Înaintea Sinedriului

R — 4710 / noiembrie 1910

Acuzat ca hulitor

Matei 26:57-68

“Când era insultat, nu răspundea cu insulte.” 1 Petru 2:23.

Nu putem face ceva mai bun în deschiderea acestui studiu decât să cităm cuvintele D-lui Chandler. El a spus: “Multe încercări remarcabile au caracterizat istoria juridică a omenirii. Procesul lui Socrate înaintea juraţilor din Atena, acuzat de coruperea tineretului atenian, de hulirea zeilor olimpici şi de încercarea de distrugere a constituţiei Republicii Ateniene, este şi acum un capitol sublim şi emoţionant din istoria unui popor minunat.

Procesul lui Alfred Dreyfus este şi acum proaspăt în memoria oamenilor. Republica Franceză este şi acum dezbinată de facţiuni rivale. Prietenii lui Dreyfus spun că el a fost un Prometeu înlănţuit de o stâncă înconjurată de ocean în timp ce vulturul exilului se hrănea din inima lui. Duşmanii lui şi acum spun că a fost un Iuda care a trădat, nu pe Dumnezeu sau pe Cristos, ci Franţa şi Patria. Dar toate aceste procese au fost paşnice şi banale în comparaţie cu procesul şi răstignirea ţăranului galileean, Isus din Nazaret.”

Nu este treaba noastră să spunem că evreii au fost pe deplin scuzabili în cursul batjocurilor lor la adresa lui Isus, în provocarea răstignirii Lui de către romani. Pe de altă parte, este potrivit să luăm în considerare tot ce am putea socoti că îmblânzeşte severitatea judecăţii noastre cu privire la nedreptăţile practicate atunci. Şi este de asemenea potrivit să luăm în considerare ce ar părea, din punctul lor de vedere, să fie circumstanţe atenuante. Acest lucru este peste tot recunoscut ca un tratament just. Avocatul, apărând un criminal care se recunoaşte vinovat în privinţa acuzaţiilor împotriva lui, este considerat de către clientul său criminal că îşi face numai datoria când prezintă ceva din circumstanţele cazului său, care ar ajuta să dovedească faptul că el a avut motiv, sau s-a gândit că are motiv, pentru infracţiunea sa.

Uitându-ne la poporul evreu de acum nouăsprezece secole din acest punct de vedere, căpătăm o vedere mai rezonabilă asupra situaţiei decât ar fi posibil altfel. Mai întâi ascultăm cuvintele Sf. Petru cu privire la cele întâmplate. El a spus: “Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri”. Dacă ar fi ştiut, n-ar fi omorât pe Domnul vieţii. Fapte 3:15-17.

Evreii n-au presupus nici chiar pentru un moment că marele Mesia, prezis că va fi Profetul, Preotul şi Regele lor

— ca şi Moise, dar mai mare, ca şi David şi Solomon, dar mai mare, ca şi Melhisedec, dar mai mare — Se va arăta ca un “om al durerii şi obişnuit cu suferinţa”. Deşi chiar acele cuvinte au fost scrise despre El de către profet, ele au fost ascunse de ochii înţelegerii lor prin lucrurile glorioase relatate despre El în alte profeţii. Ei au văzut gloriile. Ei n-au văzut, cu ochii înţelegerii, suferinţele. Până astăzi ei interpretează că suferinţele poporului lor sunt acelea care în cele din urmă vor lucra spre avantajul lor. Descrierile profetice nu sunt concentrate sau adunate, ci împrăştiate, “puţin aici şi puţin dincolo”, scrise aşa încât n-au putut fi înţelese atunci; n-au fost înţelese nici de către ucenicii Domnului decât după învierea Sa dintre morţi, când le-a explicat, şi, mai apoi, prin Spiritul sfânt, i-a făcut mai deplin în stare să înţeleagă că aşa a fost scris în profeţii şi astfel se cuvenea ca Fiul Omului să sufere înainte de a intra în slava Sa — înainte să înceapă să binecuvânteze pe Israel şi întreaga lume.

Da, astăzi mulţi creştini sunt într-o confuzie la fel de mare ca şi evreii. Mulţi au respins în întregime gândul la o domnie a Împărăţiei glorioase a lui Mesia pentru binecuvântarea generală şi ridicarea lui Israel şi a întregii omeniri. Din punctul lor de vedere, dacă “necazurile lui Hristos” erau intenţionate pentru pregătirea căii şi pentru introducerea Împărăţiei Sale de glorie, atunci acest program trebuie să fi eşuat, sau altfel Împărăţia Sa de glorie va fi una cerească şi complet în acord cu rugăciunea învăţată de Domnul nostru, “Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Necazul este că ei nu-şi vor da seama că acolo unde se sfârşesc suferinţele lui Cristos, Capul, încep suferinţele “Trupului lui Hristos” — suferinţele “trupului Lui, care este Biserica” — împlinind ce lipseşte necazurilor lui Cristos (Col. 1:24). Imediat ce “Biserica, Trupul lui Hristos” îşi va fi terminat purtarea crucii, după El, urmând în urmele Lui până la sfârşitul călătoriei, atunci vor fi introduse gloriile Împărăţiei. Orbirea lui Israel va fi înlăturată şi binecuvântările Domnului vor începe să umple întregul pământ.

Evreii, care au provocat răstignirea lui Isus, au făcut aceasta în acelaşi spirit care l-a condus pe Sf. Pavel — pe atunci Saul din Tars — să provoace uciderea cu pietre a Sf. Ştefan. După cum Saul a fost iertat, tot aşa va fi iertat şi Israel; aşa cum spun Scripturile: “Domnul va turna peste ei un duh de îndurare şi de rugăciune” şi atunci vor vedea cu ochii înţelegerii “pe Cel pe care L-au străpuns şi Îl vor plânge” (Zah. 12:10), şi plânsul lor va fi schimbat în bucurie; pentru că, aşa cum Iosif i-a iertat pe fraţii lui, tot aşa acest mare Iosif antitipic de pe tronul pământului va ierta mărinimos pe cei care au provocat răstignirea Sa.

Politica şi egoismul ca religie

Evreii nu sunt atât de diferiţi de alte popoare acum, şi n-au fost nici atunci. Istoria arată că unele dintre cele mai înalte funcţii ale lor au fost deţinute de nereligioşi, datorită influenţei lor politice; astfel marele preot, la prima venire a Domnului nostru, a fost saducheu, care nu credea deloc în promisiunile lui Dumnezeu faţă de Israel, inclusiv în învierea morţilor. La fel şi astăzi sunt mari preoţi, atât printre evrei cât şi printre creştini, care nu cred şi totuşi ocupă poziţii înalte. Printre creştini există Doctori în Teologie care sunt necredincioşi; şi mulţi din cei mai notabili rabini dintre evrei se declară de asemenea total necredincioşi. Noi nu pretindem că asemenea slujitori creştini şi evrei necredincioşi ar adopta cu uşurinţă şi ar sprijini vreo procedură nedreaptă împotriva unui om nevinovat. Nu ştim despre acest lucru. Trebuie să se dovedească, probabil. Ştim însă că atunci când credinţa în Revelaţia Divină şi în supravegherea divină a afacerilor umane se pierde, efectul natural este că cei care îşi pierd credinţa devin tot mai mult oameni politici şi consideră politica drept extrema înţelepciunii umane, în special în conducerea afacerilor Bisericii şi Statului.

Având dovada istoriei, că în timpul Domnului nostru conducătorii iudaismului erau adepţi ai Criticii Radicale necredincioşi (saducheii), putem uşor vedea că politica lor era să intre în graţiile împăratului roman şi să caute să ţină poporul de rând în supunere faţă de ei înşişi. Aşa că acestora trebuie să li se fi părut aproape o catastrofă ca un om sărac, deşi născut de viţă nobilă, din familia lui David şi din Seminţia lui Iuda, să adune în jurul Său o mână de pescari anonimi, vameşi etc.; să Se declare Împărat şi să spună că stabilirea Împărăţiei Sale este aproape, şi prin exercitarea unei puteri supranaturale pentru vindecarea bolilor să atragă la standardul lui pe “oamenii obişnuiţi”, dar nu pe cei învăţaţi. Putem bine să ne imaginăm modul lor de gândire, că, dacă acest lucru, popularitatea lui Isus, continua să crească, ajungea curând la urechile Împăratului Roman, şi atunci toate pretenţiile lor la favoruri imperiale vor fi respinse şi ei vor fi socotiţi ca un popor rebel.

Intrarea lui Isus în Ierusalim, chiar înainte de Paşti, călare pe un asin, după obiceiul împăraţilor Israelului, şi înconjurat de o mulţime care striga “Osana, fiul lui David! Binecuvântat este cel care vine în numele DOMNULUI”, a pus capac la toate, ca să zicem aşa, şi a convins pe aceşti evrei necredincioşi, politicieni, care ocupau funcţii religioase, că ar fi mult mai bine să moară un om nevinovat decât ca întregul popor să intre în dezordine şi să fie în consecinţă nimiciţi de romani. Câţi predicatori americani, judecători, oficialităţi etc., ar fi înclinaţi, în această zi luminată, să decidă în mod asemănător un astfel de lucru! Şi nu este aceasta metoda care predomină întotdeauna în monarhii? Imaginaţi-vă o astfel de agitaţie în capitala Germaniei, Italiei, Franţei, Austriei, Rusiei, Marii Britanii sau a Statelor Unite. Imaginaţi-vă că după o astfel de paradă, imitaţie cum ar părea, cel adorat ar intra în templu şi ar aplica o lege neglijată de mult timp, şi, exercitându-şi astfel drepturile sale religioase, să presupunem că ar alunga pe schimbătorii de bani şi pe comercianţi din curtea catedralei lor religioase! Ce i s-ar face unei astfel de persoane astăzi? Nu ştim noi că în ţările cele mai civilizate ar fi arestat şi întemniţat, iar în ţările mai necivilizate ar fi bătut sau executat? Deci, când privim situaţia din acest punct de vedere, pierdem orice spirit de antagonism pe care l-am putea avea; acesta se schimbă în compătimire — ca o naţiune religioasă să se lase să cadă în mâinile politicienilor în aşa mare măsură.

Adus înaintea lui Caiafa

A fost mare curaj din partea Sf. Petru ca, după ce a tăiat urechea slujitorului marelui preot (deşi rana a fost vindecată de Isus), să urmeze pe Învăţătorul său în curtea marelui preot ca să vadă ce se va întâmpla. Judecata a fost noaptea, deşi era împotriva Legii evreieşti ca un prizonier să fie judecat noaptea, pentru orice ofensă serioasă. Dar a existat o scuză. Acesta era un caz special; era necesară graba, pentru că orice era de făcut trebuia făcut repede; chiar în ziua următoare oficialităţile necredincioase au înţeles că Isus avea mare influenţă la poporul de rând. Ei credeau că este un escroc strălucit dar inofensiv. El nu comisese nici o crimă, dar tulbura pacea şi se simţeau pe deplin îndreptăţiţi să-I ia viaţa. Sărbătoarea Paştilor era aproape şi ţinea o săptămână, şi conform Legii lor era interzis să aibă loc orice execuţie în timpul acelei săptămâni. Pe lângă aceasta, ei se temeau de influenţa pe care o putea exercita Isus în timpul săptămânii, când în Ierusalim şi în împrejurimi erau între unul şi două milioane de oameni din toată Palestina. Ei hotărâseră deja că acţiunea lor trebuia să fie scurtă, energică şi decisivă. Acest lucru se hotărâse înaintea arestării. Ei erau pregătiţi şi în aşteptare la acel ceas de la miezul nopţii să împlinească planurile lor criminale, pentru binele neamului lor, gândeau ei.

Examinarea a fost numai preliminară, pentru a aduna dovezi care să poată fi văzute rapid într-o sesiune prearanjată în dimineaţa următoare.

A fost acuzat de hulă

Ei au avut greutăţi în găsirea unei acuzaţii; pentru că, ce făcuse Isus în afară de acte de bunăvoinţă şi rostirea de cuvinte de înţelepciune, corectare şi speranţă? Hula era o acuzaţie gravă în codul evreiesc. Ei L-au acuzat de acest lucru pentru că era cel mai uşor de dovedit. El spusese, când era în apropierea templului: “Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”. “Dar El vorbea despre templul trupului Său.” Unii dintre cei care L-au auzit au înţeles că vorbeşte despre templul literal. Ei au acuzat că aceasta era hulă, fiindcă au trebuit ani pentru construirea templului, iar ca Isus să-l reclădească în trei zile însemna o pretenţie din partea Lui că posedă putere divină. Dar acuzaţia nu părea destul de puternică, până şi pentru cei care premeditaseră uciderea Lui. Ei voiau ceva ce să dea constatărilor lor cel puţin o nuanţă de justiţie. Aşa că marele preot s-a gândit să-L facă pe Isus să declare în prezenţa lor şi a spus: Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu! Isus a răspuns că acest lucru era adevărat şi că ei Îl vor vedea în slava şi puterea cerească la dreapta favorii divine. Aceasta, a declarat marele preot, era o dovadă suficientă de hulă. “Iată, acum aţi auzit hula. Ce gândiţi?” Iar consiliul a răspuns că era vrednic de moarte. Mulţimea din curte, auzind zarva, s-au simţit liberi să insulte pe prizonier, aşa cum făcuseră şi cu alţii. Ei şi-au arătat dispreţul scuipându-

L. Şi-au bătut joc de El lovindu-L şi zicând: Proroceşte-ne, cine Te-a lovit? “Când era insultat, nu răspundea cu insulte.”

R — 5560 / octombrie 1914

Procesele lui Isus au fost înscenări

Matei 26:57-68

“Ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura.’’ Isaia 53:7.

Dreptatea este o calitate a minţii care în mod natural şi cuvenit se impune de la sine fiecărei fiinţe raţionale, civilizată sau păgână. De aceea, fiecare naţiune se străduieşte să aibă legi drepte în codul ei de legi; şi trebuie să admitem că multe din legile lumii, inclusiv cele ale lui Licurg şi Cezar, dovedesc multă înţelepciune şi multă dreptate.

Dar Legea evreiască, dată de însuşi Dumnezeu la Muntele Sinai prin Moise, pe bună dreptate pretinde locul cel mai înalt; şi legile tuturor naţiunilor care în vreo măsură pretind că recunosc creştinismul caută în mod cuvenit să reprezinte principiile dreptăţii pe planul cel mai înalt. Totuşi, când se ajunge la interpretarea acestor legi şi la aplicarea lor în cazuri individuale, găsim că peste tot există tendinţa de a găsi scuze şi de a se depărta de la legile şi principiile dreptăţii, sub pretenţia că împrejurările şi condiţiile cazului fac necesară o astfel de încălcare a legii şi a principiilor drepte.

Relatarea condamnării lui Isus pe nedrept, de către un tribunal evreiesc şi prin încălcarea legii evreieşti, nu trebuie să ne surprindă sau să gândim că este diferit de ceea ce se întâmplă în numeroase cazuri în alte tribunale.

O arestare ilegală

Isus n-a fost arestat nici din ordinul lui Pilat, nici din al lui Irod, nici de soldaţii lor. Arestarea Lui s-a făcut la cererea marelui preot şi a celor asociaţi cu el, care în mod special conchiseseră că viaţa şi misiunea lui Isus erau ostile pentru planurile şi proiectele lor şi pentru ceea ce considerau ei a fi interesele cele mai bune ale iudaismului. Omorârea lui Isus a fost complotată dinainte. Dar ucigaşii au căutat ceva scuză pentru comportamentul lor, cum fac toţi ucigaşii; şi fiind politicieni, au căutat şi o formă exterioară sau o aparenţă de justiţie, din respect pentru opiniile altora cu o conştiinţă mai sensibilă decât a lor.

În slujba preoţilor se aflau mai mulţi oameni care slujeau ca gardieni în Templu şi în împrejurimile acestuia. Aceştia erau servitorii marelui preot; şi, înarmaţi cu ciomege, săbii şi felinare, ei l-au urmat pe Iuda, care ştia dinainte că în acea anumită noapte Isus nu intenţiona să meargă în Betania ca de obicei, ci voia să Se întâlnească cu ucenicii Săi în livada de măslini sau grădina Ghetsimani.

Ei L-au dus pe Isus direct la casa lui Ana, mare preot care nu mai era în funcţie, al cărui ginere, Caiafa, oficia în locul lui. Ana a încercat o examinare a lui Isus, dar a avut puţin succes şi L-a predat lui Caiafa, a cărui casă era alături, în aceeaşi curte. Acolo, probabil la ora trei dimineaţa, se întrunise Sinedriul.

Complotul pentru omorârea lui Isus a fost stabilit în amănunt. Intervalul între momentul când Iuda a părăsit pe Isus şi pe ceilalţi apostoli la Cina de Paşti şi timpul acestui proces, a fost folosit pentru a aduna Sinedriul de la diferitele lor case din toată cetatea. Condiţiile erau socotite suficient de grave ca să justifice acest aranjament pentru uciderea Aceluia care “a vorbit cum niciodată n-a vorbit vreun om’’ ca El — pentru că învăţa poporul — pentru că învăţăturile Sale slăbeau puterea cărturarilor şi fariseilor şi tradiţia bătrânilor. Ioan 7:46; Matei 26:55.

Teoria învăţăturilor religioase false este că ignoranţa şi superstiţia sunt necesare pentru păstrarea puterii preoţeşti. În acest fel eroarea a urât întotdeauna Adevărul; în acest fel Întunericul a urât întotdeauna Lumina. Condamnarea lui Isus a fost doar încă un triumf al Întunericului asupra Luminii. Dar a fost numai un triumf aparent, fiindcă astfel se ducea la îndeplinire planul lui Dumnezeu. Astfel era pregătită marea Ispăşire pentru păcat, al cărei rezultat va fi în cele din urmă înlăturarea păcatului, a lui Satan şi a morţii şi stabilirea dreptăţii şi Adevărului pe întregul pământ şi pentru eternitate.

Un proces injust

Sinedriul era format din 70 din cei mai influenţi evrei, o curte eclesiastică, a cărei voce avea pe bună dreptate o influenţă mare la guvernatorul roman, care avea în mâinile lui în acea vreme puterea asupra vieţii şi morţii.

Caiafa nu numai că avea funcţia de mare preot, dar în acest anumit caz avea şi funcţia de procuror. În timp ce aduna Sinedriul, el n-a uitat să adune martori, despre care se spune că au fost plătiţi, sau mituiţi, pentru a depune mărturie. Bineînţeles că nu s-a făcut nici o tentativă de a aduce înaintea Sinedriului pe nici unul dintre cei pe care Isus i-a scăpat de puterea duhurilor rele, sau dintre cei ai căror ochi orbi îi deschisese sau ale căror urechi surde le deschisese, nici dintre cei pe care îi trezise din somnul morţii. Marele preot ştia, de exemplu, în special despre cazul lui Lazăr, dar ei nu doreau asemenea mărturie. Erau aplecaţi spre ucidere, care să fie făcută pe cale aparent juridică.

Caiafa a chemat martorii, dar a găsit că mărturiile lor se contraziceau între ele; şi parte din legea evreiască era ca cel puţin două mărturii să fie de acord înainte ca o problemă să poată fi considerată dovedită. În cele din urmă doi au căzut de acord într-un fel că-L auziseră pe Isus spunând ceva despre Templu — că El putea să-l distrugă şi să-l reclădească în trei zile. Probabil ca ei L-au înţeles greşit pe Isus. Totuşi, mărturiile lor erau prea uşoare pentru a fi o bază de condamnare.

Ca ultim resort, Caiafa a încercat să-L facă pe Isus să spună ceva ce el putea interpreta ca blasfemie. La diferitele întrebări Isus n-a răspuns numic; dar acum Caiafa a exclamat: “Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!’’ Nu era nimerit ca Isus să tacă şi să nu răspundă la această întrebare. Să fi făcut astfel ar fi însemnat să nege acest adevăr mare şi să fi ratat a da o mărturie corespunzătoare Sinedriului. De aceea El a recunoscut că astfel Caiafa exprimase adevărul în ceea ce solicitase.

Caiafa a sărit în picioare, nerăbdător să prindă ocazia de a numi cele spuse blasfemie; dar Isus a continuat să zică: “Ba mai mult: vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului’’. Vrând să pară îngrozit de cele spuse, Caiafa dramatic şi-a rupt hainele preoţeşti, sugerând Sinedriului că în calitatea sa de reprezentant al lui Dumnezeu printre ei, auzise ceva într-adevăr îngrozitor. Întorcându-se spre Sinedriu, a întrebat: “Ce nevoie mai avem de martori? Iată, acum aţi auzit hula. Ce gândiţi?’’ Care este verdictul vostru? Răspunsul lor a fost: “Este vinovat să fie pedepsit cu moartea’’.

Se pare că numai două persoane s-au abţinut de la votul acesta — Nicodim şi Iosif din Arimateea, ambii aceştia învăţaseră să aibă mare respect pentru Isus. Dar ce putere sau influenţă puteau ei să aibă? Cel mult puteau pretinde că procedurile Sinedriului erau ilegale, că legea interzicea întrunirea lor ca un tribunal pentru a condamna pe cineva la moarte în timpul nopţii. De aceea Isus a fost trimis să fie ţinut închis într-o cameră alăturată, în timp ce Sinedriul aştepta zorile pentru a lua măsurile oficiale după ce se făcea ziuă. Între timp, în acea cameră de aşteptare, Isus condamnat de marele preot ca blasfemator şi răufăcător, a fost supus la diferite insulte din partea slujbaşilor palatului marelui preot, care în ignoranţa lor presupuneau că orice făcea marele preot trebuia să fie corect.

Supus voinţei divine

Scriptura care declară: “Aţi omorât pe Cel Drept, pe Cel care nu vi se împotrivea’’ şi textul de bază al acestei lecţii sunt în deplin acord şi ambele se aplică lui Isus în aceste procese. Isus nu Şi-a deschis gura în sensul că n-a încercat să-Şi salveze viaţa. Înţelegând că nimic nu I Se întâmpla contrar voinţei Tatălui, El a îngăduit bucuros ca lucrurile să-şi urmeze cursul lor, fără a încerca să împiedice rezultatele.

Cine se poate îndoi că mintea Sa strălucită şi limba Sa, care a vorbit cum “niciodată n-a vorbit vreun om’’, ar fi putut aduce rapid un astfel de argument în apărarea Sa, încât Caiafa şi întregul Sinedriu să se cutremure şi să nu îndrăznească să-L condamne! El a spus numai ce era necesar să fie spus pentru ca Adevărul să fie prezentat, şi ceea ce vrăjmaşii Lui au numit blasfemie a fost propria lor denaturare a acestui Adevăr.

Scripturile lasă să se înţeleagă că urmaşii lui Isus nu trebuie să aştepte dreptate deplină în lume, nici să fie întotdeauna corect înţeleşi. Ei, de asemenea, trebuie să-şi amintească faptul că paharul experienţelor lor, ca şi acela al Învăţătorului lor, este supravegheat de Înţelepciunea cerească; şi dacă ei se supun aranjamentului divin, vor constata că toate experienţele lor vor lucra în cele din urmă spre binele lor cel mai înalt. “Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu.’’

***

“Desigur, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui; şi noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem vindecaţi.’’ Isaia 53:4, 5.

R — 3887 / noiembrie 1906 (extras)

“Eşti Tu, Hristosul?”

Ce lecţii se află în legătură cu aceste fapte? Una este aceea că atunci când căutăm vreo informaţie asupra unui subiect, trebuie să fim cu totul oneşti, cu totul drepţi, şi nu să căutăm ocazia de a prezenta pe altul într-o lumină falsă, indiferent ce scopuri utile am putea noi presupune că ar fi servite prin asemenea curs. Pentru toţi cei care sunt din poporul Domnului în oricare sens al cuvântului, dreptatea trebuie să fie pe primul plan. Citim că ea este însăşi temelia tronului lui Dumnezeu, şi desigur că trebuie să fie temelia caracterului printre cei care sunt ai Domnului şi care speră să iasă biruitori în timpul de acum. Numai cei oneşti, numai cei drepţi, par să fie influenţaţi de mesajul Cuvântului Domnului în prezent, iar cei care-şi pierd nevinovăţia, onestia, sinceritatea, foarte sigur par să piardă şi Adevărul. De aceea, să ne ferim cu toţii de vreo slăbire în privinţa dreptăţii — faţă de Dumnezeu, faţă de noi înşine, faţă de prietenii noştri, faţă de vrăjmaşii noştri. Noi nu putem, nu trebuie să fim mai puţin decât drepţi, deşi putem fi şi trebuie să fim mai mult decât drepţi faţă de toţi — da, iubitori, generoşi.

***