Capitolul 16

Răstignirea

R — 4712 / 15 noiembrie 1910

Prinţul vieţii răstignit

Matei 27:33-50

“El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.” Isa. 53:5.

Procesul lui Isus a avut loc în realitate la scurt timp după arestarea Sa, dar, pentru că după cerinţa Legii o condamnare la moarte trebuia să se facă ziua, s-a stabilit o adunare a Sinedriului în dimineaţa următoare, care, într-un mod superficial, a confirmat hotărârea marelui preot din noaptea trecută, că Isus a hulit pe Creatorul când a pretins că El venise în lume în acord cu planul de mult promis al Creatorului, că El va răscumpăra pe Israel şi lumea din condamnarea morţii, că la timpul potrivit al lui Dumnezeu, El va stabili Împărăţia Mesianică pentru binecuvântarea Israelului şi a tuturor familiilor pământului. Acest lucru a fost grăbit ca nu cumva mulţimile adunate, care au strigat “Osana, fiul lui David”, când Isus a intrat călare pe un asin cu cinci zile înainte, să înceapă iar să-L proclame împărat. Nici o execuţie nu putea avea loc în timpul săptămânii Paştilor. Iar dacă Isus era ţinut prizonier, nu ştiau ce I Se putea întâmpla Lui sau lor. De aceea, aveau la dispoziţie numai câteva ore pentru a împlini planul care, credeau ei, va scăpa ţara de un om pe care-l considerau un înşelător şi unul care era posibil să-i vâre în încurcătură cu guvernul de la Roma.

Sinedriul avea autoritatea să judece poporul în privinţa religiei lor, dar îi era interzis să execute pedeapsa cu moartea.

De aceea a fost necesar, după condamnarea din partea Sinedriului, să ducă acest caz înaintea lui Pilat, guvernatorul roman. Înţelegând că Pilat nu va recunoaşte hula ca o cauză de moarte, acuzaţia adusă împotriva lui Isus în faţa acestuia a fost una total diferită, şi anume că Isus era un răzvrătit şi un provocator de tulburare; că El pretindea a fi împărat şi că libertatea Lui era împotriva intereselor Imperiului Roman. Absurditatea şi ipocrizia unei astfel de acuzaţii erau prea vădite ca să mai fie nevoie a fi discutate. Pilat şi-a dat seama că L-au adus la el din cauza invidiei — pentru că El şi învăţăturile Lui aveau mai multă influenţă la poporul de rând decât putea fi exercitată de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari. Pilat s-a eliberat de responsabilitate declarând că deoarece Isus era din Galileea, acest caz, de care el era bucuros să scape, intra sub jurisdicţia împăratului Irod, guvernatorul Galileii.

Isus înaintea împăratului Irod

Aceasta era o greutate neaşteptată, dar palatul lui Irod nu era departe. El s-a bucurat de ocazia de a-L vedea pe Isus, de ale Cărui minuni auzise multe. Uitându-se la trăsăturile nobile ale Învăţătorului şi văzând în El puritate şi demnitate blândă, trebuie să i se fi părut ridicol ca o astfel de persoană să fie acuzată ca răzvrătit şi ca un om periculos pentru interesele de pace ale ţării. După câteva cuvinte şi glume sarcastice, gărzile palatului L-au luat şi ei la mână pe Cel pe care stăpânul lor L-a tratat neserios. I-au pus o mantie purpurie şi o coroană de spini şi şi-au bătut joc de înfăţişarea Lui neregească. Apoi Irod a refuzat să se implice în acest caz şi a trimis Prizonierul înapoi la Pilat, poate simţind că avusese deja destul necaz în legătură cu decapitarea lui Ioan Botezătorul cam cu un an în urmă. Chestiunea era o glumă pentru Pilat şi pentru Irod — având de-a face cu cazul unui om despre care se pretindea a fi atât de periculos încât trebuia să moară astfel, pe când El era în mod evident atât de curat şi nevinovat încât şi cel mai slab ar fi în siguranţă cu El.

Nedumerirea lui Pilat a crescut

Pilat a fost dezamăgit când Isus a fost adus înapoi la curtea lui. Cazul nu era plăcut de rezolvat. Prizonierul era evident nevinovat de vreo crimă, dar acuzatorii Lui erau cei mai proeminenţi oameni din poporul şi din cetatea de care răspundea el. Trebuia să le păstreze bunăvoinţa, dacă era posibil, şi ei evident erau înclinaţi spre uciderea captivului lor nevinovat sub forma legalităţii. Ce păcat că religia a fost atât de adesea denaturată de către susţinătorii ei în fiecare veac al lumii! O lecţie pe care trebuie s-o învăţăm cu toţii este să cercetăm motivele şi intenţiile propriei noastre inimi, ca să nu fim induşi în eroarea celui rău — să încălcăm drepturile altora şi astfel să luptăm împotriva lui Dumnezeu.

Pilat a ascultat acuzaţiile, şi-a dat seama că nu era nici un adevăr în ele, şi apoi a comunicat decizia sa: Nu găsesc nici o vină în Isus, dar văzând că s-a creat o asemenea tulburare, consider că este necesar, în interesul păcii, să mulţumesc cerinţele nedrepte ale mulţimii zgomotoase. De aceea voi pune ca prizonierul să fie bătut, deşi recunosc faptul că nu merită pedeapsă. Biciuirea va fi pentru binele Său, precum şi pentru pacea cetăţii, pentru că, satisfăcând cererea mulţimii, viaţa lui Isus va fi cruţată. Cum este cu deciziile politice, această hotărâre era foarte corectă. Magistraţii admit că absoluta dreptate nu este întotdeauna posibilă, având de-a face cu condiţii imperfecte.

Dar conducătorii nu erau mulţumiţi cu ceva mai puţin decât moartea lui Isus. Gloata a fost sfătuită să strige: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Lui Pilat i se părea imposibil să înţeleagă că putea fi stârnită o asemenea dezlănţuire împotriva unei persoane atât de nevinovate. Aşa că el a întrebat: Ce rău a făcut? Dar răspunsul a fost: Răstigneşte-L! O, cum poate ignora patima umană orice principiu al dreptăţii! Spre a-i creşte nedumerirea lui Pilat, soţia lui i-a trimis atunci vorbă: Să n-ai nimic de-a face cu acest Om drept, pentru că tocmai am avut un vis groaznic în legătură cu El.

Ca ultimă soluţie, Pilat a pus ca Isus să fie dus într-un loc mai înalt unde mulţimea să-L poată vedea, şi apoi a strigat adresându-li-se: “Iată Omul!” Priviţi caracterul omului pe care vreţi să-L răstigniţi. Remarcaţi că El are cele mai nobile trăsături, aşa cum nici unul din neamul vostru nu are — şi nici alţii. Vreţi să răstigniţi pe cel mai bun exemplar din neamul vostru? Gândiţi-vă; fiţi raţionali. Iată Omul! De ani de zile la voi există un obicei, ca la acest timp al anului guvernul să elibereze un prizonier. Aşadar,  consideraţi că Isus a fost condamnat şi că concepţia voastră despre dreptate a fost satisfăcută şi acum vi-L eliberez. Dar mulţimea a strigat cu atât mai tare: Răstigneşte-L! Eliberează-ne pe Baraba (un tâlhar şi un personaj periculos).

Cine să explice această perversitate ciudată a naturii umane decăzute — ca un răufăcător să fie preferat în locul unui sfânt? Astfel, cu câţiva ani în urmă, în oraşul Viena, un om care tocmai fusese eliberat de executarea unei pedepse cu închisoarea a ţinut o cuvântare în care a declarat că toţi evreii ar trebui daţi la moarte. Poporul a părut cuprins de nebunie. Omul acesta rău a devenit un lider al simţământului public. A fost aplaudat, şi cum mandatul primarului era pe sfârşite, el a fost ales ca primar al oraşului în virtutea bravurii sale. O, ruşine! Cum putem pretinde că lumea este pregătită pentru libertate când astfel de situaţii ne sar în ochi şi marchează paginile istoriei? Ele dovedesc, din contră, că lumea are nevoie chiar de un astfel de guvern puternic, imperial, cum intenţionează Dumnezeu să dea — Împărăţia Fiului drag al lui Dumnezeu, puternic pentru suprimarea oricărei nedreptăţi şi pentru ridicarea oricărei dreptăţi.

Nu eşti prieten cu Cezarul

Conducătorii evrei erau vicleni. Ei ştiau că trădarea faţă de Roma era una dintre cele mai serioase ofense, şi în faptul că Isus a vorbit despre Sine că era împărat ei aveau o pârghie pentru a forţa răstignirea Lui. Ei au folosit-o, asigurându-l pe Pilat că dacă-L va elibera pe prizonier ei vor raporta la împărat. Pilat ştia că va avea greutăţi în explicarea unui astfel de caz şi că guvernul roman va fi de acord cu decizia lui Caiafa, că era mai bine să moară un om decât să aibă tulburare pe domeniul lor. Astfel forţat, Pilat a fost în final de acord şi a scris hârtiile pentru execuţie, dar înainte de a face acest lucru a luat un urcior cu apă şi în văzul poporului şi-a spălat mâinile zicând: “Eu sunt nevinovat de sângele acestui om drept”.

Execuţia a început. Soldaţii aveau deja doi hoţi pe care să-i răstignească şi numai au adăugat încă o cruce; şi procesiunea a pornit spre Golgota, o coastă a unui deal aproape de locul unde faţa stâncii se aseamănă mult cu un craniu — Golgota însemnând locul căpăţânii. Este tocmai la nord de oraş, în afara zidului. Clădirile noi şi un zid ridicat recent împiedică vizitatorii de acum să vadă efectul de craniu al locului aşa cum se vedea înainte. Prin lege, fiecare condamnat avea scrisă deasupra capului său nelegiuirea de care era acuzat. Deasupra capului Învăţătorului era scrisă nelegiuirea Sa — “Isus, Împăratul Iudeilor”.

Satan şi credulii înşelaţi de el au gândit că în final au scăpat de Isus. Preoţii şi bătrânii şi-au bătut joc de afirmaţia Lui că era Fiul lui Dumnezeu şi au cerut ca, dacă El era Fiul lui Dumnezeu, să demonstreze acest lucru coborându-Se de pe cruce. Ei nu şi-au dat seama de Adevăr, că era necesar ca El să moară pentru păcatul omului, pentru ca în curând să poată avea autoritate dreaptă, în Împărăţia Sa glorioasă, să restabilească întreaga omenire la perfecţiune şi viaţă deplină sub termenii Noului Legământ, al cărui Mijlocitor va fi El (Ier. 31:31). La ceasul al şaselea, la amiază, s-a lăsat întuneric timp de trei ore şi apoi Isus a murit zicând: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Pentru ca El să poată simţi pe deplin greutatea Dreptăţii Divine care aparţinea păcătosului, era necesar ca Tatăl să Se ascundă de El, ca şi cum El ar fi fost păcătosul. Această separare temporară de Tatăl a fost evident cea mai severă lovitură dintre toate experienţele Învăţătorului.

R — 4171 / mai 1908 (extras)

“S-a sfârşit!”

“Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul.” Se presupune că acestea au fost ultimele cuvinte, ultimul act al slujirii pământeşti a Domnului nostru, utima tuşă. Ce potrivit este ca Acela care a căutat să facă voia Tatălui cu orice preţ, să aibă absolută încredere că în moartea Sa, spiritul vieţii Sale va fi în grija şi păstrarea Tatălui, şi ca El să exprime acest lucru! Şi acest lucru trebuie să fie adevărat despre toţi aceia care sunt urmaşii Săi. După ce am predat totul Domnului, noi trebuie să ne însuşim atât de deplin făgăduinţele Sale îndurătoare, încât să nu ne temem de intrarea în moarte. Moartea în cazul Domnului nostru însă trebuie să fi însemnat cu mult mai mult decât ar putea însemna pentru noi. Noi avem nu doar asigurarea Domnului că vom fi înviaţi, ci şi o ilustrare a puterii divine prin cazul Domnului nostru. El L-a înviat pe Domnul nostru din morţi, a cărui putere va fi exercitată prin El ca să ne ducă la glorie, onoare şi nemurire. Domnul nostru a fost înaintemergătorul; nimeni înaintea Lui nu fusese înviat din morţi, nici la perfecţiunea vieţii umane, nici la perfecţiunea naturii divine.

***