(Partea a II-a)

“Măreţ este Domnul şi foarte vrednic de laudă, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele sfinţeniei Lui.” — Psalmul 48:1

Cu Ilie pe Muntele Carmel

Când ne amintim misiunea deosebită a profetului Ilie şi când, cu ajutorul textelor din Vechiul şi din Noul Testament, vedem foloasele ce se obţin din relatările acestea, cât de mult putem să apreciem declaraţia apostolului Iacov despre Ilie. În ciuda întregii măreţii a chemării şi a serviciului său, şi  “Ilie era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi”. Şi descrierea vieţii sale adevereşte aceste cuvinte. Relatarea nu ezită să dezvăluie câteva neputinţe ale sale, asemănătoare cu ale noastre. Îl vedem purtat pe înălţimile minunate ale zelului sfânt pentru Dumnezeu, sub influenţa impulsului şi bucuriei, ştiind că Dumnezeu este de partea lui şi sub această influenţă luptând neînfricat, de unul singur, împotriva înălţimilor lui Baal, iar pe de altă parte îl vedem plin de frică, fugind să-şi scape viaţa dinaintea unei femei înfuriate, atât de descurajat încât se roagă lui Dumnezeu să-i ia viaţa. Câţi dintre noi n-au simţit la fel, în legătură cu slăbiciuni similare. Probabil că foarte puţini din servii credincioşi ai lui Dumnezeu, de-a lungul veacurilor, au putut evita aceste perioade deprimante, când viziunile lor au fost desconsiderate şi au înţeles dimensiunea luptei lor. Dar Iacov vrea să ne atragă atenţia asupra marii puteri a lui Ilie, de la Dumnezeu, datorită rugăciunii şi “slăbiciunile" care l-au stăpânit pe el, apostolul le foloseşte ca un argument să ne întărească în încrederea că “mare putere are rugăciunea fierbinte a celui drept”. Şi fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă acest caracter, ca un exemplu a ceea ce va face rugăciunea stăruitoare (Iacov 5:16-18), să nu apreciem meditând la scenele triumfului său şi să ne imaginăm pentru noi binecuvântările de la un caracter ca aceasta?

Este destul de ciudat, că în Israel mai existau încă şapte mii care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal; dar şi aceasta este adevărat că aceştia niciodată nu şi-au ridicat vocea, în mod deosebit, împotriva apostaziei care predomina. Fără îndoială, Obadia a fost unul dintre aceştia şi totuşi rămânerea sa în serviciul lui Ahab, cel rău, se pare că nu i-a cauzat multă dificultate. Dar, ce ocazie a pierdut el din cauza spiritului său de compromis, şi câţi alţii din toate veacurile au neglijat şi au pierdut ocazii similare! Dar Ilie, omul rugăciunii, a fost singurul care a cerut ca închinarea la Dumnezeu să fie restabilită în ţară. El a fost singur, la acea ocazie memorabilă, când chestiunea a fost pusă la probă pe Muntele Carmel şi n-a avut parte de mult sprijin şi înţelegere când s-a luptat în rugăciune pentru revenirea ploii necesare reînvierii pământului însetat. Nu-i de mirare că mai târziu, sub presiune, este copleşit, îi piere curajul şi preferă să moară. Toţi cei care au trecut prin adâncimi similare pentru cauza adevărului, care au  privit viaţa creştină dintr-un punct de vedere mai înalt şi din acea poziţie au privit idolii şi nenumăratele lucruri care au înlocuit adevărata închinare, pot să înţeleagă stările care l-au cuprins pe profet. Există asemenea perioade, când ceea ce este mai necesar este o viziune clară a credinţei care să arate oamenilor nesăbuinţa atitudinii lor, care să înlăture sofismul cu o singură mişcare şi să îi aducă pe oameni în faţa justiţiei propriilor lor conştiinţe, tăcuţi şi condamnaţi. 

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm

Printre marile privilegii secrete ale creştinului, puterea rugăciunii nu este cea mai neînsemnată. Oricât de mult s-a spus despre felul în care ajung rugăciunile noastre la Dumnezeu, ale cărui legi sunt fixate pretutindeni şi a cărui cunoştinţă este  infinită, totuşi acest subiect este încă, în mare măsură, învăluit în taină. Dar, că rugăciunea poate să pună în acţiune agenţii şi puteri care să ne ajute, este un fapt pe care mii de oameni pot să-l confirme. De aceea, lucrul principal pentru noi este să ştim cum să ne rugăm pentru a primi. Chiar şi numai o privire fugitivă asupra multor texte scripturale, care ne îndeamnă la rugăciune, va arăta că rugăciunea are atât de mare importanţă în experienţa creştină, încât dovezile unei vieţi spirituale lipsesc acolo unde rugăciunea este absentă ca o forţă vitală în viaţă. Dar rugăciunea lui Ilie, cu ocazia pe care o analizăm acum, a avut un caracter cu totul special. El a dorit ca Dumnezeu să fie glorificat înaintea poporului şi, de asemenea, ca poporul să poată fi binecuvântat şi să fie readus în favoarea deplină a lui Dumnezeu. Prin aceasta el a devenit un mijlocitor, iar Carmelul rămâne un loc comemorativ, al mijlocirii sale reuşite pentru poporul său.

Remarcaţi aşadar, privilegiul descris în textul următor: “Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte paznici care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte! Voi, care aduceţi aminte Domnului de el, nu vă odihniţi deloc! Şi nu-I daţi odihnă, până nu va aşeza din nou Ierusalimul şi-l va face o laudă pe pământ.” (Isaia 62:6, 7).  Noi “aducem aminte Domnului"! Ce serviciu minuat este acesta! Şi ce ţintă înaltă pentru care să ne concentrăm toate puterile de rugăciune! Cine poate pune la îndoială că Dumnezeu se bucură încă de aceştia, care Îl cheamă astăzi şi că prin asemenea descoperiri ale voinţei Sale ca aceasta, El ne învaţă să ne rugăm şi cum să ne rugăm. El ne spune că doreşte credincioşi care au adevăratul spirit al rugăciunii, care să amintească nevoile şi posibilităţile poporului Său. Şi am face foarte bine să cunoaştem în ce fel putem deveni astfel de mijlocitori în rugăciune. Noi am rugat pe Isus ca El să ne înveţe să ne rugăm şi El ne-a învăţat. În rugăciunea Sa, pentru Biserică, din capitolul 17 al Evangheliei lui Ioan, El ne ridică la mari înălţimi de rugăciune. “Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi” (versetul 9). Şi cum se îngrijeşte pentru ei! El Se roagă Tatălui ca ei să fie păstraţi, în numele Tatălui, prin Spiritul care locuieşte în ei, care le va da o creştere în însuşirile Tatălui, deoarece numele Tatălui reprezintă caracterul Său. El cere ca ei să fie păstraţi curaţi faţă de răul din lume, ca să fie sfinţiţi prin adevăr şi astfel să rămână întotdeauna în comuniune cu Tatăl şi cu El Însuşi, şi ca ei să fie într-o adevărată unitate şi ca în cele din urmă să fie cu El în gloria Sa. Desigur că El doreşte ca noi să chemăm pe Dumnezeu zi şi noapte, până când o astfel de rugăciune se va îndeplini în poporul Său din timpul nostru.

Dar instrucţiunile Sale, ca noi să ne rugăm şi cum să ne rugăm, nu se sfârşesc cu aceasta. Prin unii “chemători” ai Săi, aleşi în mod special, ne-a arătat privilegiul nostru în această privinţă. Să ascultăm câteva din aceste rugăciuni inspirate de Spiritul sfânt, şi să remarcăm aplecarea spre cele mai măreţe obiective, în armonie cu Spiritul lui Isus. “De aceea şi eu, auzind despre credinţa în Domnul Isus  care este în voi şi despre dragostea voastră pentru toţi sfinţii, nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, amintindu-vă în rugăciunile mele, ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea deplină a Lui şi să vă lumineze ochii inimii, ca să cunoaşteţi care este nădejdea chemării Lui, care sunt bogăţiile slavei moştenirii Lui în sfinţi şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, potrivit lucrării puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi şi L-a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cereşti.” (Efeseni 1:15-20). Ce înălţime a privirii spirituale! Ce mare asemănare este între rugăciunea lui Isus şi aceasta a lui Pavel.

Dar să ascultăm şi o altă rugăciune de foarte mare importanţă “… Iată de ce, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ, ca, potrivit cu bogăţiile slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, ca să puteţi înţelege pe deplin, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Efeseni 3:14-19). Desigur că Pavel apostolul, a fost unul dintre “chemătorii" credincioşi ai lui Dumnezeu şi s-a rugat fierbinte ca Biserica lui Cristos să poată cunoaşte priveliştile şi realizările de vârf.

Când cântăm: “Faţa Ta glorioasă, pe Biserica Ta revarsă“,  dorim noi cu adevărat  să vedem manifestarea acestei puteri? Sau zicem noi: “Asupra noastră cad stropi de har şi ne rugăm pentru ploaia plină de dar”? Dacă acesta a fost cazul, şi într-adevăr am dorit ploaia binecuvântării, deoarece am recunoscut că astfel de ploi bogate sunt de lipsă pentru a uda şi înviora pământul uscat al inimii ca să recâştigăm “dragostea dintâi”, atunci când ne cuprinde starea de căldicel, cum am putea mai bine să ne asigurăm aceste revărsări de binecuvântări, decât prin urmarea acestor lecţii profunde din aceste rugăciuni inspirate de Spiritul sfânt? Biserica s-a format într-o astfel de atmosferă a rugăciunii; prin umare, existenţa sa ca influenţă activă în lume, ca “sarea pământului”, trebuie să fie susţinută prin rugăciunea învăţată de Spiritul sfânt. Vederea ei spirituală a fost păstrată clară prin rugăciune şi post, până când Spiritul de-a aştepta pe Domnul a dispărut din îndemnuri, şi puţini au venit în fiecare vârstă, care stau tari să-l reînsufleţească, pentru că oameni cu spiritul rugăciuii au mijlocit la Dumnezeu — cei care “cheamă … Numele lui Isus Hristos”. Baza aprobării lui Dumnezeu nu este “nici prin forţă nici prin tărie, ci prin Duhul Meu”, şi  Spiritul sfânt poate să lucreze numai prin oameni sfinţi şi plini de spiritul rugăciunii, fiindcă mâinile care se întind după binecuvântările Sale trebuie să fie mâini curate, altfel rugăciunea nu foloseşte la nimic. Într-adevăr, binecuvântările vor veni ca o ploaie, dacă în general se va recunoaşte nevoia şi puterea rugăciunii şi se găsesc “chemători" înzestraţi cu o înţelegere clară, care pot, fără vină, să intre în “prezenţa Sa” în numele poporului lui Dumnezeu.

Cu Isus pe muntele Măslinilor

Câte evenimente şi întâmplări din serviciul Mântuitorului nostru nu ne sunt povestite, pe care noi am fi bucuroşi să le cunoaştem. Desigur că multe volume s-ar fi putut scrie despre vorbele şi faptele Domnului nostru, care desigur nu au fost necesare pentru ca relatările Evangheliei să fie complete. Dacă toate s-ar fi păstrat, fără îndoială că odată cu trecerea timpului am fi asistat la împodobiri legendare, şi învăţăturile dogmatice ar fi considerat aceste întâmplări sau evenimente mai neînsemnate, ca esenţiale pentru mântuire, şi s-ar fi produs mult rău. Dar, când citim că Isus adesea se ducea cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor, cât ne-am bucura, totuşi, să ştim cum anume petreceau ei aceste ocazii. Trebuie sa fi fost multe astfel de întâlniri, în acea grădină pe care şi Iuda a cunoscut-o atât de bine. Dar noi nu suntem lăsaţi fără nici o informaţie despre acele ore minunate de părtăşie. Să ne amintim că Isus a făgăduit  că atunci când Spiritul sfânt va veni, el va împrospăta memoria ucenicilor şi le va aduce aminte de toate lucrurile de care le-a vorbit Isus. Noi putem avea bucuria acelor convorbiri înviorătoare prin magazia inepuizabilă a scrierilor apostolice pe care le avem astăzi. Întocmai ca o piatră care, aruncată într-o apă lină, răspândeşte o mulţime de inele departe de ţărm, tot aşa şi noi ne-am împărtăşit de tihna ceasurilor petrecute pe Muntele Măslinilor.

Priveliştile de care astfel avem parte pe Muntele Măslinilor sunt multe, pentru că a fost locul unde Isus a avut atâtea experienţe speciale. În afară de faptul că Domnul adeseori S-a retras aici din serviciul Său public şi foarte obositor, îndată după cina cea de pe urmă El a mers iar în această grădină unde sufletul Său a trebuit să lupte o luptă de moarte cu “strigăte  mari şi cu lacrimi”. Şi tot de pe înălţimea acestui munte s-a dus El iar, înapoi la Tatăl pentru a primi aprobarea cerească. (Vezi Ioan 18:1, 2; Matei 26:30-36; Marcu 14:26-33; Luca 22:39; Fapte. 1:12). Desigur că privirile dintr-un punct, în care se concentrează atâtea lucruri din istoria creştinească, trebuie să fie minunate,  plăcute şi folositoare.

Singurătatea

de pe Muntele Măslinilor şi Betania

Să observăm faptul că Fiul lui Dumnezeu adesea S-a retras cu ucenicii Săi în acest loc liniştit, şi fără îndoială adesea singur. Da, să privim la El, care se dăruia atât de generos altora, ca şi cum ar fi avut resurse nesfârşite; la El, care la botez a primit Spiritul sfânt fără măsură şi care a putut spune celor slăbiţi şi descurajaţi: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“. Să privim la El, care a  fost înzestrat cu capacităţi intelectuale desăvârşite, încât a putut să înţeleagă cu uşurinţă cele ce erau scrise în Scripturi cu privire la misiunea Sa. Să privim la El, care a folosit toate aceste avantaje în slujba lui Dumnezeu. Contemplând aceste lucruri suntem conduşi inevitabil, să ne întrebăm, de ce S-a retras Domnul atât de des în singurătate pe Muntele Măslinilor, sau în Betania, sau în alte locuri izolate? Pentru o minte spirituală, răspunsul va fi clar: El a fost făcut asemenea fraţilor Săi. Nu numai în înţelesul că a luat forma umană, ci şi în privinţa că viaţa Sa a fost păstrată şi susţinută prin puterea Tatălui. La timpul potrivit avea să aibă viaţă în Sine; dar în timpul umilirii Sale, când Îşi cheltuia puterea pentru cei bolnavi şi muribunzi şi când celor apăsaţi şi împovăraţi le da odihnă, cât de des a simţit nevoia de a fi numai El singur cu Dumnezeu, sursa tuturor binecuvântărilor. Să ne gravăm bine în mintea noastră chipul Domnului nostru, cum El adesea căuta singurătatea, şi vom recunoaşte nevoia  acestor ore de singurătate pentru noi înşine. Şi unde a căutat El călăuzirea necesară? O, El a ştiut încotro trebuie să Se îndrepte: “În sulul cărţii este scris despre Mine”, a zis El. Aici, iubite ucenic, este scris şi despre tine. Prin această carte vorbeşte Dumnezeu şi acum indivizilor, dacă inima lor este gata să primească, dacă viaţa le este curată, iubirea fierbinte, mintea liniştită, şi dacă ei şi-au dat seama de nevoia de a-şi însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Din paginile acestei cărţi răsună  vocea înapoia ta spunând: “Iată aici este Dumnezeul tău!” descoperit în slava şi în îndurarea Sa, şi de aici, prin Spiritul şi Cuvântul Său, El vrea să te îmbogăţească cu mai mari descoperiri ale voinţei Sale şi să facă posibile experienţe mai bogate ale puterii Sale.

Păzeşte calea mea, o Doamne!

Ce fel de sentimente fericite s-ar trezi în noi, dacă am privi întâmplările preţioase în legătură cu Muntele Măslinilor. Dacă privirea noastră ar fi liberă de tot ce o întunecă, dacă noi am fi sfinţi şi curaţi ­— ce lucruri minunate am putea vedea de pe acest loc sfânt, cugetând asupra celor întâmplate acolo! Este o întâmplare pe care n-ar trebui să o trecem cu vederea. Dacă acest munte ne ridică mintea mult deasupra a tot ce este murdar şi obişnuit, el ne aminteşte, de asemenea, şi incidentele care ne provoacă să cerem mila sau darul lui Dumnezeu mai cu ardoare, ca să putem umbla plini de credincioşie faţă de Dumnezeul nostru. Este bine, într-adevăr, să ne înfăţişăm înaintea minţii toată bogăţia bucuriei ce ne-o oferă Muntele Măslinilor, dar Scripturile şi experienţa ne învaţă că înălţimea biruinţelor şi priveliştile înălţătoare adesea nu sunt departe de înfrângerile ruşinoase. De aceea avem prevenirea: “Astfel, deci, cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” (1 Corinteni 10:12). Pe muntele Măslinilor s-a întâmplat că Isus a fost dezamăgit de trei dintre ucenicii Săi. Într-un timp când se părea că fiecare coardă a iubirii şi simpatiei lor trebuia să vibreze, urechile lor să fie dornice să audă şi inima să asculte, iubiţii ucenici nu au avut nimic de făcut, decât să vegheze. Dar despre această împrejurare este scris: “Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind …”. Şi ca şi cum aceasta nu ar fi destul pentru a trezi compătimirea, ni se spune că El a venit a doua oară şi a treia oară, din locul agoniei Sale, la ucenicii Săi ca să-i găsească dormind. Şi toată această neputintă, de-a se ridica la înălţimea situaţiei, este relatată despre Petru, Iacov şi Ioan, cei mai apropiaţi prieteni ai Săi.

 Ce prevenire este aceasta pentru noi! Aceştia sunt trei bărbaţi onoraţi, cu mult mai mult decât toţi contemporanii lor, şi totuşi au greşit în măsură aşa de mare. Aceştia trei au fost martorii schimbării la faţă a lui Isus. Unul dintre ei a jurat Domnului credinţă zicând că este gata să şi moară pentru Învăţătorul lui, iar un altul dintre ei cu câteva ceasuri înainte, stând la masă, şi-a plecat capul pe pieptul lui Isus. Cum ne arată aceasta slăbiciunile şi neputinţele ce sunt în noi, care ne pot umili şi înjosi, dacă nu suntem destul de treji şi ocupaţi cu rugăciunea ca să nu cădem şi noi în ispită. Înălţimile onoarei şi binecuvântărilor speciale, se poate să ne dea un fals sentiment de siguranţă şi să nutrească în noi mândria, care atât de des merge înaintea căderii, dacă inima nu este ţinută într-o stare umilită şi trează prin recunoaşterea propriei nevrednicii şi slăbiciuni. Relatările despre aceşti oameni ne-au fost date nu numai cu scopul de-a vedea slăbiciunile lor, ci pentru a ne preveni pe noi faţă de slăbiciunile noastre. Dacă ei au căzut atât de amarnic, chiar cu atâtea onoruri excepţionale, atunci: “sufletul meu, ia bine seama!”.

“Simone, tu dormi?”

Nu este necesar să speculăm despre ceea ce au simţit aceşti ucenici obosiţi când au fost aflaţi dormind. Ne putem uşor închipui cum a primit Petru cuvintele lui Isus adresate direct lui: “Simone, tu dormi?” Desigur, cineva atât de dornic să moară pentru Învăţătorul său, după cum a declarat el, trebuia să poată veghea un ceas cu El. Dar noi? Dacă Petru, care cu această ocazie a mărturisit public devotamentul său pentru persoana lui Isus şi l-a asigurat că nici chiar moartea nu-l va despărţi de El, şi totuşi şi-a încălcat votul său de jertfire, de câte ori n-am căzut şi noi într-un mod similar? Şi cum, o mulţime de metode au clasificat iubirea noastră, prin o mulţime de merite, în contrast cu a altora care, de asemenea, au susţinut că Îl iubesc pe Isus! Am greşit simţind că alţii pot într-adevăr să-L iubească pe Domnul, dar fiind numai credincioşi nominali, mărturisirile lor nu pot fi crezute cu totul, şi desigur iubirea lor trebuie să fie mai mică decât a noastră. Dar ce arată sfârşitul relatării? O, cine dintre noi Îl va auzi atunci spunând: “Simone, tu dormi?” Tu, care te-ai bucurat de favoruri atât de mari, tu care ai fost învăţat cu credincioşie şi care ai făcut mărturisiri măreţe, “un ceas n-ai fost în stare să veghezi?” Şi dacă ne găseşte a doua oară şi a treia oară dormind?

Cu Mielul pe Muntele Sion

Într-o frumoasă zi, “muntele casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte … şi toate popoarele se vor îngrămădi spre el.” (Isaia 2:2). În acea zi fericită, toate împărăţiile acestei lumi vor fi intrat în stăpânirea Regelui nostru, şi noi ne vom bucura împreună cu El, dincolo de această îngrămădire a munţilor. Dar ca un preludiu al acestei opere glorioase, nu vom avea noi oare bucuria să aflăm că toţi munţii peste care am trecut în călătoria noastră s-au contopit în măreţia în care vom sta noi pe Muntele Sion? Nu vor fi oare adunate, şi înmulţite de o mie de ori, ca să ne întâmpine acolo, toate viziunile repede trecătoare care ne-au bucurat inimile şi ne-au grăbit paşii pe calea peregrinajului nostru?

Pregustările împrospătătoare ale fericirii cereşti, de care avem parte pe înălţimile munţilor de aici, nu ne oferă ele o pregătire plină de binecuvântare pentru ospăţul nunţii Mielului, când El, unit cu Mireasa Sa, vor şedea pe scaunul de domnie?

Şi vom fi noi oare acolo? Importantă întrebare! Pentru a răspunde la această întrebare, să ne întoarcem la descrierea care o face Cuvântul lui Dumnezeu despre acei care vor fi atât de onoraţi. Apostolul ne descrie ceea ce i-a fost descoperit pe vârful muntelui, unde a fost dus. “Apoi m-am uitat şi iată, Mielul stătea pe Muntele Sion; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.” (Apocalipsa 14:1) Când ne gândim la cartea vieţii Mielului şi ne amintim că numai cei ale căror nume sunt scrise în paginile ei vor fi socotiţi între cei aleşi, atunci ne punem întrebarea: oare este şi numele meu scris acolo? Dar poate pentru timpul prezent întrebarea cea mai importantă trebuie să fie, “Este numele Tatălui scris permanent pe fruntea mea?”. Mă schimb eu zi după zi în chipul Său, prin aceea că însuşirile şi sfinţenia Sa sunt tot mai mult gravate în caracterul meu, aşa că El nu peste mult să poată vedea în mine “chipul Său”? Astfel vor fi cei ce vor sta pe Muntele Sionului, şi de acolo vor contempla într-un viitor fără sfârşit, bucuria nespus de mare şi ei “urmează pe Miel oriunde merge". O, ce putem noi înţelege despre bucuriile viitoare, când Dumnezeu va arăta “nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus".

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 02. 1934