În cele din urmă, aveţi cu toţii acelaşi cuget

ÎN CELE DIN URMĂ, AVEŢI CU TOŢII ACELAŞI CUGET

Menele pe datele de 6 şi 7 Decembrie, R2877 - 15 Septembrie 1901, pag. 294

,,În cele din urmă, fiţi cu toţii cu acelaşi cuget (în armonie - în unire), având compasiune unul faţă de altul; iubiţi ca fraţii, fiţi miloşi, fiţi amabili; nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; ci din contra, binecuvântând, ştiind că la aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea” - 1 Pet. 3:8, 9.

Armonie nu înseamnă asemănare. Mai curând înseamnă unitate a diversităţii: şi acesta este înţelesul cuvântului Grecesc tradus prin ,,acelaşi gând” în textul nostru. Voinţa Domnului cu privire la poporul Său nu preconizează asemănare exactă, ignorând cu totul caracteristicile şi însuşirile individuale; ci din contra, diversitatea în armonie este mult mai de dorit decât o asemănare; precum de exemplu, unitatea armonioasă a celor şapte culori diferite constituie frumuseţea curcubeului. La fel şi în muzică: unul atinge o coardă la pian sau la organ şi resultatul este armonie, unitate - varietatea notelor produce melodia care nu poate fi obţinută din nici una din ele, nici din uniformitatea aceluiaş conţinut. Acesta este gândul pe care ni le dau cuvintele Apostolului cu privire la poporul lui Dumnezeu; ei au diferite temperamente şi dispoziţii şi însuşiri naturale şi alchimia divină prin care umanul este transformat în spiritual, vechea minte în cea nouă, nu destruge cu totul elementele caracterului şi a dispoziţiei, şi nici nu este intenţionată să le distrugă; ci este intenţionată să înlăture de la fiecare zgura şi imperfecţiunea şi discordia, şi astfel permite tuturor eventual să se unească şi să se dezvolte într-un întreg armonios.

Cu toate acestea, Domnul nu se aşteaptă ca această condiţie de completă armonie, să fie atinsă de către poporul Său în clipa consacrării lor. Din contra, precum a indicat Apostolul în textul nostru, această armonie este mai curând rezultatul, glorioasa desăvârşire - decât începutul lucrării harului în poporul Domnului: el spune ,,în cele din urmă”, nu la început, trebuie să fim de acelaşi cuget - în armonie. Sunt necesari mulţi ani în şcoala lui Christos, pentru ca discipolii Săi să crească astfel în har şi în cunoştinţă şi în iubire - înainte ca ei să atingă condiţia glorioasă exprimată în textul nostru. chiar ,,în final”.

Apostolul Pavel sugerează că noi trebuie atât să creştem în har şi în cunoştinţă, şi în iubire, încât să atingem în inimă, în voinţă, statura omului perfect Christos. ,,Copilul” în Christos nu are statura de ,,bărbat”, şi necesită la început laptele Cuvântului, şi apoi ,,hrana tare”, ca să poată creşte prin ea, şi în cele din urmă să atingă condiţia ideală reprezentată în textul nostru - o condiţie de armonie cu Domnul şi unul cu altul, ceea ce indică faptul că lucrarea harului a progresat bine - că ţinta iubirii perfecte a fost bine atinsă în inimă, chiar dacă încă nu este posibil a o exprima în mod deplin în orice cuvânt şi faptă a vieţii.

Apostolulu Pavel descrie acestă transformare a vieţii, această creştere, spunând: ,,Fiţi transformaţi prin reînoirea minţii voastre”, dar deşi pentru a da această instrucţiune este necesar puţin timp, şi nu este necesar mult de gândit pentru a fi de acord cu această instrucţuine, pentru a te conforma acestor instrucţiuni este necesară îndurare răbdătoare în facerea de bine - pentru a atinge deplin condiţiile de transformare chiar în inimile noastre, astfel încât să voim bine, oricât de dificil n-ar fi pentru noi să facem întotdeauna corect. Şi aici este dificultatea: mulţi nu văd clar care sunt cerinţele, şi prin urmare trec prin viaţă ca prin labirint, cu nedumerire, cu îndoieli, cu frică, lipsindu-i odihna şi pacea şi binecuvântarea care ar trebui să vină dintr-o potrivită înţelegere şi efort consistent.

Fără îndoială că toţi au aflat faptul că cei care manifestă cel mai adânc interes în planul divin nu sunt totdeauna cei mai plăcuţi şi mai convenienţi oameni din lume: frecvent ei sunt atât de combativi încât în mod continuu se mâhnesc pe ei înşişi cât şi pe prietenii lor prin lipsă de înţelepciune sau prin dispoziţia lor spre ceartă şi dispută. Însăşi calitatea pe care o menţionează Apostolul în acest text ca ,,asemănarea în cuget” sau armonia, în mod special lipseşte, natural, în dispoziţia a majorităţii celor care devin deplin interesaţi în adevărul prezent. Şi unii au fost înclinaţi în grabă să condamne doctrinele şi să zică: ,,Acesta nu este spiritul paşnic a lui Christos. Unde este spiritul lui Christos acolo trebuie să fie iubire şi armonie”. Astfel zice Apostolul: ,,În cele din urmă, fiţi cu toţii ded acelaşi cuget”. Şi aceasta trebuie să fie păstrat în minte ca fiind rezultatul final al disciplinării şi instruirii în şcoala lui Christos; prin atingerea din partea noastră a dispoziţiei spre armonie (în timp ce în acelaşi timp loiali şi curajoşi pentru adevăr) - putem cu siguranţă măsura creşterea noastră în har, cunoştinţă şi iubire.

Dorim să sugerăm o explicare faptului de ce atât de mulţi din poporul Domnului sunt dispuşi spre combativitate. Dispoziţia de ceartă este rezultatul unei mari combativităţi - greşit direcţionată, exercitată în mod greşit. Combativitatea în sine însăşi nu este o calitate rea. Din contra, este o calitate bună - o calitate care este de fapt indispensabilă pentru a atinge premiul pus în faţa noastră în Evanghelie. Cei cărora le lipseşte combativitatea, le lipseşte fermitatea; le lipseşte abilitatea de a trăi o viaţă dreaptă, în condiţiile prezente; ei sunt ca o corabie pe râu care n-are vâsle, nici cârmă, nici propulsor. Ei nu pot face nimic mai mult decât să plutească duşi de curent, deoarece le lipseşte aparatajul care să-i facă în stare să se împotrivească. Sunt mulţi oameni buni, foarte buni, cărora le lipseşte fermitatea, caracterul, combativitatea, şi care nu pot pricepe nimic mai mult decât să plutească împreună cu curentul popular; şi aceştia deseori sunt consideraţi ca ,,sfinţi” în timp ce de fapt ei nu sunt nimic de felul acesta. Ei nu sunt nici măcar materialul din care Domnul îşi alege ,,sfinţii” Săi. Ei nu sunt potriviţi pentru scopurile Sale de sub chemarea prezentă a acestui veac Evanghelic; căci toţi cei ce sunt chemaţi acum să facă parte din Biserica aleasă sunt chemaţi să fie ,,învingători”, chemaţi să fie victorioşi; chemaţi să se împotrivească curentului popular; chemaţi să lupte lupta bună a credinţei şi ascultării; şi cei cărora le lipseşte totalmente fermitatea, combativitatea, caracterul, nu este posibil să se conformeze acestor condiţii, şi nu sunt în alergare.

Deci, dacă cineva din cei care au îmbrăţişat adevărul, şi care au fost atinşi şi atraşi de adevăr spre consacrare faţă de Domnul, au simţit uneori perversitatea dispoziţiilor lor naturale - dispoziţia de combativitate, de ceartă, şi s-au simţit descurajaţi în această privinţă, fie ca aceştia să mulţumească lui Dumnezeu şi să se încurajeze. Să înţeleagă că însăşi această dispoziţie constituie un calificativ pentru înrolarea şi serviciul sub conducerea Căpitanului mântuirii noastre - cu toate că un astfel de serviciu va însemna aducerea acestei dispoziţii contrare în deplin acord cu spiritul iubirii, care, în cele din urmă, va însemna că dispoziţia de ceartă va fi subjugată, şi combativitatea va fi îndreptată în altă direcţie - în direcţia cea bună.

Dar în timp ce extragem tot curajul posibil din gândul că Domnul doreşte şi caută şi cheamă o clasă luptătoare de ,,învingători”, care nu pot fi învingători decât dacă este ceva de cucerit, şi care nu pot cuceri decât dacă posedă ceva din spiritul de combativitatre, de cucernicie, cu toate acestea, să ne luăm în mâini, şi să ne dăm seama că calitatea bună a combativităţii în orice instanţă a fost folosită greşit, şi că din moment ce ne înrolăm ca ostaşi ai Crucii lui Christos combativitatea noastră trebuie să fie îndreptată în direcţii noi. Trebuie mai întâi de toate să învăţăm că combativitatea noastră nu trebuie să o folosim faţă de Domnul, încât să ne opunem Domnului; ci că, din contra, trebuie să facem o deplină supunere a gândurilor, cuvintelor şi a conduitei noastre Lui. Trebuie să ţinem minte că combativitatea nu trebuie să fie folosită faţă de fraţi; căci dacă luptăm contra fraţilor, luptăm împotriva lui Dumnezeu, împotriva adevărului, împotriva membrilor tovarăşi din aceeiaşi companie. În loc de a ne lupta împotriva fraţilor, trebuie să-i iubim, şi să ne luptăm pentru ei, în acelaşi fel cum trebuie să ne luptăm pentru Domnul şi pentru Adevăr. Trebuie să ne mai aducem aminte, că combativitatea noastră nu trebuie să fie exercitată împotriva prietenilor noştri, sau a vecinilor noştri, sau împotriva lumii în general. Nu; toţi aceştia au o mulţime de lucruri cu care să se lupte în afara opoziţiei noastre. Din contra, ei au nevoie de simpatia noastră, de ajutorul nostru, ei au nevoie de încurajarea noastră, ei au nevoie de tot ce le putem acorda în direcţia ridicării.

LUPTÂND LUPTA BUNĂ A CREDINŢEI

1 Tim. 6:12

Cum atunci, şi împotriva la ce trebuie să ne exercităm noi combativitatea noastră, încât ea să fie bine direcţionată spre plăcerea Domnului şi în serviciul cauzei Sale? Răspundem, că combativitatea noastră, trebuie să fie îndreptată împotriva păcatului, şi exerciţiul acesteia trebuie să înceapă cu noi înşine: lupta împotriva noastră înşine este cea mai mare bătălie, şi avem Cuvântul Domnului în această direcţie că ,,cel ce-şi controlează spiritul (mintea sa, voinţa) este mai bun decât cel ce cucereşte o cetate”, deoarece acesta în acea măsură a învăţat să exercite combativitatea unui adevărat caracter în direcţia corectă, în direcţia stăpânirii de sine. Doar după ce avem experienţă considerabilă în luptă împotriva păcatului şi egoismului din noi înşine, în scoaterea bârnei din ochiul nostru, în subjugarea mâniei, răutăţii, urei şi vrajbei din inimile şi carnea noastră - doar atunci, şi prin intermediul acestei lupte şi experienţe severe, vom fi pregătţi să ajutăm fraţii, şi să ajutăm vecinii noştri în dificultăţile lor - să-i ajutăm să învingă asalturile şi slăbiciunile lor.

Oricine începe cu lupta împotriva păcatelor altora înainte ca să întreprindă o curajoasă luptă împotriva slăbiciunilor şi greşelilor proprii, face o mare greşeală. Acesta are nevoie de umilinţă şi compătimire ca să-i ajute pe alţii să-şi lupte bătăliile lor, şi acestea nu pot fi obţinute fără ca mai întâi să lupţi împotriva ta însuţi şi fără de a învăţa a aprecia cât de puternic este duşmanul căruia trebuie să ne împotrivim, şi cât de complet este înrădăcinat păcatul şi egoismul în toate fibrele cărnii. Acesta are nevoie chiar şi de a fi învins în unele din aceste bătălii cu sine cu scopul de a avea o clară apreciere a incapacităţii sale proprii de a învinge şi ca astfel să-l foeţeze să meargă la tronul harului ceresc pentru a obţine îndurare spre ajutor. El are nevoie de aceasta, deoarece, precum a spus Apostolul, atunci când suntem slabi suntem tari; şi când suntem tari în încrederea în sine, şi prin urmare neglijăm să mergem la Domnul, atunci suntem slabi şi expuşi la eşecuri în bătălie, şi să fim învinşi de adversar - Ev. 4:16; 2 Cor. 12:10.

Toţi cei care au ceva experienţă în această direcţie, şi care au învăţat cum şi unde să-şi direcţioneze energiile sale combative, află că există un mare teren de acţiune pentru a exercita orice părticică de combativitate pe care o posedă. (1) În sine, în mod continuu; precum declară Apostolul, : ,,Îmi ţin trupul în frâu, şi-l ţin în stăpânire; ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, să fiu dat afară” (1 Cor. 9:27). O cât de multă energie şi cât de multă persistenţă în lupta bună a credinţei şi a loialităţii faţă de Domnul, este necesar pentru cucerirea de sine: ,,aducând orice gând (şi atât cât este posibil, orice cuvânt şi faptă) în robia ascultării de Christos” (2 Cor. 10:5). Este mare câmp de lucru pentru combativitate; mare câmp de lucru pentru toată contraversa şi împotrivirea pe care o vrem; împotrivire la păcat şi la voinţa proprie, împotrivirea la voinţa cărnii şi opoziţia faţă de ea la orice pas - omorând-o, distrugându-i afecţiunile şi dorinţele. Nu e de mirare că Apostolul vorbind despre experienţe prezente vorbeşte ca despre o luptă; nu e de mirare că el ne spune că noi trebuie să fim pregătiţi să îndurăm greutate ca buni ostaşi ai Domnului Isus Christos.

(2) Din moment ce victoria asupra sa este obţinută, şi din moment ce noua minte a pus limite în orice părticică a trupului cucerit, pentru a se păzi de ridicare de revoltă a acestuia, pentru a-l ţine în supunere faţă de Împăratul împăraţilor şi Regele regilor - numaidecât toate energiile rămase care por fi reţinute din stăpânirea de sine vor găsi ample ocazii de utilizare în lupta pentru Domnul, lupta pentru fraţi, lupta pentru adevăr, lupta contra erorii, lupta împotriva tuturor vicleniilor diavolului: ,,căci nu suntem în ignoranţă de uneltirile sale”, precum declară Apostolul.

(3) Pe măsură ce ochii înţelegerii noastre au fost deschişi, mai tare şi mai tare, vedem marele conflict ce progresează în toată lumea între dreptate şi păcat, între Domnul nostru şi dumnezeul acestei lumi şi reprezentanţii săi orbi, care în mod ignorant găndesc că fac un serviciu lui Dumnezeu şi care deseori sunt găsiţi că luptă împotriva adevărului şi împotriva adevăraţilor ostaşi ai Crucii, fraţii lor, chiar la fel cum a fost şi în cazul lui Pavel. Ne aducem aminte cum el, fiind Saul din Tars, persecuta Biserica, folosind în mod greşit combativitatea sa într-o direcţie greşită. Ne aducem aminte cum Domnul I-a zis pe cale: ,,Saul, Saul, de ce mă persecuţi?” - De ce lupţi împotriva lui Dumnezeu, împotrivindu-te adevărului şi cauzei acestuia? În cazul lui Pavel vedem cât de degrabă el a devenit cel mai viteaz ostaş al crucii, îndată ce ochii înţelegerii lui au fost deschişi, ne ezitând a preda viaţa sa în serviciul Domnului şi a fraţilor, cărora li se împotrivea odată în mod ignorant.

Aceeaşi combativitate care a făcut din Pavel un violent persecutor ulterior l-a făcut cel mai viteaz dintre apostoli în apărarea adevărului. Şi la fel a fost şi cu alţi Apostoli. Cei care au avut cea mai mare măsură de combativitate în mod natural, atunci când aceasta a fost direcţionată pe căile potrivite, au devenit prin urmare cei mai puternici şi cei mai viteji pentru adevăr. Petru de exemplu, plin de combativitate, şi la început împiedicat în mod serios de ea, gata ca în apărarea Domnului să taie urechea servitorului marelui preot, a fost foarte curajos ulterior în folosirea talentelor sale spre lauda Domnului. Iacov şi Ioan, alţii doi special favorizaţi şi recunoscuţi de către Domnul, şi folosiţi în mod special în serviciul adevărului, au avut dispoziţie combativă, într-atât de mult, încât erau cunoscuţi ca ,,fii tunetului”, şi ei au fost aceia care au fost atât de înflăcăraţi faţă de Samariteni care au refuzat să-l primească pe Domnul în cetatea lor, şi care erau atât de plini de iubire şi zel pentru Învăţător încât au zis: ,,Doamne, vrei să chemăm să vină foc din cer să-i nimicească aceşti oameni şi cetatea lor?”. Ei aveau combativitatea, ei aveau curajul, ei aveau zelul; dar ei n-au învăţat încă cum să le direcţioneze, şi astfel a sugerat şi Învăţătorul când a spus: ,,Nu ştiţi de ce spirit sunteţi conduşi. Fiul Omului a venit nu ca să nimicească vieţile oamenilor, ci ca să-i salveze”. Încetul cu încetul, când au fost unşi cu spiritul sfânt la Cinzecime, şi când au învăţat treptat de ce spirit ei sunt conduşi (de ce spirit a fost condus Învăţătorul, şi de ce spirit ei trebuie să fie conduşi ca ucenici ai Săi) ei au înţeles mai bine cum combativitatea şi zelul lor trebuiau să fie folosite. Şi după aceea îi vedem ostaşi loiali ai crucii, ne fugind de primejdie, îndurând greutatăţi ca buni ostaşi ai Domnului Isus Christos, chiar până la moarte.

Această combativitate naturală consacrată lui Dumnezeu, şi corect direcţionată prin spirit, l-a făcut pe Petru şi pe un altul, când au fost ameninţati, şi li s-a poruncit de către Sanhedrid să nu mai predice în numele lui Isus, să se împotrivească cu curaj acestei restrângeri ilegale asupra libertăţilor şi drepturilor lor ca evrei, sub Lege, şi să fie ascultători vocii chemării cereşti, şi să declare: ,,Dacă este mai corect în faţă lui Dumnezeu, să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu, judecaţi voi. Dar noi nu putem vorbi decât despre lucrurile pe care le-am văzut şi autizt” (Fapte. 4:19-20). Domnul ştia pe cine a ales ca apostoli ai Săi, şi noi vedem clar că un om slab, ezitant, inert n-ar fi servit cauza aşa precum au făcut-o aceia pe care i-a ales Isus. Şi este destul de rezonabil să susţinem că Domnul în mod similar de-a lungul acestui veac, caută şi alege caractere puternice, cei care au curajul să facă ceea ce este corect; care au curajul să întâmpine privirea încruntată a lumii şi dispreţul şi batjocura ei, persecuţia ei datorită fidelităţii faţă de Donmul şi faţă de fraţi. Aceasta este învingerea - şi oricine dacă îşi dă seama că îi lipseşte în orice măsură aceste calităţi, aceştia să cultive această combativitate în această direcţie potrivită - să se lupte cu slăbiciunea, cu păcatul, cu slujirea la acele lucruri care sunt contrare Domnului şi Cuvântului Său.

CREDINŢA ŞI MESAJELE LA FEL ESENŢIALE

Dar combativitatea una singură n-ar fi suficientă. Pentru a folosi combativitatea în mod corect este nevoie în mod proporţional şi de credinţă. De aceea, auzim cuvintele Domnului nostru: ,,Ceea ce obţine victorie asupra lumii, este credinţa voastră”. Credinţa în Domnul trebuie să fie puterea care să mişte poporul Său şi să-i însufleţească. Nu credinţa în crezuri, nu credinţa în oameni, nu credinţa în sine însăşi, ci credinţa în Domnul şi în făgăduinţele Sale nespus de mari şi scumpe. Precum cârma vaporului reprezintă combativitatea sa, prin care se luptă şi împinge valurile, şi astfel este în stare să meargă împotriva curentului, la fel puterea aburului la vapor, prin motorul său, reprezintă credinţa, care trebuie să fie în spatele combativităţii, pentru a putea exercita combativitatea - să ne facă în stare să îndurăm greutăţi, să ne direcţioneze în lupta bună a credinţei şi să sperăm la răsplata pe care s-o obţinem.

În acelaşi fel combustibilul şi cazanul generând aburul reprezintă Cuvântul şi providenţele lui Dumnezeu, care produc în noi cauza, puterea credinţei care ne însufleţeşte în rezistenţa la curent. Făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale Cuvântului divin ne-au fost date ca bază a credinţei - ca şi combustibil dat pentru a produce puterea în noi de a dori şi de a face buna plăcere a lui Dumnezeu (Fil. 3:12). Şi prin urmare aceste făgăduinţşe îndurătoare nu trebuiesc neglijate; ele trebuie să fie folosite în mod continuu şi trebuie să fie în continuu în noi ca să ne însufleţească. Şi energia trebuie să fie aplicată, şi trebuie să progresăm în mod proporţional împotriva cursului acestei lumi, dacă dorim să obţinem condiţiile glorioase la care am fost chemaţi.

În timp ce ar trebui să ţinem minte întotdeauna (căci de altfel vom fi descurajaţi), că obţinerea controlului asupra spiritelor noastre, asupra minţilor noastre, şi aducerea acestora în deplin acord, deplină armonie cu Domnul, şi, atât cât este posibil, în acord cu toţi din poporul Domnului care sunt în acord cu El, trebuie să fie ,,în cele din urmă”, cu toate acestea nu trebuie să amânăm dorinţa noastră de a ajunge acea dezvoltare finală şi măreaţă la care Apostolul ne îndeamnă în textul nostru. În mod continuu trebuie să avem aceasta înaintea noastră ca standartul, idealul, ţinta, şi deşi putem cădea din timp în timp, dacă suntem în mod corect antrenaţi în această direcţie vom fi mai puternici ca rezultat al oricărei căderi; deoarece fiecare eşec ne va arăta mult mai clar decât am putut discerne anterior punctele slabe ale caracterului nostru, care rezultă în mod natural din căderea noastră. Şi dacă fiecare punct slab ar fi notat cu atenţie şi păzit potrivit în ceea ce priveşte viitorul, încetul cu încetul, prin harul lui Dumnezeu şi sub direcţia marelui nostru Învăţător, prin Cuvântul şi exemplul Său, şi prin conducerile providenţiale, vom ajunge la acea condiţie discretă, acea condiţie armonioasă, care se va potrivi expresiei textului. Şi pentru aceştia, când vor privi înapoi, chiar eşecurile care ulterior sunt recunoscute, aducând o mai mare întărire împotriva uneltirilor Adversarului şi a slăbiciunilor cărnii, pot fi văzute ca fiind supravegheate de către Domnul pentru binecuvântarea noastră conform promisiunii sale că toate lucrurile vor lucra împreună spre binele celor care Îl iubesc.

Pe măsură ce în cele din urmă, atingem armonia într-o măsură tot mai mare şi mai mare - până la gradul de supunere a dispoziţiilor noastre naturale de împotrivire, acordând în mod treptat aceste tendinţe combative cu Domnul şi Cuvântul Său, şi Spiritul Său, şi în acord cu cei care sunt ai Lui, ostaşii tovarăşi în această bătălie pentru dreptate, condiţia noastră va fi cea pe care o descrie aici Apostolul; şi anume - vom avea compasiune unul faţă de altul. Ne vom aştepta să vedem şi vom vedea ,,fraţii” sforţându-se să pună stăpânire pe sine şi vom fi compătimitori, miloşi; astfel încât dacă ei vor greşi prin slăbiciunea cărnii, vom fi bucuroşi să restabilim pe un atare cu spiritul blândeţei, aducându-ne aminte de asemenea ca nu cumva să fim ispitiţi şi noi (Gal. 6:1). Îi vom iubi aşa cum trebuie să se iubească fraţii - din inimă, deplin, o astfel de iubire şi o astfel de simpatie, o astfel de compasiune, care ne va conduce sa facem totul ce este în puterea noastră pentru a-i ajuta; în mod special în ceea ce priveşte ajutorul spiritual, în învingerea păcatului, şi în creşterea în har şi cunoştinţă şi iubire; dar, cu toate acestea, de asemenea şi în afacerile temporale atât cât avem ocazie, atât cât este posibil pentru noi.

Această compasiune şi iubire frăţească printre fraţii spirituali, chiar şi în privinţa lucrurilor temporale, cu siguranţă nu poate fi mai mică ca cea care este între fraţii naturali. Cu adevărat, deoarece relaţia spirituală este mai înaltă, mai nobilă, mai mare din cele două, fără a reduce nimic de la iubirea şi obligaţiile faţă de frăţietatea naturală, aceasta implică că spiritualul va apela la noi cu mult mai puternic, astfel încât vom face totul pentru un frate în Christos în afaceri temporale la fel cum am face pentru orice frate pământesc - şi mult mai abundent. Apostolul pune acest standart, spunând că noi trebuie să: ,,facem bine la toţii oamenii atât cât avem ocazii, în special celor din casa credinţei”.

Aceasta de sigur nu înseamnă că trebuie să fim neglijenţi faţă de cei care sunt cei mai apropiaţi, din casa noastră, şi faţă de care avem responsabilităţi speciale; dar aceasta înseamnă că în afară de acestea, fraţii spirituali ar trebui să aibă locul întâi în inimile noastre şi în simpatiile noastre şi în iubirea noastră, şi în toate ce ar putea implica acestea în ceea ce priveşte împărtăşirea cu ei a bunurilor spirituale şi temporale de care ne bucurăm, conform necesităţilor lor. Cei care au atins această condiţie de armonie din inimă cu Domnul şi cu planul Său de har vor avea o astfel de experienţă în ajungerea la această poziţie încât aceasta îi va face compătimitori faţă de alţii - înţelegători în dificultăţile şi încercările altora; şi aceasta îi va face ,,amabili”, politicoşi, ,,moderaţi faţă de toţi”.

Cu un cuvânt, conform standartului Scriptural, Biserica aleasă trebuie să fie cel mai lustruit, cel mai delicat, cel mai politicos, cel mai generos, cel mai blând popor din toate popoarele lumii - şi toate acestea trebuie să fie în sensul cel mai absolut; nu numai în sensul unei forme pe dinafară şi a unei aparenţe de amabilitate, blândeţe, etc, atât de comună în lume; ci trebuie să fie o blândeţe, o amabilitate, care izvorâşte din inimă, care izvorâşte dintr-o apreciere a spiritului Domnului şi a spiritului adevărului, spiritului iubirii, de asemenea şi spiritului dreptăţii. Este un mare lucru să învăţăm să fim drepţi în toate, şi în toate afacerile nostre să facem altora aşa precum am dori ca alţii să ne facă nouă; ca să le acordăm lor aceleaşi libertăţi de care noi singuri am dori să ne bucurăm. Cu adevărat, legea lui Dumnezeu este o lege minunată, şi cu adevărat poporul care este învăţat de Domnul şi antrenat în armonie cu voinţa divină, trebuie să fie un popor deosebit, zelos pentru fapte bune.

Oamenii combativi (atât timp cât sunt în carne) întotdeauna vor simţi o dispoziţie de a se răzbuna; dar cei care au învăţat de la Domnul lecţia stăpânirii de sine, şi care şi-au dezvoltat blândeţea şi amabilitatea frăţească şi compasiunea, prin acestea vor fi pregătiţi să realizeze cerinţele textului nostru - să nu întoarcă rău pentru rău, sau ocară pentru ocară. Şi privind spre Domnul ca la model vor vedea cum a fost cu el: ,,Când a fost ocărât n-a răspuns cu ocară”. Aceasta nu este de aceea că duşmanii Săi au găsit în El ceva ce ar putea fi în mod destul de potrivit şi drept ocărât sau vorbit de rău, nici deoarece vrăjmaşii Săi erau atât de aproape de prefecţiune încât El nu putea găsi nimic de ocară sau de vorbit de rău în ei; ci deoarece El a fost atât de plin de supunere faţă de voinţa divină încât a fost în stare să ia batjocurile şi ocările poporului, şi să le ducă pe acestea cu umilinţă şi răbdare, şi să-şi aducă aminte că chiar la aceasta a şi fost chemat, ca să îndure cu răbdare şi să înveţe lecţiile, şi să se dovedească pe sine credincios, şi să dezvolte şi să demonstreze caracterul Său adevărat, şi să simtă şi să manifeste compasiunea Sa faţă de popor, în orbirea şi ignoranţa lor, şi iubirea Sa faţă de ei.

Şi la fel trebuie să fie şi cu noi pe măsură ce creştem în asemănarea în caracter cu Domnul nostru. Noi de asemenea vom fi mai puţin dispuşi să răspundem cu ocară celor care ne ocărăsc, şi să bârfim pe cei ce ne bârfesc. De asemenea vom fi gata să suferim pierderea tuturor lucrurilor, şi să facem aceasta cu bucurie; da, chiar să ne bucurăm în încercările şi dificultăţile timpului prezent, ştiind, aşa precum declară Apostolul, că toate acestea lucrează împreună pentru noi o greutate veşnică de slavă. Observăm aici armonia dintre declaraţia lui Petru în această direcţie cu cea a Domnului nostru: ,,Binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, binecuvântaţi şi nu blestemaţi” (Fil. 3:8; 2 Cor. 4:17; Mat. 5:44; Rom. 12:14). Deci Apostolul zice că noi trebuie mai bine să răspundem cu binecuvântare. Dacă n-am ajuns încă la acest înalt standart care este la sfârşitul cursei noastre, care este ţinta iubirii perfecte, unde să iubim pe vrăjmaşi şi suntem gata şi doritori şi nerăbdători să-i binecuvântăm, să-i ajutăm, să dorim ridicarea lor din întuneric şi degradare, şi să le dorim şi să le facem tot ceea ce putem în armonie cu acestea, şi cu planul divin, să nu ne descurajăm; dar să depunem efort ca cât de curând posibil să putem atinge acest punct, care este ţinta caracterului perfect. Căci, precum zice Apostolul: ,,la aceasta am fost chemaţi, să moştenim binecuvântarea”.

MOŞTENIREA BINECUVÂNTATĂ

PENTRU CARE SUNTEM ÎN PREGĂTIRE

Noi am fost chemaţi să fim o Preoţie Împărătească, sub Isus, Marele Preot Împătaesc al mărturisirii noastre. Suntem instruiţi în Scripturi că această preoţime împărătească trebuie să fie mijlocul lui Dumnezeu de-a lungul veacului Milenar pentru aducerea binecuvântării omenirii, şi ,,la aceasta am fost chemaţi” ca să putem fi potriviţi pentru această preoţie. Apostolul ne spune că pentru pregătirea Domnului noastru Isus şi pentru testarea sa pentru a se potrivi poziţiei de mare preot, a fost necesar ca el să fie ispitit, încercat, şi să fie supus să sufere, astfel ca atunci când va veni timpul pentru exercitarea autorităţii şi puterii oficiului Său, El să poată fi un mare preot îndurător şi credinsios. În acelaşi fel este necesar ca toţi cei care vor face parte din această Preoţie Împărătească să aibă astfel de experienţe acum care vor dezvolta în ei în acelaşi fel aceste principii ale adevărului, dreptăţii - astfel de experienţe care să-i conducă spre a iubi dreptatea şi a urâ nedreptatea, astfel de experienţe în lupta cu sine şi în obţinerea controlului (cel puţin atât cât este posibil în ceea ce ţine de minte, de voinţă) care îi vor face victorioşi şi care vor dezvolta în ei aceste haruri ale spiritului menţionate de către Apostol, amabilitatea frăţească, compasiunea, îndurarea. Toate aceste calităţi vor fi necesare pentru lucrarea cu lumea de-a lungul veacului Milenar. Ei vor fi preoţi îndurători şi credincioşi, deoarece ei vor şti cum să simpatizeze cu lumea sărmană în condiţia sa căzută, şi cum să facă îngăduinţe pentru diferitele lor eforturi spre recăpătarea perfecţiunii care va fi stabilită atunci prin procesul restabilirii.

Vom fi regi în acelaşi timp şi preoţi. Ca regi, vom fi înzestraţi cu putere să guvernăm lumea. Aceasta va fi o ulterioară folosire în mod potrivit a combativităţii; dar noi nu suntem potriviţi şi nici pregătiţi să guvernăm lumea în timpul prezent; şi prin urmare Domnul îşi îndeamnă poporul său spre aşteptare, şi să tânjească şi să se roage ca sa vie Împărăţia Sa, şi ca voia Sa să se facă - ca să fie înzestraţi cu putere şi autoritaete cerească. Aceşti împăraţi ,,aleşi” şi preoţi vor fi cu totul calificaţi să-şi exercite puterea cu moderaţie, căci atunci ei vor avea corpuri noi care vor fi în perfect acord cu noile minţi; noile minţi care acum se dezvoltă, disciplinează şi sunt aduse la acel standart al iubirii perfecte, care este plină de îndurare, compasiune, amabilitate frăţerască şi armonie. Cât de necesar dragi fraţi, este deci să învăţăm aceste lecţii , dacă dorim să fim pregătţi să fim folosiţi în gloriosul serviciu al Împărăţiei care atât de curând va fi stabilită.