Fapta de trădare a lui Iuda

R — 2467 / mai 1899

Domnul nostru vândut

Ioan 18:1-14

“El era dispreţuit şi părăsit de oameni.” Isaia 53:3.

După Cina cea din urmă, după discursul Său pentru ucenici în privinţa Viţei şi a mlădiţelor, a urmat rugăciunea frumoasă a Domnului nostru consemnată în Ioan capitolul

17. Apoi, probabil pe la miezul nopţii, Isus cu cei unsprezece au ieşit pe poarta Ierusalimului, au trecut peste pârâiaşul numit Chedron şi au intrat în livada cunoscută ca Grădina Ghetsimani, de pe dealul de deasupra pârâului: poate că era

o grădină publică, sau poate era proprietatea cuiva prietenos faţă de Domnul nostru. Locul unde se presupune că a fost grădina este menţinut şi acum ca grădină şi aşa a fost de secole. Este în grija unor călugări, cărora le place să primească vizitatori ca s-o viziteze. Acum se află în această grădină cam şase sau opt măslini mari şi evident foarte vechi

— aceştia dau semne a fi de cel puţin o mie de ani vechime, dar este posibil să fie mai vechi.

În timp ce vorbea cu ucenicii Săi şi Se ruga pentru ei, se pare că Domnul nostru era plin de curaj: în timp ce-i îndemna să nu li se tulbure inima, evident inima Sa nu era descurajată. Dar în timp ce mica ceată mergea agale spre Ghetsimani, putem presupune că peste sentimentele iubitului nostru Răscumpărător s-a lăsat o mare greutate. Ni-L putem imagina zicând: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte” (Mat. 26:38). Prin urmare, vizita aceea în Ghetsimani era evident foarte diferită de cele anterioare. O oarecare apreciere a ocaziei deosebite a fost fără îndoială inspirată în inimile apostolilor de deprimarea Învăţătorului, şi totuşi probabil ei nu înţelegeau decât puţin ce era pe cale să se întâmple.

Spicuim din alţi evanghelişti că, ajunşi în grădină, Domnul nostru a lăsat pe opt dintre apostoli lângă poartă, luând pe Petru, Iacov şi Ioan, cei mai apropiaţi tovarăşi ai Săi, puţin mai departe cu El, prevenindu-i să vegheze şi să se roage, fiindcă era un ceas de încercare specială. Mergând puţin mai departe singur, El a comunicat cu Tatăl în secret. Sentimentele Sale n-au fost şi nu puteau fi împărtăşite nici chiar de ucenicii Săi iubiţi; ei nu puteau aprecia încercarea prin care trecea El; nu fuseseră concepuţi încă de spirit. Astfel, în cel mai greu ceas Isus a fost singur. “Nici un om dintre popoare nu era cu Mine.” Isa. 63:3.

Pentru majoritatea, chiar dintre creştini, este greu să aprecieze adevăratul caracter al încercării Domnului, care în această împrejurare a acţionat în aşa mod asupra sistemului Său nervos încât a produs o sudoare cu sânge. Mulţi compară cursul Domnului nostru cu acela al unora dintre urmaşii Săi martiri, care au mers în moarte cu un remarcabil curaj, şi comparând lucrurile sunt înclinaţi să se întrebe de ce Domnul nostru, care a fost perfect, a trebuit să îndure mai multă suferinţă decât urmaşii Săi imperfecţi. Pentru a înţelege adevărata situaţie este necesar să se ţină minte câteva lucruri:

(1) Pentru Domnul nostru, care avea un drept perfect la viaţă, depunerea ei în moarte era o chestiune total diferită de depunerea unei vieţi pierdute şi ştirbite din partea celor care oricum nu puteau spera s-o păstreze. (2) Rasa noastră, nouă zecimi moartă deja, are numai o slabă apreciere a marii valori a vieţii — toată experienţa ei fiind în legătură cu moartea, a ajuns să privească moartea cu nepăsare. Dar n-a fost aşa cu Domnul nostru, “prinţul vieţii”, care fusese cu Tatăl de la început şi prin care au fost făcute toate lucrurile

— El a înţeles viaţa ca un dar foarte preţios, un privilegiu, o bucurie. Pentru El, prin urmare, moartea trebuie să fi fost mult mai îngrozitoare decât pentru noi care suntem nouă zecimi morţi, şi în mod corespunzător greoi în toate simţurile. Este adevărat, El a avut asigurarea Tatălui că dacă era credincios până la moarte va fi înviat şi fără îndoială a crezut făgăduinţa Tatălui — tot cursul vieţii Lui dă dovadă abundentă în privinţa credinţei Sale necondiţionate în Tatăl. Şi totuşi în cazul Său, aceasta trebuie să fi fost o încercare crucială pentru credinţă, cu mult mai mult decât în cazul nostru. După cum noi avem de dat numai o fărâmă dintr-o viaţă pierdută, tot aşa, pe de altă parte, avem nu numai făgăduinţa Tatălui a unei vieţi viitoare prin Cristos, ci avem şi exemplul puterii Tatălui în învierea iubitului nostru Răscumpărător. Dar Domnul nostru Isus n-a avut nici o astfel de dovadă a puterii divine; El trebuia, potrivit făgăduinţei divine, să fie “Cel întâi­născut dintre cei morţi”, un prim-rod pentru Dumnezeu dintre creaturile Sale. Colos. 1:18; 1 Cor. 15:20.

Dar toate acestea fuseseră deja socotite, cântărite şi acceptate chiar de la începutul slujirii Sale. El informase deja pe ucenici că era necesar ca El să-Şi dea viaţa pentru oi şi că era pe cale să facă acest lucru (Ioan 10:15). Nu trebuie să presupunem, prin urmare, când dragul nostru Răscumpărător S-a rugat “Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, să treacă de la Mine paharul acesta”, că El a vrut dacă era cu putinţă să scape de moarte. El ştia bine şi explicase deja apostolilor că atragerea lumii nu putea avea loc decât dacă era înălţat ca jerfa pentru păcat — că era absolut necesar ca El să moară pentru păcatele noastre şi să intre în slava Sa. Ioan 3:14; 12:32.

Paharul pentru care S-a rugat să treacă de la El dacă era cu putinţă, trebuie de aceea să presupunem că a fost ruşinea şi înjosirea arestării ca un călcător de lege, un proces şi o condamnare publică, iar apoi o răstignire ca un răufăcător. Un lucru era să moară pentru păcatele noastre, cum mor în general oamenii, fără o ruşine specială sau insultă; alt lucru era ca El să moară cu astfel de ruşine, dezonoare şi dispreţ extrem. Foarte probabil că în înţelepciunea Tatălui acest ultim aspect a fost ţinut mai mult sau mai puţin ascuns de iubitul nostru Răscumpărător, până chiar aproape de timpul împlinirii lui. Şi se pare că Domnul nostru n-a văzut o necesitate absolută ca El să sufere, mai mult decât a suferit păcătosul, pentru a plăti preţul de răscumpărare a omului. Ca atare, rugăciunea Sa un timp a fost “dacă este cu putinţă să treacă de la Mine paharul acesta”. Apostolul de asemenea observă această distincţie spunând: “S-a făcut ascultător până la moarte”, iar apoi adaugă “şi încă moarte de cruce”. Filip. 2:8.

Moartea de cruce, cu dezonoarea, ocara ei etc., după câte putem noi judeca, n-a fost necesară ca preţul nostru de răscumpărare, fiindcă pedeapsa nu spunea, în ziua în care vei mânca din el vei muri cu dezaprobare publică şi cu dezonoare prin răstignire. Deoarece pedeapsa a fost moartea (Gen. 2:17), putem presupune că moartea Domnului nostru ar fi plătit negreşit preţul de răscumpărare a omului. Totuşi, aspectele în plus au fost considerate necesare de către Tatăl, şi “paharul” n-a trecut de la El. Tatăl a cerut această ascultare extremă ca o probă, o dovadă nu numai pentru El Însuşi, ci şi înaintea tuturor creaturilor Sale inteligente, a absolutei loialităţi a inimii “preaiubitului Său Fiu”, căruia El intenţiona să-I confere curând după aceea marea binecuvântare şi înălţare la propria Sa natură divină şi la comoştenire în Împărăţia Sa. Şi loialitatea dragului nostru Răscumpărător a fost deplin atestată, după cum declară apostolul; El a “dispreţuit ruşinea”, adică ruşinea n-a fost nimic pentru El în comparaţie cu împlinirea scopurilor Tatălui, de a-I fi plăcut Tatălui (Evr. 12:2). Atâta vreme cât a gândit că exista o posibilitate de eliminare a aspectului ruşinii, El a avut o nelinişte agitată să fie eliminat, dacă era cu putinţă; dar imediat ce Şi-a dat seama că nu era voia Tatălui, inima Sa a răspuns prompt: “Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”. Decizia în privinţa voinţei Tatălui I-a adus imediat putere; acum era pregătit pentru orice experienţă, “tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui”.

Între timp Iuda, care cu câteva zile înainte se angajase la marele preot să-L vândă pe Isus şi care părăsise odaia de sus imediat după Cină ca să-şi realizeze planul infam, primise de la preoţii cei mai de seamă şi de la farisei o ceată de oameni, cu o persoană responsabilă ca ofiţer, a cărui misiune era să-L aresteze pe Isus noaptea şi să-I asigure executarea înainte de Paşti. Trebuie să ne exprimăm dezacordul complet cu ideea comună că această “ceată” era compusă din trei până la şase sute de soldaţi romani. Aceştia desigur au procedat foarte diferit de cum ar proceda soldaţii de obicei în astfel de împrejurări. În afară de aceasta, relatarea tuturor evangheliştilor este că această ceată a fost trimisă, nu de Pilat sau de Irod, reprezentanţii romani, ci de preoţii cei mai de seamă şi de farisei, care, după cum ştim, nu deţineau nici o comandă a garnizoanei romane. După înţelegerea noastră, această ceată care L-a prins pe Isus era foarte asemănătoare cu cea menţionată în Ioan 7:32-46.

Se pare că Sinedriul evreiesc avea o anumită autoritate în privinţa chestiunilor religioase şi le era permis să facă arestări, dar nu să execute pe criminali fără consimţământul guvernatorului roman. Ne amintim că apostolii au fost arestaţi în câteva ocazii de către astfel de slujbaşi ai evreilor. Vezi Fapte 5:17, 18, 22, 25-40.

Atât Matei cât şi Marcu vorbesc despre această amestecătură, sub conducerea preoţilor de seamă şi a fariseilor, ca despre o “mulţime”, şi cuvintele Domnului nostru arată că aceştia erau înarmaţi cu ciomege şi cu săbii aşa cum obişnuia poporul în general, şi El nu menţionează suliţe, care ar fi fost probabil armamentul unei cete de soldaţi romani. Această idee este mai departe accentuată de faptul că slujitorul marelui preot a fost cel care se pare că a dat primul asalt asupra lui Isus şi a primit o lovitură de sabie de la Petru. Dacă soldaţii romani ar fi avut răspunderea acestei probleme, slujitorul marelui preot ar fi fost fără îndoială mai puţin îndrăzneţ.

Se presupune, şi se pare pe bune temeiuri, că această ceată care-L căuta pe Isus, sub îndrumarea lui Iuda, a mers mai întâi în odaia de sus pe care Domnul nostru şi apostolii

o părăsiseră probabil cu mai puţin de o oră în urmă. Aflând că Isus şi cei unsprezece plecaseră, Iuda ştia că foarte probabil îi va găsi în Grădina Ghetsimani, fiindcă “Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui”. Relatarea lui Ioan omite amănuntele vânzării, pe care ceilalţi evanghelişti le dau: probabil că ucenicul iubitor s-a simţit atât de ruşinat de fapte, încât a preferat să nu le menţioneze. Cu siguranţă foarte puţine fapte de trădare au egalat-o vreodată pe aceasta, şi toată omenirea, chiar în starea pervertită a minţii ei, pare să-şi dea seama că poziţia de trădător este printre cele mai condamnabile de pe listă, şi putem fi mulţumitori că astfel de trădare ca a lui Iuda, împotriva unei asemenea blândeţi şi iubiri şi bunătăţi ca a Învăţătorului, nu este atât de obişnuită. Şi totuşi există corespondenţe în experienţele poporului Domnului, “în primejdii între fraţi mincinoşi”. Se cuvine ca noi să căutăm să nu permitem nimic înrudit cu spiritul lui Iuda să ne otrăvească inima. Domnul nostru pune pe “membrii trupului Său” în astfel de chestiuni pe un plan cu Sine Însuşi, şi ne asigură că oricine va face rău unuia din cei mai mici dintre fraţii Săi, ar fi mai bine pentru el să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în adâncurile mării. Mat. 18:6.

Desigur, întotdeauna va fi un motiv, bun sau rău, în spatele fiecărei fapte făcute membrilor subordonaţi ai corpului Său precum şi Capului. A găsi motive puternice nu înseamnă a găsi scuze valabile pentru trădare. După experienţa şi judecata noastră, lecţia este că astfel de trădare din partea “fraţilor mincinoşi” îşi are originea de obicei în lăcomie, poftă după influenţă, putere sau poziţie, şi dorinţa de a cinsti astfel de ambiţii nesfinte nu poate să nu corupă inima care le nutreşte. După cum a spus cineva:

“Semeni un gând, culegi o faptă;

Semeni o faptă, culegi un obicei;

Semeni un obicei, culegi un caracter;

Semeni un caracter, culegi o soartă”.

Iuda făcuse astfel de semănare de gânduri rele un timp considerabil înainte ca gândurile sale să ia forma exterioară a faptelor rele. El era lacom după bogăţie şi influenţă; el a devenit casierul micului grup de ucenici şi aluzia Scripturilor este că el fura o parte din contribuţii spre propriul său folos. Ca de obicei, iubirea sa de bani a crescut cu cât a exercitat-o mai mult, până când a fost dispus să-L vândă pe Învăţătorul pentru treizeci de arginţi — echivalentul a douăzeci de dolari în banii noştri, deşi ca valoare în muncă reprezenta o sumă mult mai mare. Ar părea, de asemenea, că Iuda aştepta Împărăţia promisă şi probabil anticipa o poziţie înaltă de casier regal în acea Împărăţie.

Este foarte probabil, într-adevăr posibil, credem noi, că Iuda a fost serios dezamăgit în privinţa rezultatului trădării sale. Se pare că s-a aşteptat ca Domnul să Se elibereze prin putere miraculoasă din mâinile vrăjmaşilor. Aceasta este cea mai caritabilă vedere pe care am putea s-o avem despre fapta sa de trădare: ea atenuează însă foarte puţin urâţenia faptei, deoarece, acela care ar fi dispus să-şi insulte cel mai bun prieten, chiar numai temporar, pentru bani, dă dovadă că şi-a vândut iubirii sale de bani orice sentiment bun şi nobil al fiinţei sale. Într-adevăr, iubirea onoarei poate să fi avut considerabil de-a face cu această chestiune, căci el poate să fi sperat că prin producerea acestei crize, Domnul nostru va fi obligat să-Şi stabilească mult promisa Împărăţie, sau altfel să recunoască faptul că toate pretenţiile şi făgăduinţele Sale erau frauduloase.

Iuda desigur că a reuşit să grăbească lucrurile şi să producă instalarea Împărăţiei embrionare a lui Dumnezeu; dar nu în felul aşteptat de el, şi nici în oarecare grad în onoarea sau avantajul lui. Aşa va fi cu cei care primesc adevărul şi care declară că sunt ucenici în adevăr — dar nu în iubire de adevăr, ci în iubire de onorurile sperate, fie prezente, fie viitoare. Toţi cei care chemăm numele lui Cristos să fim atenţi, să veghem şi să ne rugăm ca nu cumva în careva din noi să fie vreun element al acestui caracter josnic. Şi să ne amintim că există diferite moduri secrete, precum şi cele mai evidente, în care putem trăda pe Domnul şi pe “fraţi”.

Evanghelistul spune că Isus cunoştea dinainte tot ce urma să vină peste El. În altă parte ni se spune că în timp ce Se ruga “I S-a arătat un înger din cer, întărindu-L” (Luca 22:43). Această slujire poate a constat în faptul că L-a informat despre voinţa Tatălui în privinţa lucrurilor pe care trebuia să le sufere şi cum trebuiau aşteptate, iar această cunoştinţă că lucrurile erau stabilite şi asigurarea că Tatăl va supraveghea totul, I-au întărit inima şi I-au dat acel mare calm pe care-l observăm în tot cursul Său ulterior.

“Ceata” trimisă să-L prindă evident s-a aşteptat că poate trebuia să-L caute în umbrele copacilor etc., şi de aceea li s-au dat torţe şi făclii. Fără îndoială că au fost foarte surprinşi că Domnul nostru, în loc să fugă de ei, a înaintat spre ei şi a întrebat pe cine căutau. Este cu totul posibil ca unii din “ceată” să fi ştiut despre Domnul dinainte — de minunile, de puterile Sale asupra diavolilor etc., şi acesta poate să fi fost motivul manifestării slăbiciunii lor, în aceea că s-au dat înapoi şi au căzut cu faţa la pământ. Sau este posibil ca Domnul nostru să fi exercitat asupra lor o putere mintală superioară care a produs acest efect, cu scopul de a arăta că El avea putere deplină să li se împotrivească dacă ar fi vrut să o folosească.

Aceeaşi învăţătură, credem noi, este dată şi din folosirea de către Petru a săbiei asupra slujitorului marelui preot. Trebuie să ne amintim că unul dintre evanghelişti relatează că Domnul nostru i-a instruit pe apostoli să-şi ia săbiile cu ei, şi când au găsit două El a zis: “Destul” (Luca 22:36, 38). Domnul nostru nu Se gândise că ucenicii Săi trebuiau să lupte

o luptă naturală pentru El, după cum a spus mai târziu: “Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat în mâinile iudeilor” (Ioan 18:36). Cele două săbii au fost suficiente pentru a arăta că prinderea Domnului nostru n-a fost din cauză că nu existau mijloace de apărare, nici din cauza laşităţii din partea ucenicilor, ci datorită supunerii Sale — ştiind că-I sosise ceasul şi că astfel se cuvenea ca El să sufere pentru păcatele noastre şi să intre în slava Sa. Luca 24:46.

După această manifestare a puterii, care arăta capacitatea Sa deplină de a face faţă acelei mulţimi, şi de fapt puterea Sa de a primi mai mult decât douăsprezece legiuni de îngeri ca să-L întărească, dacă aşa ar fi dorit (Mat. 26:53), Îl găsim pe Domnul nostru supunându-Se deplin ca să fie prins, punând numai condiţia ca ucenicii să fie lăsaţi să plece. Ce mare este caracterul care într-un asemenea moment, în condiţii atât de grele, să poată uita complet de sine şi să-l intereseze numai binele altora! Este chiar cum trebuie să ne aşteptăm de la El!

“Ca să se împlinească ce spusese prin cuvântul Său: “N-am pierdut pe nici unul din aceia pe care Mi i-ai dat”.” Înţelegem că scriitorul vrea să spună că aici iarăşi găsim în cursul Învăţătorului o exemplificare a grijii Sale pentru ucenici, aşa cum este enunţat în rugăciunea Sa chiar înainte de a părăsi odaia de sus. Deşi ideea din această rugăciune a fost în principal în privinţa intereselor lor spirituale, ca nici unul dintre ei să nu se piardă, facem bine dacă observăm aceasta ca o ilustraţie care confirmă grija Domnului nostru în privinţa intereselor materiale ale tuturor celor care devin ucenici ai Săi. Nici un fir de păr de pe cap nu le va cădea; nimic nu va fi permis să-i lezeze; fiecare eveniment şi afacere a vieţii vor fi conduse pentru binele lor cel mai mare. Mat. 6:32, 33.

Probabil când au început să-L lege pe Isus, Petru a scos sabia în apărarea Lui; poate că şi-a amintit cuvintele Domnului cu câteva ore înainte, în sensul că toţi urmaşii Săi Îl vor părăsi, şi propria sa făgăduinţă, “Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea” (Marcu 14:29). Nobilul, zelosul Petru! Îl iubim pentru expresia nobilă a sentimentelor sale şi pentru apărarea eroică a Învăţătorului cu sabia împotriva unui număr mai mare. Mulţi au obiceiul să deplângă acţiunea lui Petru, ca fiind încă o acţiune pripită a sa. Trebuie însă să ne amintim că apostolii nu primiseră încă Spiritul sfânt şi de aceea nu puteau aprecia clar faptul că Împărăţia la care erau chemaţi era o Împărăţie spirituală. În afară de aceasta, după cum am văzut, el a urmat doar sfatul Domnului când a luat sabia cu sine, şi în mod evident de asemenea ducea la îndeplinire scopul divin când a folosit-o. Nu vedem nimic de învinuit, totul de lăudat. A fost un semn de o însemnătate mai mare decât şi-au putut da seama Petru şi ceilalţi de acolo.

Dar după ce a permis ca lucrurile să meargă până acolo, Domnul nostru l-a oprit pe Petru zicând: “Bagă-ţi sabia în teacă! Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Şi spunând astfel, l-a atins pe vrăjmaşul rănit şi l-a vindecat. Ucenicii trebuiau să vadă, să înţeleagă, să fie pe deplin asiguraţi că Domnul nostru, predându-Se duşmanilor Săi, a făcut-o de bună voie, şi de aceea procedurile au fost astfel exprimate în gesturi încât să întărească această lecţie.

Cum străluceşte harul umilinţei în toate afacerile mici ale misiunii iubitului nostru Răscumpărător; chiar şi în acest moment al predării Sale în mâna vrăjmaşilor, El nu S-a lăudat că acest curs al Său era voluntar, nici n-a căutat laudă ca martir! El declară adevărul simplu, că Tatăl a cerut aceasta de la El ca o dovadă a loialităţii Sale personale faţă de El. El Se declară un servitor al lui Dumnezeu, un fiu care a învăţat ascultare prin lucrurile pe care le-a suferit. “Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Într-adevăr, aceasta a fost puterea biruinţei Sale — voinţa Sa a fost pe deplin supusă voinţei Tatălui şi credinţa Sa a înţeles că Tatăl n-a permis să vină peste El rele care nu erau necesare, ci numai acelea pe care El le putea conduce şi le-a condus spre bine.

Aici se află o lecţie valoroasă pentru toţi cei care caută să meargă în urmele Marelui Preot — pentru toată Preoţimea Împărătească. Şi noi trebuie să ne amintim că atâta vreme cât rămânem în Cristos şi căutăm să mergem în urmele Lui, toate experienţele grele ale vieţii sunt măsurate cu grijă de către Domnul — că El nu toarnă în paharul tristeţii şi încercării noastre unele experienţe amare care nu ne sunt necesare şi care nu vor produce mai apoi o mult mai mare şi veşnică greutate de slavă (2 Cor. 4:17). Cu aceste asigurări şi cu dovezile credincioşiei Tatălui faţă de Învăţătorul şi Înaintemergătorul nostru glorificat, putem avea într-adevăr mare mângâiere, noi care am fugit să găsim refugiu în speranţa pusă în faţa noastră în Evanghelie. Evr. 6:18-20.

Vindecarea urechii tăiate, ultima minune a Domnului nostru, a ilustrat foarte frumos caracterul şi învăţăturile Sale. A exemplificat cuvintele Sale: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri … faceţi bine celor care vă urăsc”. A arătat că El era plin de iubirea divină insuflată de învăţăturile Sale şi că n-avea nici o amărăciune faţă de cei care L-au insultat şi L-au prigonit.

Legarea Domnului nostru pare să nu fi fost deloc necesară, decât că “ceata” se poate să fi dorit să-şi arate curajul celor care-i trimiseseră. Domnul nostru pare să fi protestat în privinţa aceasta, cum arată relatarea dată în Marcu 14:48,

49: “Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi ciomege, ca să Mă prindeţi? În toate zilele am fost cu voi, învăţând pe oameni în templu, şi nu M-aţi prins. Dar acestea s-au întâmplat ca să se împlinească Scripturile”. Atunci cei unsprezece L-au părăsit şi au fugit. Iuda, mergând mai departe cu ceata, a mers la casa lui Ana, preotul, care fără îndoială făcuse târgul cu el, şi fără îndoială atunci i-au fost plătiţi cei treizeci de arginţi, Iuda arătând atunci că împlinise contractul. Nenorocitul! Fiul Omului într-adevăr a mers la moarte, după cum fusese scris despre El, dar aceasta n-a făcut ca trădarea, lăcomia şi spiritul ucigaş care L-au predat vrăjmaşilor Săi să fie mai puţin oribile. La fel este şi cu membrii trupului lui Cristos: trebuie ca ofensele să vină — face parte din planul divin, ca trupul lui Cristos să împlinească ce lipseşte necazurilor Capului (Colos. 1:24) — dar aceasta nu face mai puţin păcătoasă conduita celor care au de-a face cu astfel de trădări — în special dacă ar fi fraţi mincinoşi care s-au bucurat de ceva cunoştinţă a Adevărului. În fiecare caz însă, se va observa că deşi încercările au produs binecuvântări pentru Domnul şi vor produce şi pentru toţi credincioşii care suferă cu El, răsplăţile nedreptăţii căutate de cei care apucă pe calea lui Iuda nu le vor aduce onorurile şi binecuvântările pe care le-au râvnit şi pentru care s-au vândut să facă rău.

R — 2778 / martie 1901 (extras)

Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl

Noi nu vom spune că poporul Domnului nu trebuie să caute niciodată căi de scăpare din încercările şi dificultăţile iminente; fiindcă avem făgăduinţa Domnului în privinţa aceasta, că El nu va îngădui să fim ispitiţi peste ceea ce suntem în stare să suportăm, ci odată cu ispita va da şi o cale de scăpare din acele aspecte ale ei care ar fi peste putinţă să le îndurăm. De aceea, când simţim că supunerea noastră la rău a ajuns la punctul ei culminant, unde trebuie să vină ajutorul, ori altfel cădem complet, atunci este timpul să ne uităm în jur ca să vedem ce cale de scăpare deschide Domnul pentru noi. Dar trebuie să fim siguri că acea cale de scăpare pe care o apucăm nu este a noastră proprie, ci este pregătirea Domnului; căci, dacă noi fugim de datorie, de încercare şi de probare într-un loc, ar însemna numai să cădem în alte încercări şi probări, poate mai aspre, în altă parte. Noi trebuie să ştim dinainte că încercările, greutăţile, persecuţiile, defăimările, toate fac parte din porţia pe care a turnat-o Tatăl, nu numai pentru Capul corpului, ci şi pentru toate membrele. De aceea, trebuie să fim pregătiţi să suportăm greutatea ca buni soldaţi; nu fugind, ci acceptând curajos, ca fiind din providenţa Domnului, orice ar putea El permite să vină peste noi, în afară de cazul că vedem o cale de scăpare rezonabilă, potrivită, onorabilă, care să nu fie în încălcarea legământului nostru, nici în încălcarea vreunei legi a dreptăţii.