Mana pe data de 22 Noiembrie, R2288 - 1 Aprilie 1898, pag. 112

Matei 17:1-9

,,Şi noi am privit slava Lui, slava unicului conceput din Tatăl” - Ioan 1:14.

Ucenicii puţin şi-au imaginat că declaraţia Domnului nostru cu privire la faptul că unii dintre ei nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăţia Sa, va fi împlinită în următoarele şase zile cu Petru, Iacov şi Ioan pe Muntele Schimbării. Totuşi aceasta aşa a fost, şi evident a produs un efect mare şi prevăzut asupra martorilor, unul dintre care scriind despre aceasta, a spus în (2 Petru 1:16-18): ,,Când v-am făcut cunoscută puterea şi venirea Domnului nostru Isus Christos, n-am urmat nişte basme meşteşugit alcătuite, ci am fost martori cu ochii noştri ai Măririi Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu, Tatăl, cinste şi slavă, când a venit din slava minunată la El o astfel de voce: ,,Acesta este Fiul Meu, în care Îmi găsesc plăcerea”. Şi noi am auzit această voce care a venit din cer, când eram cu El pe muntele Sfânt”.

Scena schimbării nu a fost în realitate ceea ce ea a ilustrat; - a fost o ,,viziune”, precum explică Domnul nostru ucenicilor când aceştia coborau de pe Munte. În această viziune, după cum este cazul cu toate viziunile, un lucru nereal apare real. La fel a fost în viziunea lui Ioan, pe Insula Patmos, descrisă în cartea Apocalipsei. El a văzut, a auzit, a vorbit, totuşi lucrurile astfel arătate Lui în viziune nu erau realităţi - nu erau în mod real fiare cu multe capete şi multe coarne, şi nici îngeri, nici sticla, nici tronurile, nu erau balauri reali, etc, ci doar viziuni. Şi o viziune a fost în orice sens al cuvântului la fel de bună, şi cu adevărat mai potrivită scopului, decât ar fi realităţile.

Moise şi Ilie nu erau prezenţi pe munte, personal, ci erau doar reprezentaţi ucenicilor în viziune. Noi cunoaştem aceasta nu numai din declaraţia Domnului nostru, că aceasta a fost o ,,viziune”, ci de asemenea  şi din afirmaţia Sa că nici un om nu s-a suit în ceruri (Ioan 3:13; Fapte. 2:34). Noi ştim că Moise şi Ilie nu puteau fi acolo din moment ce ei nu au fost înviaţi din morţi; căci Însuşi Domnul nostru Isus a fost ,,primul rod al celor ce au adormit” - ,,cel întâi născut din cei morţi, ca în toate lucrurile să aibă întâietatea” (1 Cor. 15:20; Col. 1:18). Mai mult, Apostolul menţionează către Evrei în mod distinct pe Moise şi profeţii (care ar include şi pe Ilie) şi credincioşia lor în trecut şi acceptarea lor cu Dumnezeu; dar el indică că ei încă nu şi-au primit răsplata, şi că ei nu şi-o vor primi decât doar după ce noi (Biserica Evanghelică) ne vom fi primit răsplata noastră ca comoştenitori cu Christos în Împărăţia Sa. ,,Toţi aceştia, obţinând o bună mărturie prin credinţă, n-au primit (binecuvântările) ce le-au fost făgăduite; Dumnezeu pregătind un lucru mai bun pentru noi, ca ei să nu fie făcuţi perfecţi fără noi” (Evrei 11:39, 40).

Deci, din moment ce apariţia lui Moise şi Ilie cu Domnul nostru a fost doar o prezentare, întrebăm în mod potrivit: Care a fost semnificaţia sau însemnătatea acestei viziuni? Răspundem - Acesta a fost un tablou ilustrativ al Împărăţiei Glorioase a lui Christos, după cum a prezis Domnul nostru, şi precum Petru a înţeles-o şi a explicat-o. În acest tablou, aceşti trei ucenici nu au nici o semnificaţie. Ei erau doar martorii. Christos era figura centrală; trăsăturile şi îmbrăcămintea Sa, strălucind cu un luciu miraculos, a reprezentat în ilustraţie gloriile care aparţin naturii spirituale, pe care a primit-o Domnul nostru la învierea Sa ,,imaginea exactă a fiinţei Tatălui”. Aceeaşi glorie spirituală este reprezentată în viziunile Apocalipsei, unde Domnul nostru este prezentat cu ochii ca para focului, şi picioarele ca arama strălucitoare, etc (Apoc. 1:14, 15; 2:18). La a doua Sa venire Domnul nostru nu va mai fi carne, deoarece precum El a mărturisit: ,,carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. El este acum, şi întotdeauna va fi, o fiinţă spirituală glorioasă de rangul cel mai înalt - natura divină: şi schimbarea la faţă a fost intenţionată să comunice minţilor ucenicilor Săi o vagă concepţie a gloriei care îi depăşeşte.

Moise a reprezentat credincioşii învingători care au precedat Domnului nostru, descrişi de Apostol în (Ev. 11:39, 40), care nu pot fi făcuţi perfecţi până ce Împărăţia va fi stabilită. Ilie reprezintă invingătorii veacului Evanghelic*. Subiectul discutat în viziune a fost crucificarea Domnului nostru (Luca 9:31). Crucea lui Christos este astfel indicată ca fiind lucrul necesar pentru ca El să poată intra în gloria Sa, după cum El însuşi a explicat chestiunea după învierea Sa, spunând: ,,Nu trebuia să sufere Christosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?” (Luca 24:26). Nu putea fi nici o glorie a Împărăţiei fără lucrarea de răscumpărare. Dar această viziune înfăţişează gloriile Împărăţiei care vor rezulta în cele din urmă din moartea Domnului nostru.

De asemenea este posibil, că viziunea a fost intenţionată să reprezinte cele două clase care vor fi asociate cu Domnul în Împărăţia Sa, prima Biserica - corpul lui Christos, mireasa şi comoştenitoarea Sa, care va fi ca El şi-I va vedea şi împărtăşi gloria, ca fiinţe spirituale. Aceştia sunt reprezentaţi în timpul

*Vezi Studiile în Scripturi vol. 2, cap. 8

prezent de către Ilie. A doua, reprezintă învingătorii 

trecutului, care vor fi reprezentanţii pământeşti ai Împărăţiei, conform declaraţiei Domnulu nostru; - Lumea ,,va vedea pe Avraam, Isaac şi Iacov şi pe toţi profeţii în Împărăţie” deoarece ei vor fi fiinţe umane restabilite, perfecte: dar lumea nu va vedea pe Domnul şi Biserica, soţia Sa glorificată, pentrucă ei cu toţi vor fi fost schimbaţi de la carne şi sânge (natura umană) şi vor fi fiinţe spirituale şi de natură divină, şi prin urmare la fel de invizibili omului natural precum este Dumnezeu şi îngerii - (1 Tim. 1:17; 6:16; Ev. 11:27).

De sigur, ucenicii n-au înţeles faptul în mod clar la acel timp, totuşi ei au sesizat o binecuvântare şi au simţit că ,,a fost bine să fie acolo”. Adunarea lor a început ca o adunare de rugăciune: cei trei ucenici favoriţi ai Domnului acompaniindu-L cu această ocazie, precum şi în alte câteva ocazii - de exemplu, când a mers să învieze pe fiica lui Iair din somnul morţii, şi cu puţin mai pe urmă în Grădina Getsimani, ei au fost însoţitorii aleşi şi cei mai apropiaţi. Nu credem că alegerea acestora a fost arbitrară, dar trebuie să presupunem că a fost ceva cu privire la aceşti trei oameni care i-a făcut în mod special prietenoşi Domnului. Un lucru despre ei care impresionează pe orice cititor al Noului Testament este credinţa lor în Domnul şi zelul lor pentru cauza Sa. Anume Iacov lşi Ioan au fost aceia care în zelul lor (dar nu conform cunoştinţei) erau cât pe ce să cheme foc din cer asupra Samaritenilor, deoarece ei nu L-au recunoscut promt şi nu L-au primit cordial pe Învăţătorul. Petru a fost acela care primul l-a recunoscut în mod hotărât pe Isus ca Christos, acelaşi Petru care a scos sabia în apărarea Învăţătorului, şi care a declarat că va muri cu El. Învăţătorul însuşi a fost de un temperament fierbinte, şi în mod natural şi potrivit a fost mai mult atras către acei care erau în acelaşi fel fierbinţi.

Există o lecţie aici pentru noi, cu privire la faptul că, dacă vrem să fim cei mai apropiaţi de Învăţătorul şi privilegiaţi cel mai frecvent de a avea părtăşie cu El, trebuie în mod similar să avem şi să cultivăm acest spirit serios şi zelos. Oamenii reci, calculaţi pot avea alte calităţi bune, dar nu este loc pentru răceală sau chiar căldicie pentru cei care au gustat odată că Domnul este îndurător. Pe aceştia, iubirea aprinsă trebuie să-i conducă la un zel fierbinte. Astfel a fost cu Domnul nostru Isus Christos, şi acesta a fost unul din motivele de ce El a fost preaiubit de Tatăl. Vorbind pentru El, profetul a spus: ,,Zelul pentru casa Ta m-a consumat”. Toţi care doresc să fie plăcuţi înaintea Domnului să devină deci atât de plini cu acelaşi spirit de zel pentru dreptate şi adevăr încât să-i consume ca sacrificii pe altarul Domnului. Astfel aceştia vor fi cei mai plăcuţi şi acceptabili Lui prin Isus Domnul nostru. De regulă, doar cei fierbinţi şi zeloşi scapă de Babilon. Alţii liniştit calculează şi cântăresc lucrurile atât de îndelungat încât spiritul lumii, carnea şi diavolul le pun orbiri proaspete asupra lor, chiar după ce au pătruns în lumină şi văd considerabil.

Petru a propus să facă câteva tabere pe vârful muntelui pentru Domnul şi oaspeţii Lui. Luca adaugă ,,Neştiind ce să spună”. El a fost dezorientat, încurcat, dar în armonie cu temperamentul Său natural el a dorit să spună ceva. Vocea din cer, părea să spună: Fii calm! ascultă mai bine cuvintele Fiului Meu. Nu puţini sunt aceia care au nevoie să asculte lecţia tăcerii - să asculte şi să înveţe, să fie învăţaţi de Dumnezeu, înainte ca să aibă ce să vorbească. Petru evident a învăţat, precum putem judeca după conduita lui de mai apoi, să fie mai încet la vorbire şi grabnic la ascultare (Iacov 1:19). Aceasta este o lecţie importantă pentru toţi care doresc să fie servii lui Dumnezeu: trebuie să învăţăm că de sinestătător nu ştim şi nu putem face nimic. Învăţarea potrivită a acestei lecţii înseamnă o lecţie de umilinţă şi răbdare, o lecţie cu privire la nevrednicia noastră, şi că ,,îndestularea noastră este de la Dumnezeu”. Cei care ating această condiţie devin studenţi capabili în şcoala lui Christos - nu ascultători uituci, ci îndeplinitori ai Cuvântului; şi doar aceştia sunt pregătiţi a preda adevărul altora. Cei care sunt prea înaintaţi şi gata să înveţe pe alţii, înainte ca să primească intrucţiuni de la Domnul, sunt foarte capabili de a nu şti ce vorbesc precum a fost cazul lui Petru; şi dacă aceştia vor fi în inimă bine intenţionaţi şi vrednici de a fi folosiţi de Domnul ca servii Săi, aceştia sunt foarte capabili să primească numeroase reproşuri din timp în timp.

Prima lecţie pentru aceştia este că: ,,Frica (reverenţa) de Domnul este începutul înţelepciunii”. Astfel, exprimarea lui Petru ,,neştiind ce să spună” a găsit un reproş în vocea din cer care a spus: ,,Ascultă de El”. Şi frica a venit peste ucenici.

Frica de Domnul nu este valoroasă doar ca începutul înţelepciunii adevărate, ci este valoroasă şi de-a lungul întregii noastre călătorii. O tendinţă printre cei care au primit lumina adevărului Prezent, şi care au pierdut astfel frica teribilă şi înrobitoare inspirată de interpretările greşite ale caracterului şi planului divin, este de a pierde orice fel de frică. Şi conform Scripturilor aceasta este o condiţie foarte periculoasă, o prea mare libertate care sub condiţiile noastre imperfecte este în stare să ne ducă la libertinaj.

Este adevărat că ,,iubirea perfectă izgoneşte frica”, dar este la fel de adevărat că iubirea perfectă este un lucru foarte rar pe pământ chiar şi printre sfinţi. De aceea şi Apostolul îndeamnă: ,,Să ne temem ca, fiindu-ne lăsată făgăduinţa intrării în odihna Lui, nimeni dintre noi să nu pară să n-o atingă” (Ev. 4:1). Frica de care trebuie să scăpăm total este ,,frica de om care aduce cursă”. Cel care pierde frica de Dumnezeu, şi frica de a pierde marele premiu pus de Dumnezeu înaintea noastră, este într-o stare foarte periculoasă: el este aproape să devină prea conştient de propria valoare şi satisfăcut cu sine însuşi, şi uşor cade în condiţia în care nu mai crede chiar în sentinţa împotriva păcătoşilor, moartea a doua, şi este mai puţin atent în mod proporţional cu privire la ţinerea cuvintelor sale proprii, a gândurilor şi faptelor în cea mai strictă conformitate cu principiile stabilite în Cuvântul Domnului. Pierzând frica sa de Domnul, acesta repede pierde atenţia cu privire la Cuvântul Domnului, şi inclină tot mai mult a se lăsa ,,pe înţelegerea proprie” şi devine orbit faţă de greşelile sale.

Să notăm cu atenţie încurajările suplimentare cu privire la temerea susţinută de Scripturi. Unele din ele sunt: ,,O temeţi-vă de Domnul, sfinţii Lui”. ,,Cei care vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L”. ,,Cei care se tem de Domnul să spună acum că îndurările Lui ţin în veci”. ,,Cum are milă un tată de copii săi, tot aşa şi Domnul are milă de cei ce se tem de El”. ,,Îndurarea Domnului ţine din veşnicie în veşnicie, pentru cei ce se tem de El”. ,,El va împlini dorinţele celor ce se tem de El”. ,,Domnul are plăcere de cei ce se tem de El” - (Ps. 34:9; 22:23; 118:4; 103:13, 17; 145:19; 147:11). Domnul nostru a spus: ,,Am să vă arăt de cine să vă temeţi” (Luca 12:5). Apostolul Pavel zice: ,,Nu te îngâmfa dar, ci teme-te”. ,,Să ne temem” (Rom. 11:20; Ev. 4:1). Apostolul Petru spune: ,,Cinsţiţi oamenii; temeţi-vă de Dumnezeu” şi ,,cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El” (1 Pet. 2:17; Fapte. 10:35). Dumnezeu zice prin profet că cei care se tem de numele Său, sunt cei care adesea vorbesc unul cu altul, şi despre care este făcută o carte de aducere aminte. Şi din nou promite: ,,Pentru voi care vă temeţi de numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii cu tămăduirea sub aripile lui” (Mal. 3:16; 4:2). Despre Însuşi dragul nostru Răscumpărător este scris că Christos: ,,a fost ascultat în ceea ce s-a temut” - (Evrei 5:7).

Lecţia acestor diferite Scripturi este că de a pierde frica de Dumnezeu, în sensul de a pierde frica de a nu-I plăcea sau temerea de a fi lipsit de marile posibilităţi pe care El atât de îndurător le-a pus la îndemâna noastră, ar fi cea mai serioasă pierdere, precum aceasta probabil ne-ar costa viaţa veşnică; căci cei care şi-au pierdut această frică sunt ca şi o locomotivă care şi-a pierdut conducătorii, şi este în stare să meargă cu prea mare viteză spre o distrugere de sine şi nepotrivire pentru serviciu. Prin urmare, după cum zice Apostolul din nou către călătorii care caută ţara cerească - ,,Dacă chemaţi ca Tată, ...purtaţi-vă cu frică în timpul călătoriei voastre” (1 Pet. 1:17), nu cu uşurinţă, nu cu frivolităţi lumeşti, nici cu sensualităţi, nici cu capturarea de pământuri şi bani, nici chiar cu indiferenţă şi lenevie, ci cu o serioasă veghere asupra fiecărui cuvânt şi fapt, pentru a plăcea Domnului şi a copia caracterul Său şi astfel a ne face chemarea şi alegerea sigure pentru un loc în Împărăţie, când aceasta va fi stabilită în putere şi glorie mare.