“Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei!" — Galateni 5:1

Evenimentele schimbătoare şi împrejurările din zilele noastre i-au pus pe mulţi, din poporul credincios al lui Dumnezeu, să reexamineze şi să cerceteze Scripturile mai mult ca oricând înainte pentru a descoperi care sunt principiile de bază ale libertăţii, comunităţii şi unităţii creştineşti. Deci, iubiţilor, să mergem întotdeuna la Scripturi şi din ele să învăţăm adevărul, atât despre aceste puncte cât şi despre orice alt subiect important al credinţei şi al procedurilor noastre. Proba din urmă a creştinului este iubirea. Iar spiritul despărţirii şi al sectarismului nu poate exista când este obţinută aprobarea divină.

Adevărata libertate este cea dintâi mare binecuvântare ce vine asupra noastră, când devenim urmaşi ai Domnului Isus Cristos. Cătuşele robiei sunt rupte şi a început adevărata libertate, libertatea din sclavia vinovăţiei şi a puterii păcatului (Romani 5:1; 6:12-14); libertatea conştiinţei care cere libertate pentru a examina amândouă părţile subiectului care se referă la viaţa şi serviciul nostru creştinesc. Da, într-adevăr, este datoria noastră să procedăm astfel, atât cât ne permit împreju-rările şi capacităţile noastre. “Cine răspunde fără să fi ascultat, face o prostie şi îşi atrage ruşinea." — Proverbe 18:13.

Sfântul Pavel ne previne

în ce priveşte spiritul sectar

Libertatea creştină înseamnă a fi liber de sectarism, a nu fi legat de secte, de partide ale oamenilor. Cuvântul “sectă" înseamnă diviziune, sau a fi izolaţi. Totuşi a fi despărţiţi de o sectă nu înseamnă sectarism, deoarece despărţirea de secte este necesară. Spiritul sectar este spiritul şi dispoziţia de a despărţi şi sepa

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 09. 1929    ra pe poporul lui Dumnezeu, ridicând garduri de crezuri sau aşezând anumite graniţe şi limite şi pietre de încercare pentru comuni-une şi pentru calitatea de membru al bisericii, lucru care nu este aprobat de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel de spirit sectar este o despărţire de Biserica adevărată, singurul loc unde este adevărata libertate creştină. Despre aceasta a scris fratele Russell foarte potrivit:

“Primul pericol împotriva căruia apostolul a prevenit Biserica a fost sectarismul; şi evident i s-a dat atenţie atunci, cel puţin, căci nu s-a dezvoltat nici o sectă mare de Pavelişti sau Apoloişti. Dar, ca de obicei, marele duşman, fiind împiedicat într-o direcţie, s-a îndreptat către cealaltă extremă şi a încercat să insiste asupra unei unităţi foarte diferite de cea învăţată de Domnul nostru sau de apostolii Săi. Această încercare a fost ca fiecare membru recunoscut al Bisericii să gândească la fel, asupra fiecărui amănunt al doctrinei creştine. Această încercare s-a dezvoltat în cele din urmă în papism, unde fiecare subiect al doctrinei a fost hotărât de papi şi de concilii; şi fiecare om care dorea să fie recunoscut ca membru al Bisericii, era silit să accepte pe deplin aceste decizii şi să declare că aceste decizii sunt ceea ce crede el, credinţa lui; pe când acestea nu erau ale lui în nici un sens, ci erau adoptate. Acestea erau, în general, ori primite orbeşte, ori făţarnic declarate cu rezerve în mintea sa.

Aceasta n-a fost în nici un caz unitatea la care îndemna Pavel. El îndemna la o unitate de inimă şi de minte, şi nu la o declaraţie nechibzuită, fără participarea inimii sau făţarnică. El a îndemnat la o unitate care rezultă, în mod natural, din exercitarea cuvenită a libertăţii pe care o avem în Cristos — de a cerceta şi a crede Scripturile, şi a creşte în har şi cunoştinţă, fiecare fiind astfel pe deplin convins în mintea lui şi bine înrădăcinat şi întemeiat în acea singură credinţă aşa cum este prezentată în Scripturi." (R 1571, par. 12, 13)

Principii de bază ale libertăţii,

unităţii şi prieteniei

Sunt şapte lucruri asociate cu obţinerea şi bucuria libertăţii, unităţii şi comunităţii creştine. Orice schimbări în acest număr,  prin adăugarea unora sau prin ştergerea altora, vor păgubi sau vor distruge aceste daruri incomparabile.

Întâi vom menţiona darul credinţei în Cristos şi rămânerea în Cuvântul Său, fiindcă el cuprinde în sine pe toate celelalte daruri: “Deci Isus a zis iudeilor care crezuseră în El: “Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”". (Ioan 8:31, 32).

Al doilea este cel al primirii Spiritului. Creştinii galateni au fost în primejdie de a ajunge din nou în legătura robiei, prin anumiţi învăţători veniţi printre ei, care îi învăţau că erau necesare unele reţineri în plus, pentru a te bucura de deplina libertate, în care Cristos i-a făcut liberi. Pentru a-i preveni faţă de aceşti învăţători falşi şi a-i elibera de această eroare, apostolul a scris: “O, galateni fără minte! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora Isus Hristos a fost prezentat ca răstignit? Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele legii aţi primit voi Duhul, sau prin auzirea credinţei?" (Galateni 3:1, 2).

Al treilea lucru important este a ajunge la convingerea că Dumnezeu este “Tatăl nostru". Noi citim: “Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: “Ava, Tată!”" (Romani 8:15).

Al patrulea este experienţa unui singur “botez". “Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus am fost botezaţi pentru moartea Lui?" (Romani 6:3).

Al cincelea este a deveni membru în acel singur Corp — Biserica. “Căci după cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup." (1 Corinteni 12:12, 13).

Al şaselea este a fi conceput într-o singură speranţă. “Binecuvântat să fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos dintre cei morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi." (1 Petru 1:3, 4).

Al şaptelea este primirea aceleiaşi credinţe preţioase. “Simon Petru, rob şi apostol al lui Isus Hristos, către cei care au primit o credinţă la fel de preţioasă ca a noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos." (2 Petru 1:1).

Păstraţi numai prin Spirit

Libertatea creştină poate fi păstrată numai atunci când ţinem în mod hotărât la aceste şapte puncte fundamentale, după cum citim: “Deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidindu-vă în El, întăriţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, şi sporind în ea cu mulţumiri. Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumne-zeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri." (Coloseni 2:6-10). Şi iar: “Nimeni să nu vă răpească premiul, făcându-şi voia lui însuşi, în smerenie falsă şi închinare la îngeri îtrimişi omeneştiş … neţinându-se strâns de Capul". (Coloseni 2:18, 19).

Cei care au experienţat aceste binecuvântări, care sunt asociate cu aceste şapte aspecte ale credinţei sunt legaţi împreună, prin legăturile tovărăşiei şi unităţii. Această libertate binecuvântată, tovărăşie şi unitate pot fi menţinute numai prin străduinţă serioasă, prin spirit. “Vă îndemn, deci, eu cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare, îngădui-ndu-vă unii pe alţii în dragoste şi căutând să pastrăţi unirea Duhului în legătura păcii." (Efeseni 4:1-3). Aceasta va cere străduinţă serioasă pentru că Satan are imitaţiile sale pentru acestea şi întotdeauna caută să-i ducă de la adevăr la eroare. Această unitate, tovărăşie şi libertate binecuvântată vor cere să folosească toate darurile spiritului. “De aceea este zis: “Suindu-se la înălţime, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor.” … Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos." (Efeseni 4:8-13).

Aceste şapte adevăruri fundamentale sunt tot ce este necesar pentru a ne bucura de binecuvântata comuniune, unitate şi libertate. Apostolul le aminteşte pe toate împreună: “Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre; este un sigur Domn, o singură credinţă, un singur botez; este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, lucrează prin toţi şi este în noi toţi." (Efeseni 4:4-6).

Cuvintele apostolului pot fi rezumate după cum urmează:

1. Autorul unităţii — “un singur Dumnezeu şi Tată";

2. Centrul unităţii — “un singur Domn";

3. Uşa spre unitate — “un singur botez";

4. Legătura unităţii — “un singur trup";

5. Natura unităţii — “un singur Duh";

6. Scopul unităţii — “o singură nădejde a chemării";

7. Mărturisirea unităţii — “o singură credinţă".

Care este singura credinţă?

Cu privire la ultimul punct amintit, Satan  încearcă foarte des să nimicească moştenirea scumpă a creştinului. Cât de important este, deci, a şti care este credinţa despre care se vorbeşte aici. Să observăm, cu îngrijire, ceea ce a scris fratele Russell despre aceasta:

“Acea singură credinţă, pe care toţi trebuie să o susţină, a fost una foarte simplă; atât de simplă încât oricine, fie învăţat fie neînvăţat, poate s-o înţeleagă şi să fie “deplin convins în mintea lui" în privinţa ei. N-a fost o doză de taine discordante, neconsecvente cu ele însele şi contrare cu raţiunea şi cu Biblia, care să fie înghiţite de către cei ignoranţi cu credulitate, şi de către cei învăţaţi cu rezervă mintală ipocrită; ci a fost atât de simplă, atât de clară şi raţională, încât orice urmaş cinstit al lui Cristos poate fi pe deplin convins în mintea sa.

Care este această singură credinţă? Baza ei este declarată de Pavel astfel: “V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu îînainte de toate — ca adevăr sau învăţătură funda-mentală, pe care trebuie să se clădească şi cu care să fie în armonie toate celelalte învăţăturiş: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi.” (1 Corinteni 15:3, 4). “Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscum-părare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei.” — 1 Timotei 2:5, 6.

Într-un cuvânt, aceasta mărturiseşte păcatul şi neputinţa noastră totală; ea recunoaşte planul de iubire al lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră; ea recunoaşte că moartea Domnului nostru a fost preţul pentru răscumpărarea noastră, şi că iertarea (îndreptăţirea), şi împăcarea cu Dumnezeu şi restabilirea credincioşilor vin ca rezultat al credinţei în acest Răscumpărător, când acestea se vor face cunoscute tuturor, la timpul cuvenit.

Aceste scurte declaraţii conţin întreaga Evanghelie, în acelaşi înţeles în care o ghindă conţine un stejar. Fără acest miez al Evangheliei, niciodată nu poţi ajunge să posezi Evanghelia adevărată; prin urmare, asupra acestuia trebuie să insistăm ca test al părtăşiei creştine. Acesta trebuie să fie primit, altfel nu este primită Evanghelia." (R 1572, paragrafele 3-6.) “Această Evanghelie adevărată, această credinţă simplă, care poate fi uşor înţeleasă şi propagată chiar şi de cel mai slab copil în Cristos, trebuie să fie, de asemenea, întotdeauna şi aceeaşi şi pentru cel mai dezvoltat fiu al lui Dumnezeu. Această singură credinţă (şi nu ramificaţiile fără număr şi particularităţile credinţei, care ies din ea) a arătat-o Pavel ca măsură sau probă pentru toţi care pretind a fi creştini. Toţi consacraţii, care sunt de acord cu acest etalon sau adevăr fundamental, sunt recunoscuţi de Pavel ca aparţinând Bisericii. Oricât ar creşte membrele în har, cunoştinţă şi iubire, totuşi, întotdeauna trebuie să existe armonia în credinţa şi comunitatea Bisericii, dacă toată creşterea se face în armonie cu acest adevăr fundamental." (R 1572, paragraful 10.)

Greşeala trecutului

“Aici a fost o bază desăvârşită pentru unitate, care a ţinut seama de toate diferitele trepte ale dezvoltării individuale în adevăr, şi care a păzit foarte eficient împotriva erorilor. Pentru că, dacă acest crez simplu ar fi făcut astăzi modelul după care să fie verificate toate doctrinele, aceasta ar duce în grabă la eliminarea fiecări erori şi la adevărata unire a Bisericii într-un “singur Domn, o singură credinţă un singur botez”.

Străduinţa de a constrânge pe toţi oamenii să gândească la fel în toate subiectele, a culminat în marea apostazie şi în dezvoltarea marelui sistem papal; şi prin aceasta “Evanghelia”, “singura credinţă”, pe care au predicat-o Pavel şi ceilalţi apostoli, s-a pierdut — îngropată în mulţimea decretelor neinspirate ale papilor şi conciliilor. Unitatea Bisericii timpurii, bazată pe Evanghelia simplă şi legată numai prin iubire, a dat loc robiei Bisericii Romane — o sclavie a copiilor lui Dumnezeu, din a cărei degradare foarte mulţi sunt slabi şi suferinzi." (R 1572, paragrafele 11 şi 12.)

Fratele Russell a spus că: “Locul adevăratului învăţător şi locul adevăratului învăţăcel al Bibliei este în afara oricărei robii omeneşti, liber să examineze şi să se hrănească din toate părţile Cuvântului bun al lui Dumnezeu şi neîmpiedicat să-L urmeze pe Miel, oriunde îl conduce" (Vol. III, pag. 145).

“Fiecare, care ajunge să-şi dea seama de libertatea fiilor lui Dumnezeu şi de deplina libertate din robia Babilonului trebuie să se aştepte să întâmpine alte tentative ale marelui adversar de a-l duce în robii sau de a-l poticni. Domnul permite aceste încercări severe, pentru ca clasa care este căutată acum să se poată arăta şi pregăti pentru serviciul Lui în Împărăţia slavei." (Vol. III, pagina 188.)

“Valoarea adevăratei libertăţi în poporul Domnului nu poate fi preţuită destul de mult. Ea devine o parte a însăşi vieţii lor. Sub o concepţie greşită despre unitate, spiritul adevăratei libertăţi a fost zdrobit în Biserică la scurt timp după adormirea apostolilor, şi aceasta a dus la “veacurile întunecate” cu toată ignoranţa, superstiţia, orbirea şi persecuţia etc. Mişcarea Reformei din secolul al XVI-lea a fost doar o trezire din nou a spiritului de libertate menţionat în textul nostru — libertate de a gândi în cadrul liniilor fundamentale ale învăţăturii lui Cristos; libertate de a crede, în armonie cu aceasta, mai mult sau mai puţin de atât, cât îi permit condiţiile mintale şi împrejurările, fără să fie înfierat ca eretic sau să fie persecutat de fraţi, fie prin cuvânt sau prin faptă." (R 3019, par. 9, fără prima propoziţie.)

“Toţi care sunt poporul Domnului şi au gustat din libertatea cu care Cristos i-a făcut liberi, să fie atenţi să rămână statornici în acea libertate, şi imediat ce se face o încercare de a o restrânge, dacă nu mai repede, să iasă afară cu totul din robia sistemelor omeneşti, pentru a putea sta cu fermitate şi loialitate lângă Domnul, Răscumpărătorul nostru, Învăţătorul nostru, Regele nostru." (R 3020, par. 1 ­— ultima parte.)

Singura unitate adevărată, aceea a spiritului

Unitatea creştină nu este doar ţinerea împreună a acelora care sunt absolut de acord în toate particularităţile doctrinei şi în deosebite feluri şi metode de serviciu, şi nici ţinerea împreună numai a acelora, care lucrează împreună cu un canal omenesc  imperfect pentru un anumit serviciu; ea nu constă din întrebuinţarea darurilor (învăţăturilor) care aparţin unui anumit canal omenesc.  Mai degrabă unitatea, care trebuie să existe în corpul lui Cristos, este arătată de apostol în mod clar ca unitatea spiritului; “căutând să păstraţi unirea Duhului în legătura păcii." (Efes. 4:3). Acest spirit se vede în deplinătatea sa, când primim mintea sau dispoziţia lui Cristos pe care El a manifestat-o înaintea Tatălui, a ucenicilor Săi şi înaintea lumii. În această privinţă aflăm că, în legătură cu Tatăl Său, Domnul a arătat un spirit de dependenţă, supunere, plin de rugăciune şi credincioşie; iar faţă de oameni, un spirit de jertfire şi de purtarea crucii.

În lucrarea celebră “Istoria reformei" D'Aubigne ne dă cea mai clară şi pătrunzătoare expunere a ceea ce constituie baza şi esenţa unităţii creştine. Observă cu atenţie următoarea declaraţie, în rezumat:

“Aşa cum toate membrele corpului meu au unul cu altul o relaţie intimă, pentru că le animă aceeaşi viaţă, le face să acţionăze acelaşi cap, aşa fiecare creştin se găseşte pe el însuşi în mod real şi de nedespărţit unit cu toţi alţi creştini, printr-o relaţie identică, cu acelaşi Mântuitor. Aceasta este ceea ce se numeşte “legătura sfinţilor”. Această legătură nu este numai un sistem, o doctrină, aceasta este o realitate, un fapt care există în lume atât de sigur ca şi armonia membrelor aceluiaşi corp.

Nu poate fi nici o armonie creştină în Biserică dacă nu provine dintr-o realitate spirituală şi interioară pe care le-am menţionat. Partea noastră nu este să facem o armonie creştină, ci mai degrabă să o recunoaştem aceasta, să o mănifestăm, să îndepărtăm obstacolele care o stingheresc de a avea drum liber. Armonia creştină trebuie să provină în primul rând de la toţi care au armonia spiritului. Întreaga teorie a armoniei creştine se bazează pe aceste cuvinte ale ucenicului iubit: “Oricine crede că Isus es-te Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel care l-a născut iubeşte pe cel născut din El.”" (1 Ioan 5:1). Acest autor continuă să atenţioneze împotriva greşelii făcute foarte adesea privind accentuarea importanţei armoniei aparente când armonia interioară reală a spiritului nu există. Cităm:

“Tată, nu-mi pot ascunde teama ca nu cumva numai armonia de formă să fie de neînlăturat, nu manifestarea ci înlocuitorul armoniei interi-oare. Mă tem că atunci când se pune mare accent pe unitatea structurii eclesiastice, această unitate poate fi obţinută pe socoteala structurii interne a creştinismului vital.

Biserica Romană este o tristă şi izbitoare dovadă a pericolului pe care îl subliniez."

Câteva caracteristici importante

Unele caracteristici ale unităţii adevărate sunt: recunoaşterea unui singur Cap, Cristos, ca autoritatea supremă în Biserică; recunoaşterea Scripturilor ca suprema şi definitiva hotărâre asupra tuturor întrebărilor care privesc Biserica, punând ceea ce cineva poate gândi că este cel mai bine, pentru ajutor, în locul al doilea; recunoaşterea celor şapte adevăruri fundamen-tale, care sunt amintite în Efeseni 4:4-6, ca singurele esenţiale comunităţii creştine; deplina libertate pentru fiecare de a studia şi a creşte în cunoştinţa spirituală şi acordarea fiecăruia privilegiul de a-şi exprima credinţa sa într-un mod rezonabil.

Adevărata comuniune creştină niciodată nu poate fi oprită de la cineva dintre cei care recunosc şi experienţează aceste binecuvântări, care stau în legătură cu cele şapte principii fundamentale, descrise de Pavel. Aceia, care sunt în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos, sunt fraţii noştri — ai noştri să-i iubim, să-i servim şi să ne dăm vieţile pentru ei. Frica pentru ceea ce omul ne-ar putea face sau ceea ce poate veni din înţelegere greşită şi persecuţia pentru că ne supunem legii Sale, legii iubirii — acestei noi porunci — nu va împiedica credincioşia de a servi sau a ne da vieţile pentru fraţi.

Nimeni să nu vă amăgească

O reprivire atentă asupra istoriei Bisericii ne arată că metodele adversarului adesea au fost să îndrepte atenţia poporului lui Dumnezeu de la Cristos, Capul său adevărat la vreun aranjament omenesc — fie acesta un individ, un om muritor, care s-a numit pe sine cap sau o intreprindere omenească, sau organizaţie făcută de oameni etc. O astfel de persoană sau organizaţie este impusă Bisericii ca un învăţător spiritual şi conducător în viaţa şi serviciul ei. Şi fiindcă o astfel de procedură înseamnă, în mod hotărât, o încălcare a învăţăturii apostolice, de aceea Spiritul sfânt nu lucrează sau nu învaţă prin aceşti învăţători şi rezultatul este, că Biserica mărturisită de repetate ori a fost inundată de învăţători şi învăţături false subversive adevărului, şi astfel deviind de la adevăr a ajuns într-o decădere generală de la credinţă. Pentru ca urmaşii Săi să poată fi în gardă împotriva unor astfel de pericole, Isus i-a îndemnat: “Vedeţi să nu vă înşele cineva!" (Matei 24:4; compară cu Coloseni 2:4). Aceia, care mărturisesc a fi învăţători, să fie probaţi prin Cuvântul adevărat al lui Cristos şi al apostolilor. Biserica a fost îndemnată să “cerceteze duhurile", învăţăturile şi doctrinele etc.

“Simpla pretenţie a cuiva de a fi un învăţător", a declarat fratele Russell, “nu este o dovadă că el este prin numire divină. Faptul că în Biserică se vor ridica învăţători falşi, care vor strica adevărul, a fost prezis. De aceea Biserica nu trebuie să accepte orbeşte orice învăţător, ci să verifice învăţăturile acelora des-pre care ei au motive să creadă că sunt trimişii lui Dumnezeu, după acel etalon infailibil, Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ei “nu vorbesc după cuvântul acesta, este pentru că nu este lumină în ei.” (Isaia 8:20; trad. K. J. — n. t.). Astfel, în timp ce Biserica are nevoie de învăţă-tori, şi nu poate înţelege Cuvântul lui Dumnezeu fără ei, totuşi Biserica în mod individual — fiecare prin sine şi pentru sine, şi numai el însuşi — trebuie să îndeplinească funcţia importantă de a judeca, de a decide, potrivit etalonului infailibil, Cuvântul lui Dumnezeu, dacă învăţătorul este adevărat sau fals, şi dacă pretinsul învăţător este un învăţător adevărat prin numire divină".

Cristos, centrul unităţii noastre

În ce priveşte organizaţia Bisericii şi ce este ceea ce uneşte pe creştini în Cristos, redăm mai jos următoarele explicaţii clare şi conform Scripturilor, care merită să fie luate în considerare cu îngrijire şi rugăciune:

“Şi în ce priveşte, “steagul” (în jurul căruia să ne adunăm): Ce este acesta? Este el o doctrină? Nu. Este el un sistem teologic? Nu. Este el o stăpânire bisericească? Nu. Este el un sistem de orânduiri, ritualuri sau ceremonii? Nici una din acestea. Luptătorii lui Dumnezeu nu luptă sub astfel de steaguri. Atunci care este steagul oştirii lui Dumnezeu? Să ascultăm şi să recunoaştem. Acesta este Cristos. El este singurul steag al lui Dumnezeu şi singurul steag al luptătorilor care se adună în această lume, puşi pentru a lupta contra oştirilor celui rău şi a purta războaiele Domnului. Cristos este steagul în toate lucrurile. A avea un alt steag ar însemna să ne facă incapabili pentru lupta spirituală la care suntem chemaţi. Ca creştini, ce avem noi de-a face cu luptele pentru un oarecare sistem teologic sau oarecare organizaţie bisericească? Ce valoare au în mintea noastră orânduirile, ceremoniile sau poruncile rituale ale sectarismului? Luptăm noi într-adevăr sub astfel de steaguri? Domnul să ne păzească! Teologia noastră este Biblia. Organizaţia Bisericii noastre este singurul Corp format prin prezenţa şi ajutorul Spiritului sfânt şi prin unirea noastră cu Capul nostru viu şi înălţat la ceruri. A susţine ceva ce e mai prejos decât aceasta, înseamnă a dezonora pe adevăratul luptător spiritual.

Ah! cât de mulţi, din acei ce mărturisesc că aparţin Bisericii lui Dumnezeu, uită steagul lor propriu şi se află luptând sub un alt steag. Noi putem fi convinşi, că o astfel de situaţie con-duce la slăbiciune, falsifică mărturia şi împiedică progresul. Dacă noi stăm în picioare în ziua luptei, atunci nu avem voie să recunoaştem un alt steag decât pe Cristos şi Cuvântul Său, Cuvântul viu şi Cuvântul scris. În aceasta este siguranţa noastră faţă de toţi duşmanii noştri spirituali!

Spiritul sfânt

ne adună la Cristosul înviat

Scopul lui Satan, cât şi tendinţa propriei noastre inimi, este întotdeauna să ne facă să nu ajungem la ţinta pusă de Dumnezeu în privinţa tuturor lucrurilor, şi în special în privinţa centrului unităţii noastre ca creştini. Este o părere generală, că “sângele Mielului formează unitatea sfinţilor”, ceea ce înseamnă, că  sângele este cel care formează centrul uni-tăţii lor. Da, acesta este sângele infinit de preţios al lui Cristos, care ne aşează în mod personal ca închinători în prezenţa lui Dum-nezeu; acesta este un adevăr binecuvântat. De aceea sângele formează temelia divină a comuniunii noastre cu Dumnezeu. Dar când noi, ca Biserică, vorbim de centrul unităţii noastre, trebuie să recunoaştem că Spiritul sfânt ne adună la persoana lui Cristos, înviată şi glorificată; şi acest adevăr înalt dă comu-nităţii noastre, ca creştini, un caracter măreţ şi sfânt. Dacă acceptăm o stare mai joasă decât aceasta, atunci inevitabil trebuie să formăm o sectă sau un ism. Dacă ne grupăm în jurul unui rit, oricât ar fi de important, sau în jurul unui adevăr, oricât ar fi el de incontestabil, atunci ne facem un centru care este mai jos decât Cristos.

De aceea, este cu mult mai important a judeca şi a cumpăni consecinţele practice, care rezultă din adevărul că noi suntem uniţi cu un Cap înviat şi glorificat în ceruri. Dacă Cristos ar fi pe pământ, atunci ar trebui să ne adunăm în jurul Lui, aici; dar fiindcă El este înălţat la cer, Biserica îşi formează caracterul după poziţia lui cerească. Astfel Cristos a putut să zică: “Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. Şi mai departe: “Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr.” (Ioan 17:16-19). Tot astfel citim şi în 1 Petru 2:4, 5: “Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca o casă duhovni-cească, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos”. Dacă noi suntem uniţi cu Cristos, atunci trebuie să fim uniţi cu El aşa cum El este şi unde El este; şi în măsura în care Spiritul lui Dumnezeu ne conduce mintea în înţelegerea acestui lucru, în aceeaşi măsură vom cunoaşte felul nostru de purtare. Aceasta este poziţia lui Cristos care dă faimă poziţiei Bisericii, şi poziţia ei trebuie să dea tărie de caracter purtării sale. Cu cât ne ţinem mai strânşi de Cristos, şi numai de El, cu atât vom fi mai tari şi mai siguri. A-L avea pe El ca apărătorul perfect al ochilor noştri, a rămânea în strânsă legătură cu El şi a ne rezema pe braţul Său, aceasta este marea noastră siguranţă morală".

Dumnezeu a eliberat pe poporul Său

în diferite timpuri

La diferite timpuri din istoria Bisericii lui Cristos, pentru că poporul lui Dumnezeu a deviat de la simplitatea originală a învăţăturii şi vieţii a trebuit să se întoarcă iar la ea. După cum ştim noi toţi, perioada Reformei din secolul al XVI-lea a fost unul din aceste timpuri. Doctrina îndreptăţirii prin credinţă în jertfa lui Cristos, fundamentul adevăratei vieţi creştineşti cât şi al fiecărei experienţe, a fost pierdută din vedere şi păstrată doar de către puţini; şi mărturia celor puţini a fost aproape redusă la tăcere. Dacă Dumnezeu vrea ca adevărul Său să fie iar restabilit şi să dea poporului Său libertate, atunci de obicei El face ca acesta să fie descoperit şi pus în funcţie prin una sau mai multe persoane; El întrebuinţează apoi aceste persoane, pentru ca adevărul să fie predat şi altora. Persoanele de care El s-a folosit în zilele Reformei, au fost, printre altele, Luther, Zwingli, Knox, Calvin, Wesley şi alţii.

Marea mişcare protestantă, care a început atât de bine şi a mers înainte cu un succes atât de minunat, s-a cufundat în mod treptat în sectarism, şi în loc să facă să progreseze în lucrarea restaurării altor adevăruri pentru Biserică, a culminat într-o altă apostazie. Totuşi, a fost intenţia lui Dumnezeu ca în aceste zile de pe urmă toate “vasele sfinte" (trad. N. A. S. B. ; n. t. — adică adevărurile scumpe) să fie restabilite la locul lor în “templu". În scopul acesta Dumnezeu a ridicat un alt “vas de pământ", care să treacă prin experienţe în cercetarea adevărului care l-au calificat a fi instrumentul pentru această mare lucrare — lucrarea secerişului. Mişcarea sub conducerea sa înţeleaptă a prosperat întocmai ca şi alte mişcări ale Reformei şi a luat o proporţie considerabilă, adunând în jurul ei mulţi care au fost binecuvântaţi în mod abundent, în măsura în care au putut să cunoască iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile Sale.

Acestui serv a lui Dumnezeu, nici în cel mai mic înţeles al cuvântului, nu i-a trecut prin minte, ca el să formeze din lucrarea vieţii sale o altă organizaţie sectară; deoarece atât pretenţia cât şi sensul real al tuturor veştilor sale, pe care deja le-am amintit, arată clar că el a fost în mod hotărât opus sectarismului. El a învăţat că singura legătură, care trebuie să lege pe copiii lui Dumnezeu laolaltă este numai legătura iubirii şi a intereselor comune în cauza Răscumpă-rătorului, care se bazează pe două declaraţii fundamentale: pe credinţa în jertfa de răscumpărare a lui Cristos şi pe deplina consa-crare de a face voia lui Dumnezeu. Singurul scop al organizaţiei (numai unul de tranzacţii), care a fost formată de acest servitor al lui Dumnezeu pe când erau doar puţini asociaţi cu el, a fost acela de a uni străduinţele şi puterile tuturor ca să ducă adevărurile scumpe la consacraţii Domnului şi să vestească “veştile bune" ale Împărăţiei care vine.  În acele prime zile, nici unul nu s-a gândit  la aceea, că această operă să devină odată o sectă religioasă. Adevărurile binecuvântate au venit prin servul lui Dumnezeu, care niciodată n-a pretins o poziţie mai bună decât oricare alt urmaş al lui Isus Cristos, al cărui privilegiu a fost de a fi un deget arătător îndreptând poporul lui Dumnezeu înapoi la “cărările cele vechi".

Probele deosebite

din aceste zile de pe urmă

Fiindcă noi trăim în zilele de pe urmă din istoria Bisericii, timp despre care Învăţătorul nostru a zis, “Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor culege din împărăţia Lui toate pricinile de păcătuire şi pe cei care practică fărădelegea" (Matei 13:41), putem fi siguri, că El nu va permite mult timp, ca un spirit rău şi sectar să existe printre poporul Său credincios. Şi de aceea, atât cât astfel de condiţii sunt permise, este potrivit a aştepta o oarecare intervenţie divină pentru interesele poporului lui Dumnezeu, cu scopul ca ceea ce nu poate suporta aprobarea Sa să fie descoperit şi făcut cunoscut, şi celor credincioşi să li se lămurească, în mod clar, în ce mare măsură răul a prins rădăcini.

Mulţi fraţi, care astăzi sunt treji şi priveghează stăruind în rugăciune, recunosc că de la moartea fratelui Russell, s-a dezvoltat în grupul studenţilor Bibliei, din toată lumea, o situaţie foarte gravă. Opera vieţii iubitului nostru frate, după cum îşi dau mulţi seama, este în mare măsură discreditată şi înlăturată. Societatea, folosită de fratele Russell pentru răspândirea adevărului, a suferit transformări radicale, astfel că publicaţiile, intenţiile şi activităţile ei sunt cu totul diferite de cele care au fost în timpul fratelui Russell. Schimbări în spirit, în serviciu şi doctrină şi-au aflat repede drum una după alta. Spiritul libertăţii în Cristos este înlocuit de o legătură la o organi-zaţie omenească. De aceea, toţi acei care umblă în evlavie adevărată cu Învăţătorul lor, aud chemarea Sa de a se despărţi de toate aceste societăţi şi legături nesfinte. Aceştia recunosc, din nou, nevoia de a sta în libertatea cu care Cristos i-a făcut liberi şi să arunce de pe gâtul lor orice jug sau legătură puse doar de un om, care singur s-a ridicat în Biserică, sau de o organizaţie omenească.

Mai mult decât atât, acei care s-au despăr-ţit şi au spiritul adevăratei unităţi şi al iubirii lui Cristos, recunosc îndrumarea Învăţătorului de a se asocia numai ca fraţi în Domnul, după pilda şi exemplul Bisericii primare instituită de Cristos şi apostoli, care nu au recunoscut altă autoritate sau alt cap în Biserică decât pe Acela care le-a spus: “Unul singur este Îndru-mătorul vostru: Hristos; şi voi toţi sunteţi fraţi". Astfel de ucenici devotaţi ai Domnului, care se ostenesc a se întoarce la simplitatea apostolică, vor fi însufleţiţi de spiritul toleranţei şi nu vor încerca a se aduce unii pe alţii în supunere la părerile şi interpretările lor personale, cu privire la o concepţie sau întrebare fără importanţă a credinţei; ei vor recunoaşte temelia clară pentru comuniunea şi unitatea creştină, după cum am arătat mai sus, şi anume credinţa în sângele preţios al lui Cristos şi consacrarea de a face voia lui Dumnezeu. Dacă a fost important, pentru ucenicii Bisericii timpurii, a urma atât de strict îndrumările care în acel timp au fost date prin Spiritul sfânt, este tot atât de important ca ucenicii credin-cioşi ai lui Cristos, astăzi să respecte aceste sfaturi. Ele au ca scop să păstreze curăţenia credinţei şi să înveţe temerea de Dumnezeu şi să se supună influenţei transformatoare a Spiritului lui Cristos. Astfel ei vor fi pregătiţi, în viitorul apropiat, după cum credem noi, a auzi cuvântul de bun venit al Învăţătorului nostru şi a se împărtăşi cu toţi credincioşii Veacului Evanghelic de bucuriile, bogăţiile şi onorurile nespus de măreţe ale Bisericii învingătoare.