(Partea I)

“Avraam a pus locului aceluia numele, “Domnul va purta de grijă”. De aceea se zice şi azi: “la muntele unde Domnul va purta de grijă”.” — Geneza 22:14

Vârful munţilor este asociat cu foarte multe evenimente, dintre cele mai mari, despre care vorbeşte Biblia. Poate, Dumnezeu a ales să  folosească munţii în relaţiile Lui deosebite cu oamenii datorită faptului că vârfurile lor se află mult deasupra nivelului general şi deseori se înalţă deasupra norilor şi prin urmare, sunt mai aproape de cer. În cazul fiecărui eveniment, ei au devenit monumente şi amintiri ale harului şi puterii Sale. Astfel, ne gândim la muntele Moria cum a rămas ca o dulce amintire a credinţei supuse a lui Avraam şi la muntele Pisga aflat lângă graniţele moştenirii lui Israel, de pe a cărui înălţime Moise a privit lungimea şi lăţimea ţării, care pare să ne vorbească despre înălţimile de unde şi noi, de asemenea, putem „privi casa noastră de dincolo”. Muntele Sinai cu tunetele şi priveliştile lui teribile va glăsui întotdeauna despre legile inviolabile. Profetul îngenunchind în rugăciune, cerând ploaia de care poporul necredincios a fost mult timp lipsit, a fixat în minţile noastre muntele Carmel ca o amintire a plăcerii pe care Dumnezeu Şi-o află în rugăciunea credinţei. Şi ce amintiri sacre sunt legate de Muntele Măslinilor! La ce scene a fost acesta martor în zilele când „Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui”. Ce întrevederi iubitoare, a căror detalii nu avem privilegiul să le cunoaştem, fiindcă nu au fost relatate. Şi din Muntele Măslinilor S-a înălţat El din nou la Tatăl Său şi Tatăl nostru, la Dumnezeul Lui şi Dumnezeul nostru. De pe vârful acestui munte, îngerii strălucitori au rostit acea promisiune a credincioşiei pentru urmaşii Lui preaiubiţi: „Acest Isus care S-a înălţat la cer dintre  voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fapte. 1:11). Venind la muntele Sion, „Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ, este Muntele Sionului; în partea de miazănoapte este cetatea Marelui Împărat.” (Psalmul 48:2). Ce bogăţie a miresmei este asociată cu numele Sion! Cu siguranţă putem cânta:

„Sion fericit,

Ce favoare mare străluceşte”.

Pentru că „Domnul iubeşte porţile Sionului mai mult decât toate locaşurile lui Iacov. Lucruri pline de slavă au fost spuse despre tine,  cetate a lui Dumnezeu.” (Psalmul 87:2, 3). La finalul glorios, când Biserica credincioasă va fi completă, o, Domn al gloriei, fie ca şi noi să putem avea parte în poporul Tău, în Sion.

Întorcându-ne la zilele lui Isus, observăm că de multe ori este amintit vârful muntelui. Câteodată Îl găsim pe Isus cu mica Sa ceată de ucenici retrăgându-se pentru a „se odihni puţin”, alteori Îl găsim singur în rugăciune şi într-o ocazie memorabilă când „la o parte pe un munte înalt … S-a schimbat la faţă" în prezenţa celor mai apropiaţi trei ucenici. Menţionarea acestor evenimente are o valoare mult mai mare pentru noi decât aceea a unei simple relatări istorice. Isus face aceleaşi lucruri şi pentru noi, în felul în care să se potrivească nevoilor variate şi deosebite de astăzi. Cât de insuportabilă ar fi viaţa, cât de mică ar fi creşterea noastră în lucrurile spirituale, dacă El nu s-ar comporta cu noi la fel cum a făcut-o cu fraţii Lui când umbla pe pământ. El înţelege bine influenţele constrângătoare ale lumii, şi în mod iubitor pregăteşte un adăpost de odihnă, departe de orice zarvă, chemându-ne în “locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt”, unde “nici o furtună nu ne poate clătina calmul lăuntric, atâta timp cât rămânem în acest refugiu”. Cine este acela care, cunoscând nevoia absolută a studiului personal al Cuvântului pentru refacerea puterii epuizate, ar putea să nu ştie prin experienţă că Isus ne acordă aceste perioade necesare să fim singuri cu El. Munţi ai “schimbării la faţă" sunt, de asemenea, modalităţi prin care Dumnezeul tuturor mângâierilor dă poporului Său viziune şi putere. Aceste momente binecuvântate de îndepărtare de toate celelalte lucruri, când ochii noştri Îl văd doar pe Isus, sunt valoroase mai presus de orice gândire. Să urcăm deasupra acestor munţi înalţi dacă dorim să vedem gloriile de partea cealaltă şi să privim de acolo gloria şi maiestatea Regelui nostru.

Dumnezeu vine la noi

pe muntele nostru Moria

Scumpă este înaintea Domnului credinţa care socoteşte ca o bucurie, atunci când vin diferite ispite, datorită unei încrederi clare că asemenea ispite, dacă sunt primite în modul cuvenit „lucrează răbdare” şi lucrarea perfectă a răbdării ne va face desăvârşiţi, fără să ducem lipsă de nimic. De aceea, apostolul spune: „… în care voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţin timp, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie nespusă şi plină de slavă, primind ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.” (1 Petru 1:6-9). Căile lui Dumnezeu sunt drepte. Ne cunoaşte starea şi de aceea nu ne cere imposibilul. Nu ne poate cere să ajungem la o stare a minţii deloc afectată de greutatea încercărilor şi probelor la care trebuie să ne supună şi de aceea nu ne mustră pentru momentele în care suntem “întristaţi” prin “feluritele încercări”, dar se aşteaptă ca în timp, credinţa noastră să strălucească mai puternic şi mai clar, când furtunile se dezlănţuie, şi în momentele de pericol şi întuneric să nu manifestăm frică sau îndoială. Ce minunată este credinţa pe care acele valuri ale încercării n-o pot îneca şi uneltirile lui Satan n-o pot înşela. Apoi în dorinţa noastră fierbinte de a-i fi plăcuţi lui Dumnezeu, nu ne vom ruga noi oare mai des:

„Doamne condu-mă spre o credinţă ca aceasta;

Chiar prin încercări de-ar fi

Căci odihna credinţei este fericire

Fericirea odihnei în Tine”.

Dar această fericire şi odihnă vin în urma experienţei. Ele nu vin înainte ca focul încercării sau apele adânci, de-a lungul cărora se află cărarea noastră, să ne înveţe multe despre credincioşia lui Dumnezeu. Cu adevărat, El îşi îndeplineşte promisiunea, „Când vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; vei trece prin râuri şi nu te vor îneca”, dar cât de des permite ca furtuna aproape să ne inunde vasele slabe, înainte ca El să se ridice şi să poruncească lucrurilor să se potolească. Şi nu se potrivesc experienţele din viaţa noastră de credinţă cu relătările păstrate pentru noi în Cuvântul Său? Când Dumnezeu i-a încercat credinţa lui Avraam până la limită, nu S-a ascuns El oare până când lui Avraam i s-a testat până la extremă, fiecare coardă sensibilă, înainte ca El să oprească încercarea şi să spună acele cuvinte care aduc uşurare şi bucurie, “acum ştiu”.  Când Daniel era în pericol în groapa cu lei, cu siguranţă Dumnezeu era prezent, totuşi Daniel a trebuit să intre în ghearele acelei groaznice morţi, înainte ca Dumnezeu să-l elibereze. Cei trei prieteni, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego sunt înţelepţii aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins înainte ca să vadă vreo manifestare a ceea ce Dumnezeu avea să facă pentru ei. Şi adesea, aşa este şi pentru noi, când umblăm pe calea credinţei, unde multe cruci pe care nu ni le putem explica vor fi metoda lui Dumnezeu de a ne ridica mult mai aproape de El. Într-o zi ni se va spune totul despre rostul acestor momente extreme de încercare, dintre care unele vor fi învăluite în mister până când Dumnezeu va desface ţesătura vieţii noastre şi atunci, privind în urma acestei căi, vom înţelege pe deplin.

Inspiraţia unei viziuni mai clare

Dar, deşi noi putem fi mângâiaţi acum prin încrederea că dincolo de văl “privind înapoi vom lăuda calea”, nu ar trebui să uităm, chiar şi aici, în timp ce umblăm pe cale, că este privilegiul nostru să ne bucurăm de viziunile acordate acelora care prin credinţă au triumfat în orele de încercare, când unele probe “Moria”, la care Dumnezeu i-a chemat, au fost experienţa lor. Prea mulţi sfinţi au umblat înaintea noastră, pentru ca vreunul dintre noi, în acest timp înaintat, să poată fi un deschizător de drumuri pentru a trece prin negrele văi adânci sau să urce pe potecile de munte ale căii înguste. Nu este nici un munte al încercării, de-a lungul acelei căi, care să nu fi fost deja urcat de către alţi peregrini în drumul lor spre cer şi din vârful căruia au întrezărit o licărire de glorie pentru a-i îmboldi mai departe. Şi ce li s-a destăinuit altora, pe vârful acestor înălţimi, putem şi noi vedea dacă la fel ca şi ei, vom urca munţii noştri, în deplin acord cu Dumnezeul cel iubitor care a dorit ca noi să avem, în mod special acea situaţie dificilă. Cineva a sugerat că noi putem urca munţii, care se ivesc în calea noastră, sau putem săpa un tunel prin ei. Putem protesta în experienţe şi să ne plângem în necazuri, sau putem să ne bucurăm în încercări şi să simţim inspiraţia unei viziuni mai clare întărindu-ne pentru cuceriri viitoare.

Chemarea lui Dumnezeu la orice munte “Moria”, pe care l-ar vedea de bine pentru noi, trebuie să fim siguri că este o chemare care la urmă aduce descoperiri şi asigurări bogate. Cât de mult am pierde, dacă n-ar veni asupra noastră nici o astfel de experienţă. Oare nu ne-a chemat El niciodată la un munte pentru a-l înjunghia pe Isaacul nostru, sau pentru a face faţă unor încercări cruciale, neavând ca sprijin decât porunca Sa şi o credinţă oarbă în caracterul şi Cuvântul Său? Că asemenea experienţe vor veni asupra fiecăruia dintre noi, se pare că avem motive bune să credem căci, “ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră”.

Aşa dar, fără îndoială, asemenea ocazii au venit în viaţa noastră. Poate că urechile noastre au fost surde şi nu am auzit vocea blândă care ne chema pe Moria. Dacă este aşa, ce viziuni fermecătoare vom fi dat în schimbul iubirii de comoditate, şi nu vom fi trăit emoţia de a-L auzi pe Dumnezeu spunând mai târziu într-un timp de pace şi încredere, „ştiu acum” realitatea credinţei şi iubirii tale.

Focurile care încearcă adâncimea fiinţei

Dacă am fost chemaţi să-l înjunghiem pe Isaacul nostru, împrejurările şi particulari-tăţile căii şi pregătirii noastre specifice vor hotărî în ce va consta acea înjunghiere.

Dar este suficient, pentru meditaţia noas-tră, să ne gândim la aceasta ca reprezentând nişte sacrificii remarcabile sau teste de ascultare şi credincioşie pe care Domnul, probabil le permite, nişte încercări care vor avea ca scop să demonstreze individualitatea credinţei şi caracterului nostru. Credinciosul Avraam a mers singur să înfrunte cel mai decisiv test al credinţei, şi oricare ar fi felul încercărilor noastre, conflictele noastre cele mai aspre vor fi cele pe care va trebui să le înfruntăm singuri cu Dumnezeu. Şi în multe din vegherile nopţii, când somnul aducea altora odihnă, câţi dintre cei greu încercaţi erau în valea deciziei, şi la revărsatul zorilor au ajuns la concluzii despre care ştiau bine că îi va costa foarte mult. Dar acei care cunosc importanţa de a sta singuri cu Dumnezeu prin focul care le-a încercat adâncul fiinţei, în ceasuri când se părea că orice braţ omenesc s-a îndepărtat şi dacă testul este trecut cu izbândă, sigur îi va lipsi de ceea ce iubesc cel mai mult, aducându-le din partea altora dezaprobare şi înţelegere greşită a soartei lor inevitabile, cunosc ceva din priveliştea care urmează, care le-a adus în viaţa de credinţă şi ascultare o posibilitate mai mare începând cu acea oră. De asemenea, ei cunosc bucuria nespusă de a fi de partea dreaptă şi ştiu că dincolo de câmpul de luptă şi umbre temporare, Domnul îi aşteaptă cu alte binecuvântări. Cu adevărat, „evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare” (1 Timotei 4:8).

Dacă Dumnezeul nostru ne-a condus spre asemenea munte Moria şi ne-a încercat în focul suferinţei şi prin Cristos, care ne întăreşte, ne-a dat învingerea şi acum viziunea credinţei a fost lărgită, ce urmează? Se va lăuda “cel tare cu tăria lui” şi va fi înălţat? Nu, nicidecum. “… cel care se laudă, să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea Îmi găsesc plăcerea Eu, zice Domnul.” (Ieremia 9:23, 24). Da, să fim martori recunoscători ai harului Său şi să spunem tuturor, care se tem de focul purificator care încearcă inima de pe înălţimile Moria, “Iehova Iire: la muntele unde Domnul va purta de grijă”. Norii de care ţi-a fost atât de teamă sunt plini de milă şi iubire şi zâmbetul de aprobare al Tatălui îi căptuşeşte cu argint.

Veniţi voi sfinţi pe muntele Pisga

Ne face bine să ne amintim de ultimele zile din viaţa lui Moise, aşa cum poetul ne invită, să “vedeţi patria peste râu” de pe Muntele Pisga. Deşi putem crede că ţinutul Canaan tipic este o ilustraţie a moştenirii noastre prezente, de odihnă, într-o “ţară unde curge lapte şi miere”, totuşi putem aproba sensul poetic în care se spune că ochii noştri sunt îndreptaţi cu mult peste bunurile prezente şi exclamăm: “priviţi voi sfinţilor, vedenia mărită!”. Când ne gândim la Moise stând cu Domnul, contem-plând de la o margine la alta moştenirea viitoare a lui Israel, înainte ca ochii săi să se închidă în moarte, nu suntem noi oare la fel de absorbiţi văzând moştenirea la care sperăm aşa cum se poate vedea prin credinţă? După cum avem acum privilegiul de a fi duşi “în al treilea cer” cu Pavel şi acolo să vedem şi să auzim lucruri care nu se pot spune, nu este deopotrivă privilegiul nostru de a fi „duşi, în Duh, pe un munte mare şi înalt”, cu iubitul Ioan şi acolo să vedem „cetatea sfântă, Ierusalimul … având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră preascumpă, ca o piatră de iaspis, cum este cristalul” (Apocalipsa 21:10, 11). Într-adevăr sunt multe scripturi care ne invită să ne folosim telescopul credinţei şi să privim la acele lucruri pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit”, dar care ne sunt dezvăluite prin Duh. Cetăţenia noastră este în cer unde „Îl vedem pe Isus”, „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre”. Într-adevăr, noi avem încercări, dar acestea sunt uşoare şi de moment pentru că nu privim la lucrurile “ce se văd, ci la cele ce nu se văd”. Moise „a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel care este nevăzut” şi la fel şi noi trebuie să facem aşa pentru că este adevărat că „cei cu inima curată … vor vedea pe Dumnezeu”. Fără îndoială, viaţă a “slavei” îi aşteaptă pe aceia care o caută aici şi acum, da, “o pregustare a gloriei, chiar în timpul prezent, o pace şi o bucurie a cerului”. De aceea să venim “La muntele unde Domnul va purta de grijă”, să ne suim la casa Domnului unde Dumnezeu locuieşte „în locuri înalte şi în sfinţenie; dar este cu omul zdrobit şi smerit, ca să învioreze duhurile smerite şi să reînsufleţească inimile zdrobite” (Isaia 57:15).

„Îmi ridic ochii spre munţi;

De unde-mi va veni ajutorul?

Ajutorul îmi vine de la Domnul,

care a făcut cerurile şi pământul.”

(Psalmul 121:1, 2).

Aşa a scris psalmistul. Şi ce a vrut el să spună printr-o asemenea afirmaţie, altceva decât o exprimare a intenţiei lui de a-şi ţine privirea îndreptată spre tărâmurile veşnice ale puterii lui Dumnezeu. “Unii se bizuie pe care, alţii pe cai” dar în ce-l priveşte pe el, ochii săi sunt îndreptaţi numai spre Domnul; de aceea el spune: „Am necurmat pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina”. Nu-i de mirare, aşa dar, că îl auzim declarând, „O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţ; da, frumoasă moşie mi-a fost dată.” (Psalmul 16:6-8). În aceste afirmaţii şi altele asemănătoare, nu este el folosit pentru a scrie cuvinte destinate pentru buzele noastre?  Cine altcineva decât noi, ar trebui să fie caracte-rizat având privirea îndreptată în sus? Cine ar putea spune mai mult decât noi, socotind îndurările primite, „Mi-aduc aminte de zilele de odinioară, mă gândesc la toate lucrările Tale, cuget la lucrarea mâinilor Tale. Îmi întind mâinile spre Tine; îmi suspină sufletul după Tine, ca un pământ uscat.” (Psalmul 143:5, 6). Dar să nu fie numai ochiul aţintit fără lucrarea mâinii, ca să nu fim doar nişte vizionari visători, şi să nu fie numai lucrarea mâinii fără aţintirea ochilor, ca să nu fim atât de ocupaţi cu scopuri egoiste încât să nu mai vedem viziunea feţei Sale.

Ce gândiţi voi despre Cristos?

Ne putem bucura de priveliştea sugerată de muntele Pisga, doar în măsura în care trăim viaţa care este în Cristos. Proporţional cu însetarea după El, va fi şi viziunea gloriei când Îl vom vedea faţă în faţă. În orice fel le-am aplica, câtă bogăţie de semnificaţie se află în cuvintele Lui, „… despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. Credeţi că cel care nu-şi menţine privirea în sus, a cărui ochi se îndreaptă spre cer doar ocazional, şi cel mai adesea sunt îndreptaţi spre pământ, poate cu adevărat să discearnă împreună cu Isus „bucuria care-I era pusă înainte”, Lui şi ucenicilor Lui adevăraţi? Nu, nu poate. Aceste lucruri se pot vedea numai cu El, în El şi prin El, pentru că ele sunt date doar prin Spirit. De aceea, ce credeţi despre El? Dacă Isus ar apărea, în mod special, acum înaintea noastră, în rolul unui mare făcător de minuni, înzestrat cu putere de a-şi întinde mâinile peste poverile noastre, spre a ne uşura greutăţile încercării, n-am cugeta noi despre El, într-un mod aproape periculos, la o dorintă egoistă pentru pâine şi peşte? Şi dacă gândul nostru despre Cristos, de obicei, se concentrează doar în ceea ce priveşte explicarea adevărului pe care El l-a dat, căutând cunoştinţă în principal cu scopul de a fi bine informaţi, sau dacă avem tendinţa să insistăm asupra denunţurilor prin care El a atacat erorile predominante, putem într-adevăr să-I aducem onoare ca unui mare Învăţător. Trăim într-un timp când mulţimile gândesc astfel şi numai în acest fel despre Cristos. Dar ce credeţi voi despre Cristos? Este El mai presus de orice, marele schimbător al vieţii, schimbând inimile până când ochii înţelegerii sunt atât de larg deschişi, încât prezentul şi viitorul sunt  văzute ca prin ochii Lui binecuvântaţi? O, nu este greu de remarcat că El S-a bucurat făcând fapte de îndurare sau că a fost încântat să “aducă veşti bune celor blânzi”, însă se cere mai multă viziune spirituală pentru a vedea că bucuria este deplină doar atunci când o inimă receptivă s-a deschis spre El şi a îngăduit ca El să devină însăşi viaţa ei. Despre unii ca aceştia s-ar putea spune că ei „şi-au ales partea cea bună”. S-a bucurat El de noi, pentru că am ales în felul acesta? De aceea, dacă trecem de ceaţă şi umbre, departe de întunericul conflictelor prezente şi ne bucurăm de priveliştea de pe înălţimile muntelui Pisga, să  rămânem aproape de cruce şi de Cristos, unde vom fi departe de lume şi de sine. Da, să stăm acolo până când ajungem la o recunoştinţă deplină pentru o asemenea iubire, atât de minunat descoperită. Fie ca recunoştinţa noastră să deschidă toate uşile inimii şi vieţii noastre pentru a primi Spiritul sfânt şi fie ca Spiritul să aprindă focul în fiinţele noastre cu o dorinţă după Cristos şi să umple inimile noastre cu iubirea pentru El, aşa încât să ne găsim plăcerea în voia Lui, deoarece avem afecţiunea Lui. Apoi, de la El vom avea capacitatea de a vedea “în depărtare” şi de a trăi cu perseverenţă realităţile veşnice dincolo de văl, unde „ochii tăi vor vedea pe Împărat în strălucirea Lui, vor privi ţara în toată întinderea ei.” (Isaia 33:17).

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 01. 1934