Textul nostru pentru Noul An 1934

“Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima." — Psalmul 37:4

Declaraţia de mai sus, a psalmistului, este aleasă ca textul nostru motto pentru anul 1934. Încrederea noastră este că o consideraţie sinceră a acestor cuvinte în decursul întregului an nu poate să nu aducă o binecuvântare spirituală corespunzătoare asupra inimii. Evident, acesta este un îndemn pentru cel care este deja, în inimă, în relaţie cu Dumnezeu, o relaţie cu Dumnezeu în care a ajuns prin separarea de păcat şi prin o comuniune personală a inimii cu Fiul lui Dumnezeu. Acest îndemn ar trebui să-l încurajeze pe un astfel de credincios, să-i întărească poziţia păstrându-i inima nu numai într-o atitudine de renunţare pentru a fi predată voinţei lui Dumnezeu, ci bucurându-se în Domnul.

Poate că nici un lucru al unui copil al lui Dumnezeu, nu este atât de potrivit pentru viaţa creştină exterioară ca păstrarea stării de bucurie şi plăcere în Domnul şi în voinţa Sa prin toate experienţele şi împrejurările schimbătoare ale vieţii. Într-adevăr, nimic nu poate face pe cineva capabil să îndeplinească cerinţele textului nostru, numai o credinţă hotărâtă şi fără rezerve în Dumnezeu. Dacă luăm în considerare că deseori calea Domnului duce prin vijelii, că este o cale de necazuri, de împotriviri şi încercări înfocate, atunci o cunoştinţă de Dumnezeu în sensul unei cunoştinţe personale cu El, este necesară cel mai mult — este de neapărată trebuinţă, ca inima să se poată bucura în El în tot timpul. Baza unei astfel de atitudini nu poate fi alta decât recunoaşterea îndurării infinite şi sigure a lui Dumnezeu, că în fiecare afacere a vieţii, oricât ar fi de dureroasă şi supărătoare, El are în vedere cele mai mari interese veşnice ale noastre şi aranjează toate pregătirile Sale pentru acel sfârşit sigur.

“Ca şi cum ar fi văzut pe Cel care este nevăzut"

O astfel de înţelegere şi o astfel de încredere în Dumnezeu este îndeplinită numai prin umplerea cu Spiritul sfânt şi în prezenţa Spiritului sfânt. Şi această bucurie în Domnul, despre care vorbim, bucuria în El în tot tim-pul se naşte din acea credinţă vie, care poate suporta “ca şi cum ar fi văzut pe Cel care este nevăzut", “pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie nespusă şi plină de slavă". (1 Petru 1:8) Cu privire la această mulţumire şi bucurie în Domnul şi cunoştinţă despre prezenţa Sa nevăzută, care este greu de descris, cineva a observat că aceasta se poate asemăna într-o măsură oarecare cu cazul unui copil orb, care are un tată plin de atenţie şi de iubire. “Copilul fiind orb din naştere, nu-şi poate face o idee clară despre tatăl său. Dar el ştie că este prezentă o persoană, deşi el nu o vede, şi această fiinţă nevăzută este întotdeauna binevoitoare şi foarte activă să facă totul pentru fericirea sa. Copilul are numai o idee neclară şi nesigură despre înfăţişarea sa, şi nu-şi poate face o idee exactă a caracterului său; dar mintea sa se linişteşte în ideea generală, complexă, că această fiinţă este de faţă în tot locul, care deşi nevăzută şi în unele privinţe ale însuşirilor sale este necunoscută, este totuşi chiar obiectul care este cel mai potrivit a-l avea şi este cel mai demn de iubirea sa. Astfel, mai mult prin admiraţia sa, decât prin constatarea pe dinafară, tatăl său este în tot timpul prezent în gândurile sale, şi este întotdeauna obiectul iubrii sale adoratoare."

La fel se întâmplă şi cu copilul spiritual al lui Dumnezeu, când îi este dat să experimenteze binecuvântarea unirii sale cu El şi este conştient de prezenţa Sa continuă. El se bucură admirând îndurarea lui Dumnezeu şi însuşirile Sale glorioase; se bucură în El când priveşte mărimea şi splendoarea făgăduinţelor divine şi prin aceasta primeşte o înţelegere mai clară despre bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu recunoaşte însemnătatea acestei meditaţii despre Sine şi răspunde binevoitor la aceasta descoperindu-Se pe Sine prin bunătate iubitoare şi bunăvoinţă. Există o continuă revărsare a sentimentelor de iubire; iubire care se ridică la Dumnezeu, şi iubire care se întoarce la cei iubitori; astfel nu există numai o cunoştinţă a iubirii faţă de Dumnezeu din partea unei persoane, ci ceea ce este şi mai uimitor este o cunoştinţă sau mai degrabă o adâncă convingere că şi Dumnezeu îl iubeşte. El poate spune expresiile admirabile din Cântarea Cântărilor: “… dragostea era steagul fluturat peste mine … Să-şi pună mâna stângă sub capul meu şi să mă îmbrăţişeze cu dreapta lui!" (Cântarea Cântărilor 2:4, 6).

Va fi spre edificarea cititorilor noştri, să se gândească iar, în legătură cu acest text, la observaţiile potrivite ale iubitului nostru frate Russell (R 1840, de la paragraful 2):

Balsamul mângâierii divine

““Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima.” Această desfătare în Domnul este un pas mai avansat în viaţa creştină. Este un lucru binecuvântat a învăţa să te încrezi în Domnul; dar numai când încrederea continuă şi providenţele înţelese se coc într-o cunoştinţă personală şi părtăşie cu Dumnezeu, numai atunci învăţăm să ne desfătăm în El. Da,  când inima răspunde inimii, când rugăciunea fierbinte aduce răspunsuri de pace recunoscute, când îngrijirea şi iubirea divină sunt în mod special recunoscute în îndrumarea căii noastre, într-un cuvânt, când ajungem să simţim că Tatăl şi Fiul ni s-au descoperit atât de clar, putem recunoaşte prezenţa lor continuă cu noi. O, atunci începem să ne desfătăm în Domnul. Atunci, oricât de întunecată ar fi calea sau oricât de grea ar fi furtuna care vuieşte în jurul nostru, balsamul mângâierii divine este întotdeauna acolo, aşa încât copilul lui Dumnezeu, atât de adesea tulburat din toate părţile, nu este în necaz; deşi dezorientat, nu este disperat, deşi trântit la pământ, nu este nimicit; deşi persecutat, nu este niciodată părăsit.

A te desfăta astfel în Domnul înseamnă a-ţi concentra sentimentele în El; înseamnă a avea inima într-o aşa armonie cu dreptatea şi adevărul încât să vezi în Dumnezeu izvorul întregii bunătăţi şi al întregului adevăr, Cel plin de farmec. Psalmistul arată o asemenea atitudine a inimii când, personificând pe Domnul nostru Isus, a spus: “Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele”. (Ps. 40:8) Şi: “Cât de mult iubesc legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea.” (Psalmul 119:97) Şi iarăşi când spune: “Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te voi căuta în zori de zi. Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ uscat şi neumblat, fără apă … Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, buzele mele te vor lăuda … Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase şi gura mea Te va lăuda cu buze pline de bucurie. Chiar în aşternutul meu îmi aduc aminte de Tine şi în timpul vegherilor nopţii mă gândesc la Tine. Căci Tu ai fost ajutorul meu şi voi cânta plin de veselie la umbra aripilor Tale. Sufletul meu Te urmează de apropae; dreapta Ta mă susţine.” (Psalmul 63:1, 3, 5-8).

O astfel de experienţă izvorăşte numai din mângâierile harului divin simţit în timpuri de durere şi nevoi urgente, şi oricât de mari ar fi necazurile sau încercările credinţei, ale răbdării şi ale îndurării care duc la o astfel de cunoştinţă cu Dumnezeu, există un bun motiv de bucurie în ele, căci:

“Chiar şi durerea, atinsă de cer, strălucire devine

Cu rază de-ncântare ne-ntrecută,

Cum întunericul ne arată lumi de lumină,

Aşa cum ziua nu pot fi văzute”.

Când inima se concentrează astfel asupra lui Dumnezeu, impulsul ei foarte natural va fi să-şi încredinţeze căile sale Lui. Cum a exprimat frumos cineva:

“Mai bine cu Dumnezeu în întuneric,

Decât singur în lumină,

Mai bine cu Domnul prin credinţă,

Decât singur prin vedere”.

Şi ce preţioasă este făgăduinţa pentru cei ce astfel învaţă să se încreadă în Domnul şi să continue în facere de bine oricât de îndelungată sau aspră ar fi persecuţia pe care ar stârni-o, şi care se desfătează în Domnul şi îşi încredinţează calea lor înţelepciunii Sale iubitoare. Desigur că aceştia vor primi dorinţele inimii lor şi nici un lucru bun nu va fi reţinut de la ei. Rugăciunile lor fierbinţi fac mult, şi la timpul Său potrivit dreptatea lor oricât de denaturată şi vorbită de rău ar fi acum, va străluci clar ca lumina şi va fi  manifestată în mare măsură; şi judecata lor, justeţea şi neprihănirea inimii lor ca ziua la amiază. Şi chiar în timp ce suntem aici ca străini în ţara vrăjmaşului, cu siguranţă vom fi hrăniţi atât cu pâine naturală cât şi cu pâinea din cer pentru înreţinerea noastră spirituală. “Voi, cei drepţi, bucuraţi-vă în Domnul şi sărbătoriţi amintirea sfinţeniei Lui!” (Psalmul 97:12)".

Fie ca această învăţătură din Cuvântul Tatălui să fie păstrată în minţile fraţilor de-a lungul anului care vine, amintindu-le moştenirea lor glorioasă în Cristos şi să se desfăteze în Domnul văzând împlinirea dorinţelor inimilor lor.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 01. 1934