“ … la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea  lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă." — 1 Petru 1:4, 5

Cât de minunate sunt şi cum ne dau asigurare declaraţiile repetate ale Învăţătorului despre credincioşia Sa pentru cei care sunt ai Lui. Şi ce interes adânc se descopere, pentru fiecare în parte, în cuvintele Sale: “Şi voia Celui care M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de la urmă." (Ioan 6:39). Prin aceste cuvinte nu recunoaştem numai marea Sa iubire faţă de noi într-un mod personal, ci mai vedem şi sentimentul Său plin de responsabilitate faţă de Dumnezeu cu privire la păstrarea tuturor acelora care sunt încredinţaţi îngrijirii Sale. Ca Păstorul nostru, El şi-a luat răspunderea pentru noi considerând fiecare oaie preţioasă Tatălui, şi prin toate schimbările în rău, care intervin în viaţa fiecăruia, El nu poate fi niciodată necredincios faţă de responsabilitatea Sa. Ce asigurare este aceasta pentru noi, care suntem păstraţi sub această grijă protectoare! Ne gândim la iubirea care este în inima lui Isus pentru Tatăl Său şi ne amintim cât de mare este acea iubire care-L conduce în plăcerea Sa să o demonstreze. Aceasta este acea iubire care ne păzeşte permanent pentru că este voinţa lui Dumnezeu ca El să facă aşa. Ne gândim, din nou, la iubirea Sa personală faţă de noi şi despre care nu ne va lăsa să ne îndoim, pentru că a mărturisit: “… cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui". “Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi." — Ioan 14:21; 15:9.

Nu sunt aceste două declaraţii cele mai puternice influenţe care operează în inima Domnului nostru în favoarea noastră? Nu ne dau acestea mângâiere puternică în fiecare zi înnorată şi întunecată, cât şi asigurarea când “viaţa se scurge într-un cântec fără sfârşit", că El niciodată nu ne va neglija şi nici nu ne va părăsi? Pe de o parte este plăcerea Sa, în ascultarea supremă faţă de voinţa Tatălui şi pe de altă parte iubirea Sa “care depăşeşte orice iubire" pentru aceia, pe care Tatăl I-a dat Lui. Într-adevăr ce ne-ar putea spune El mai mult decât ceea ce ne-a spus, nouă celor care suntem păziţi de puterea lui Dumnezeu.

Dar pentru a ne bucura de această putere păzitoare, despre care scrie Petru în textul nostru, trebuie să respectăm şi să apreciem ceva înainte. Această pază este privilegiul numai pentru aceia, care sunt puşi de-o parte “prin sfinţirea Duhului, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos". Restricţiile sunt fără doar şi poate fixate în preştiinţa lui Dumnezeu, şi singura uşă de intrare este poarta strâmtă a sfinţirii, a punerii de o parte, a separării. Atunci când s-a intrat pe acea poartă şi “nădejdea vie" operează prin “puterea lui Dumnezeu, prin credinţă" ca să înainteze  scopul predestinat al iubirii divine, are loc o însuşire din ce în ce mai mare a credinţei binecuvântate a “moştenirii nestricăcioase şi nepătate şi care nu se poate veşteji". Pe măsură ce iubirea lui Isus care acţionează spre a fi păstraţi pentru Tatăl şi pentru Sine Însuşi se uneşte în afecţiunile noastre cu iubirea adâncă ce sporeşte tot mai mult faţă de Ei, cât de dornice şi active vor deveni puterile noastre de a ne-o însuşi. Apoi ce rezultat binecuvântat! — O dorinţă fierbinte după separare cât şi o siguranţă crescândă de a fi păziţi în locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt.

Dumnezeu te poate

încerca în cuptorul de foc

După ce ne-a amintit tot ce Dumnezeu a făcut posibil pentru noi, chemându-ne la această moştenire, Petru se grăbeşte să ne facă atenţi asupra încercărilor de credinţă care ne ameninţă. Noi trebuie să aşteptăm felurite ispite — da, vor fi timpuri de tristeţe din cauza greutăţii încercărilor pe care trebuie să le suportăm. Petru este, de asemenea, demn de încredere, atenţionându-ne că acestea vor fi neobişnuit de severe din când în când, pentru că, dacă noi nu suntem informaţi despre scopul lui Dumnezeu în legătură cu aceste experienţe, va fi un pericol de a le considera ciudate şi în dezacord cu promisiunea supravegherii prin iubirea şi grija Sa. Dar noi, cei de astăzi, nu putem trece cu vederea dovezile nenumărate ale credincioşiei lui Dumnezeu, numai dacă din cauza necredinţei şi împietririi inimii închidem ochii faţă de experienţele trecute şi intenţionat nu ne gândim la bunătatea şi îndurarea care ne-au însoţit în tot timpul vieţii noastre. Nu suntem noi favorizaţi în mod deosebit prin aceea că am ajuns atât de departe pe fluviul timpului, încât putem reprivi acţiunile lui Dumnezeu din toate veacurile? Comparaţi avantajele noastre cu ale lui Avraam, când a fost chemat la o viaţă deosebită numai în baza credinţei. Ce cunoştinţe de fapte eroice ale credinţei au putut să-l întărească pe el? Cât de puţine exemple au fost înainte de Daniel şi de prietenii săi credincioşi, când li s-a pretins să creadă că moartea în cuptorul de foc şi în groapa leilor au fost tocmai potrivite pentru cel care se încrede în iubirea şi grija lui Dumnezeu. Cu un aşa mare nor de martori ce ne înconjoară, am putea noi face altceva decât să ne rugăm fierbinte ca să nu slăbim în a ne dovedi tari în credinţă? Cât de neobişnuit este că noi, credincioşii din timpul prezent, să fim mai slabi în Domnul şi în puterea tăriei Lui, decât cei care au triumfat atât de glorios într-o vârstă când descoperirile lui Dumnezeu au fost cu mult mai puţine şi a căror răsplată va fi neasemănat mai mică decât a celui mai mic din Împărăţia cerească.

Uitându-ne înapoi la unele dintre caracterele nobile ale trecutului, a căror descriere ne dă dovada indiscutabilă că Dumnezeu pe ai Săi îi va păzi în toate împrejurările, câştigăm multă “înţelepciune în dreptate" şi o mare întărire a credinţei noastre. Observând, în aceste exemple ale credincioşiei supuse, legăturile care există între încercările de astăzi şi ocaziile favorabile din trecut, vom fi ajutaţi să înţelegem bine lucruri care altfel ar fi aşa de inexplicabile; pentru că, deşi rareori am recunoscut, la timp, purtarea noastră faţă de încercările orânduite de Dumnezeu în prezent, ea va fi hotărâtoare pentru purtarea noastră în încercările zilei de mâine, deşi încercările zilei de mâine pot să aibă loc numai după mai multe luni, sau mai mulţi ani. La anumite timpuri, roata sorţii poate să se învârtă foarte încet, dar se va învârti atâta vreme cât caracterul înregistrează cu precizie gândurile inimii şi faptele vieţii. Acesta desigur va fi întotdeauna aşa, pentru că legea cauzei şi efectului este stabilită de Dumnezeu.

Pregătiri pentru încercări viitoare

În zilele de la început, poate am cântat: “Îndrăzneşte a fi un Daniel, îndrăzneşte a rezista singur". Dar ne-am amintit noi oare întotdeauna, cum s-a întâmplat că Daniel singur a putut să reziste? Nu numai Daniel ci şi cei trei tovarăşi devotaţi ai săi au fost credincioşi în încercări la fel de critice, şi de aceea ei au devenit pentru noi, de asemenea, pilde remarcabile de urmat. Secretul fundamental al vitejiei şi al credincioşiei acestor oameni, fără îndoială a fost în legătură cu conduita lor încrezătoare datorită unei încercări mai dinainte. Ne amintim că după ce a început robia lui Israel, Nebucadneţar a pus pe aceşti patru tineri prizonieri la un învăţământ special, ca să fie pregătiţi pentru locuri de răspundere în împărăţie. Imediat aceşti israeliţi adevăraţi au arătat ei înşişi că au avut o admirabilă putere de carater. “Împăratul le-a rânduit pentru fiecare zi o parte din alimentele alese de la masa lui şi din vinul pe care îl bea el, ca să-i hrănească timp de trei ani, după care urmau să stea înaintea împăratului. … Daniel s-a hotărât în inima lui să nu se întineze cu alimentele alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea împăratul şi a rugat pe căpetenia famenilor să nu-l silească să se întineze." (Daniel 1:5, 8). Deşi în textul citat este menţionat numai Daniel singur, totuşi descrierea arată clar, că şi tovarăşii săi s-au unit cu el în această hotărâre, ca să nu se “întineze". În mod vizibil aceşti oameni, deşi erau prizonieri, nu au permis o ştirbire a devotamentului lor faţă de legea lui Dumnezeu, şi deci ei nu s-au gândit că schimbarea împrejurărilor ar fi o justificare suficientă pentru a se supune la tot ce regele ar aştepta de la ei. Ei, mai degrabă, au hotărât că tocmai aceste condiţii au fost cele care să facă necesară separarea lor pentru a nu se “întina".

Amintindu-ne obiceiul din timpul acela, şi cum era omorât acela care nu era pe placul regelui când voinţa sa nu era îndeplinită, putem observa că acesta nu a fost un lucru mic, ca ei să se hotărască la o astfel de purtare. Însă dorinţa lor cea mai mare a fost ca să rămână liberi de orice întinare, iar aprobarea lui Dumnezeu au pus-o mai presus de viaţa lor. Şi ce rezultate plăcute: “Dumnezeu a dat acestor patru tineri cunoştinţă şi pricepere în tot felul de scrieri şi în înţelepciune; şi Daniel avea pricepere în toate viziunile şi în toate visele" (versetul 17). Acesta este întotdeauna procedeul lui Dumnezeu cu aceia care Îl onorează pe El. ““… nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice”, zice Domnul Cel Atotputernic." “Cine este omul care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie s-o aleagă." (2 Corinteni 6:17, 18; Psalmul 25:12). În timpul de strâmtorare, al încercărilor din urmă, El va ascunde pe unii ca aceştia în cortul Său: “Căci El mă va ocroti în coliba Sa în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Său şi mă va înălţa pe stâncă." (Psalmul 27:5). Ei vor fi păziţi prin puterea lui Dumnezeu, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul din urmă. După cum s-a întâmplat cu Daniel, tot aşa se întâmplă cu sfinţii din zilele de pe urmă. Caracterul dezvoltat în timpul şcolarizării, are ceva de a face cu hotărârea cursului acţiunilor, când mai târziu suntem puşi faţă în faţă cu problemele întortochiate ale vieţii şi morţii.

 El este în stare

să vă păzească de cădere

În textul de la început, Petru ne aminteşte că noi vom fi păziţi prin puterea lui Dumnezeu, şi aceasta este un lucru important. O, cum mulţi, în timpurile de linişte, s-au lăudat îmbrăcând armătura,  numai ca după aceea să arate un exemplu dureros de nestatornicie, de încredere în sine şi slăbire în a-şi aminti că numai aceia care sunt “tari în Domnul" pot nădăjdui să scape de vicleniile Adversarului. Oricât ar fi de însemnate puterile minţii noastre naturale, oricât de mare ar fi capacitatea noastră  ca exponent al adevărului prin viu grai şi prin scris — totuşi noi suntem cu totul nepotriviţi pentru serviciul lui Dumnezeu, dacă nu vine asupra noastră puterea Spiritului sfânt, pentru a ne sfinţi vieţile şi a ne întări împotriva capcanelor puse pentru picioarele noastre! Măsura puterii noastre spirituale — puterea lui Dumnezeu în vieţile noastre — va fi exact în măsură proporţională cu curăţirea noastră de toate murdăriile trupului şi spiritului, şi aceasta trebuie să cuprindă o evaluare adevărată a lucrurilor noastre în întregime inutile, înafara unei adevărate rămâneri în Cristos. Într-adevăr, noi nu putem primi nici o putere pentru a suporta încercarea, şi nici nu putem face vreo lucrare spirituală, până când puterea divină nu poate să lucreze în o viaţă consacrată şi condusă de Spiritul sfânt. Scriptura ne aminteşte că “destoinicia noastră este de la Dumnezeu"; de aceea toată încrederea în înţelepciunea proprie, în talente, în propria capacitate intelectuală sau în propriile puteri de argumentare sau convingere sau atracţie, înseamnă a ignora adevărul fundamental, şi unele căderi ruşinoase pot fi necesare să ne trezească la recunoaşterea acestui fapt.

Pavel scriindu-i lui Timotei îi aminteşte că “într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru cinste, iar altele pentru dispreţ. Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas spre cinste, sfinţit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună." (2 Timotei 2:20, 21). Aceasta este numai o repetare a ceea ce s-a spus mai sus; aceasta vrea să ne înveţe că dorinţa puternică neomorâtă, mânjitura trupească sau spirituală tolerată în viaţă va fi o bună piedică pentru înţelegerea spirituală şi o piedică în serviciul care aduce rod spre viaţă veşnică. În vechiul Israel a existat o lege, conform căreia ei trebuiau să-şi aducă “darurile de mâncare într-un vas curat la casa Domnului". Dacă vasul nu era curat, atunci trebuia să fie aruncat, ca “un vas fără preţ", şi jertfa nu era primită de Domnul. Aceeaşi lege rămâne neabrogată în Cartea Legii lui Cristos. Cu mult înainte ca această lege să fie emisă de apostol, principiile ei au fost respectate în vieţile celor patru tineri prizonieri în Babilon care s-au hotărât să se menţină nepătaţi, şi relatarea despre ei a fost scrisă pentru îndemnarea noastră, la care au ajuns sfârşiturile veacurilor. Nu vom da noi atenţie acesteia?

Înţelepţii vor înţelege

şi vor lumina ca luminile

Putem găsi puternică dovadă în viaţa lui Daniel şi a tovarăşilor săi, în sprijinul gândului amintit mai sus, şi anume, că ocaziile date de Dumnezeu de care ne-am bucurat în zilele noastre pentru dezvoltarea caracterului trebuie să fie primite ca experienţe pregătitoare pentru încercările viitoare. După cum am văzut, ei au fost în împrejurări în care ar fi fost foarte uşor să facă compromis sau să se coboare la nivelul de viaţă al împrejurărilor în care trăiau, dar ei n-au făcut acest lucru. Fără îndoială ei au fost consideraţi de către tovarăşii lor cei mai apropiaţi ca extremişti şi nebuni; şi fiindcă omul, în asemenea cazuri puţin se schimbă, ei probabil au suferit dezaprobarea unora dintre fraţii lor, a căror mod de acţiune ar fi unul mai puţin deosebit de al altora, unul al compromisului. Dar respingerea bucatelor regelui şi păstrarea curăţeniei lui, l-au pregătit pe Daniel pentru ziua când “visul regelui" a dus la un moment critic în viaţa sa şi a tovarăşilor săi. Da, şi acesta a fost un moment critic, din care era numai o cale de scăpare, să fie în comuniune neîntârziată cu Dumnezeu. Această comuniune a dus la un rezultat în care el a experienţat o asigurare binecuvântată a iubirii şi supravegherii divine şi prin înţelegerea clară a visului, el însuşi a devenit eliberatorul celorlalţi.

“Secretul Domnului este pentru cei ce se tem de El" (Psalmul 25:14; trad. New American Standard Bible — n. t.). Cât de minunat este aceasta exemplificat în cazul pe care tocmai îl tratăm. Regele a fost tulburat din cauza unui vis ciudat care, deşi l-a uitat i-a tulburat foarte tare pacea sufletească. După cum era obişnuit în astfel de împrejurări, regele a chemat pe toţi înţelepţii şi le-a trasat sarcina să-i amintească visul şi să-l interpreteze. Se înţelege, ei n-au putut face acest lucru, şi de aceea regele i-a înlăturat condamnându-i la moarte. În clipa aceea s-a descoperit unul despre care nimănui nu i-a venit în minte, că el ar putea fi capabil să ajute. Daniel a fost adus înaintea regelui, şi el imediat a onorat pe Dumnezeul său prin aceea că a făcut cunoscut că toată înţelepciunea pe care o poate avea este datorită legăturii sale cu Dumnezeul lui Israel. Obţinând un timp de răgaz, el s-a întors la tovarăşii săi şi i-a rugat “să ceară îndurarea Dumnezeului cerurilor pentru această taină, pentru ca Daniel şi însoţitorii lui să nu piară odată cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului". Daniel, “omul preaiubit", învăţase către cine trebuie să se îndrepte pentru soluţionarea acestor probleme. El s-a îndreptat către singura sursă de iluminare şi ajutor. El a învăţat să nu se încreadă în om “a cărui suflare este în nările sale" (Isa. 2:22), ci a mers în singurul loc unde poate fi sigur înţeleasă voinţa lui Dumnezeu — în singurătatea rugăciunii.

Este un Dumnezeu în cer care cunoaşte toate problemele noastre şi care Îşi îndeplineşte planurile Sale printre toate încurcăturile care stau în calea noastră. Desigur, El ne-ar fi putut scuti de multe responsabilităţi în ceea ce priveşte înaintarea cauzei Sale în lume şi, poate, ar fi putut să întocmească planul Său în aşa fel ca să fie doar o problemă de distrugere, când fructele rele ale erorii ar rări rândurile poporului Său deosebit. Dar planul lui Dumnezeu cuprinde recunoaşterea de către noi a unor responsabilităţi foarte importante. Într-o anumită măsură noi toţi suntem păzitorii fraţilor noştri, şi în Daniel cât şi în Pavel avem exemple excepţionale, în ce priveşte împovărarea inimilor noastre pentru cei ce călătoresc pe aceeaşi cale îngustă cu noi.

Să nu trecem, deci, cu vederea cum adeseori se întâmplă, o trăsătură foarte importantă a îngrijirii lui Dumnezeu pentru poporul Său. Când Biserica se confruntă cu probleme, cât de uşor se întâmplă că uităm lecţia care ne poate învăţa această parte a istoriei lui Daniel. Atunci când este nevoie de o clară înţelegere, putem fi siguri că Dumnezeu nu s-a lăsat fără o mărturie pe pământ. Undeva se va găsi un Daniel, un Hanania, un Mişael şi un Azaria, a căror nume vor fi cunoscute prin virtuţile vieţii lor. Acelora, care au destulă credinţă, destul devotament, destulă tăgăduire de sine, destulă sfinţenie pentru a se separa de toate interesele compromiţătoare, Dumnezeu le va arăta îndeplinirea făgăduinţelor legământului Său. Aceştia vor avea lumina vieţii lor prin toate încurcăturile. Desigur, Dumnezeu va face dreaptă calea tuturor acelora care umblă cu El în sfinţenia prezenţei Sale; da El îi va conduce cu ochiul Său. Ce influenţă salvatoare pot fi asemenea caractere în Biserică!

Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept

Când vom cunoaşte totul şi întreaga istorie a Bisericii va fi cunoscută, fără îndoială vom recunoaşte că de mai multe ori, când vrăşmaşul a pregătit curse subtile sau pur şi simplu s-a năpustit cu un puhoi de atacuri, salvarea nu a venit de la vreo putere hipnotică, prin care cel rău ar fi fost învins şi dezamăgit, ci prin strigătele tari şi lacrimile unui eroic Daniel la care nu ne-am gândit, care au fost auzite dintr-o cameră închisă, de rugăciune. Da, atunci poate vom recunoaşte, că multe din progresele noastre în serviciul rodnic, au fost pur şi simplu răspunsul lui Dumnezeu la vreo rugăciune stăruitoare pentru Sion. De asemenea, atunci — fără îndoială — vom vedea că multe din planurile noastre frumoase, prin care noi am gândit că am realizat mult, n-au fost distruse cu totul de către un duşman răutăcios al Bisericii, numai pentru că unele suflete apăsate şi-au dat seama de nevoia specială a rugăciunii. Deoarece nu se poate contesta, că atunci când duşmanul este cel mai activ, aceia care au umblat cel mai aproape de Dumnezeu, vor simţi cei dintâi prezenţa sa. Când Domnul va fi judecat pe poporul Său şi “Ziua" în care “lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă", va fi venită — şi aceasta este chiar acum — cine va fi cel mai capabil să înţeleagă situaţia complicată? O, vor fi aceia care au preţuit şi au respectat mai mult decât orice rugăciunea, sfinţirea şi credincioşia faţă de adevăr. Când despre un lucru sau o mişcare Spiritul sfânt trebuie să scrie cuvântul: “I-Cabod", ceea ce înseamnă “nu mai e slavă", atunci numai oameni ca Daniel, oameni de rugăciune, separaţi de lume şi nepătaţi vor fi pregătiţi să interpreteze exact “cauza şi efectul". Şi tocmai în astfel de situaţii trebuie să acţioneze aceste caractere pentru Dumnezeu şi pentru poporul Său, după cum este dorinţa lui Dumnezeu. Oamenii care au înţelegere spirituală, desigur trebuie să fie oameni de rugăciune, şi oamenii de rugăciune trebuie în mod sigur să fie umiliţi, conştienţi de propria lor nevrednicie şi slăbiciune. Fireşte, nu totdeauna vor fi consideraţi astfel de către alţii, dar Dumnezeu trebuie să-i ştie pe unii ca aceştia, şi El, sigur va şti cum neîncetat ei îşi mărturisesc imperfecţiunile la picioarele Sale. Un astfel de caracter a fost Daniel. Viaţa sa, viaţa separată, a făcut posibilă o interpretare a visului, şi descoperirea l-a condus la rugăciune şi în rugăciune el a fost umilit; şi el s-a rugat nu numai pentru el, ci şi pentru fraţii săi. Cât de frumos se arată acest lucru în rugăciunea sa pentru alţii pe care o găsim în capitolul 9. La sfârşitul acestei rugăciuni citim cuvintele: “Pe când încă vorbeam şi mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu". Acesta a fost, desigur, un mare patriot întocmai cum a fost necesar în timpul acela.

Dar, câţi dintre fraţii contemporani lui Daniel au avut spiritul de căinţă al lui? Oare mulţi dintre ei au fost de partea sa şi s-au unit în rugăciune cu el pentru Israel? Cu siguranţa a fost aşa. “Dar, cât de puţin vor fi înţelese şi preţuite judecăţile şi faptele credinţei, când treburile merg în jos în poporul lui Dumnezeu! Aceasta se poate constata în fiecare pagină a istoriei lui Israel şi noi, de asemenea, putem spune, că şi în fiecare pagină a istoriei Bisericii. Calea copilărească a credinţei este ascunsă de ochii omeneşti; şi dacă servii lui Dumnezeu cad într-o stare carnală joasă, nu pot să înţeleagă ce stă la baza puterii aceluia care într-adevăr umblă prin credinţă. În anumite privinţe el va fi rău înţeles şi faptele sale vor fi atribuite unor motive rele; el va fi învinuit că voieşte să se facă important, că el acţionează de capul lui. Cel care vrea să oprească un pericol, trebuie să se aştepte la toate aceste lucruri, când situaţia este slabă. Din cauză că majorităţii îi lipseşte credinţa, un astfel de om este lăsat singur, şi când este provocat să lucreze pentru Dumnezeu el este, în mod sigur, rău înţeles." Totuşi când vin momentele critice, cea mai clară viziune, cea mai adâncă percepţie, cea mai liniştită judecată, cea mai spirituală diagnoză se va găsi la aceia care şi-au plecat genunchii în rugăciune cel mai mult şi şi-au mărturisit păcatele cel mai sincer şi a căror cea mai mare şi mai sinceră dorinţă a fost o viaţă curată şi separată.

Dumnezeul nostru, căruia îi slujim

Continuând studiul nostru despre aceste caractere exemplare de demult, suntem impresionaţi de învăţăturile care urmează una după alta. După cum refuzul de a se murdări mâncând din “alimentele alese ale împăratului", l-au pregătit pe Daniel şi pe tovarăşii săi să facă faţă încercării venite prin “visul împăratului", tot aşa, pe rând, aceste două întâmplări i-au întărit pentru încercarea în legătură cu “statuia de aur". Acel test următor va avea de-a face cu felul lor de adorare şi cu serviciul pentru Dumnezeu. Aceasta va oferi o ocazie de a se dezvălui idealurile, cauzele şi principiile de care au fost influenţaţi. Aceasta, de asemenea, va fi mărturia lor pentru Dumnezeu pe o scară cu mult mai largă decât s-ar fi dat pe oricare altă cale — da, ei vor fi un fel de martori, a căror mărturie este în toate timpurile cea mai eficientă — vieţi, care mărturisesc “în dovedirea Duhului şi a puterii". Aici, iar le-a fost oferită o mare ocazie de a face un compromis. Pentru ei ar fi fost un lucru mic să fi găsit o cale de scăpare în ce priveşte adevărata închinare la chipul pus înaintea lor. S-ar fi putut găsi argumente să treacă sub tăcere acest lucru, să iasă din încurcătură în mod înţelept, pentru a nu protesta public. Dar noi vedem încă o dată importanţa unei hotărâri încrezătoare în a stabili problemele despre drept şi nedrept avându-L, primul în minte, pe Dumnezeu. Tot astfel a făcut şi David, după cum el însuşi mărturiseşte: “Am necurmat pe Domnul înaintea mea; pentru că El este la dreapta mea, nu mă voi clătina". Un scriitor bine cunoscut comentând acţiunea hotărâtă a acestor tineri credincioşi şi multele învăţături ce ni le dă această istorisire, spune  urmă-toarele:

“În faţa tuturor acestora străluceşte, în litere de aur, că există un Dumnezeu atotputernic, viu şi independent, care nu poate fi împiedicat de legile naturii şi nu este împiedicat de forţele naturii, al cărui Cuvânt este scris în Cartea Sa, a cărui ochi sunt asupra servilor Săi demni de încredere, şi care niciodată nu-i va părăsi pe cei ce şi-au pus încrederea în El!

 Din profunzimea acestei istorisiri vine ordinul, că dacă regii sau demnitarii sau conducătorii bisericii sau statului sunt împotriva legilor lui Iehova sau cer supunere contrar Cuvântului Său, sau încearcă să încalce conştiinţa sufletului omenesc, nici un om adevărat al lui Dumnezeu nu va îndrăzni să se supună lor, nici nu vor fi învinşi datorită credincioşiei lor, orice pedeapsă şi-ar atrage. … Şi tot acest aranjament ne aduce în minte adevărul că singurul lucru, care într-adevăr ajută, sunt principiile neînduplecabile. Aceasta nu pentru rezultate imediate. În cele din urmă Dumnezeu va aranja toate bine pentru cei ce rămân statornici în adevăr şi în datoriile lor. La sfârşitul căii lor vor fi adevăraţi eroi şi nu vor pierde răsplata".

Scriitorul acesta a accentuat unele puncte mai importante. Cât de adevărat este aceasta, că “nici un om adevărat a lui Dumnezeu" nu-şi poate încredinţa conştiinţa sa la un altul. Dacă aceasta se întâmplă, atunci trebuie să urmeze, în mod inevitabil, o deviere de la principiile unei adorări curate lui Dumnezeu, deoarece nu poate fi nici un înlocuitor pentru obligaţia personală faţă de Dumnezeu. Şi o astfel de deviere este o trădare a Spiritului sfânt, trădare a Bibliei, trădare a acelora pe care-i facem să se poticnească, şi împotriva intereselor noastre eterne. Cu cât mai bună este pilda lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Cu cât este mai bine a fi întăriţi împotriva “fricii de oameni" şi a instabilităţii având principiile dreptăţii aşa de stabilite în caracter, încât supunerea ar fi spontană. “Îndrăzneşte a fi un Daniel, îndrăzneşte să stai singur!"

Un alt punct accentuat de către scriitorul tocmai citat, este declaraţia că “singurul lucru ce ajută, sunt principiile neînduplecabile". Dacă uităm aceasta,  foarte probabil vom fi deviaţi şi ne vom îndrepta atenţia în altă direcţie prin influenţele din jurul nostru de a face compromisuri. Întocmai după cum busola unui vapor poate fi deranjată de fierul care intră în structura vaporului, tot aşa se întâmplă şi creştinului, serviciul şi închinarea lui pot fi uşor direcţionate greşit şi pot deveni o tristă încălcare a probei amănănunţite a Domnului în privinţa iubirii şi ascultării.

“Dacă Mă iubiţi păziţi poruncile Mele". “Oile Mele ascultă glasul Meu", “… ele nu merg după un străin". Pentru ca cucernicia şi serviciul nostru divin să rămână în direcţia corectă, trebuie să ne uităm la Domnul nostru şi numai de El să ne temem. Da, întotdeauna să ne amintim că “ascultarea face mai mult decât jertfele şi luarea aminte mai mult decât grăsimea berbecilor".

Spiritul adevărat al evlaviei

Se va observa că în cele spuse mai sus, nu am încercat să arătăm vreo aplicare a unor trăsături tipice posibile, care se pot găsi în statuia la care eroii noştri au refuzat să se închine. Mai degrabă scopul nostru, acum, este a examina câteva fapte ale experienţei creştine şi a trage învăţături care ne ajută în nevoile prezente. Referindu-ne la textul nostru, cu care am început, în care Petru ne aminteşte pe unii care sunt păziţi prin puterea lui Dumnezeu găsim, sperăm noi, în studiul nostru unele sugestii pe care le considerăm că ajută înţelegerea nostră în legătură cu ceea ce Dumnezeu, pe bună dreptate, poate aşteapta de la noi. Astăzi, nici o trăsătură a adevărului nu pare să fie mai necesar să fie accentuată, ca aceste instrucţiuni “scrise mai înainte", care ne pot învăţa acum. Promptitudinea supunerii faţă de Dumnezeu a fost cea mai remarcabilă trăsătură de caracter a acestor prizonieri evrei, şi fiindcă supunerea spontană este singura dovadă adevărată a devotamentului iubitor, nu este potrivit să ne examinăm prin principiile inspirate date nouă? Desigur că da! Şi aceasta deoarece nu se poate nega că Scripturile, atât prin porunci cât şi prin istoria caracterelor excelente, ne învaţă în mod constant că nimic nu poate fi mai periculos decât a şovăi în ce priveşte datoria şi credincioşia, atunci când lumina divină străluceşte pe cărarea noastră. A da dovadă de neglijenţă pentru a acţiona, îndată ce lumina a venit, înseamnă a risca să merităm unele rezultate serioase şi poate chiar neaşteptate. După cum a spus cineva: “Niciodată să nu mergi înaintea credinţei tale şi niciodată să nu rămâi înapoia conştiinţiei tale", pentru că a face aşa, înseamnă a te juca cu unele posibilităţi veşnice.

Nici unul, care a dat atenţie corectă întregii Scripturi, nu poate să fi trecut cu vederea repetarea continuă a unui fapt bătător la ochi, că în felul de procedură a lui Dumnezeu cu poporul Său din Veacul Iudaic şi din Veacul Evanghelic, în primul rând se vede recunoaşterea masei întregi, sau în general a “mulţimii amestecate", şi după aceea o relaţie specială cu indivizii.

Dacă privim diferite ilustraţii ale istoriei evreilor,vom putea observa trei trepte de încercare: În decurs de sute de ani, Dumnezeu a tratat cu întreaga naţiune. Cu apariţia lui Isus care avea “lopata în mână" s-a continuat mai departe cu toţi, dar într-un anumit sens s-a restrâns la “oile pierdute ale casei lui Israel". Şi chiar Isus a arătat această restrângere, pentru că de repetate ori a accentuat că El “nu a venit să cheme la pocăinţă pe cei drepţi îpe cei ce se cred că sunt drepţi datorită lor, pe evreii nepocăiţi din timpul acelaş, ci pe cei păcătoşi". Dar după aceea a încetat orice  fel de recunoaştere naţională, şi timp de trei ani şi jumătate chemarea s-a restrâns într-un fel, numai la indivizi. La fel a fost în acest Veac Evanghelic. Atunci a intrat în vigoare: “Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură". Atunci a început: “Lăsaţi-le să crească împreună îgrâul şi neghinaş până la seceriş". Şi apoi, la sfârşitul Veacului, “Împărăţia cerului se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau înţelepte şi cinci nechibzuite". Aici vedem, mai întâi, extinderea generală a favorii asupra câmpului întreg; apoi se introduce ceva, ce desparte pe fecioare de toţi ceilalţi; şi în sfârşit examinarea se limitează numai asupra fecioarelor. Noi nu putem face ceva mai bun pentru acest subiect decât să cităm din Vol. III a Studiilor în Scripturi, pagina 190:

“Pilda Celor Zece Fecioare, în timp ce arată pe toată clasa fecioarelor sau clasa consacrată fiind separată de Babilon, marchează în mod clar şi o încercare şi o separare care are loc în această clasă — o separare a fecioarelor înţelepte, pline de credinţă, de iubire fierbinte şi de spiritul ascultării prompte, de fecioarele nechibzuite, care îngăduie ca prima lor iubire şi fierbinţeala spiritului să se răcească, şi în consecinţă credinţa şi promptitudinea ascultării să scadă".

Pentru sfinţi în mod individual sunt zile de examinare decisivă. În timp ce Domnul este astfel ocupat cu judecata care trebuie să înceapă de la casa lui Dumnezeu, noi facem bine dacă ne examinăm pentru a ne asigura dacă avem credinţa şi iubirea, care nu cunosc alt interes decât cel al principiului şi să fim siguri că ascultarea promptă a caracterizat serviciul şi inchinăciunea până acum. Fără îndoială că perioade de criză vin la fiecare dintre noi în zilele vieţii noastre şi unele din aceste perioade deosebite vor fi, după toate probabilităţile, momente de cotitură pentru noi. Într-o anumită zi timpul încercării va fi înaintat destul de departe, ca să hotărască poziţia noastră. Făcând un lucru greşit, într-o anumită zi neizbutind să ne despărţim de murdărie sau neizbutind să ne supunem prompt, vom fi puşi la o parte, din numărul celor aleşi ai Săi, dacă nu ne supraveghem inima cu toată seriozitatea. Cum ne vom asigura noi, în cazul acesta, aprobarea divină, când lucrurile au mers atât de departe? La această întrebare Scriptura răspunde următoarele: “Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine va sta în locul Lui cel sfânt? Cel care are mâinile nevinovate şi inima curată, cel care nu-şi dedă sufletul la deşertăciune şi nu jură ca să înşele." (Psalmul 24: 3, 4). El va fi păzit “de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă" — foarte curând, credem noi.

Pregătiţi pentru

focul din cuptorul regelui

Mergem un pas mai departe cu aceşti eroi ai lui Israel. Ei vor fi aruncaţi în cuptorul de foc încălzit de şapte ori mai mult ca de obicei şi să experienţeze o dovadă clară a aprobării lui Dumnezeu. În privinţa a ce poate să scoată în evidenţă aceasta, ca un tip a ceea ce Biserica trebuie să aştepte, încă înainte ca deplina ei schimbare să fi venit, nu analizăm în acest articol. Acum analizăm numai diferitele încercări pe care adevăraţii sfinţi le pot avea în contact cu influenţele cărora trebuie să le reziste; şi când vorbim despre “cuptorul aprins" şi rezultatele în ce-l priveşte pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, ne vom aminti de rezultatele binecuvântate care după voia lui Dumnezeu le vom împărtăşi prin încercările înfocate din prezent cât şi din viitor. Pentru noi este cu mult mai uşor să ne gândim la cuptorul de foc al încercărilor decât să ne bucurăm de ceea ce cuptorul experienţelor poate face posibil. Marele Topitor permite încercări înfocate cu două scopuri: El vrea să distrugă zgura şi să cureţe şi să lustruiască metalul. Deci, oricare ar fi caracterul încercărilor noastre deosebite din această zi, Dumnezeu are numai un singur scop special şi acesta este, după cum zice Scriptura, ca la urmă să se arate “cei încercaţi în Hristos". Şi oare la ce strâmtorare nu am dori să ne supunem pentru a avea o mărturie a victoriei, tocmai ca cea a acestor oameni! Cât de încurajatoare este această întâmplare! “Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit  din mijlocul focului. Şi mai-marii peste ţinuturi, îngrijitorii, guvernatorii şi sfătuitorii împăratului s-au strâns şi au văzut că focul nu avusese nici o putere asupra trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate şi nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei." Glorios triumf! În toate aceste lucruri ei au fost “mai mult decât biruitori". Înainte de a ajunge în cuptor, ei au umblat separat, cu Dumnezeu şi Dumnezeu a fost cu ei în aceste flăcări, “ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă înaintea Lui." — 2 Cronici 16:9.

Astfel, orice formă ar putea lua încercările noastre personale — şi Dumnezeu ştie cum inimile sunt încărcate cu întristări; nimeni nu înţelege deplin înafară de El — să ne luăm mângâierea din această relatare. Cu noi se va întâmpla cum s-a întâmplat cu prizonierii evrei în cuptorul experienţelor lor. “Dumnezeu a fost acolo; El a fost acolo cu puterea Sa, pentru a-Şi arăta dispreţul faţă de toată împotrivirea omenească; El a fost acolo cu servii Săi încercaţi şi credincioşi, cu simpatia Sa adâncă şi grijulie, a fost  acolo cu îndurarea Sa fără margini pentru a elibera pe prizonieri şi pentru a le aduce inima în acea comuniune adâncă cu El Însuşi, după care ei au însetat atât de mult.

Şi, iubite cititor, nu este valoros ca trecând prin cuptorul de foc să te bucuri puţin mai mult de prezenţa lui Cristos şi de simpatia inimii Sale iubitoare? Nu sunt cătuşele, cu Cristos, mai bune decât giuvaerele fără El? Nu este un cuptor, acolo unde este El, mai bun decât un palat în care El nu este? Firea zice: nu! Credinţa zice: da! … Aici a fost o mărturie nobilă — o mărturie cum niciodată nu s-ar fi putut da, decât prin o acţiune a puterii Domnului care a păzit pe servitorii Săi de cuptorul de foc. Nebucadneţar a avut o dovadă uimitoare, că cuptorul său de foc nu a fost mai înspăimântător decât chipul său, căruia trebuia să i se închine “slujitorii Dumnezeului Celui Prea Înalt”. Cu un cuvânt, duşmanul a fost învins; Dumnezeu a fost mărit şi servitorii Săi dragi au ieşit din cuptorul de foc nevătămaţi. Preţioase roade ale credinţei grupului de consacraţi". O, cât de minunat lucru este astăzi a fi păziţi nevătămaţi, a nu li se putea face rău!

Şi am putea şi noi, la fel, spera la o învingere atât de deplină, că Dumnezeu astfel ni se va arăta, ca unor aprobaţi ai Săi? Desigur că da: “Iar a Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă aşeze fără vină şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru … să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire … în veci". “Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat, până în ziua aceea." (Iuda 24, 25; 2 Timotei 1:12). Dacă noi căutăm comuniunea interioară, strânsă cu Dumnezeu şi evităm întinăciunile pe care El le urăşte, şi păstrăm jertfa noastră legănată, a unui serviciu acceptabil făcut, atunci vom fi păziţi de cădere şi nu peste mult vom fi despărţiţi, pentru totdeauna, de toate neputinţele experimentate în această lume. Între timp, “Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui." — 1 Petru 4:12, 13.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 02. 1933,

din articolul Apostolul Pavel şi Evanghelia sa.