“Căci noi, care am crezut, intrăm în “odihnă”” — Evrei 4:3                                             

Maturitatea vieţii creştinului, a înţelegerii şi a aprecierii voinţei lui Dumnezeu este desigur scopul pe care trebuie să-l urmărească fiecare urmaş al lui Cristos, deoarece numai o astfel de dezvoltare poate aduce toate acele rezultate binecuvântate, care sunt promise în Cuvântul divin. Alături de roadele Duhului, arătate de apostol în Galateni 5:22, 23, pacea inimii, liniştea fiinţei sunt printre cele mai importante daruri, care sunt în legătură cu experienţa matură a creştinului.

Este adevărat că în primul stadiu al vieţii creştineşti există o măsură de linişte şi pace în proporţie cu gradul de credinţă şi înţelegere spirituală. Dar, după cum fructul verde şi tare, ce se poate vedea imediat după căderea florilor, nu este mulţumitor şi nici bun de folosit, tot aşa nu este mulţumitoare în faţa lui Dumnezeu starea care se ajunge în prima fază a vieţii creştineşti. Apostolul spune: “Când eram copil, vorbeam ca un copil … gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc.” (1 Cortinteni 13:11). El foloseşte aici ilustraţia progresului şi dezvoltării omului natural: este o perioadă a copilăriei, a tinereţii şi a omului matur. Tot aşa este creşterea şi dezvoltarea omului spiritual în Cristos. Credinţa, care la început a fost destul de puternică pentru a consacra întreaga viaţă cu tot ce îi aparţine, pe altarul de jertfă, trebuie să crească până când este cufundată în deplină şi continuă încredere în Dumnezeu. Liniştea incompletă şi pacea slabă, care au fost experimentate la începutul exercitării credinţei, trebuie să crească şi să devină “pacea dulce, darul iubirii lui Dumnezeu”, sau să devină pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere omenească, care aduce o linişte statornică, o încredere a inimii în Dumnezeu, pe care nici o suferinţă, nici o furtună şi nici o vijelie a vieţii nu le poate clinti sau lua de la noi.

Trăind în prezenţa lui Dumnezeu

Apostolul, adresându-se Bisericii, zice: “…  viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3), sau după o altă traducere: “Viaţa voastră este ascunsă cu Cel uns de către Dumnezeu” (traducerea Diaglott; n. t.).  Aceasta este o viaţă care se trăieşte în prezenţa lui Dumnezeu, în sensul că sufletul se hrăneşte şi se ocupă cu contemplarea acelor lucruri care ne sunt sugerate prin “Locul Sfânt" din Tabernacol. Aceia care trăiesc acolo se bucură de lumina sfeşnicului de aur; ei se hrănesc din pâinea punerii înainte şi aduc tămâie pe altarul de aur.

Aceasta este o viaţă de încredere continuă şi de ascultare corespunzătoare, care înseamnă cunoştinţă şi părtăşie personală cu Dumnezeu. O astfel de viaţă de intimitate sfântă, este cunoscută numai celor dinăuntrul Sanctuarului, numai celor ce sunt în Cel uns; de aceea pe drept se poate numi viaţa ,,ascunsă cu Hristos”.

La această viaţă suntem noi chemaţi iubiţilor; aceasta este viaţa care duce la maturitatea experienţei şi umblării cu Dumnezeu. Şi, deoarece acest privilegiu mare şi sfânt ne aparţine, putem pe drept întreba: care sunt trăsăturile lui principale, cum se deosebeşte acesta de cel  al creştinului obişnuit şi cum putem noi ajunge plinătatea acestuia?

“Veniţi la Mine!”

Fără îndoială, unul dintre principiile de bază ale acestei vieţi, a comuniunii sfinte, este o deplină predare Domnului, o predare a voinţei noastre Lui, deoarece atâta timp cât există o reţinere egoistă a voinţei, nu poate exista acea unire a Spiritului, acea deplină legătură cu Domnul care este atât de vitală succesului creştinului. A fi deplin în “Unsul”, înseamnă renunţarea la persoana noastră şi botezul nostru în Cristos, cum spune apostolul: “… prin botezul pentru moarte am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm în înnoire de viaţă.” (Rom. 6:4) Noi înţelegem, acum, că interesele noastre sunt una cu ale Domnului, că noi nu avem nimic separat de El. Astfel suntem îndemnaţi să aruncăm toate sarcinile noastre — toate lucrurile care ne necăjesc, spirituale şi temporare, asupra Domnului şi să-I permitem ca toate afacerile noastre să fie conduse de El. Poate că una dintre cele mai mari poveri ale noastre, dacă nu cea mai mare, este persoana noastră — slăbiciunile noastre, nedumeririle şi neliniştile noastre, afacerile noastre lăuntrice de tot felul — sănătatea, reputaţia, serviciul nostru şi averea noastră — tot ce ne priveşte. Noi putem aprecia acum îndemnul apostolului: “Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (Filipeni 4:6, 7) Încredinţându-le toate ale noastre Lui, ajungem la pacea desăvârşită, la o odihnă interioară a sufletului. Sufletul care a aflat acest secret al credinţei simple, al încrederii în Domnul, a aflat “cheia casei de comori a lui Dumnezeu”. Cu siguranţă aceasta este ceea ce aduce pacea lui Dumnezeu.

Dar pentru ce găsim noi aceasta atât de greu, să ne încredem în Cel care a binevoit să ne acorde atât de mult? Pe măsură ce ne amintim cât de îndurător ne-a tratat Domnul pe noi, cum “pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8), ne amintim de invitaţia Sa îndurătoare: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28), ne amintim de asigurarea iubirii Sale — că până şi perii capului ne sunt număraţi, că El “se îngrijeşte din plin de toate nevoile noastre, potrivit bogăţiilor Sale” (Filipeni 4:19), că El niciodată nu ne va părăsi, că El “este acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8) şi că noi avem iubirea Sa eternă. Ce putem noi dori mai mult decât atât? Încrezându-ne în El, rezultatul este măreţ. “Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” (Psalmul 34:8). “Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine, căci se încrede în Tine.” (Isaia 26:3). Există un lucru care păstrează inima omului, în această viaţă, în pace desăvârşită, şi încrederea copilărească în Dumnezeu este cheia acestui lucru.

“Veniţi la sfântul Lui locaş”

Întocmai cum la jertfele tipice din Tabernacol, moartea animalului avea loc la uşa Tabernacolului, înainte ca Marele Preot să fi intrat în sfânta, tot aşa se întâmplă şi în antitip, “eul” nostru trebuie să moară, noi “alipindu-ne de El îde Domnulş” prin deplină consacrare, dacă vrem să ne bucurăm de viaţa din “locaşul" lui Dumnezeu. Această consacrare nu este pentru a cumpăra binecuvântările din sfânta şi nici pentru a le merita pe acestea, ci pentru a îndepărta toate piedicile, ca Dumnezeu să ne poată da darurile Sale. Domnul nostru a spus într-un anumit loc, că El acolo n-a putut lucra din cauza necredinţei lor. Aceasta s-a întâmplat, nu pentru că El n-a voit, ci pentru că n-a putut. (Marcu 6:5; 9:23) “În regula divină, lucrul lui Dumnezeu depinde de conlucrarea noastră. Noi, adeseori gândim despre Domnul nostru că El nu vrea, pe când adevărul este că El nu poate. Întocmai după cum olarul, oricât ar fi de iscusit, nu poate face un vas frumos din bulgărul de lut care niciodată nu a fost în mâinile sale, tot aşa şi Dumnezeu nu poate face din mine un vas spre onoarea Sa, dacă nu mă pun pe mine în mâinile Sale. Partea mea constă într-o conlucrare intimă cu Dumnezeu în afacerea mântuirii mele; şi, după cum este de sigur că Dumnezeu îşi face partea Sa, tot aşa, este pentru mine să descopăr care este partea mea de lucru şi s-o îndeplinesc.

Dacă dintr-un bulgăr de lut trebuie să se facă un vas frumos, atunci el trebuie să fie lăsat cu totul în mâinile olarului şi să rămână supus în mâinile Sale. Tot la fel este şi cu sufletul care trebuie să devină un vas spre onoarea lui Dumnezeu, sfinţit şi potrivit pentru întrebuinţarea Stăpânului şi pregătit pentru orice lucru bun, el trebuie să se lase cu totul în mâinile Sale”.

Prin cuvintele, “lăsarea cu totul în mâinile Sale”, se înţelege o deplină predare a întregii fiinţe lui Dumnezeu; el trebuie să fie pus sub controlul Său absolut, pentru ca El să poată face tocmai ceea ce Lui Îi place. Unora poate să li se pară greu acest lucru — acelora care nu-L cunosc pe Dumnezeu, dar celor ce-L cunosc, acesta este “cel mai fericit lucru al vieţii lor".

Consacrarea noastră

Să ne oprim puţin aici pentru a ne gândi un moment asupra noastră, amintindu-ne că deşi este posibil să înşelăm pe semenii noştri, ba chiar să ne înşelăm pe noi înşine, totuşi pe Dumnezeu nu-L putem înşela. El cunoaşte inima cu toate gândurile şi intenţiile ei. De aceea, punându-ne câteva întrebări, să răspundem înaintea Aceluia care vede toate şi cercetează inimile.

Poate că de mai mulţi ani sau poate de câteva luni, noi am făcut un legământ cu Domnul. Noi am votat în mod solemn înaintea Lui să fim morţi faţă de lume, să renunţăm la păcat, la persoana noastră, la orice este lumesc; şi noi I-am spus din sinceritatea inimii noastre că voim să-I servim Lui şi să fim deplin consacraţi serviciului Său. În trecerea anilor sau a lunilor noi am fost conduşi prin diferite experienţe — unele au fost întunecate şi furtunoase; noi am trecut prin diferite ispite, probe şi încercări. Ce efect au avut aceste întâmplări asupra noastră? A devenit iubirea noastră mai mare? Este zelul şi puterea noastră de lucru mai însufleţită? A devenit Domnul mai scump pentru noi, şi comuniunea noastră cu El mai dulce? Ne-am umplut noi mai mult cu Spiritul Său, prin comuniunea noastră cu El? A devenit caracterul nostru mai blând? Sunt promisiunile Sale mai personale şi mai reale, astfel încât Cuvântul Său a devenit un “cuvânt viu”  pentru noi? Îndeplineşte Domnul fiecare dorinţă a noastră, ca noi într-adevăr să putem cânta:

      “Toate ce eu doresc eşti Tu o Cristoase;

      Tot ce eu doresc aflu în Tine”.

Dacă este aşa, atunci ne putem bucura şi-I putem mulţumi lui Dumnezeu pentru îndurarea Sa îmbelşugată, deoarece dacă inima noastră se află într-o astfel de atitudine, noi vom înţelege că toată onoarea şi recunoştinţa Îi aparţin Lui, că nimic din ce am putea face şi nici dreptatea noastră nu merită sau nu a îndeplinit această transformare, ci că sângele lui Isus vărsat pe Golgota, a fost şi continuă să fie singura noastră speranţă.

Pe de altă parte, ne-a făcut timpul şi experienţa prin care am trecut să devenim mai neglijenţi şi mai indiferenţi? Şi-a pierdut planul măreţ al răscumpărării, al milei şi al îndurării, primul său farmec şi dulceaţa sa asupra noastră, încât acum nu ne mai însufleţeşte, nu ne mai bucură, nu ne mai mângâie; aşa că acum nu mai simţim în inimile noastre acelaşi efect care-l simţeam cândva? Am pierdut noi “dragostea dintâi” (Apocalipsa 2:4), aşa că în timp ce adevărul ne este încă scump, Domnul Însuşi nu este aşa de aproape de noi? Se pare că suntem urmaşi ai Lui “de departe” şi nu este în rugăciunile şi în predarea noastră aceeaşi comuniune apropiată? Spunem noi:

“Unde este fericirea care am cunoscut-o

La începutul căii mele, când am aflat pe

 Domnul”?

“Pe voi înşivă cercetaţi-vă”

Dacă aceasta este starea noastră, atunci să căutăm cu sârguinţă cauza. Nu cumva lumea s-a furişat cu ademenirile ei şi ne-a condus ca să compromitem într-un anumit grad legământul nostru? Am ascultat noi vocea omului natural şi am permis “eului” să-şi revendice drepturile sale? Ne-a influenţat Satan în aşa fel, încât am permis în vieţile noastre o lezare a conştiinţei noastre? “Trăim noi după principiile nestatornice, încât susţinem ca adevărat drumul vieţii noastre cu care noi înşine, în realitate, nu suntem mulţumiţi? Nu cumva am ajuns la o adormire a conştiinţei noastre faţă de lucrurile practice ale vieţii şi nu înlăturăm lucrurile păcătoase?" În mod vădit tocmai aici pot să fie înşelate inimile noastre. “Dacă eu iubesc păcatul în inima mea, Domnul nu mă va asculta”. Un lucru mic, ascuns, o mică lezare a conştiinţei, poate fi cea care strică viaţa noastră spirituală şi este cauza amorţirii noastre. Să ne întoarcem, din toată inima, din nou la Domnul şi să ne căim de căile noastre din trecut şi să reînnoim iubirea noastră cea dintâi, zelul şi legământul nostru de jertfă de a fi morţi cu El şi a trăi în înnoirea vieţii. “Să ne apropiem cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei, cu inimile stropite şi curăţite de o conştiinţă rea, şi cu trupul spălat cu o apă curată.” (Evrei 10:22). Să facem o nouă şi deplină consacrare a vieţii noastre voinţei şi slujbei lui Dumnezeu. Dacă ne vom ridica din această stare rece, de care am fost apucaţi, trebuie să facem ca Domnul să ne fie  cel mai scump obiect al inimii noastre; noi trebuie să ne încredem în El, să-L aşteptăm, să ne uităm la El, să trăim pentru El şi numai pentru El; noi trebuie să ne eliberăm de zgura naturii vechi şi pământeşti ca să-L putem “cunoaşte pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, fiind făcuţi asemenea cu moartea Lui.” (Filip. 3:10).

Iubirea lui Dumnezeu

Dacă privim în jurul nostru asupra minunilor creaţiei — pământul cu splendoarea şi frumuseţea sa, cerurile cu miliardele de planete şi legile guvernând asupra tuturor aranjamentelor armonioase; şi în mod special dacă ne gândim asupra creării omului, înzestrat cu inteligenţă pentru a judeca şi alege între drept şi nedrept — ştim că Creatorul tuturor acestora trebuie să fie infinit în înţelepciune şi putere. Dar, foarte adesea noi rămânem aici fără cuvânt. Noi nu recunoaş-tem că iubirea Sa este tot atât de mare ca şi înţelepciunea şi puterea Sa. Şi este privilegiul fiecărui copil al lui Dumnezeu să cunoască ceva din această iubire în mod experimental, deoarece iubirea puternică a Tatălui nostru este cea care ne-a dăruit aceste experienţe. “Dacă numai un moment am putea arunca o privire în marea adâncime a iubirii Sale, inimile noastre ar sări în sus de bucurie pentru a se supune voinţei Sale şi ar primi-o ca pe cea mai scumpă comoară a noastră, şi ne-am preda Lui cu entuziasmul recunoştinţei şi bucuriei, că un astfel de privilegiu minunat poate fi al nostru … Voinţa adorabilă a Dumnezeului nostru este mai bună şi mai dulce decât sănătatea sau prietenii sau banii sau gloria sau comoditatea sau prosperitatea”. Dacă noi recunoaştem ceva din această iubire a lui Dumnezeu, atunci predarea noastră Lui va fi plină de bucurie, ea va fi considerată un privilegiu, şi atunci vom fi pregătiţi să primim deplin binecuvântarea, pacea şi bucuria pe care Domnul le păstrează pentru noi.

“Să apucăm nădejdea"

După o deplină predare este necesar un exerciţiu continuu al credinţei. Deşi un prieten ar putea să ne dea un lucru în mod deplin, totuşi acesta nu este al nostru până nu credem şi nu ni-l însuşim ca fiind al nostru. Numai atunci primim noi binefacerea acestui lucru. Cei mai mulţi dintre noi înţeleg acest principiu, când el este aplicat la iertarea păcatelor noastre. Învăţătura despre împăcare şi iertarea păcatelor a putut să ne fie predicată de-a lungul vieţii noastre, dar aceasta n-a fost a noastră până când nu am crezut în ea şi ne-am însuşit iertarea. Tocmai aşa este şi cu viaţa creştinească. După cum am primit pe Isus Cristos Domnul nostru, aşa să umblăm în El. Noi L-am primit prin credinţă; deci să continuăm în ea mai departe.

Domnul are de acordat multe binecuvântări, dar noi nu le putem primi din lipsă de credinţă, deoarece procedura în ce priveşte dăruirea binecuvântărilor Sale se face şi acum conform cuvintelor: “… facă-ţi-se după credinţa ta”. Întocmai după cum Israel în vechime n-a putut intra în ţara promisă din cauza necredinţei, tot aşa şi astăzi, mulţi creştini nu pot intra în odihna Sa din cauză că le lipseşte credinţa. Aceasta este arătat clar de apostol în epistola sa către Evrei, capitolul 3 şi 4. Acolo el spune: (3:12, 14): “Luaţi seama, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea a necredinţei îndepărtându-se de Dumnezeul Cel viu … Căci devenim părtaşi ai lui Hristos dacă păstrăm până la sfârşit siguranţa neclintită de la început”. “Deci să nu părăsiţi încrederea voastră, care are o mare răsplătire.” (Evrei 10:35).

Continuând, apostolul compară experienţa creştină cu cea a lui Israel şi zice, că ei au întristat pe Domnul prin necredinţa lor, şi ne îndeamnă ca noi să nu fim asemenea lor: “Vedem deci că n-au putut să intre din cauza necredinţei … fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă. Căci şi nouă ni s-a adus o veste bună ca şi lor; dar lor cuvântul care le-a fost spus nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei care l-au auzit”. Ce solemnă şi serioasă atenţionare! În aceste cuvinte ale apostolului avem secretul intrării în odihnă, secretul bucuriei şi păcii, pe care lumea nu o cunoaşte, a acelei păci, “care întrece orice pricepere” — pacea desăvârşită. Numai în măsura în care credinţa pune stăpânire pe promisiunile lui Dumnezeu, aceste promisiuni au efect asupra noastră, numai în măsura în care avem încredere în Domnul şi în Cuvântul Său, în aceeaşi măsură suntem în stare să intrăm în odihna Sa. “Căci noi, care am crezut, intrăm în “odihnă”.”

Lepădând lucrurile noastre

Conform dorinţei apostolului, noi trebuie să ştim că eforturile nostre, lupta noastră, nu pot să ne câştige această odihnă, deoarece el zice (versetul 10): “Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, după cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale”. O, da, cât este de necesar, dacă dorim să intrăm pe deplin în odihna credinţei, să înţelegem că toate lucrurile noastre sunt ca nişte zdrenţe murdare, că noi nu suntem în stare să facem ceva de valoare. Cele mai bune străduinţe ale noastre către dreptate, eforturile noastre, luptele noastre nu pot să merite ceea ce căutăm. Noi trebuie să ne plecăm la baza crucii şi să înţelegem, că numai aici vom fi primiţi de Dumnezeu, numai prin meritul sângelui preţios vom putea fi socotiţi în cele din urmă vrednici.  Speranţa noastră se bazează numai pe Cristos şi pe opera Sa îndeplinită. “Să ne grăbim deci să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând acelaşi exemplu de neascultare de cuvânt”.

Într-adevăr, trebuie să existe străduinţe şi lupte, numai să băgăm de seamă ca acestea să fie îndreptate în direcţia potrivită. Acest exerciţiu al credinţei şi calea pe care intrăm în această odihnă, este o muncă grea. Aceasta cere la tot pasul călătoriei noastre exercitarea credinţei. Întâi ne-am încrezut în El pentru iertare şi am primit-o, apoi ne-am încrezut în El cu privire la îndreptăţire, şi ni s-a dăruit şi aceasta. El ne-a scos afară din groapă şi ne-a aşezat cu Sine în locuri cereşti. Toate acestea au devenit ale noastre în mod socotit la începutul cursului nostru creştinesc, dar în mod practic şi experimental nimic nu este al nostru până nu ni-l însuşim prin credinţă — “Facă-ţi-se după credinţa ta”.

“Să ne grăbim deci

să intrăm în odihna aceasta”

Dulci sunt binecuvântările Sale, bogate sunt promisiunile Sale, dacă avem credinţă să intrăm în ele, şi trebuie să fie o credinţă permanentă, o credinţă în opera Sa săvârşită pentru noi. Noi am fost cu totul neputincioşi a ne elibera de păcatele noastre şi suntem cu totul fără putere să îndeplinim, pentru noi, îndreptăţirea. Cristos şi numai Cristos, poate face aceste două lucruri pentru noi. Partea noastră este să ne încredem — să ne ţinem strâns legaţi de El ca la începutul credinţei noastre.

“Să ne grăbim deci să intrăm în odihna aceasta”, întâi printr-o deplină predare şi apoi printr-o credinţă necondiţionată. Indiferent care ar putea fi experienţele noastre, indiferent de greutăţile, de încurcăturile în care am putea ajunge, dacă noi rămânem statornici în aceşti doi paşi, Domnul ne va conduce pe păşuni verzi şi lângă ape liniştite, iar noi vom găsi odihnă pentru inimile noastre.

“Să dea Dumnezeu ca inimile noastre să cunoască tot mai mult acea credinţă binecuvântată a tăgăduirii de sine, credinţă care toate lucrurile le aranjează cu Dumnezeu şi care în nici un lucru nu se încrede în carne; credinţă care Îl ia pe Dumnezeu prin toate greutăţile şi care ne umple de adâncă recunoştinţă şi care pe noi ne ţine la locul nostru şi toată cinstea şi onoarea o dă lui Dumnezeu”.                                   

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01.01.1927