Mana pe data de 27 Noiembrie, R2773 - 15 Martie 1901, pag. 77

Mat 26:36-46

,,Nu voia mea, ci a Ta, să se facă” - Luca 22:42.

Nimeni nu poate citi cu precauţie această lecţie a ceasului întunecat al Domnului nostru din Getsimani, şi despre ,,strigătele Sale mari şi cu lacrimi, către Cel (Tatăl) care putea să-l scape din moarte” (Ev. 5:7), fără a simţi că este ceva cu totul incorect în ideea atât de răspândită printre Creştini că Domnul nostru a fost însuşi Tatăl Său Ceresc, Iehova; şi că ar fi o prefăcătorie, o bătaie de joc de rugăciune, din partea Lui, dacă s-ar ruga fierbinte după cum este prezentat aici, dacă nu ar fi adevărat că în loc de a fi în orice sens al cuvântului însuşi Tatăl, El a fost pur şi simplu ceea ce a pretins a fi - Fiul, trimisul lui Dumnezeu, unicul conceput de Tatăl, cel întâi născut din toată creaţia, începutul creaţiei lui Dumnezeu (Ioan 10:29; 1:14; Col. 1:15; Apoc. 3:14). Nu există deloc nici un alt punct de vedere din care ar putea fi rezonabil interpretat limbajul Domnului nostru şi al apostolilor, atât cât şi felul Său de comportare. Cercetătorul şi căutătorul sincer al adevărului, asupra acestui punct, este îndrumat spre ,,Zorile Mileniului, (mai târziu numite ,,Studii În Scripturi” - n.e.) vol. V”.

Lecţia noastră anterioară s-a terminat cu Domnul nostru şi ucenicii Săi părăsind camera de sus, unde au comemorat moartea Sa. Ei au plecat spre Muntele Măslinilor, spre o livadă de acolo, cunoscută ca Getsimani - numele însemnând ,,locul de presat ulei”, probabil deoarece acolo erau presate măsline şi uleiul extras era folosit atât pentru iluminare, cât şi pentru mâncare. Unul din Evanghelişti spune despre aceasta ca fiind ,,grădina Getsimani”, dar cuvântul grădină, precum a fost folosit în timpurile străvechi, corespunde mai aproape cuvântului nostru livadă; nu era o grădină de flori. Acum mai există o mică îngrădire pe partea Muntelui Olivet, cam de 150 de picioare pătrate (50 m pătraţi - n.e), care se consideră a fi locul rugăciunii chinuitoare a Domnului nostru. În ea se află opt copaci de măslin foarte bătrâni şi foarte cioturoşi, şi ori de este acesta locul exact sau nu, acesta îl reprezintă într-un mod destul de bun.

Domnul nostru, probabil a avut două motive pentru a ieşi afară cum a făcut-o în acea noapte. În primul rând, înţelegând că va fi arestat de trădătorul Iuda şi ceata adusă de el, Domnul nostru probabil n-a vrut să cauzeze tulburare sau necaz prietenului care atât de generos i-a permis să folosească camera sa de sus. În al doilea rând, El a dorit liniştea nopţii, pe coasta dealului, unde să poată fi singur cu Dumnezeu, pentru a-şi revărsa sufletul în rugăciune şi să obţină puterea necesară pentru încercarea ce se apropia. În armonie cu acest ultim gând, vedem că Domnul nostru, când a ajuns la intrarea în livadă, a lăsat opt ucenici acolo, ca o gardă de afară, aşa vorbind, sau ca străjeri, pentru a da de ştire; şi a luat cu El pe aceiaşi trei discipoli pe care i-a onorat în mod special cu o altă ocazie, Petru, Iacov şi Ioan: Petru, curajos şi imipulsiv, Iacov şi Ioan, aşa numiţii ,,fiii  tunetului” - trei cei mai curajoşi, cei mai zeloşi, cei mai serioşi, din discipolii Săi. Pe aceştia El a dorit să-i aibă cel mai aproape de Sine în acest timp de nelinişte. Şi totuşi, cu această ocazie, El a dorit să fie în singurătate în rugăciunea Sa, pentrucă chiar şi aceşti cei mai adevăraţi prieteni nu puteau aprecia situaţia: ,,nimeni din popoare nu era cu El”. Prin urmare El i-a lăsat pe aceştia, şi a mers mai departe la o depărtare de o aruncătură de piatră, unde s-a plecat în genunchi, şi cu faţa până la pământ, precum este arătat în multe relatări, şi astfel, a comunicat cu Tatăl.

Diferitele relatări ale experienţelor Domnului nostru cu această ocazie, ne arată ce chin mintal pare că a venit asupra Lui aici, cu o forţă amară de care n-a mai experienţat mai înaite; şi că povara deveni tot mai grea - ,,cuprins de o întristare de moarte”, o nelinişte care aproape că i-a zdrobit chiar viaţa, zice Matei. Marcu spune în 14:33, că El a fost ,,uluit amarnic”, de parcă întristarea a venit asupra Lui pe neaşteptate, ca şi cum ar fi dezorientat. Luca, care a fost medic, spune că El a fost în ,,agonie”, o luptă, un conflict, limbajul folosit în Greacă implică un conflict de o intensitate şi severitate tot mai mult în creştere, astfel încât ,,sudoarea Sa a devenit ca nişte picături de sânge”; şi această sudoare de sânge nu este necunoscută medicilor din zilele de astăzi, deşi foarte rară. Ea dovedeşte o extremă tensiune de emoţiii - întristare de moarte.*

Necredincioşii au sugerat că această relatare a întristării Răscumpărătorului nostru, lacrimile şi rugăciunile, dau dovadă de slăbiciunea Sa. Ei argumentează că au existat mulţi martiri ai diferitor religii, care au întâmpinat moartea cu îndrăzneală, cu fermitate statornică, câteodată cu zâmbete, şi că

* Prof. Ticshendorf arată că acest pasaj al sudorii de sânge al Domnului nostru nu este găsit în Manuscrisul Vatican, şi că deşi el apare în Manuscrisul Sinaitic original, acesta a fost introdus de către un critic mai târziu. Pasajul este prin urmare dubios sau cel puţin discutabil.

această relatare Îl arată pe Isus ca fiind fricos, şi inferior altora, în loc de a fi superior. Dar există o filozofie în legătură cu subiectul, pe care ei par că n-au sesizat-o. Există o întunecime şi insensibilitate legată de căzuta, degradata, brutala fire umană care poate privi suferinţa şi moartea cu indiferenţă, - care le permite fie să le îndure fără mari emoţii, fie a le aplica asupra altora nemilos şi fără compasiune. Suntem bucuroşi că Isus nu a fost unul din acei gheţari reci şi neclintiţi, ci că a fost plin de sentimente şi emoţii fierbinţi, iubitoare, gingaşe; şi că ne putem da seama în consecinţă că El este în stare să simpatizeze ca cei mai gingaşi, cei mai delicaţi, cei mai rafinaţi, cei mai senzitivi, mai mult decât oricare altă fiinţă umană. El ar fi trebuit să simtă tare condiţiile în care s-a pus pe Sine însuşi, depunându-şi viaţa în folosul nostru; deoarece cu cât este mai perfect organizmul cu atât el este mai senzitiv şi are sentimente de o mai înaltă sensibilitate, cu cât este mai mare capacitatea de a se bucura cu atât este mai mare şi capacitatea de a se întrista: şi Domnul nostru fiind absolut perfect ar fi trebuit să fie nemăsurat de  mult mai de susceptibil la influenţele de suferinţă decât alţii.

Pe lângă acestea, El avea o viaţă perfectă, pe care n-a pierdut-o, şi ştiind aceasta a înţeles faptul că era aproape să se despărţească de ea; în timp ce alţii din familia umană posedă doar o existenţă pierdută sau condamnată şi îşi dau seama că ei oricum trebuie să se despărţească de ea cândva. Prin urmare va fi un lucru foarte diferit pentru Domnul nostru să-şi dea viaţa Sa decât pentru urmaşii Săi. Presupunând că 100 reprezintă viaţa perfectă, Domnul nostru a avut toată plinătatea de 100 ca s-o deie, în timp ce noi, fiind mai mult de nouăzeci şi nouă la sută morţi, prin greşeli şi păcate şi condamnare, am putea da cel mult doar unu din sută. O indiferenţă rece, statornică faţă de pierderea vieţii, bazată pe cunoştinţă că aceasta ar putea continua în orice caz doar încă puţin timp mai mult, va fi, prin urmare un lucru foarte diferit, în comparaţie cu o clară cunoştinţă pe care o avea Domnul nostru, bazată pe experienţele Sale cu Tatăl, ,,înainte de a fi lumea”, şi pe înţelegerea faptului că viaţa pe care El era aproape s-o deie nu a fost pierdută prin păcat, ci a fost sacrificiul Său voluntar.

Nu poate fi nici o îndoială că acest gând al stingerii vieţii a fost un factor important în întristarea Domnului nostru. Apostolul clar comunică aceasta în cuvintele (Ev. 5:7): ,,Care în zilele Sale în carne, a înălţat rugăciuni şi cereri, cu strigăte mari şi lacrimi, către Cel care era în stare să-L salveze (afară) din moarte, şi a fost ascultat în cele (în privinţa celor)  ce s-a temut” - stingerea vieţii. Concentrat în continuu în îndeplinirea voinţei Tatălui Său, zi de zi a petrecut-o în sacrificiu de Sine, până acum, când în câteva ore acest sacrificiu va fi completat; şi gândul despre aceasta a adus cu sine un alt gând , şi anume: A îndeplinit El oare voinţa Tatălui în mod perfect? Poate El oare pretinde, şi va primi El oare răsplata promisă Lui - învierea din morţi?

Dacă El nu s-ar ridica în orice amănunt la standartul exact al perfecţiunii, atunci moartea Sa ar însemna stingere; şi deşi toţi oamenii se tem de stingere nimeni nu poate cunoaşte deplina adâncime şi forţă a însemnătăţii acesteia, aşa cum o cunoaşte Cel care nu numai că a avut perfecţinea vieţii, ci şi amintirea gloriei Sale anterioare cu Tatăl înainte de a fi lumea, pentru El, însuşi gândul stingerii, îi aduce chin, teroare a sufletului. Acest gând, pare că n-a survenit la Domnul nostru mai înainte cu aceeaşi intensitate. Prin urmare, anume aceasta s-a năpustit asupra Lui acum cu aşa o intensitate - ca o întristare de moarte. El s-a văzut pe Sine Însuşi că era pe cale să sufere după Lege ca un făcător de rele, şi în mod natural surveni întrebarea: a fost el oare cu totul nevinovat, şi Îl va elibera oare judecătorul ceresc pe cel pe care atât de mulţi erau dispuşi să-l condamne?

După rugăciune pentru puţin timp a mers la cei trei ucenici, în care avea cea mai mare încredere şi care, mai mult decât oricare alţii, erau tovarăşii Săi încercaţi şi de încredere, dar i-a găsit dormind. Luca explică că somnul lor a fost rezultatul întristării. Noaptea şi lecţiile sale au fost impresionante; cina de amintire, pe care ei n-au înţeles-o în mod deplin, totuşi a lăsat o măsură de întristare asupra lor, deoarece Învăţătorul a sugerat că ea reprezintă moartea Sa, şi în continuare a sugerat că unul din numărul lor îl va vinde. Reacţia la întristare a adus cu sine o măsură de amorţeală. Domnul nostru i-a ocărât într-un mod foarte blând: ,,Nu puteţi veghea cu Mine o oră? Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită”. Nu este necesar să vă rugaţi doar pentru Mine; aveţi nevoie să fiţi într-o atitudine de veghere în folosul vostru. O oră de încercări severe vine asupra noastră; vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în acest timp rău.

Atunci Domnul nostru s-a dus din nou să se roage. Ni se spune că rugăciunile Sale au conţinut aceleaşi cuvinte; adică, în ele au fost exprimate aceleaşi sentimente; şi din nou, a treia oară a fost la fel: un lucru îi neliniştea inima. Se putea El oare bizui acum pe faptul, că căutând a face voia Tatălui şi terminându-şi cursul - că a făcut acestea în mod acceptabil? Putea avea El oare deplina asigurare a credinţei că Dumnezeu îL va salva din moarte prin înviere? Ca răspuns la această rugăciune a fost trimis un mesager ceresc pentru a-L mângâia, pentru a-l întări. Nu suntem informaţi ce mesaj a adus îngerul, dar putem vedea că a fost un mesaj de pace, şi că acesta a adus asigurarea că cursul Domnului nostru a avut aprobarea Tatălui, şi că El va fi adus din nou din morţi prin înviere. Acestea au fost destul de suficiente pentru a da Domnului nostru toată puterea şi curajul necesar pentru încercarea grea din faţa Sa; şi din acel moment înainte Îl vedem ca având o ţinută dintre cele mai calme şi cele mai liniştite dintre toate personalităţile vreodată aduse în atenţia noastră. Când s-a apropiat Iuda cu ceata sa, El a fost cel mai calm şi cel mai stăpânit dintre toţi; înaintea Marelui Preot Caiafa, a fost la fel; înaintea lui Pilat la fel; când a fost crucificat la fel; El a găsit pace în mesajul că El a fost aprobat de către Tatăl, şi că toate promisiunile binevoitoare ale gloriei, onoarei şi nemurirei erau ale Lui, şi acum El putea trece prin orice încercare grea.

Scripturile ne asigură că Domnul nostru a fost ispitit în toate ca şi noi (fraţii Săi), şi vedem în această experienţă a Sa din Getsimani, o ilustraţie a unei dintre cele mai severe încercări care trebuie să vină asupra poporului Domnului. Va părea ca şi cum Adversarul din timp în timp încearcă să ne discurajeze, făcându-ne să gândim că încercările şi greutăţile ,,căii înguste” a sacrificiului, toate vor fi în orice caz zădarnice, şi că am putea în acelaşi fel să renunţăm. Când vin astfel de gânduri la cei care în modul cel mai sincer şi credincios caută să îndeplinească condiţiile votului lor de consacrare, acestea constituie una din cele mai severe încercări care îi poate depăşi; dacă ei au renunţat la lumea aceasta şi la afecţiunile ei, speranţele ei, plăcerile, dorinţele, schimbând toate acestea pentru cele cereşti, atunci nimic din ceea ce pare a întuneca speranţele cereşti, nu-i lasă în întunerec mai cumplit, mai dens, decât ei ar putea cunoaşte dacă niciodată n-ar vedea şi n-ar aprecia făgăduinţele preţioase ???????. Şi ce curs ar trebui să urmăm în astfel de timp? Trebuie să urmăm exemplul Domnului nostru, şi să căutăm faţa Tatălui, nerăbdători de a cunoaşte dacă avem totul în ordine cu El sau nu; nerăbdători de ceva asigurări că în timp ce lumea ne poate urâ, şi spune tot felul de lucruri împotriva noastră în mod fals, noi mai avem încă aprobarea Sa; nerăbdători de asigurare proaspătă că cu noi va fi totul bine, că Domnul ne va acorda o parte în cea mai bună înviere a vieţii veşnice.

Dar în timp ce trasăm această corespondenţă între experienţele noastre şi cele ale Domnului nostru, nu trebuie să uităm că există o diferenţă de nemăsurat; căci noi suntem muritori şi nouăzeci şi nouă la sută suntem deja morţi, şi prin urmare nu putem atât de deplin aprecia însemnătatea morţii, nici însemnătatea vieţii veşnice; şi pe lângă toate acestea avem exemplul Domnului nostru, şi în plus avem asigurarea că părtăşia noastră în Întâia înviere nu va fi atinsă prin  perfecţiunea noastră proprie, ci că prin perfecţiunea Sa asigurată vom dovedi Domnului nostru deplina loialitate a inimii, a intenţiei, a voinţei, oricât de imprefecte ar fi rezultatele eforturilor noastre în a-L glorifica în corpurile şi spiritele noastre.

Evanghelistul relatează că Domnul nostru s-a rugat: ,,Tată, dacă este cu putinţă, îndepărtează paharul acesta de la mine”. S-ar putea ca Domnul nostru să spună: Dacă iubirea şi mila Ta infinită ar vedea posibil pentru mine ca în vre-un fel să îndeplinesc scopurile Tale de salvare a omenirii fără ca să fie necesar să mor, atunci fă să fie aşa. Dar dacă acesta a fost gândul Domnului, acesta ar implica că El n-a înţeles pe deplin planul Tatălui de restabilire a omenirii, făcut posibil prin preţul de răscumpărare pentru Adam şi păcatul său; căci, văzând acestea Domnul nostru n-ar socoti că orice altceva în afară de un deplin preţ de răscumpărare ar putea garanta rezultatele. Totuşi, destul de posibil este că gândul care Îl chinuia atât de greu a fost înţelegerea ce  devenea tot mai clară în mintea Sa că dacă va fi arestat ca blasfemator, tactica vrăjmaşilor Săi nu va fi să-L distrugă în mod secret, ci să-L predea Romanilor; şi El putea înţelege influenţa şi puterea pe care ei o vor exercita pentru a obţine executarea dorinţelor lor, şi el a ştiut că metoda Romană de execuţie a fost cea a crucificării, şi a ştiut de asemenea că Scripturile spun explicit: ,,Blestemat este cel ce este atârnat pe lemn”.

Aici, se pare că a fost centrul Său de cugetare: Eu voi fi socotit de către toţi compatrioţii mei ca lepădat de Dumnezeu, şi ca blestemat de către El; voi muri ca blasfemator, ca răufăcător; în timp ce orice sentiment al meu este, şi întotdeauna a fost, cinste, loialitate faţă de Tatăl. Acesta, credem noi, a fost punctul princpal al frământării Domnului nostru, numit ,,pahar” al suferinţei, pe care El a dorit, dacă va fi cu putinţă, să fie îndepărtat. Credem că El a ştiut că moartea Sa era necesară, inevitabilă, deoarece deseori şi-a informat ucenicii în această privinţă; dar că aceasta va fi o astfel de formă umilitoare, ,,chiar moarte de cruce”, aceea l-a zdruncinat; căci aceasta arăta nu numai ruşine şi o denaturare în faţa poporului, şi a celor pe care El i-a iubit şi cărora le-a dorit să le facă bine, ci aceasta aducea cu sine la fel şi gândul că el a fost blestemat de Dumnezeu; şi dacă era blestemat de Dumnezeu nu putea spera la realizarea făgăduinţei preţioase a învierii. Dar când a fost asigurat prin înger că El de fapt nu va fi acuzat de Dumnezeu, chiar dacă pentru un timp va lua locul lui Adam cel condamnat şi va fi ,,făcut blestem pentru noi”, rasa sa, atunci chiar crucea şi ruşinea acesteia va fi îndurată cu curaj.

VEGHEAŢI ŞI RUGAŢI-VĂ

CA SĂ NU INTRAŢI ÎN ISPITĂ

În cazul Domnului nostru şi al apostolilor vedem ilustrată valoarea vegherii şi rugăciunii în ceasul întunecat al strâmtorării. Domnul nostru a urmat direcţia pe care a dat-o şi ucenicilor Săi: El a vegheat, El s-a rugat, El a obţinut binecuvântare, a fost întărit, şi a ieşit învingător. Ei n-au vegheat şi nu s-au rugat, nereuşind a înţelege necesităţile acestei ocazii, şi ca rezultat îi vedem împrăştiaţi, dezorientaţi - şi unul din ei, cel mai puternic din ei toţi, care în mod lăudăros a spus cu puţin timp înainte: ,,Chiar dacă toţi te vor părăsi, eu nu te voi părăsi”, a fost într-atât de biruit de împrejurări, şi atât de slab prin lipsa acelei tării pe care ar obţine-o dacă ar veghea şi s-ar ruga, încât l-a tăgăduit pe Domnul cu jurăminte.

Oriunde vedem poporul Domnului încercând să trăiască o viaţă a sfinţeniei şi consacrării, totuşi ignorând porunca Domnului de a veghea şi a se ruga, putem şti că ei sunt neînţelepţi; şi că oricât de mult ar fi fecioare, curate, ele sunt nechibzuite: ei nu pot spera să obţină victorie asupra lor şi a păcatului şi asupra Adversarului, de sinestătător, singuri. Dacă Învăţătorul însuşi a avut nevoie de întărire, şi noi avem nevoie de ea cu siguranţă; şi dacă El a primit-o ca răspuns la cererile Sale cu strigăte mari şi lacrimi, în aceasta se conţine o sugestie pentru noi despre calea pe care lui Dumnezeu Îi este plăcut să ne deie deplina asigurare a credinţei care este în stare să ne întărească ca buni ostaşi, pentru a îndura orice şi totul în numele şi serviciul Său. Cei care caută pe Domnul cu sinceritate şi cu rugăciune sunt la fel de siguri că vor primi binecuvântare precum a fost şi Domnul Isus Însuşi; şi cu toate că la ei nu va veni acelaşi fel de mesager ceresc pentru a-i mângâia şi încuraja, totuşi un mesager ceresc de un alt fel va fi trimis la ei cu siguranţă. Acesta poate fi în persoana unui tovarăş de credinţă, capabil să intre şi să simpatizeze cu noi în încercările noastre ca fiind dificultăţi, în aşa un mod cum nici unul din apostoli n-a putut simpatiza cu Domnul nostru sau să-l sprijine. Sau s-ar putea că mesagerul trimis ar putea fi un apostol însuşi, prin multele cuvinte îndurătoare inspirate pe care Dumnezeu ni le-a cominicat prin ei în Cuvântul Său. Dar oricum ar veni întărirea, aceasta trebuie să fie asigurarea, nici a oamenilor, nici a îngerilor, ci a lui Dumnezeu, că suntem plăcuţi şi acceptabili Lui - şi că putem pretinde şi aştepta lucruri nespus de mari şi scumpe pe care El le are în păstrare pentru cei ce Îl iubesc.

Astfel vorbind, noi suntem acum în ceasul încercării care a venit peste întreaga lume ca s-o încerce. Prezentul este reprezentat în Scripturi ca: ,,ceasul ispitei” sau încercării de la sfârşitul acestui veac. Acesta este ceasul din Getsimani, în acest sens al cuvântului, pentru toţi care cu adevărat sunt poporul Domnului, pe deplin consacraţi Lui. Este ceasul, prin urmare, în care noi, ca şi Domnul nostru, trebuie să căutăm faţa Tatălui pentru a primi deplina asigurare că suntem ai Lui, şi că El este al nostru; şi că ne putem bizui cu încredere pe puterea Lui de a ne susţine în acest timp. Este timpul în care trebuie să ne asigurăm, precum cântăm câteodată:

,,O! Fie ca nici un nor pământesc să nu se ivească,

Ce să Te ascundă ca servul Tău să te privească”.

Este timpul în care cei care neglijează cuvintele Învăţătorului nostru: ,,Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”, cu siguranţă vor intra în ispită, şi va fi destul de sigur că vor cădea în ea. Şi căderea va fi severă - şi char dacă ca şi în cazul lui Petru, vor fi recuperaţi din aceasta, o vor face cu lacrimi amare.

Unii fac greşeala că se roagă fără a veghea; alţii fac greşeala că veghează fără a se ruga; dar metoda cea mai sigură şi cea mai potrivită este cea pe care a  poruncit-o Domnul nostru, de a combina ambele acestea împreună. Trebuie să veghem, şi să fim în gardă cu privire la atacurile lumii, cărnii şi ale diavolului. Trebuie să veghem la toate încurajările Cuvântului Domnului, la mărturiile împlinirii lor, la semnele ce arată prezenţa Sa şi marile schimbări dispensaţionale care sunt pe cale să apară. Trebuie să veghem la orice ne-ar întări în credinţă şi speranţă şi loialitate şi iubire; şi în timp ce veghem trebuie să ne rugăm fără încetare. Trebuie să ne rugăm împreună ca popor al Domnului; trebuie să ne rugăm în casele noastre, ca familii; trebuie să ne rugăm în secret, în privat. Trebuie să avem spiritul rugăciunii în toate ce spunem şi facem: adică, inimile noastre trebuie în continuu să se ridice la Domnul pentru a cere conducerea Sa în toate afacerile vieţii, ca să putem face cu toată puterea tot ce mânlile noastre găsesc de făcut, într-un mod care va fi acceptabil pentru El, şi ca să putem fi păziţi de El de ispitele ce de altfel ar putea fi peste măsura îndurării noastre, şi ca să putem fi în cele din urmă eliberaţi de cel Rău şi să avem un loc în Împărăţia Domnului nostru. Fraţi şi surori, să ne aducem aminte tot mai mult, şi să punem în practică, în orice casă în care TURNUL DE VEGHERE este ca nu vizitator, aceste cuvinte ale Domnului nostru: ,,Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită”.