Menele pe datele de 23, 29 Noiembrie, 3 Decembrie R2790 - 1 Aprilie 1901, pag. 115

,,Deoarece ai păstrat cuvântul răbdării mele, Te voi păzi şi Eu de ceasul ispitei care va veni peste întreaga lume ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ” — Apocalipsa 3:10.

Nu vom discuta acum acest verset din punctul de vedere al aplicării lui la epoca Filadelfia din istoria Bisericii, ci ne vom mulţumi cu examinarea principiilor implicate în declaraţia sa, crezând, că procedurile Domnului cu Biserica Sa de-a lungul acestui veac Evanghelic care urmăresc aceleaşi direcţii, sunt în armonie cu aceleaşi principii. Prin urmare, orice condiţie, ar fi acceptabilă şi plăcută Domnului cu privire la epoca Filadelfia a istoriei Bisericii, aceasta va fi acceptabilă şi plăcută Lui şi cu privire la noi şi la toţi ceilalţi din poporul Său de-a lungul acestui veac.

Accentul special este pus, după cum putem vedea, pe răbdare - ,,cuvântul răbdării Mele”, sau, răbdarea pe care cuvântul Meu o inspiră. Examinând  critic cuvântul, găsim că în Noul Testament sunt două cuvinte Greceşti total diferite care sunt traduse de către cuvântul răbdare (în engleză); unul este makrothunia (Ev. 6:12; Iac. 5:10; Fapte. 26:3), acesta este cuvântul care într-un mod general corespunde gândului comun al răbdării, precum vorbim despre el în legătură cu afacerile de fiecare zi a vieţii noastre; el înseamnă pur şi simplu îndelungă răbdare, şi, cu adevărat, makrothunia este astfel tradus în general de-a lungul Noului Testament - (Rom. 2:4; 9:22; Efes. 4:2; Col. 1:11; 3:12; 1 Tim. 1:16; 2 Pet. 3:15). Dar nu acesta este cuvântul folosit în textul nostru, nu este cuvântul răbdare tradus în general de-a lungul Noului Testament, ci este cuvântul hupomonee.

Cuvântul, hupomonee, are o semnificaţie cu mult mai adâncă şi mai deplină decât atârnă de cuvântul  răbdare în engleză. El înseamnă mai curând constanţă - gândul fiind de o îndurare a răului într-un mod voios, dispus, întrun mod răbdător. El reprezintă, prin urmare, un element al caracterului, şi nu doar o condiţie temporară sau o înfrânare a emoţiei sau acţiunii. De exemplu, un om lumesc ar putea avea multă răbdare în legătură cu realizarea afacerilor sale; - el ar putea fi foarte atent faţă de clienţi, foarte amabil, foarte grijuliu, şi n-ar putea arăta nici o insatisfacţie în legătură cu nechibzuinţa clienţilor săi; şi ,,răbdarea” în sensul său obişnuit, poate fi pusă pe seama conduitei sale. Dar cuvântul redat în textul nostru ca răbdare înseamnă o astfel dezvoltare a inimii şi caracterului care se manifestă într-o îndurare a răului sau a necazului cu mulţumire, fără revoltă din partea voinţei, cu o deplină supunere înţelepciunii şi iubirii divine, care în timp ce permite relele din prezent, a promis că le va îndepărta la timpul cuvenit a lui Dumnezeu. Credem că ne va fi profitabil să examinăm cu mare atenţie acest element al caracterului Creştin, despre care Domnul nostru vorbeşte cu o aşa de mare recomandare, că recunoscând-ul în mod clar, noi, ca şi urmaşi ai Săi, îl putem atinge într-un mod mai complet, şi astfel putem avea aprobarea sa mai abundentă.

Din moment ce textul nostru menţionează această îndurare răbdătoare ca fiind ,,cuvântul” sau învăţătura Domnului, să aruncăm o privire înapoi la naraţiunea Evangheliei, şi să notăm întrebuinţarea din partea Domnului a acestui cuvânt în învăţăturile Sale. El este înregistrat de două ori ca parte a zicerilor Sale. În Luca 8:15, în parabola semănătorului citim: ,,Cea (semănată) pe un pământ bun sunt cei care cu o inimă sinceră şi bună au auzit cuvântul, l-au păstrat şi au adus roadă în răbdare (cu o îndurare bucuroasă, constanţă)”. Gândul de aici este că pentru a fi din clasa aducătoare de roade pe care Domnul o va aproba şi accepta la Împărăţia Sa, este necesar de a face mai mult decât doar de a primi cuvântul mărturiei Lui, chiar dacă-l primim cu bucurie - pentrucă această din urmă clasă în parabolă este reprezentată prin pământul pietros, care la început a dat dovadă de mare rodnicie şi vigoare, dar care, atunci când a răsărit soarele persecuţiei, s-a veştejit, din cauza adâncimii mici a solului. Acest sol pietros, superficial, reprezintă, ne spune Domnul, o clasă de ascultători care se bucură mult în adevăr, dar care nu îndură, astfel că nu poate rezista la persecuţie sau la opoziţie, ci se veştejeşte în acestea, devine descurajată. Aceştia nu pot fi din clasa Împărăţiei, dintre care toţi trebuie să fie învingători.

În această parabolă Domnul nostru ne arată că îndurarea răbdătoare, constanţa, este testul final, urmând după starea de a fi gata a etapei de pregătire  pentru a primi sămânţa; urmând după starea când sămânţa a fost primită şi a încolţit; urmând după ce iubirea şi speranţa şi bucuria şi credinţa au cauzat să crească şi să deie roade. Îndurarea răbdătoare, deci, este necesară, pentru ca grăuntele să se poată dezvolta şi coace pe deplin, şi să fie potrivit pentru a fi strâns. Ah! cât de importantă pare a fi îndurarea răbdătoare  în lumina acestui cuvânt al Domnului nostru - îndurarea bucuroasă; căci nu putem presupune că Cel care judecă gândurile şi intenţiile inimii va fi satisfăcut de copiii Săi, chiar dacă Îi vede îndurând mult pentru cauza Sa, dacă ei îndură cu o dispoziţie sufletească nervoasă sau nefericită sau nesatisfăcută. În astfel de caz, ei n-ar fi copii a scumpului Fiu a lui Dumnezeu, a Domnului nostru, a cărui sentiment este exprimat în cuvintele: ,,Plăcerea Mea, este să fac voia ta, Dumnezeul Meu”. Toţi cei din preoţimea împărătească sunt sacrificatori, precum a fost şi Marele Preot, Răscumpărătorul şi exemplul nostru, care s-a oferit pe sine însuşi: noi, ca şi sub preoţi, la fel ne-am prezentat corpurile ca sacrificii vii, şi trebuie să ne dăm vieţile pentru fraţi - în serviciul adevărului. Şi Dumnezeu, care acceptă aceste sacrificii prin meritul lui Christos, ne informează că El apreciază sau iubeşte pe dătătorul voios, pe cei care îşi îndeplinesc sacrificiile lor dintr-o inimă dispusă, voioasă. Şi acest gând, să fie observat, se cuprinde în cuvântul Grecesc pe care îl avem în consideraţie. El reprezintă îndurare voioasă, bucuroasă, îndurare răbdătoare, aceasta ne este recomandată.

Un alt exemplu în care Domnul nostru a folosit acest cuvânt în timpul misiunii Sale este înregistrat în Luca 21:19. El tocmai le-a spus urmaşilor Săi la ce ar trebui ei să se aştepte ca rezultat al faptului de a fi ucenicii Săi în timpul prezent, când păcatul abundă, şi când Satan este prinţul acestei lumi - că ei ar trebui să se aştepte la suferinţă, opoziţie din partea diferitor cercuri; dar El îi asigură că ei totuşi vor fi pe deplin şi complet sub protecţia şi grija divină, chiar dacă va fi permis ca persecuţiile să-i atingă şi să-i afecteze. Apoi urmează cuvintele: ,,Prin răbdarea voastră (îndurarea răbdătoare, statornicia voioasă) vă veţi stăpâni sufletele”.

Credinţa şi încrederea noastră în Domnul şi în promisiunile Sale îndurătoare pentru viaţa viitoare trebuie să fie atât de puternice încât să contrabalanseze cu mult mai mult opoziţia lumii, a fraţilor falşi, şi a servitorilor orbiţi ai lui Satan; - atât de mult încât aceste persecuţii vor fi recunoscute şi în care ne vom bucura ca mijloacele providenţei divine în cizelarea, modelarea şi şlefuirea noastră ca pietre vii pentru Templul glorios pe care Dumnezeu îl construieşte. Şi văzând încercările noastre din acest punct de vedere putem cu adevărat a ne stăpâni sufletele, vieţile noastre, şi ne putem bucura în ele, cu o îndurare voioasă, statornicie chiar şi în mijlocul necazurilor. Da, putem înţelege că sufletul, fiinţa reală, căreia Dumnezeu I-a dat făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale viitorului, nu poate fi vătămat de către persecuţiile cărnii, nici prin orice altceva ce omul ne poate face, atât timp cât suntem credincioşi Domnului, acceptând persecuţiile cu o statornicie voioasă, ca mijloace permise de providenţa Sa pentru binele nostru final.

NECESITATEA ÎNDURĂRII RĂBDĂTOARE

Aici se iveşte în mod potrivit întrebarea: De ce este aşa? În ce sens este necesară o astfel de îndurare? Răspundem că aceasta este una din condiţiile pe care Dumnezeu le-a ataşat de chemarea la comoştenire în Împărăţie, şi înţelepciunea acesteia este manifestată atunci când luăm în consideraţie lucrarea la care suntem chemaţi - lucrarea de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, ca Împărăţie Milenară a lui Dumnezeu, sub şi în comoştenire cu Domnul nostru. Aceea va fi o lucrare mare, şi este în cel mai înalt grad potrivit că Domnul trebuie să ceară de la  cei pe care El Îi va socoti vrednici de aceasta, că ei trebuie nu numai să aprecieze bunătatea şi caracterul Său, şi să prefere acestea în locul păcatului şi a nedreptăţii, ci şi că ei trebuie să demonstreze loialitatea lor deplină faţă de aceste principii până la măsura unei dorinţe bucuroase de a suferi în folosul dreptăţii, să îndure răbdător. O îndurare vremelnică a una, două sau trei încercări scurte nu va dovedi persoana ca având un caracter întemeiat pentru dreptate; ci o îndurare răbdătoare, voioasă chiar până la moarte, va dovedi şi demonstra un astfel de caracter.

Putem ilustra aceasta cu un diamant. Presupunem că am fi în stare să facem diamante din careva material plastic, astfel ca ele să aibă o deplină măsură din strălucirea diamantului; şi să presupunem că ele devin dure, dar dacă ele n-ar fi atât de puternic dure ca diamantele, ar avea ele valoarea diamantelor? În nici un caz. La fel este şi cu Creştinul; dacă l-am putea presupune pe creştin ca posedând toate harurile caracterului care pot aparţine fiilor lui Dumnezeu fără de acesta al fermităţii, al îndurării, el n-ar fi vrednic să fie numărat printre giuvaierele Domnului. De aceea cerinţa Domnului este ca calitatea fermităţii, a îndurării voioase a orice ar putea permite providenţa Sa, trebuie să fie o caracteristică a tuturor acelora care vor fi potriviţi pentru Împărăţie.

Această importanţă a îndurării în caracterul Creştin este pe deplin confirmată de către utilizarea de către Apostolul Pavel al acestui cuvânt; deoarece în mai mult de o ocazie el o consideră ca superioară şi dincolo de Iubirea, pe care am văzut-o ca fiind ,,ţinta” caracterului pentru care trebuie să alergăm, ţinta premiului. De exemplu, scriind căte Tit 2:2, enumerând caracteristicile unui Creştin avansat, Apostolul foloseşte următoarea ordine: ,,Treaz, serios, cumpătat, sănătos în credinţă, în dragoste, în răbdare, (îndurare răbdătoare, voioasă)”. Deşi am putea avea toate celelalte calităţi, acest test final al răbdării, al îndurării răbdătoare trebuie să fie trecut înainte ca să putem fi acceptaţi de Domnul ca membri din ,,cei chiar aleşi”.

Din nou, scriind către Timotei în (2 Tim. 3:10) cu privire la sine însuşi, Apostolul pune această calitate a îndurării răbdătoare pe un loc dincolo de Iubire, zicând: ,,Tu în mod deplin ai cunoscut învăţătura mea, felul meu de vieţuire, scopul meu, credinţa mea, îndelunga suferinţă, dragostea mea, îndelunga mea răbdare”.

S-ar putea întreba: Cum poate fi această calitate considerată mai înaltă decât iubirea, dacă iubirea este împlinirea Legii, şi ţinta premiului chemăii noastre înalte? Răspundem, că îndurarea răbdătoare nu vine doar la sfârşitul cursei noastre de alergare, ci este cerinţa necesară de-a lungul întregului nostru curs de alergare. Noi avem nevoie de această îndurare voioasă în încercările timpurii pe calea noastră Creştină, şi pe măsură ce înaintăm în cursa de alergare pentru ţintă, spiritul îndurării răbdătoare trebuie să crească tot mai puternic la fiecare pas al călătoriei noastre. Ea este cu noi la marcajul primii pătrimi din alergare, şi la cea de a doua, şi la cea de a treia, şi mai este încă cu noi şi la cea de a patra - ţinta premiului, iubirea perfectă. Şi când am atins această ţintă a cursei de alergare, când iubim nu numai prietenii, ci şi vrăjmaşii noştri, se cere de la noi ca să stăm la această ţintă credincioşi, voioşi, îndurând răbdător încercările pe care Domnul chiar şi atunci Le va vedea potrivite să fie lăsate să vină asupra noastră. Prin urmare, ea este aceea la care ne îndeamnă Apostolul: ,,Îndeplinind toate, staţi” - înduraţi. Atingând ,,ţinta”, ,,Fie ca îndurarea răbdătoare să-şi facă desăvârşit lucrarea” sau ,,să-şi desăvârşească lucrarea”. Fie ca îndurarea răbdătoare să demonstreze, nu numai că ai caracterul, calificările iubirii, cerute în alergarea pentru premiu, ci de asemenea şi că o ai ca un element al caracterului, adânc-înrădăcinat, de neschimbat, astfel încât poţi îndura opoziţiile în mod voios.

O da! putem vedea acum logica în aranjamentul Domnului că noi trebuie să avem încercările noastre la fel cum le-a avut şi Învăţătorul nostru, în împrejurări rele - ca nu numai să putem avea calităţile caracterului, ci şi să le avem înrădăcinate, fixate, stabilite, şi ca toate acestea să fie demonstrate şi dovedite prin îndurarea noastră răbdătoare a orice ar vedea providenţa divină mai bine să permită să ni se întâmple.

APLICAŢII INSPIRATE ALE

ÎNDURĂRII RĂBDĂTOARE

Aici ne va fi de ajutor orice lucru care ne va face în stare să vedem importanţa acestei calităţi a răbdării, a îndurării voioase. De aceea să observăm şi alte exemple în care acest cuvânt este folosit în Noul Testament. Apostolul Pavel spune: ,,Dar aveţi nevoie de răbdare (îndurare voioasă, statornicie) pentru ca după ce veţi fi făcut voia lui Dumnezeu (ajungând la ţintă) să puteţi primi făgăduinţa” (Ev. 10:36). Aici, din nou, vedem că testul nu constituie numai de a face voia lui Dumnezeu, ci după ce am atins acest punct, ţinta caracterului în inima noastră, în voinţile noastre (chiar dacă în mod parţial în carnea noastră), trebuie prin îndurare răbdătoare, să stabilim voinţa dreaptă a lui Dumnezeu, ca fiind legea inimii noastre, regula vieţii în toate împrejurările şi condiţiile. Apoi, şi nu până atunci, vom fi în starea de inimă de potrivire pentru Împărăţie. Apostolul Iacov 1:3 zice: ,,Încercarea credinţei voastre lucrează răbdare (îndurare răbdătoare)”; cu alte cuvinte, dacă credinţa noastră rezistă încercarea ea va produce acest caracter al îndurării răbdătoare; de sigur, pe de altă parte, dacă nu ajungem la îndurarea răbdătoare, aceasta va însemna că credinţa noastră n-a rezistat proba în mod satisfăcător, că nu suntem potriviţi pentru Împărăţie.

Astfel vedem clar că o mare greşeală s-a făcut printre Creştini în general presupunând că religiunea este doar un lucru care poate fi căpătat ca un răspuns la rugăciune, sau datorită frecvenţei la cei îndoliaţi, sau datorită sculării pentru rugăciune, sau ca răspuns la unele cereri umane sau divine - precum cineva ar lua un dolar şi l-ar pune în buzunar. Din contra, căinţa de păcate şi acceptarea lui Christos, în credinţa pentru îndreptăţire, este doar începutul şi nu sfârşitul căii Creştine. Pasul următor este consacrarea, şi acesta la fel, este departe de a fi sfârşitul; este doar începutul în şcoala lui Christos, având numele noastre înscrise ca fiind cei care dorim să fim învăţăcei, şi să fim învăţaţi de Dumnezeu ca să cultivăm roadele şi harurile spiritului. Toate aceste lucruri sunt necesare, dar mai este încă necesar mult mai mult; trebuie să înaintăm şi să înaintăm, nu doar până la ajungerea la credinţă şi iubire, ci de asemenea până la măsura  demonstrării caracterului precum este exprimat în cuvântul Său până la - îndurarea răbdătoare.

Apostolul Pavel ne îndeamnă: ,,Să alergăm cu răbdare (statornicie voioasă, îndurare răbdătoare) în alergarea pusă înaintea noastră în Evanghelie” (Ev. 12:1). După cum deja s-a observat, în cursă trebuie de alergat cu această statornicie dacă dorim să atingem ,,ţinta”, şi după atingerea ţintei, poziţia poate fi menţinută doar prin harul statorniciei, îndurării răbdătoare, pentruca după ce am făcut toate să putem sta în picioare.

CEASUL ÎNCERCĂRII CARE ARE SĂ VINĂ ASUPRA ÎNTREGII LUMI

Nu trebuie să înţelegem cuvintele Domnului nostru însemnând că pe toţi cei din poporul Său desemnaţi ca Biserica din Filadelfia El i-a ferit de toate încercările şi ispitele: chiar din contra, că încercările şi persecuţiile au constituit soarta poporului Domnului de-a lungul întregului veac. Apostolul Petru a spus unora din zilele lui: ,,Nu vă gândiţi ca la ceva ciudat, la încercările de foc care trebuie să vă încerce, ca la un lucru straniu (nou) care a venit peste voi” (1 Pet. 4:12). Încercările trebuie să constituie partea tuturor celor care vor să fie ,,învingători”. Cum ar putea ei învinge dacă n-ar avea încercări de învins? Biserica reprezentată ca aparţinând perioadei Filadelfia a avut parte de aceste încercări comune sau generale; dar Domnul a sugerat să-i cruţe de unele încercări anumite care trebuiau să vină asupra întregei omeniri. Noi nu suntem din perioada Filadelfia, ci din cea a Laodicei, care intră în aceste încercări, şi conform înţelegerii noastre acest ,,ceas al încercării” care trebuie să încerce pe toţi oamenii din lume, este deja aici, noi suntem deja în el, şi acesta formează o parte a încercării îndurării noastre.

Dar deşi Domnul nostru nu-i fereşte pe sfinţii Săi din perioada Laodicea de a nu intra în necaz, putem fi siguri că cei care păzesc cuvântul răbdării Lui acum, vor avea puterea Sa păzitoare, după cum le este promis sfinţilor perioadei Laodicea: ,,Eu stau la uşă şi bat; cine aude vocea mea şi deschide, la acela voi intra şi voi cina cu el şi el cu mine”. Aceasta este răsplata specială a acelora care aleargă în alergare cu îndurare răbdătoare în timpul prezent, în timpul perioadei Laodicea; deşi n-a fost privilegiul nostru să scăpăm de ceasul încercării, privilegiul nostru este de a avea binecuvântări speciale contra-balansatoare ca urmare a faptului că trăim în timpul parousiei (prezenţei) Domnului nostru. Putem avea părtăşia Sa, instruirea Sa, distribuirea din partea Sa a hranei spirituale care acum este ,,hrană la timp cuvenit” într-un mod şi într-o măsură în care nimeni din credincioşii perioadelor trecute nu s-a bucurat. Dar după cum ne putem aştepta, această favoare măreaţă este în mod corespunzător compensată prin subtilitatea şi severitatea încercărilor acestui ceas al încercării care vine asupra întregii lumi.

Dacă a fost necesară vreodată îndurarea răbdătoare, acum este acel timp; dacă a fost adevărat vreodată: ,,În răbdare vă veţi stăpâni sufletele”, acum este acest timp. Cei care aleargă alergarea în mod acceptabil, şi care posedă această îndurare răbdătoare, vor fi în stare ,,să stea în picioare în această zi rea” şi nimeni alţii nu vor fi în stare să stea; pentrucă, precum zice Apostolul, încercările de foc ale acestei zile vor încerca lucrarea fiecăruia de ce fel este ea - 1 Cor. 3:13.

Ceasul încercării pare a avea legătură în mod special cu şi testează acest punct al îndurării răbdătoare, şi în rândul întregii lumi civilizate această calitate a îndurării răbdătoare devine tot mai greu de găsit. Indiferent dacă comparăm condiţiile din prezent cu cele de cinzeci de ani în urmă, sau patruzeci, sau treizeci sau douăzeci, sau zece, conform experienţei noastre în această chestiune, vedem că dorinţa de a îndura în general, devine tot mai greu de găsit. Nimeni nu doreşte să îndure nimic - nici pentru cauza dreptăţii, nici pentru cauza lui Christos sau al altcuiva, şi chiar dacă îndurarea este inevitabilă, ea este suportată cu foarte mare nerăbdare, cu foarte mult murmur, faţă de trecut. Şi această tendinţă generală a lumii civilizate spre o ne-îndurare şi nerăbdare, inevitabil îşi are efectul şi influenţa asupra tuturor celor care caută să umble pe calea îngustă, mergând împotriva curentului sentimentului şi obiceiului public; cu cât curentul este mai puternic cu atât mai mare este dificultatea, şi progresul poate fi realizat doar prin harul divin.

Acest har divin necesar ne este garantat prin cunoştinţa planului divin, şi este refuzat celor care nu umblă aproape de Domnul pe urmele lui Isus. Din această cauză observăm o crescută dispoziţie spre nerăbdare, ne-îndurare, printre urmaşii lui Christos declaraţi. Ea stă la baza violenţei mulţimii care în Europa este înnăbuşită de forţa militară, dar care în această ţară se manifestă în repetatele exemple de linşări, etc, care proclamă cu voce tare nerăbdarea ca fiind sentimentul în creştere. Aceeaşi condiţie greşită este ilustrată în atacul recent întreprins asupra vânzărilor ilegale de liquior în statul Kansas, în care au participat cei care iubesc dreptatea şi urăsc nelegiuirea, ne discernând instrucţiunile Cuvântului Domnului cu privire la îndurarea răbdătoare a răului, până ce va veni timpul Său pentru corectarea  acestora; - prin stabilirea Împărăţiei, legarea lui Satan, şi supunerea a tot ce este rău.

Cu adevărat ne putem aştepta la creşterea acestui spirit în Creştinătate - a simţământului că în trecut ei au fost prea răbdători, insuficient de agresivi -  că dacă ei ar lua afacerile în mâinile lor proprii lumea de mult ar fi convertită înainte de aceasta. Dar cei care au păstrat cuvântul îndurării răbdătoare, şi care au căutat de la El înţelepciunea de sus necesară, care este mai întâi curată, apoi paşnică, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, şi de îndurare răbdătoare, au învăţat că El are un timp cuvenit în care toate scopurile Sale vor fi îndeplinite; şi învăţând acest fapt i-a ajutat în cultivarea îndurării răbdătoare la fel cum şi Domnul lor a îndurat opoziţia răului, răutatea sa, necazul său, minciunile sale, persecuţiile sale - îndurând toate acestea voios, răbdător, ca pentru Domnul - realizând că acesta este programul pe care Domnul nu numai că L-a permis, ci L-a permis având scopuri înţelepte în legătură cu chemarea şi pregătirea ,,micii turme” care vor fi comoştenitori cu Christos, Domnul lor, în Împărăţie.

Apostolul ne sfătuie cu privire la acest ceas al încercării în care deja am intrat. Asalturile şi încercările acestuia vor fi diferite, şi unele din ele vor fi subtile; atât de deceptive încât cei care nu sunt cu totul înrădăcinaţi şi bazaţi pe adevăr vor fi îndepărtaţi de pe fundamentul sigur (răscumpărarea) prin argumentele false şi sofismele celor în privinţa căror lui Satan îi este permis să-i folosească ca agenţii săi în încercarea tuturor celor care locuiesc pe faţa pământului. Printre acestea, nici o încercare nu pare mai subtilă decât cea a Ştiinţei Creştine, care, întreţinută de către puterea Adversarului, este în stare să promită pervertiţilor săi că dacă ei vor afirma un neadevăr şi vor ţinea la acesta, ei vor primi răsplata izbăvirii din anumite suferinţe şi boli, şi cei care nu au învăţat să îndure în mod răbdător orice ar permite providenţa Domnului, vor fi gata să accepte orice uşurare pe care Adversarul o poate aduce atenţiei lor. Şi pe măsură ce ei învaţă să se înşele pe ei înşişi cu privire la suferinţă şi boală şi treptat să pervertească cuvintele de la însemnătatea lor adevărată, aceştia în final devin atât de încurcaţi în minţile lor încât adevărul le apare ca minciună, şi minciuna le apare ca adevărul strălucitor, în orice subiect implicat.

Ei sunt induşi în aceasta parţial prin curioazitate. Pare atât de straniu să auzi pe cineva zicând: ,,Nu există moarte, totul este viaţă! nu există boală, totul este sănătate! nu există rău, totul este bine!”. Aceştia îşi zic: ,,Deşi ştim că acestea sunt afirmaţii inconsistente, totuşi, suntem curioşi să ştim cum le raţionalizează oamenii - care este filosofia lor?” Aceasta este exact ceea ce vrea adversarul - să le atragă atenţia, ca apoi pas cu pas să-i conducă de la o eroare la alta, până ce întregul creier şi conştiinţă sunt răsturnate; răsplătindu-i cu lecuire fizică - mica recompensă! Ei au acceptat întunerecul în locul luminii, şi lumina după aceasta le apare ca întunerec. De ce? Cum? Deoarece, mai întâi, ei nu sunt predispuşi spre îndurare răbdătoare, şi deoarece, în al doilea rând, ei n-ar primi adevărul, în măsura în care-l văd, cu o statornicie potrivită. Ei n-ar primi adevărul în iubire faţă de acesta, şi prin urmare, ar fi  gata să schimbe ceea ce au preţuit prea uşor, sau în folosul căutării de informaţie curioasă, sau în folosul tămăduirii fizice din încercările, care, dacă ar fi îndurate cu bucurie, ar lucra pentru ei mare binecuvântare.

Ceasul încercării nu vine asupra tuturor în acelaşi fel; deoarece toată Creştinătatea nu este pe acelaşi plan de dezvoltare, mintal, moral, fizic, spiritual. Încercarea, aşa cum ea vine asupra Creştinătăţii în general, este ilustrată de către Apostol în scrisoarea sa către Timotei (2 Tim. 3:1-5). El zugrăveşte aici anumite caracteristici ale acestui ceas al încercării, în altă parte numit ,,timp de strâmtorare“ venind asupra lumii; şi din declaraţia sa profetică vedem că egoismul va fi la bază, şi că nerăbdarea va fi arma sa. Apostolul spune: ,,Să ştii de asemenea, că în zilele de pe urmă, vor veni timpuri primejdioase; oamenii vor fi iubitori de sine; zgârciţi, lăudăroşi, mândri, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, nesfinţi, fără dragoste firească, încălcători de înţelegere, acuzatori falşi (stârnitori de certuri), nestăpâniţi (nici chiar sub restricţii, violenţi), sălbatici, dispreţuitori de bine, trădători (în care nu poţi avea încredere, care vor vinde pe cei mai buni prieteni pentru scopuri egoiste), obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar negându-i puterea”.

În scrisoarea sa către Tesaloniceni (2 Tes. 2:9-12). Apostolul ne furnizează ceva mai multe informaţii cu privire la anumite încercări ale acestui ceas al ispitei, care a venit asupra întregii lumi, dar care nu şi-a atins culmea, şi care probabil nu-şi va atinge acea culme în toate privinţele încă câţiva ani, dar care este deja în desfăşurare, cernând, separând - pentru că judecata începe cu casa lui Dumnezeu. El spune, vorbind despre Satan ca principalul instigator al relelor din acest timp prezent, şi în special activ în acest ceas al încercării cu care se va încheia acest veac, că efortul său va fi: ,,cu toată puterea şi semne şi minuni înşelătoare, şi cu toată înşelăciunea nelegiuirii în cei care mor”. Apoi el ne explică motivul de ce va fi aşa, spunând: ,,Deoarece ei n-au primit adevărul în iubire de el, ca să fie salvaţi. Şi din această cauză Dumnezeu le va trimete o puternică rătăcire ca ei să creadă o minciună, ca să fie condamnaţi toţi cei care n-au crezut adevărul, ci şi-au pus plăcerea în nedreptate”.

Făgăduinţa lui Dumnezeu este temelia pe care este zidit totul la ce sperăm, atât în ceea ce priveşte caracterul, cât şi în ceea ce priveşte gloria viitoare. Să preţuim acest adevăr astfel încât să nu-l compromitem în nici un sens sau în nici o măsură; să împlinim adevărul nu numai în literă ci şi în spirit; în iubire de adevăr, deoarece este veritabil, de asemenea şi pentru că este frumos şi mare. Împlinindu-l astfel vom fi atenţi ca nimeni să nu ni-l prezinte deformat sau pervertit, şi în aceeaşi măsură atenţi ca noi înşine să nu-l tratăm incorect, spre orbirea ochilor noştri proprii ai înţelegerii, şi astfel fiind spre paguba noastră. Să ţinem minte totdeauna importanţa îndurării răbdătoare, ca nu numai să cultivăm harurile caracterului Creştin, şi să le practicăm, ci şi  să primim cu bucurie încercările, persecuţiile sau dificultăţile pe care Domnul nostru le poate vedea potrivit a le permite să vină asupra noastră pentru probarea noastră şi pentru dezvoltarea acestui caracter care după cum El ne explică este de o supremă importanţă, şi fără de care iubirea perfectă nu poate fi atinsă sau menţinută.

ÎNCERCĂRILE DEOSEBITE

DÎN TIMPUL PAŞTILOR

Cu ani în urmă am tras atenţia asupra faptului că perioada Paştilor a adus asupra Domnului nostru suferinţele şi încercările din Ghetsimani şi de la Calvar, şi că acesta a fost un timp de cernere şi încercare pentru Iuda şi Petru şi pentru toţi urmaşii Domnului, acesta pare a fi un timp când chiar acum îi este îngăduită Adversarului nostru, lui Satan, o permisiune specială de a proba şi verifica poporul Domnului. Şi pe măsură ce înaintăm tot mai mult în acest ,,ceas al încercării care va încerca pe toţi cei ce locuiesc pe faţa pământului”, ne aşteptăm ca aceste lucruri să vină în special asupra ,,casei lui Dumnezeu” - a celor consacraţi.

Din corespondenţă aflăm despre conflictele şi lacrimile şi  rugăciunile multora; - unii din cauza neajunsurilor şi slăbiciunilor lor proprii, şi alţii din cauza slăbiciunilor altora, şi unii din cauza poverilor pământeşti pe care nu le pot doborâ, nici nu le pot pune pe deplin pe Domnul. Dar în timp ce simpatizăm cu aceştia şi sfătuindu-i cât mai bine putem, ne aducem aminte cuvintele Domnului nostru: ,,Binecuvântaţi sunt cei ce plâng acum, căci ei se vor bucura”, şi inima noastră este în mod special preocupată de cei a căror scrisori dau dovadă că sunt în ispită, dar nu-şi dau seama; - cu cei care sunt înghiţiţi de ambiţie sau afaceri sau de alte ,,grijuri ale acestei lumi şi rătăcirile bogăţiilor” - spirituale sau temporale; şi în mod special cu cei a căror iubire faţă de adevăr pare a se răci tot mai mult în loc de a fi tot mai fierbinte cu fiecare an; şi care văd tot mai puţin şi simt tot mai puţin decât ani în urmă. Noi ne spunem nouă înşine, aceştia sunt ca şi apostolii - care dorm în timp ce ar trebui să vegheze şi să se roage, şi ceasul încercării îi va găsi nepregătiţi; în timp ce unii care plâng şi luptă sunt mai mult asemenea Salvatorului nostru în Ghetsimani, şi aceştia ca şi El vor fi întăriţi pentru ceasul încercării.

Nu ne putem ruga Domnului ca să nu permită aceste încercări ale credinţei şi îndurării răbdătoare; deoarece recunoaştem că cei ,,chiar aleşi” trebuie să fie un popor încercat, din cauza însăşi scopului alegerii lor - ca ei să poată fi comoştenitori cu Christos în Împărăţia de mult promisă, pentru a judeca şi binecuvânta lumea în timpul Mileniului. Precum a spus Apostolul: ,,încercările de foc trebuie să vă încerce”. Cerinţa trebuie, din necesitate, este aplicabilă în ceea ce priveşte pe toţi care vor fi gradaţi din şcoala prezentă a lui Christos la o părtăşie în Împărăţia Sa glorioasă, ca ei să treacă examenul.

Ah, dacă doar am putea ţine minte acest gând în mod continuu, cât de mult ne va încuraja aceasta să dorim şi să facem buna plăcere a Domnului - îndurând credincios şi cu bucurie orice ar vedea mai bine să permită iubitorul nostru Învăţător, ştiind că astfel El ne pregăteşte o greutate veşnică de slavă nespus de mare. Din acest punct de vedere:

,,Cât de luminoase încercările noastre ar părea!

Cât de scurtă calea noastră de peregrinaj!

Viaţa de pe pământ ca un vis nesigur,

Spulberat de zorile zilei!

Atunci pacea, inima mea! şi tăcere limbă!

Fii calm, pieptul meu necăjit!

Fiecare ceas trecând mai mult te pregăteşte,

Pentru odihna cea de veci”.

Fie ca fiecare din nou dragi fraţi şi surori, să fim foarte preocupaţi de noi înşine şi unul de altul; şi socotind preţul pus înaintea noastră în evanghelie ca superior la orice altceva, precum spune Apostolul: ,,Să ne temem, ca fiindu-ne lăsată făgăduinţa intrării în odihna Lui, nimeni să nu pară a fi lipsit de ea”. Să iubim atât de mult pe toţi copii Domnului încât bunăstarea lor să fie preocuparea noastră principală, şi aceasta va însemna sănătatea noastră spirituală personală. Totuşi să nu permitem ca iubirea noastră chiar şi pentru fraţi să ne împiedice încrederea noastră în iubirea şi înţelepciunea Domnului cu privire la termenii Săi pentru alegerea Miresei Sale - chiar dacă cernerile vor lua de la noi pe unii a căror părtăşie atât de drag am nutrit-o.

,,De ce ar trebui o sarcină neliniştită,

Să-mi apese mintea mea trudită?

Grăbesc la tronul Tatălui meu ceresc,

Şi odihnă dulce am să găsesc”.