Nu orice copil este născut ca un Moise, şi nici o  măsură de pregătire nu-l va face pe nimeni egal lui ca om. Cu toate că nu avem nimic de spus contra textului de bază, ci numai în acord cu acesta, totuşi, fundamentul pentru măreţia caracterului trebuie să fie pus înainte de naştere. De către mulţi, este susţinută o mare greşeală - care este sprijinită de vederi teologice false - care constă în presupunerea că orice copil este o creaţie specială a lui Dumnezeu, astfel că, dacă se naşte un imbecil, Dumnezeu poate fi învinuit; şi dacă se naşte un copil bine înzestrat şi echilibrat mintal şi fizic, atunci Dumnezeu primeşte  onoarea. Afirmaţia Scripturală este în contradicţie cu această ideie, şi anume, ea arată că toată lucrarea lui Dumnezeu este perfectă (Deut. 32:4) - că Adam a fost lucrarea Sa, şi că El nu este responsabil pentru defectele şi imperfecţiunile care mai mult sau mai puţin strică fiecare membru al rasei noastre. Într-un sens al cuvântului, de sigur, tot ce avem, chiar şi imperfect, este de la Dumnezeu, datorită faptului că El este autorul a oricărei vieţi şi în mod indirect Creatorul nostru - Exod 4:11.

În Scripturi ni se explică că defectele noastre sunt rezultatul păcatului, şi a extinderii pedepsei de moarte a acestuia, lucrând în rasa noastră sub legile eredităţii. Cu toţii suntem născuţi în păcat, făcuţi în nelegiuire, în păcat ne-au conceput mamele noastre (Ps. 51:5). Dar nu toţi suntem născuţi cu aceeaşi măsură a degradării. În timp ce părinţii căzuţi nu pot aduce un urmaş perfect, totuşi, ei pot şi câteodată reuşesc, să aducă unul mai înalt dezvoltat ca ei înşişi. Aceasta se realizează de către legea naturii folosind condiţiile mintale ale părinţilor, şi în special ale mamei (şi ea este întotdeauna susceptibilă la influenţele morale favorabile sau nefavorabile ale soţului său) în timpul perioadei de sarcină.

Conform acestei legi divine, aşadar, părinţii sunt responsabili într-o măsură considerabilă pentru trăsăturile proeminente de caracter ale copiilor lor. Dacă aceasta ar fi înţeles într-un mod mai deplin, dacă ar fi apreciat într-un mod mai complet de către părinţi, rezultatul ar fi o mare îmbunătăţire a calităţii naturale a copiilor născuţi. Soţul ar dori să facă împrejurările favorabile celor mai înalte emoţii şi sentimente şi aspiraţii din partea soţiei sale; care, în schimb va coopera şi cu supunere îşi va îndrepta afecţiunile pe lucrurile nobile şi bune şi curate şi generoase; şi rezultatul cu siguranţă va fi naşterea copiilor cu mult asemănători lui Moise - în nobleţea caracterului combinată cu umilinţa, decât sunt în majoritate.

Nimic din cele de mai sus, totuşi, nu este intenţionat să încurajeze conceperea copiilor de către poporul consacrat al Domnului, care trăieşte în acest timp de ,,seceriş”. Ceea ce este născut din carne este carne; în timp ce, ceea ce este conceput şi născut din spirit este spirit (Ioan 3:6). ,,Noile creaturi” în Isus Christos au o şi mai înaltă şi mai mare lucrare înaintea lor decât producerea chiar şi a copiilor perfecţi, dacă aceasta ar fi posibil. Ei au privilegiul de cooperare cu Dumnezeu în dezvoltarea ,,noilor creaturi”, a fiilor spirituali a lui Dumnezeu: şi în acelaşi fel precum şi Domnul nostru şi apostolii, ei preferă acest privilegiu mai înalt decât toate celelalte. Nu combatem nici pentru un moment cuvântul apostolului: ,,Căsătoria este onorabilă în toate”, ci, accentuăm împreună cu el că cel care se căsătoreşte face bine, dar cel ce nu se căsătoreşte face mai bine (1 Cor. 7:38; Ev. 13:4). Astfel că, acum accentuăm că cel care aduce în viaţă copii naturali de nivelul cel mai înalt, face bine, dar că cel care cooperează cu Dumnezeu în conceperea fiilor spirituali face mai bine.

Informaţia ce o avem despre naşterea şi copilăria lui Moise este foarte puţină. Ştim că numele tatălui său a fost Amram, care înseamnă ,,popor Nobil”. Numele mamei sale a fost Iochebed, care înseamnă ,,Iehova este glorios”. Deşi ei erau Evrei, şi ca naţiune în robia Egiptenilor, aceste nume implică că această familie din seminţia lui Levi a cuprins persoane cu sentimente morale şi religioase - un popor nobil în adevăratul înţeles al cuvântului. Aceasta este sugerat de asemenea şi de declaraţia Apostolului, că ei au lucrat prin credinţă - Evrei 11:23.

Precum am văzut într-o lecţie anterioară, conducătorii Egipteni din noua dinastie, se temeau că creşterea rapidă a Evreilor în cele din urmă va însemna că ei vor deveni rasa dominantă, sau că aceştia vor pleca - precum, cu adevărat se aşteptau, conform tradiţiilor pe care le venerau, şi care i-au instruit în ceea ce priveşte timpul şederii lor în Egipt, şi făgăduinţa lui Dumnezeu cu privire la eliberarea lor finală, prin intervenţia puterii Sale. Egiptenii n-au dorit să piardă poporul Evreu, deoarece eficienţa lor ca muncitori a fost deja demonstrată, şi deoarece ei erau profitabili pentru Egipteni pentru negoţ. Ei n-au dorit nici să-i alunge, nici să-i nimicească. Ceea ce ei au dorit a fost ca aceştia să nu se înmulţească atât de rapid. Pentru a împiedica această înmulţire  fenominală s-au folosit diferite mijloace, dar nici unul n-a fost efectiv; şi în final, ca măsură represivă, a fost scos un edict ca toţi copii Evreilor de parte bărbătească să fie ucişi, evident cu intenţia ca să se reducă rasa doar pentru un timp, ca apoi să permită naşterea de copii în continuare.

Cam pe la acest timp, a fost născut şi Moise; evident, că atunci când s-a născut fratele său mai mare Aaron, n-au existat astfel de restricţii. Moise a fost al treilea în familie; sora sa, Maria, cea de a doua, a fost cea menţionată în lecţia noastră. Copilul Moise a fost ascuns de către mama sa timp de trei luni, ca încălcare a poruncii împăratului, şi cu riscul vieţii sale, precum şi a lui însuşi; şi motivul relatat este că ea a perceput că el era un copil bun - arătând bine, frumos, promiţând a fi un om mare, cum de fapt a şi devenit după aceea. Apostolul declară, că părinţii au avut credinţă - nu credinţă în copil, nici chiar în ei înşişi, nici în împărat; ci, credinţă în Dumnezeu, că El va binecuvânta şi va păstra copilul, şi nu ne putem îndoi de faptul că această credinţă a fost însoţită de rugăciune către Domnul. Nu ne îndoim de faptul, că chiar înainte ca copilul să se fi născut, în astfel de împrejurări deosebite, părinţii lui evlavioşi şi credincioşi, l-au consacrat Domnului, să fie pregătit pentru El, şi instruit în măsura capacităţii lor celei mai bune, şi pentru a fi servitorul Domnului, în orice mod i-ar plăcea Lui să-L folosească. Fără de astfel de speranţe şi rugăcuini, credinţa menţionată de Apostol ar fi nepotrivită. Credinţa şi rugăcuinile şi consacrările merg de obicei împreună, mână în mână, în orice caz - atât în ceea ce ne priveşte pe noi, copiii noştri, şi toate cu care avem de a face.

Pentru păstrarea copilului, părinţii au adoptat un procedeu foarte ager, şi acesta dă dovadă fie de călăuză divină, fie de minte inventivă, cu o bună cunoaştere a naturii umane, sau de ambele. Părinţii lui Moise, au putut bine înţelege natura umană când au concluzionat că princesa Egiptului, dacă va găsi pruncul în timpul băii sale (probabil un rit religios), cu siguranţă va fi mişcată, şi că inima ei va fi pătrunsă  de către orice copil, şi în special de către acest băiat ,,bun”. Un aranjament la fel de deştept a fost şi faptul aflării surorii sale, Maria, prin apropiere, la momentul găsirii copilului în coş, şi că ea a sugerat ca o mamă Evreică să alăpteze copilul, şi apoi folosirea mamei sale proprii. Fără îndoială mâna Domnului şi înţelpciuna Sa s-au aflat în spatele întâmplării; dar chiar şi aşa, aceasta ne învaţă lecţia că lui Dumnezeu Îi place să folosească mijloacele umane pentru realizarea scopurilor Sale. Părinţii bine au făcut că şi-au exercitat ingeniozitatea pentru păstrarea în viaţă a copilului, în acelaşi timp exercitând credinţă în Domnul. La fel este şi cu noi: credinţa noastră nu trebuie să fie nepăsătoare, care refuză să acţioneze, şi astfel să nu împiedice să fie folosită de Domnul; ci credinţa noastră trebuie să fie mai curând o credinţă care se manifestă prin fapte. Această credinţă Îi face plăcere Domnului s-o răsplătească.

Princesa se presupune a fi Neferari, soţia lui Ramses al II-lea, şi fiica monarhului precedent; - toţi împăraţii Egipteni fiind numiţi Faraoni. Ea a adoptat copilul ca al său propriu, totuşi a dorit ca el să fie alăptat într-o casă evreiască pentru un timp - se presupune, fie până la vârsta de şapte, fie doisprezece ani; după ce l-a adus la palatul regal şi l-a învăţat în toată înţelepciunea şi cunoştinţa Egiptenilor. Cât de potrivit este poetul cu privire la cazul lui Moise, când a zis:

,,Dumnezeu lucrează pe o cale misterioasă,

Minuile Sale să şi Le împlinească”.

Cât de potrivit a fost faptul că conducătorul Israelului afară din captivitatea Egiptului, ca tip al marelui Mesia, a fost un om educat sau învăţat; şi totuşi cu cât mai necesar a fost că el în primul rând a trebuit să aibă bine fixate în mintea sa, încă din pruncie şi copilărie, principiile de bază ale religiei; şi cât de minunat Dumnezeu a făcut pregătiri pentru ambele aceste elemente ale educaţiei. Nu ne putem îndoi de faptul că părinţii, a căror credinţă deja s-a manifestat, l-au instruit pe băiat, în ceea ce priveşte făgăduinţele lui Avraam, în care ei se încredeau; şi anume, că ca sămânţă a lui Avraam, ei trebuiau să ajungă în cele din urmă renumiţi, şi să fie folosiţi ca mijlocul lui Dumnezeu pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului; şi că, precum a fost profeţit lui Avraam, timpul când Domnul Îşi va scoate poporul din robia Egipteană cu o mână puternică şi cu braţul întins era destul de aproape. El a fost fără îndoială pe deplin informat cu privire la relaţia sa cu Israeliţii, şi fără îndoială i-a fost inspirată nu numai credinţa în făgăduinţe, ci şi un simţământ patriotic de devotare faţă de poporul său - deoarece aceste calităţi astfel s-au evidenţiat într-un mod nobil de-a lungul întregii sale vieţi, încât n-ar fi aşa dacă ele n-ar fi pe deplin implantate şi nutrite.

Comparativ puţini părinţi par a-şi da seama de privilegiille şi responsabilităţile care sunt plasate în mâinile lor în legătură cu urmaşii lor. O mamă creştină care are de crescut o familie, cu siguranţă are o largă sferă de acţiune pentru folosirea tuturor talentelor sale, numai să le folosească dând copiilor săi, instrucţiuni de dreptate şi reverenţă faţă de Domnul. Şi o greşeală deseori practicată, este de a presupune că copiii nu pot aprecia principiile religioase, şi că din această cauză nu trebuie să li se ofere nici măcar ,,laptele cuvântului”, sau lecţiile primare în direcţia legii divine. Din contra, credem că, în timp ce copiii sunt născuţi cu o oarecare măsură de depravare şi predispoziţii pentru rău, cu toate acestea, minţile lor mici sunt într-o măsură largă ca paginile curate, pe care cu siguranţă pot fi adânc gravate principiile bune sau rele. Dacă minţile lor nu vor fi direcţionate în direcţiile dreptăţii şi milei şi iubirii şi răbdării, şi dacă nu vor fi învăţaţi că acestea sunt cerinţele divine, şi că reprezintă serviciul lor înţelept, putem fi siguri că ei vor fi învăţaţi cu privire la cele opuse acestora, pe măsură ce vor veni în contact cu diferitele influenţe depravante ale vieţii - lumea, carnea, diavolul. Acei părinţi care îşi consideră copiii, fiecare ca un mic lot de grădină, şi care credincios plantează în acestea, seminţiile dreptăţii şi iubirii şi răbdării şi blândeţii şi gentileţei, şi toate roadele spiritului, în măsura în care sunt în stare, cu siguranţă vor găsi o bogată răsplată în harurile caracterului care vor rezulta, sub binecuvântarea Domnului - în mod special dacă copiii au fost consacraţi sau închinaţi Domnului din pruncie, sau mai bine, chiar înainte de naştere.

Dimpotrivă, cei care nu-şi fac timp să planteze seminţele care vor produce aceste roade, aceste floricele mintale şi morale, vor găsi, în acelaşi fel cum este şi cu grădina pământească, că ea nu va sta neocupată, până vor veni anii maturităţii, şi o perioadă mai convenabilă; ci, în loc de aceasta, vor creşte buruiene vătămătoare ale răului, vor înflori, şi repede vor prospera, şi vor aduce roade amare, care vor ofensa nu numai însuşi individul, dar de asemenea şi părintele, şi societatea în general. De aceea, fie ca orice părinte, atât cât este posibil, să aibă grijă ca orice copil pe care îl va aduce în viaţă să fie ,,bun”, favorizat spre bine, prin influenţele prenatale ajutătoare; şi fie ca fiecare să aibă grijă de asemenea că asumându-şi responsabilităţile unui părinte, el duce o muncă bună în aceste mici grădini, care sunt în grija sa - că buruienile erorii sunt smulse cu siguranţă, şi că seminţele binelui sunt sădite din belşug.

Deşi Moise a fost născut trei mii şase sute de ani în urmă, şi prin urmare aproape de timpul despre care teoria evoluţiei spune că omul a fost doar ,,cu un pas mai sus ca maimuţa”, vedem că el a fost nu numai un copil şi un om minunat - chiar şi înainte ca Domnul să-L fi binecuvântat în mod special, făcându-l conducătorul lui Israel, şi punându-şi puterea Sa asupra lui - ci observăm de asemenea şi alte standarte înalte de aptitudini mintale şi morale printre poporul său - de exemplu, Evreul Iosif. În continuare, vedem  că în timpul lui Moise, a existat o civilizaţie distinctă şi bine avansată printre Egipteni. De exemplu, Oraşul Zoan, una din capitalele Egiptului, în apropierea căreia a fost născut şi crescut Moise, este prezentat de către cercetătorii moderni, ca fiind unul dintre cele mai frumoase oraşe - în comparaţie cu timpurile moderne. Un scriitor celebru, a scris despre acesta: ,,Ruinele arată că a fost un oraş extraordinar, Atena Egiptului. Un poet Egiptean din acele zile a scris despre Zoan: ,,Ea este frumoasă, frumoasă! Umbrarele sale mişună cu grădini. Fiecare grădină este parfumată cu mirosul mierii. Grânarele sale sunt pline de grâu. Florile pentru buchete se află în case. Corăbiile sale vin şi se duc în fiecare zi. Bucuriile şi-au aşezat reşedinţa acolo””. Şi cu privire la dezvoltarea literaturii şi a artelor din acele zile, citaţiile noastre care vor urma, vor arăta că ele erau avansate.

Dacă încă ca copil Moise a fost remarcabil şi atractiv, astfel încât Ştefan îl numeşte: ,,nespus de frumos” sau în nota marginală ,,frumos înaintea lui Dumnezeu” (Fapte. 7:20), însemnând rafinat, elegant; şi dacă este adevărat, precum spune Iosefus, că cei care se întâlneau cu el în timp ce el trecea pe strada lor, îşi uitau afacerile lor, şi tot priveau la el, putem pe bună dreptate presupune că pregătirea sa timpurie de către părinţii săi evlavioşi, sub educarea şi observaţia Domnului, şi ulterioara sa instruire ,,în toate învăţăturile Egiptenilor”, ca fiul adoptat al împăratului - în rezultat ar fi trebuit să-l facă foarte nobil, rafinat şi om frumos. Şi totuşi, straniu de spus, că cu toate aceste realizări ale naturii şi educaţiei, el este descris ca fiind ,,cel mai blând om de pe pământ”. Cine se poate îndoi că anume această calitate a blândeţii a fost în mare măsură inspirată de sărăcia părinţilor săi, şi supunerea lor la robie, şi de sentimentele umile inspirate de închinarea lui din partea lor Domnului, chiar din timpul conceperii sale? Sigur este faptul că copiii naturali ai regilor şi domnitorilor, foarte rar erau cu minte umilită. Totuşi această blândeţe a fost o altă calitate esenţială pentru Moise, ca conducător al poporului lui Dumnezeu. Vedem că procedurile sale în timpul celor patruzeci de ani în pustie cu Israaeliţii, ca conducător şi mijlocitor al legământului lor cu Dumnezeu, într-atât au doborât blândeţea lui Moise, încât el a fost oprit să intre în ţara făgăduită, deoarece şi-a asumat sie însuşi, în loc de a da lui Dumnezeu, puţin din onoarea scoaterii apei din stâncă, spunând: ,,Răzvrătiţilor, să vă scoatem apă din această stâncă?” - lovind stânca.

Trebuie să considerăm foarte remarcabil faptul că în toate aceste împrejurări, un om în realitate atât de renumit, care ocupă o poziţie atât de înaltă un timp atât de lung, a învins mândria ,,spiritului regesc” în care a fost crescut, şi şi-a menţinut blândeţea până la sfărşitul carierei sale, doar cu o atât de mică excepţie. Destul de potrivit, ne putem întreba, care ar fi rezultatul dacă Dumnezeu ar fi ales pentru conducerea Israelului, un om care ar fi în mod natural semeţ sau mândru, sau oricare alt om, decât pe cel care a fost cu adevărat foarte blând. Nimeni altul, în afara caracterului blând, posibil n-ar fi putut sta în astfel de tensiune, precum a îndurat Moise într-un mod atât de măreţ şi credincios. Aici se conţine o lecţie pentru poporul Domnului. Mijlocitorul noului Legământ, Isus, a fost la fel blând şi smerit cu inima, şi cei pe care Dumnezeu îi cheamă acum din lume ca să fie comoştenitori cu Isus, membri ai corpului Său - ca marele antitip al lui Moise, pentru a scoate omenirea afară din robia păcatului şi a lui Satan - toţi aceştia trebuie să aibă asemănarea Domnului şi Capului lor în această calitate a blândeţii, dacă doresc să ajungă la caracterul Său în general, şi în alte privinţe. Vom face bine dacă ne vom aminti în continuu porunca Apostolului, ca să ne ,,umilim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca El să ne înalţe la timpul potrivit” - astfel ca să putem fi potriviţi pentru moştenire - Împărăţia.

În ceea ce priveşte pe Moise şi posibilităţile educative ale timpului său, istoria laică ne dă câteva indicaţii. Librăria lui Rameseum în Thebes - deasupra cărei porţi se afla inscripţia: ,,Pentru vindecarea sufletului” - conţinea douăzeci de mii de cărţi, şi este semnificativ în măsura în care aceasta indică activitatea intelectuală în acel timp, că această structură a fost construită de Ramses al II-lea, de către a cărui soţie, se presupune că a fost adoptat Moise. Ştefan declară (Fapte. 7:22), că ,,Moise a fost puternic în cuvinte şi în fapte”, şi ,,Biserica Iudeie” a lui Stanley, spune cu privire la el: ,,El a învăţat aritmetica, geometria, astronomia, medicina şi muzica. El a inventat corăbii, şi mijloace de construit, instrumente de luptă şi hidraulice, ieroglife, diviziunea pământului”. El declară în continuare, că el l-a învăţat pe Orfeus, şi că prin urmare a fost numit de către Greci Musaeus, şi de către Egipteni Hermes.

Nu ştim cât de substanţiale sunt bazele pentru aceste tradiţii, dar ştim că ele nu sunt în acord cu relatările Scripturale despre Moise ca marele conducător. O lecţie de învăţat pentru noi în această privinţă este că Dumnezeu îşi are propria Sa cale de pregătire a tuturor diferitelor trăsături ale planului Său măreţ. El cunoştea oamenii care se rugau, care la timpul potrivit, şi-au închinat fiul. El a ştiut cum să aranjeze astfel ca copilul, tânărul, omul, să poată fi un instrument gata pentru scopurile Sale proprii; şi totuşi în toate procedurile divine, aici ca şi în altă parte, observăm că Dumnezeu nu obligă pe cei pe care îi foloseşte pentru lucrul Său; ci că mai degrabă foloseşte uneltele pregătite, doritoare, de bună voie să fie folosite. Fiecare din noi, să căutăm prin umilinţă, prin zel, prin iubire pentru Domnul şi cauza Sa, prin credinţă în puterea Sa, să fim în acea condiţie a inimii şi a minţii care ne va face gata de a fi folosiţi, şi folositori în orice ramură a serviciului divin i-ar fi plăcut Domnului să ne cheme.