IERTAREA PĂCATELOR ŞI VINDECAREA

“Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale." — Psalmul 103:2, 3; Marcu 2:1-12

Mai târziu, când Mântuitorul S-a întors la Capernaum, acolo a fost mulţime de oameni pentru a-L asculta şi a-L vedea, şi I-au adus bolnavi să-i vindece prin cuvintele şi prin atingerea Lui. Minunile pe care Domnul nostru le făcea, erau mai cu seamă pentru a determina poporul să asculte vestea Sa — Evanghelia Împărăţiei — veştile bune ale privilegiului de a deveni fiii lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus în guvernarea Mesianică, care va binecuvânta pe Israel şi pe toate  naţiunile Pământului cu lumină, cunoştinţă şi ridicându-i astfel din condiţiile de păcat şi moarte.

Pe când Domnul nostru predica, mai mulţi israeliţi serioşi, au adus la El un om paralizat pe patul său. Dar fiindcă poporul era atât de numeros încât le-a fost cu neputinţă să intre în casă, ei au spart acoperişul casei şi aşa au coborât pe bolnav înaintea Mântuitorului. O astfel de credinţă, arătată prin această sforţare eroică, nu se poate să nu fi fost apreciată de Răscumpărătorul.

Dar neprevăzutul s-a întâmplat. Isus, în loc să vindece pe paralizat de boala sa, El exclamă: “… păcatele îţi sunt iertate." Sub aranjamentul lui Dumnezeu cu evreii, sub Legământul lor special al Legii, păcatul original  era  ispăşit în mod tipic prin jertfele tipice şi poporul era tras la răspundere pentru călcarea Legii. Astfel bolile mai grele ale poporului închipuiau păcatele mai grave. De aceea cu altă  ocazie Isus a spus unei persoane pe care o vindecase: “Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău".

Dar să nu uităm, că aceste lucruri particulare erau numai pentru israeliţi şi niciodată nu se aplicau la Neamuri sau la Creştini, deşi este foarte adevărat că suferinţa şi boala urmează pe oricine care calcă legile Naturii, fie evreu, fie dintre Neamuri.  Ceea ce vrem să scoatem în evidenţă este că Dumnezeu n-a făcut un astfel de legământ cu Biserica Sa şi nici cu lumea de astăzi în general. De aceea adeseori se poate vedea că cei drepţi sunt bolnavi, iar păcătoşii sunt sănătoşi.

“Cine poate să ierte păcatele?"

Când Isus a zis bolnavului: “… păcatele îţi sunt iertate", unii dintre cei care erau acolo,  credeau că Isus defaimă — pentru că, prin aceste cuvinte arăta că are puterea şi dreptul care aparţine numai lui Dumnezeu. Ei nu credeau că dacă El era într-adevăr Mesia, Răscumpărătorul, aceasta ar implica faptul că avea autoritatea să şteargă păcatele din care El răscumpăra oamenii. Dar Isus, înţelegându-le gândurile şi văzând că astfel s-ar putea împiedica în marele adevăr spre paguba lor, a clarificat chestiunea, zicând: Ce consideraţi a fi  mai uşor: a spune omului că păcatele îi sunt iertate, sau a-l vindeca?  El ştia bine că ei vor zice că vindecarea e mai grea, şi, de aceea dacă Isus era în stare să vindece omul, nu mai exista nici un motiv ca El să mai spună, “… păcatele îţi sunt iertate," dacă El nu avea puterea să ierte păcatele. Pentru a dovedi aceasta, El a spus omului paralizat, ale cărui păcate le iertase: “Ţie îţi poruncesc, scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă!" În momentul acela omul s-a făcut sănătos şi-a luat patul, şi a plecat înaintea tuturor. Şi tot poporul făcându-i loc, s-a minunat şi toţi Îl măreau pe Dumnezeu, zicând că astfel de lucruri  n-au  mai văzut niciodată!

Autoritatea de a ierta păcatele

Sunt unele principii mari, de bază, în ceea ce priveşte relaţia lui Dumnezeu cu omenirea care trebuie să fie recunoscute. Temelia guvernării lui Iehova nu este mila, ci dreptatea; după cum citim, “Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie". (Ps. 89:14) Într-un înţeles al Cuvântului lui Dumnezeu, dreptatea niciodată nu iartă, şi nici nu poate ierta, după cum vom arăta. Citim despre Dumnezeu: “… lucrarea Lui este perfectă" (Deuteronom 32:4). Hotărârea lui Dumnezeu este ca toate creaturile Sale să fie perfecte, şi de aceea n-au nevoie de iertare, şi nici nu vor avea scuze pentru păcatele lor.  Apoi, îngerii au fost creaţi perfecţi, prin urmare nu a fost nevoie să se prevadă iertare pentru ei, pentru că nu există scuză pentru păcatul lor. Tot aşa şi omul creat perfect, în chipul şi asemănarea Creatorului, n-a avut iertare pentru păcatul său şi de aceea nu a fost nevoie să se ia măsuri de precauţie pentru milă atâta timp cât a fost în legătură cu Dumnezeul Său.

Când a venit ispita, omul a căzut din ascultare în păcat, din favoarea şi viaţa lui Dumnezeu în defavoare şi sub sentinţa morţii. Datorită faptului că el a fost creat desăvârşit, dreptatea lui Dumnezeu a fost fără milă faţă de el. Dar o altă trăsătură a caracterului divin, iubirea, nefiind limitată, a fost adusă în exerciţiul eliberării omului. Însă nici chiar  iubirea divină, nici mila nu puteau  călca dreptatea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate  ierta o fiinţă inteligentă şi creată în chipul Său, după ce aceasta a păcătuit. Tot ceea ce El putea face şi a făcut, a fost să prevadă la timpul potrivit Răscumpărarea omului.  De aceea toată mila lui Dumnezeu curge prin Canalul de Răscumpărare.

Fiindcă acest principiu se aplică la Mântuitorul nostru şi la învăţăturile Sale, noi întrebăm: Cum putea ierta El păcatele  când dreptatea divină nu putea, nici nu putea anula pedeapsa păcatului? Răspunsul este, că Isus a fost reprezentantul milei divine şi la acel timp a venit pe Pământ pentru a-şi da viaţa ca un sacrificiu în contul omului şi de aceea El are onoarea deosebită de a ierta păcate. Dar unii răspund că Isus încă nu murise pentru păcatele omului, că El încă nu fusese înviat pentru îndreptăţirea omului, că încă El nici nu se prezentase înaintea lui Dumnezeu pentru “casa credinţei."

 Răspundem: Deşi este adevărat că Domnul nostru nu îndeplinise complet acest lucru şi El nu îndeplinise încă pe deplin lucrarea Sa (ca Răscumpărătorul şi Restauratorul oamenilor), totuşi El a început acest lucru atunci când S-a botezat în Iordan, prezentându-Se pe Sine ca preţul de Ispăşire pentru om. Conform Scripturilor şi a tipului, în momentul când s-a prezentat la Iordan, El Şi-a dat toate drepturile Sale pământeşti în favoarea omului.

Totuşi, această predare a Sa şi a tuturor drepturilor Sale pământeşti nu I-au dat dreptul de a ierta păcate.  A fost acceptarea consacrării Sale de către Tatăl ceresc — acceptarea divină a jertfei lui Isus, cea care a contat. Acceptarea sacrificiului lui Isus de către Dumnezeu s-a manifestat prin acordarea Spiritului sfânt, care s-a revărsat peste Isus sub forma unui porumbel, după cum a mărturisit Ioan Botezătorul şi de asemenea prin puterea divină care a operat după aceea în şi prin Isus  pentru vindecarea bolilor. Vedem apoi, că aceste cuvinte ale Domnului nostru rostite omului paralizat, “… păcatele îţi sunt iertate,"  au fost justificate de faptul că El avea puterea de a ierta păcatele întregii lumi şi că Tatăl deja indicase acceptarea jertfei care era atunci în desfăşurare.

“Binecuvântează,

suflete al meu pe Domnul"

 Textul acestui studiu provine din Psalmi şi este foarte interesant.  Poate că profetul David şi-a însuşit lui cuvintele ca fiind evreu, şi poate că s-a gândit la vindecarea şi binecuvântarea fizică ca dovezi ale favorii Domnului sub Legământul Legii. Dar aplicarea profetică a acestui psalm la Israelul spiritual este încă şi mai interesantă. Israeliţii spirituali sunt Noi Creaturi, şi poartă această comoară în vase pământeşti.

Cu aceste vase de lut, mintea nouă este cea care recunoaşte vindecarea lui, iertarea lui, împăcarea lui cu Dumnezeu; şi, conform promisiunii lui Dumnezeu, toate lucrurile lucrează împreună spre binele lui, pentru că el Îl iubeşte pe Dumnezeu şi a fost chemat conform scopului divin. Noua Creatură are  tot timpul motiv să exclame, “Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale"! Sfântul Pavel ducând până la capăt  această gândire, a declarat că marele Răscumpărător Îşi va prezenta în cele din urmă biserica Sa,  fără vină şi în perfectă iubire înaintea Tatălui — “semănată în slăbiciune şi înviată în putere; semănată în necinste, înviată în slavă; semănată în trup natural, înviată în trup duhovnicesc". Noi vom fi ca El, Îl vom vedea aşa cum este şi ne vom împărtăşi de slava Sa.   

Turnul de Veghere din 15. 02. 1912 [4980]