***

“La lege şi mărturie! Căci pentru cei ce nu vorbesc după cuvântul acesta, nu le va răsări nici o lumină."

Isaia 8:20

***

O înţelegere corectă a acestui subiect a devenit aproape o necesitate pentru stabilitatea creştinului.

De secole, învăţătura “ortodoxiei" de toate nuanţele a fost că Dumnezeu, înainte de a crea pe om, a creat un mare abis de foc şi teroare în care pot intra toate miliardele familiei umane pe care El a plănuit să le aducă în existenţă; că El a numit acest abis “iad" şi că toate promisiunile şi ameninţările din Biblie au fost intenţionate să oprească pe cât de mulţi posibil (o “mică turmă"), de la greşeli care ar face din acest loc îngrozitor casa lor veşnică.

Pe măsură ce cunoştinţa creşte şi superstiţiile se sting, această vedere monstruoasă despre aranjamentul şi caracterul divin îşi pierde forţa, iar oamenii cugetători nu mai pot crede legenda care era în mod obişnuit ilustrată pe pereţii bisericilor, la cel mai înalt nivel artistic şi realism, astfel de exemple fiind încă văzute în Europa. Unii pretind acum că locul este literal, dar focul este simbolic etc., etc., în timp ce alţii resping doctrina “iadului" în orice sens şi în orice măsură. În timp ce suntem bucuroşi să vedem că superstiţiile cad şi idei mai adevărate predomină despre marele, înţeleptul, dreptul şi iubitorul Creator, suntem alarmaţi observând că înclinaţia celor care abandonează această îndelung respectată doctrină este spre îndoială, scepticism, necredinţă.

De ce ar fi aşa, când mintea lor este pur şi simplu eliberată de o eroare, vă veţi întreba? Deoarece creştinii au fost de atâta timp învăţaţi că temelia acestei îngrozitoare blasfemii împotriva caracterului şi guvernării lui Dumnezeu este adânc aşezată şi bine fixată în Cuvântul lui Dumnezeu -- Biblia -- şi, prin urmare, măsura în care această credinţă în “iad" se clatină, în aceeaşi măsură se clatină şi credinţa lor în Biblie ca revelaţia adevăratului Dumnezeu; astfel că acei care au abandonat credinţa într-un “iad", în ceva fel de chin veşnic, sunt adesea necredincioşi pe faţă şi batjocoritori ai Cuvântului lui Dumnezeu.

Conduşi prin providenţa Domnului spre o înţelegere a faptului că Biblia a fost calomniată, la fel ca şi Autorul ei divin, şi că, înţeleasă corect ea nu învaţă despre acest subiect nimic păgubitor la adresa lui Dumnezeu, nici la adresa unei minţi inteligente, vom încerca să arătăm deschis învăţătura scripturală cu privire la acest subiect, pentru ca prin ea credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său să poată fi restabilită în inimile poporului Său, pe o temelie mai bună, raţională. Într-adevăr, opinia noastră este că oricine va găsi în felul acesta că vederea sa falsă s-a sprijinit pe concepţii greşite şi pe interpretări greşite, va învăţa, în acelaşi timp, să se încreadă pe viitor mai puţin în propria sa imaginaţie şi în imaginaţia altor oameni, şi prin credinţă să se ţină mai strâns de Cuvântul lui Dumnezeu, care este în stare să dea înţelepciune spre mântuire.

Că susţinătorii doctrinei chinului veşnic au puţină credinţă în ea, sau n-au deloc, se vede din faptul că ea nu are nici o putere asupra comportamentului lor. În timp ce toate denominaţiile creştinătăţii susţin învăţătura că pedeapsa celor răi este un chin veşnic şi o disperare nesfârşită, iremediabilă, ele sunt în mare parte liniştite, îngăduindu-le celor răi să-şi urmeze cursul, în timp ce ele îşi urmează liniştite propria lor cale. Clopote melodioase, orgi răsunătoare, coruri artistice, edificii costisitoare, strane capitonate şi oratorie rafinată care tot mai mult evită orice referire la această temă alarmantă, permit odihnă şi amuzament congregaţiilor moderne care se adună în ziua Domnului şi sunt cunoscute lumii ca bisericile lui Cristos şi reprezentantele învăţăturilor Sale. Dar puţin pare să-i intereseze binele veşnic al mulţimii, sau chiar al lor propriu şi al familiilor lor, deşi în mod natural s-ar presupune că având perspectiva unei astfel de eventualităţi îngrozitoare, ei ar fi aproape înnebuniţi în eforturile lor de a-i salva pe cei care pier.

Deducţia evidentă este că ei nu o cred. Singura clasă de oameni care într-o oarecare măsură îşi arată credinţa în ea prin fapte este Armata Salvării; iar aceştia sunt subiect de râs aproape pentru toţi ceilalţi creştini, pentru că ei sunt oarecum consecvenţi cu ceea ce cred. Totuşi, metodele lor speciale, adeseori absurde, atât de izbitor în contradicţie cu ale Domnului despre care este scris, că “nu va striga, nici nu va ridica vocea Sa, nici nu va face să o audă pe uliţă" (Isaia 42:2), sunt foarte blânde în comparaţie cu ceea ce s-ar putea aştepta de la ei, dacă ar fi pe deplin convinşi de această doctrină. Nu ne putem închipui cum cei care cred sincer în această doctrină groaznică umblă zi de zi după afacerile obişnuite ale vieţii sau se adună liniştiţi, cu eleganţă, în fiecare duminică să asculte o prelegere de la amvon asupra unor subiecte deosebite cărora li s-a făcut adeseori publicitate. Pot ei face aceasta în timp ce de fapt cred tot timpul că semenii lor mor în proporţie de o sută pe minut şi intră în:

“|ara aceea izolată de adâncă disperare,

Unde Dumnezeu n-ascultă rugăciunea lor amară"?

Dacă ei într-adevăr ar crede aceasta, puţini sfinţi ar putea sta acolo liniştiţi gândindu-se la cei care în fiecare moment merg în grabă spre acea stare îngrozitoare descrisă de acel om bine intenţionat, dar foarte înşelat, Isaac Watts (a cărui inimă a fost nemăsurat mai caldă şi mai largă decât aceea pe care el a atribuit-o marelui Iehova) când a scris imnul:

"Furtunile de foc ale mâniei

Sufla-vor peste viermele rebel,

Şi peste sufletele sterpe se vor abate

În uragan etern".

Adeseori oamenii ajung să fie înnebuniţi de supărare când prietenii lor sunt prinşi în vreo catastrofă îngrozitoare, cum ar fi un foc sau un naufragiu, chiar dacă ştiu că ei vor fi eliberaţi repede prin moarte; totuşi ei pretind a crede că Dumnezeu este mai puţin iubitor decât ei, şi că El poate privi cu nepăsare, dacă nu chiar cu plăcere, la miliardele de creaturi ale Sale suferind o eternitate de chin încă şi mai groaznic, pe care El l-a pregătit pentru ei, împiedicând orice scăpare din el pentru totdeuana. Şi nu numai atât, dar ei aşteaptă să ajungă în mod literal în sânul lui Avraam, de unde se vor uita peste prăpastie, vor vedea şi vor auzi chinurile mulţimilor (dintre care, pe unii ei îi iubesc acum şi plâng după ei); şi îşi închipuie că vor fi atât de schimbaţi şi vor deveni atât de mult în asemănare cu felul în care-L văd ei pe Dumnezeu, atât de împietriţi faţă de orice milă şi atât de lipsiţi de iubire şi compătimire, încât se vor bucura în- tr-un astfel de Dumnezeu şi într-un astfel de plan.

Este uimitor că bărbaţi şi femei de altfel sensibili, care îşi iubesc semenii şi care fondează spitale, orfelinate, aziluri şi societăţi pentru împiedicarea cruzimii chiar şi faţă de creaţia animală, sunt atât de neechilibraţi mintal, încât să poată crede şi susţine o asemenea doctrină, şi totuşi să fie atât de indiferenţi faţă de investigarea autorităţii ei!

Ne putem gândi la o singură excepţie -- cei care susţin doctrina ultra-calvinistă; care cred că Dumnezeu a hotărât astfel, că toate eforturile pe care ei le-ar putea face n-ar putea schimba rezultatul nici măcar pentru o singură persoană; şi că toate rugăciunile pe care ei le-ar putea face n-ar schimba nici o iotă din planul îngrozitor pe care ei cred că Dumnezeu l-a făcut pentru veşnica plăcere a Lui şi a lor. Aceştia, în- tr-adevăr ar putea sta liniştiţi, în ceea ce priveşte efortul pentru semenii lor; dar de ce să cânte laude unui astfel de plan pentru condamnarea aproapelui lor, pe care Dumnezeu a poruncit să-l iubească ca pe ei înşişi?

De ce nu încep, mai degrabă, să se îndoiască de “învăţăturile demonilor", de această blasfemie contra marelui Dumnezeu, urzită în “veacurile întunecate", când o preoţime vicleană învăţa că este drept a face rău ca să rezulte bine?

Doctrina chinului veşnic a fost, fără îndoială, introdusă de papalitate pentru a-i face pe păgâni să se unească cu ea şi să-i susţină sistemul. Ea a înflorit pe vremea când “luptele cu tauri" şi întrecerile gladiatorilor erau distracţiile publice care plăceau cel mai mult; când cruciadele erau numite “războaie sfinte" şi când bărbaţi şi femei erau numiţi “eretici" şi erau adesea măcelăriţi pentru că gândeau sau vorbeau contrar învăţăturilor papalităţii; într-un timp când soarele adevărului evanghelic era întunecat; când Cuvântul lui Dumnezeu căzuse în uitare şi era interzis să fie citit de altcineva decât de cler, a căror iubire faţă de aproapele lor era arătată adeseori prin torturarea “ereticilor" pentru a-i face să retracteze şi să-şi tăgăduiască credinţa şi Biblia -- ca să-i scape, dacă era posibil, ziceau ei, de viitorul şi mai groaznic al “ereticilor" -- chinul veşnic. Ei n-au împrumutat această doctrină de la păgâni, căci nici un popor păgân din lume nu are o doctrină atât de crudă, atât de diavolească şi atât de nedreaptă. Să afle, oricine poate, şi să expună faptul în toată întunecimea lui, ca dacă este posibil, să poată fi arătat că esenţa barbariei, a răutăţii, a urii şi a lipsei de evlavie n-a fost însuşită, nicidecum de la alţii, de către cei pe care Dumnezeu i-a favorizat cel mai mult cu lumină de toate felurile şi cărora Dumnezeu le-a încredinţat Cuvântul Său. O, ruşinea şi confuzia care va acoperi faţa multora, chiar oameni buni, care cu adevărat gândeau că fac serviciu lui Dumnezeu în timp ce propagau această doctrină blasfematoare, când se vor trezi la înviere, ca să afle despre iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu, şi când vor ajunge să ştie că Biblia nu învaţă această “erezie nimicitoare" a chinului veşnic, care dezonorează pe Dumnezeu, stinge iubirea, întunecă adevărul, împiedică pe sfinţi şi împietreşte pe păcătoşi. 2 Petru 2:1

Noi însă repetăm că, în lumina şi dezvoltarea morală a zilei de azi, oamenii sensibili nu mai cred această doctrină. Totuşi, deoarece ei cred că Biblia o învaţă, fiecare pas pe care-l fac în inteligenţă adevărată şi în bunăvoinţă frăţească, care împiedică credinţa în chinul veşnic, este în cele mai multe cazuri un pas de îndepărtare de la Cuvântul lui Dumnezeu, care este acuzat pe nedrept că este autoritatea pentru această învăţătură. Prin urmare, a doua recoltă de roade rele, pe care o produce altoirea acestei erori de către diavol, este scepticismul. Astfel oamenii cugetători, inteligenţi, cinstiţi, sunt depărtaţi de la Biblie către filosofiile şi ştiinţele deşarte, pe nedrept numite astfel, şi către necredinţă. Nici oamenii “lumeşti" nu cred cu adevărat această doctrină; ea nici nu este o piedică în calea crimei, căci condamnaţii şi clasele de jos sunt cei care cred cel mai tare în ea.

Dar, va zice cineva, n-a produs eroarea şi ceva bun? N-au fost aduşi mulţi în biserici prin propovăduirea acestei doctrine în trecut?

Nici o eroare, răspundem noi, n-a făcut vreodată un bine adevărat, ci întotdeauna pagubă. Cei pe care eroarea îi aduce într-o biserică, şi pe care adevărul nu-i va mişca, sunt o pagubă pentru Biserică. Miile de oameni terorizaţi, dar în inimă neconvertiţi, pe care această doctrină i-a forţat să adere la papalitate, şi care i-au umflat numărul şi bogăţia, au diluat puţinul adevăr pe care-l deţineau înainte şi l-au amestecat cu sentimentele lor nesfinte şi cu erorile, aşa încât, ca să facă faţă stării de lucruri schimbate, “clerul" a găsit necesar să adauge eroare la eroare şi a recurs la metode, forme etc., neînvăţate de Scripturi şi nefolositoare celor cu adevărat convertiţi, care sunt stăpâniţi de adevăr. Printre acestea au fost: icoane, chipuri, mătănii, veşminte, lumânări, catedrale măreţe, altare etc., ca să-i ajute pe păgânii neconvertiţi spre o formă de evlavie care să corespundă mai mult vechiului lor cult păgân, dar căreia îi lipsea toată puterea unei evlavii vii.

Păgânilor nu le-a folosit, deoarece ei erau tot păgâni în ochii lui Dumnezeu, dar au fost amăgiţi ca să imite ceea ce nu înţelegeau sau nu făceau din inimă. Ei erau “neghină" adusă, ca să înăbuşe “grâul", fără ca neghinei să-i folosească. Domnul ne spune cine a semănat sămânţa acestei recolte uriaşe (Matei 13:39). Acelaşi lucru este adevărat şi despre cei care îşi iau astăzi numele de “creştini", care nu sunt în realitate convertiţi de adevăr, ci sunt numai speriaţi de eroare sau ademeniţi de avantaje pământeşti promise, cum sunt cele sociale sau de afaceri. Unii ca aceştia nu contribuie cu nimic la Biserica adevărată; prin ideile şi purtarea lor, ei devin pietre de poticnire pentru adevăraţii consacraţi, şi prin incapacitatea lor de a digera adevărul, hrana adevărată a sfinţilor, ei fac şi pe puţinii păstori adevăraţi să înşele pe “oile" adevărate pentru a mulţumi cerinţele acestor “capre" cu ceva plăcut gusturilor lor neconvertite. Nu, această eroare n-a făcut bine în nici un fel, decât în sensul că Dumnezeu este în stare să facă până şi “furia omului" să-L laude. Tot aşa, El va face ca acest lucru rău să servească în cele din urmă scopurilor Sale. În curând, când toţi oamenii (în timpul Mileniului) vor ajunge să vadă această mare înşelare prin care Satan a orbit lumea în privinţa adevăratului caracter al lui Dumnezeu, poate va deştepta în ei o iubire mai caldă, mai puternică pentru Dumnezeu.

Văzând, deci, caracterul neraţional al vederilor oamenilor, să lăsăm la o parte opiniile şi teoriile omeneşti, şi să venim la Cuvântul lui Dumnezeu, singura autoritate în acest subiect, amintindu-ne că, “Dumnezeu Îşi este singur interpret şi Se explică singur".