Treptat numele crestinatate s-a raspândit printre popoarele Europei, însa fara Spiritul Învatatorului. Numele „crestin” a devenit popular. În zilele împaratului Carol cel Mare s-a stabilit titlul „Sfântul Imperiu Roman”. Semnificatia acestui titlu este ilustrata într-o faimoasa pictura de la Casa Canonicilor din Florenta, Italia. Aici sunt înfatisati împaratul si papa asezati alaturi pe tron, de la ei coborând în trepte diferitii slujitori ai imperiului; de partea împaratului generali etc., iar de partea papei episcopi, cler etc. Unii pretind ca aceasta este o recunoastere publica a casatoriei pretinsei fecioare a lui Cristos cu puterea civila, în Apocalipsa fiind numita desfrânare. Apoc. 17:1-5.

Temeiul acestei aliante a fost doctrina care s-a nascut atunci, ca a doua prezenta a lui Cristos ca Mesia pentru a conduce lumea o mie de ani a fost astfel împlinita. Atunci au fost prezentate pretentiile ca prin intentie divina Cristos trebuia sa fie reprezentat pe Pamânt de catre papalitate, iar guvernarea Lui sa fie realizata prin printii pamântesti. Aceasta stare de lucruri a fost în Europa timp de secole. În secolul al XVI-lea a aparut miscarea Reformei. Aceste fiice ale Bisericii Romei s-au casatorit cu puterea pamânteasca si au initiat propriile lor „imperii sfinte”.

Toata aceasta teorie si sistemele ei au primit o lovitura aspra când Napoleon Bonaparte a luat pe papa prizonier în Franta. Vraja stapânirii sacerdotale s-a rupt. În septembrie 1870 Victor Emanuel a pus stapânire pe Roma - o lovitura fatala.

Studentii Bibliei sunt în general de acord ca unirea Bisericii cu statul este contrara spiritului Bibliei, o eroare a Veacurilor Întunecate; ca Biserica lui Cristos nu trebuie sa domneasca cu printii Pamântului, nici sa se casatoreasca cu ei, ci sa astepte casatoria ei pâna la a doua venire a Rascumparatorului, ca sa se uneasca cu El prin Întâia Înviere. Apoi ea va domni cu El vesnic. Apoc. 19:7; 20:6.