Întrebare (1911)—1—Dacă fecioarele înţelepte şi cele nechibzuite au reprezentat Turma Mică şi Marea Mulţime, cum este că Marea Mulţime intră să servească la nunta Mielului după ce uşa este închisă şi Mirele zice "Nu vă cunosc" (Mat. 25:12)?

Răspuns—Aş sfătui pe cel care întreabă să citească acel capitol din Studii în Scripturi care se ocupă mai pe larg de această parabolă. Veţi obţine un Răspuns mai satisfăcător decît pot eu spera să dau aici în timpul pe care-l avem la dispoziţie. Pot să spun doar că această parabolă a fecioarelor înţelepte şi nechibzuite se aplică la sfîrşitul acestui veac — nu la întregul veac ci la sfîrşitul acestui veac; la timpul cînd Mesia este aşteptat să adune Clasa Mireasă, fecioarele înţelepte vor intra la nuntă cu Domnul. Ele au avut lumina, ele au avut binecuvîntarea, şi după ce toate au intrat pe uşă la nuntă, uşa pentru Clasa Mireasă va fi închisă; şi apoi citim că cealaltă clasă, fecioarele nechibzuite — tot fecioare, vedeţi, amîndouă clasele au fost fecioare, şi "fecioare" aici înseamnă curate, sau ceea ce este în armonie cu Dumnezeu. Nu trebuie să presupunem că aceste fecioare nechibzuite au mers în chinul veşnic din cauză că n-au avut ulei, şi nu trebuie să presupunem că ele ajung la ceva sfîrşit groaznic din cauză că n-au intrat la nuntă. Este un mare privilegiu să intri la nuntă, este un privilegiu minunat să devenim membri ai Miresei, soţia Mielului, numai cei mai mult decît învingători vor obţine această binecuvîntare; apoi cealaltă clasă care au fost copleşiţi de grijile acestei vieţi şi nu şi-au făcut timp cuvenit să examineze şi să obţină lumina, să obţină ulei — ce li se întîmplă? Aici noi citim că după ce fecioarele înţelepte au intrat, aceste fecioare nechibzuite fiind plecate să cumpere ulei, şi în final cumpărînd ulei, obţinînd lumina, informaţia, au devenit înţelepte, dar în timpul cît au devenit înţelepte şi au primit lumina, uşa s-a închis, numărul deplin, numărul complet al celor aleşi a intrat şi n-au mai putut intra alţii ca aleşi. Orice li se va da acestora va fi în afara acelui privilegiu special de moştenire împreună cu Cristos. Alte Scripturi ne arată că acea clasă vor avea binecuvîntări, dar ei vor fi obligaţi să-şi dovedească loialitatea trecînd prin marele timp de strîmtorare şi spălîndu-şi simbolic hainele şi albindu-le. Cînd Domnul spune, "Nu vă cunosc", traducerea ar trebui redată potrivit, Nu vă recunosc. Adică, El recunoaşte numai acea singură clasă ca Mireasă a Lui, El nu poate recunoaşte pe ceilalţi ca Clasa Mireasă a Sa, pentru că n-au fost găsiţi vrednici. Ilustraţiile din Scripturi ne arată că ei vor intra şi vor fi asociaţi cu Clasa Mireasă, în sensul că vor fi însoţitoare sau participanţi, sau servi ai clasei Mireasă, colaborînd şi cooperînd cu ei; ca de exemplu, noi citim în Psalmul 45, unde ni se dă o ilustraţie despre Clasa Mireasă, că Mireasa este glorioasă înăuntrul casei împărăteşti; ea va fi adusă înaintea Împăratului în haine de broderie şi ţesute cu aur. Apoi fecioarele, însoţitoarele ei, care o urmează, vor fi aduse de asemenea înaintea Împăratului.

395) FEDERAŢIE—Cînd se stabileşte. (Q272-1)

Întrebare (1910)—1—Cînd va fi Federaţia bisericilor un fapt stabilit şi va deveni profetul fals, în 1911 sau 1913?

Răspuns—Nu ştiu. Cum aş putea şti? Nu sunt profet. Cel mai mult ce încerc să fac, dragi prieteni, este să interpretez profeţia şi nu cunosc nici o profeţie care dă o cheie la Întrebare.

Cît priveşte aşteptările mele, am gîndit că va fi cu mulţi ani în urmă. Sunt surprins că merge atît de încet. Cînd am atras atenţia prima oară asupra acestui fapt, nici una dintre biserici nu se gîndea la aceasta, dar în 1880 am văzut-o clar în Scripturi şi am fost înclinaţi în mod natural să credem că lucrurile vor veni mai rapid decît vin. În orice caz, s-a dezvoltat încet, şi acuma este aici. Dacă s-ar fi dezvoltat mai rapid, altceva ar fi mers rău. Eu şi voi trebuie să învăţăm să ne încredem în Domnul că El Îşi va face partea, iar noi să încercăm să ne facem partea noastră. Toate vor veni, dragi prieteni, şi vor fi aici la timpul potrivit, dar că va fi anul viitor sau după încă doi ani de atunci, nu voi începe să spun.

Pot să remarc în legătură cu aceasta că într-o anumită măsură această recunoaştere s-a făcut deja; şi anume: cu doi ani în urmă Biserica Episcopală a înlăturat acea caracteristică a crezului bisericii lor care a oprit pe alţi preoţi de a vorbi de la amvonul Episcopal. Se obişnuia ca, dacă vreun alt preot ocupa amvonul Episcopal, trebuia practic să fie curăţat prin afumare. Prietenii noştri Episcopali cred acum că aceasta este o prostie, aşa că au abandonat această caracteristică, acesta fiind un pas spre uniune. Au recunoscut practic toate celelalte denominaţii de azi, prin faptul că le permit să vorbească de la amvonul lor.

396) FEDERAŢIE—În zilele lui Isus. (Q273-1)

Întrebare (1910-Z)—1—De ce au fost Fariseii şi Saducheii din zilele Domnului nostru liderii religiei?

Răspuns—Ei formau un trust sau o federaţie, ca să zicem aşa, şi rareori se atacau unii pe alţii, deşi doctrinele lor erau exact opuse. Fariseii recunoşteau pe Dumnezeu, pe profeţi şi Legea, şi credeau într-o viaţă viitoare printr-o înviere din morţi, şi credeau în venirea unui Mesia care să ridice naţiunea lor şi prin ea să binecuvînteze lumea. Saducheii nu credeau nimic de felul acesta — ei erau agnostici, Critici Radicali. Ei scoteau ce-i mai bun din viaţa prezentă, îndoindu-se de orice existenţă viitoare. Fariseii se opuneau lui Isus pentru că El nu-i recunoştea, ci îi critica şi le arăta ipocrizia pretenţiilor de a fi perfecţi şi sfinţi în ţinerea Legii, şi îi mustra pentru lipsa lor de simpatie faţă de cei săraci şi mai puţin pretenţioşi.

Saducheii se opuneau lui Isus pentru că, din punctul lor de vedere al necredinţei, El era un înşelător. Dar nici ca şi înşelător ei nu şi-ar fi bătut capul să I se opună, numai că au înţeles că El cîştigă influenţă asupra poporului — o influenţă de care ei se temeau că, mai repede s-au mai tîrziu, ar putea conduce la tulburarea păcii şi la influenţarea în mod nefavorabil a conducerii Imperiului Roman faţă de evrei. Deci, în timp ce Saducheii şi Fariseii se opuneau lui Isus împreună, opoziţia lor era din motive diferite.

Intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim şi strigătul mulţimii "Osana, Fiul lui David", Mesia! a trezit invidie în minţile Fariseilor. Dar în Saduchei a produs teama că oamenii obişnuiţi s-ar putea aţîţa atît de tare încît să implice naţiunea lor în vreun conflict cu Imperiul. Fariseii s-au străduit să abată simpatia poporului de la Marele Învăţător, şi, pentru aceasta, au căutat să-L prindă cu vorba, punîndu-i Întrebarea:

"SE CADE SĂ PLĂTIM BIR? "

Ei gîndeau că dacă Isus va spune, Nu se cade, nu vor avea dificultăţi în a-L aresta ca şi conducător al răzvrătiţilor şi astfel îl vor obliga pe Pilat să-L dea la moarte. Se mai gîndeau că dacă Isus va răspunde că era legal să dea bir Cezarului, atunci şi-ar pierde simpatia mulţimii care a strigat "Osana!" după el; pentru că evreii ţineau, aproape superstiţios, la ideea că ei, ca şi Împărăţie a lui Dumnezeu, nu trebuie să plătească zeciuală nici unei împărăţii pămînteşti — că ar fi lipsit de respect să facă aşa, decît sub constrîngere. Remarcăm cît de şiret au încercat să-l prindă în capcană pe Învăţător, făcîndu-I complimente pentru sinceritatea Lui, zicînd: "Învăţătorule, ştim că eşti om al adevărului" (Mat. 22:16). Şi nu numai atît, dar au căutat să-L impresioneze cu aprecierea lor ca Învăţător — că El învaţă lumina, Adevărul, cu orice preţ. Aşa că au spus: "Înveţi calea lui Dumnezeu în adevăr". Şi mai departe ei şi-au întărit poziţia zicînd: "Pentru că nu cauţi la faţa oamenilor".

Aceste complimente înşelătoare erau menite să-L prindă în capcană, dar El a Răspuns prompt: "Pentru ce mă ispitiţi, făţarnicilor?" De ce vă ascundeţi scopurile josnice sub masca vorbirii pentru Adevăr? "Arătaţi-mi moneda pentru bir". Aceasta era, literal, moneda bătută cu ocazia recensămîntului, în care trebuia plătită taxa. I-au dat un dinar, plata obişnuită pentru lucrătorul cu ziua, corespunzînd ca valoare cu aproximativ 17 cenţi de-ai noştri. Isus a întrebat: "Chipul acesta şi inscripţia de pe el, ale cui sunt?" Ei au Răspuns: "Ale Cezarului". Isus a Răspuns: "Daţi deci Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!" Nu-i de mirare că viclenii Farisei aveau greutăţi în a şti cum să-L prindă cu vorba! Din contră, ei au fost prinşi; pentru că toate remarcile lor de apreciere au rămas în minţile oamenilor obişnuiţi în favoarea Lui.

397) FEMEIE—Ce simbolizează ea? (Q739-1)

Întrebare (1908)—1—În Luca 15:8 citim: "Sau care femeie, dacă are zece bani de argint şi pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa şi nu caută cu grijă pînă cînd îl găseşte?". Într-un articol din Turnul de Veghere această femeie este arătată a reprezenta "energia divină". Există şi alt loc unde femeia simbolizează şi altceva decît Biserica?

Răspuns—Mă cam îndoiesc de acest lucru. Nu-mi amintesc să fi scris că o femeie reprezintă energia divină; dacă am făcut-o atunci am uitat. Va trebui să avem citatul din Turnul de Veghere înainte de a crede că femeia reprezintă energia divină. Am mare respect pentru surori, dar n-am ştiut că femeile au fost vreodată folosite să simbolizeze energia divină. Nu cred că am spus vreodată aşa ceva; dacă am făcut-o, m-am gîndit la altceva. Nu ni se dă referinţa şi nici citatul. Faptul că ceva din Turnul de Veghere poate fi greşit înţeles să nu ne surprindă. Pentru că am găsit multe în Biblie care au fost greşit înţelese.

398) FEMEIE—Femeia slava bărbatului — Biserica slava lui Cristos. (Q739-2)

Întrebare (1910)—2—În scriptura care spune că femeia este slava bărbatului, este exprimată sugestia că Biserica este slava lui Cristos?

Răspuns—Noi înţelegem ca aşa este. Noi însă nu trebuie să înţelegem prin aceasta că femeia este slava bărbatului în sensul că este mai slăvită decît bărbatul; nici că Biserica este slava lui Cristos în sensul de a fi mai glorioasă decît Cristos; nici că Fiul este slava Tatălui în sensul de a fi mai slăvit decît Tatăl; ci noi înţelegem că Tatăl este în mod special slăvit în Fiul datorită relaţiei strînse existente între Ei şi datorită onoarei pe care Tatăl I-a arătat-o Fiului. Similar, Cristos va fi slăvit în Biserică datorită faptului că slava minunată care se va manifesta prin Biserică va fi o reflectare a slavei lui Isus — totul ca rezultat al harului Tatălui prin El.

399) FIARĂ—Numărul ei. (Q37-1)

Întrebare (1911)—1—Cum este cu numărul fiarei, 666?

Răspuns—Sunt diferite interpretări date acestuia. Nu sunt special pregătit să spun totul despre punctul meu de vedere asupra acestei chestiuni, cu excepţia că eu cred că ar reprezenta titlul papalităţii. Sunt trei cuvinte latine înscrise pe coroana Papei, Vicarius Filii Dei, Locţiitorul Fiului lui Dumnezeu. Acest titlu atribuit papei ar părea să fie nelegitim. El nu este locţiitorul Fiului lui Dumnezeu; el nu este locţiitorul lui Cristos; el nu domneşte în locul lui Cristos; şi de aceea orice aluzie la faptul că el este înlocuitorul sau reprezentantul lui Cristos cu putere de a domni, ar fi în acea măsură o blasfemie. Nu spunem că papa şi catolicii înţeleg că ei blasfemiază. Presupun că ei sunt total convinşi că acest lucru este foarte adevărat despre el. Dar după înţelegerea noastră este neadevărat, şi el este într-o poziţie falsă, şi este cu adevărat anticristul, sau cristosul mincinos, după cum Biblia ar exprima acest lucru.

400) FIGURI SIMBOLICE—Referitor la domnia lui Cristos. (Q686-1)

Întrebare (1911)—1—Noi înţelegem în limbaj simbolic că o zi înseamnă un an, o lună 30 de ani şi un an 360 de ani. Deoarece acelaşi sistem figurativ de timp este folosit în Apocalipsa, de ce perioada domniei lui Cristos pentru binecuvîntarea tuturor familiilor pămîntului este numită o mie de ani, cînd prin acelaşi procedeu de calcul ar fi 360.000 de ani?

Răspuns—Ei bine, cine vrea să socotească 360.000 de ani are aprobarea mea deplină. Nu cred că pot fi mai liberal decît atît. Oricum, aş spune dragi prieteni, că după înţelegerea mea unele numere din Apocalipsa sunt simbolice şi unele nu; sunt înclinat să cred, de exemplu, că cei 144.000 pecetluiţi este un număr literal, şi aşa înţeleg şi aceşti 1000 de ani din cartea Apocalipsei, repetat de multe ori, că se referă la o mie de ani literari. Eu înţeleg că este aceeaşi zi a lui Cristos despre care vorbeşte apostolul. Ce fel de zi? Nu o zi pentru un an — o zi de un an, ci o zi de o mie de ani, cea de-a şaptea mare zi, cele şase zile de rău, de cîte o mie de ani fiecare, domnia de şase mii de ani a păcatului şi morţii, şi apoi vine a şaptea, sau ziua de Sabat. Şi astfel, unii dintre prietenii noştri evrei obişnuiesc să socotească la fel. Am aflat recent că un evreu a fost întrebat ceva în direcţia acestui subiect al timpului la care el aşteaptă pe Mesia şi persoana care a discutat cu el a zis, "Crezi că este curînd?" El a ezitat puţin, apoi s-a uitat cu precauţie în jur şi a şoptit, "Suntem în seara de vineri". Vineri seara pentru evrei ar însemna sfîrşitul celor şase zile, pentru că la ei sîmbăta este a şaptea zi. Deci el a vrut să spună că suntem aproape de începutul miei de ani în care Mesia va domni. Această o mie de ani de domnie a lui Cristos este în armonie cu ziua lui Adam, o zi de o mie de ani, din care 930 de ani s-au împlinit în propriul lui proces de moarte, şi ziua lui Cristos, fiind de o mie de ani în care lumea va fi ridicată din păcat, şi pentru mintea mea aceasta pare să fie o perioadă de timp foarte rezonabilă, raţională de luat în considerare. Ar părea foarte ciudat pentru facultăţile mele mintale dacă I-ar fi necesar lui Cristos 360.000 ani să scoată omenirea afară din păcatul şi moartea în care ei au intrat timp de 6000 ani; şi nici unul dintre ei n-a trăit 1000 de ani, cu excepţia lui Enoh. Majoritatea dintre noi au trăit mai puţin de un secol şi cum am putut noi să acumulăm atîta păcat în noi într-o sută de ani astfel încît să trebuiască 360.000 de ani ca Domnul să-l şteargă sau să-l stîrpească, nu s-ar potrivi cu nimic din mintea mea.

401) FII—Înfiaţi sau reali? (Q664-3)

Întrebare (1910)—3—Consacraţii sunt fii înfiaţi ai lui Dumnezeu sau fii reali ai lui Dumnezeu?

Răspuns—Ei bine, dragi prieteni, cred că noi vorbim din ambele puncte de vedere. Vorbim despre faptul că am fost înfiaţi în familia lui Dumnezeu. Putem deja să vorbim în felul acesta. Chiar şi trupul nostru este înfiat de El, pentru că ne aparţine. Chiar şi copiii noştri sunt înfiaţi în sensul că sunt aduşi sub supravegherea şi îngrijirea Sa divină. Cînd Dumnezeu ne acceptă El ne concepe de Spirit sfînt ca Noi Creaturi, şi ne numeşte fii ai lui Dumnezeu şi astfel suntem într-adevăr fii ai lui Dumnezeu — fii reali ai lui Dumnezeu concepuţi de Spiritul sfînt — în condiţiile prezente, cînd încă nu se ştie dacă vom cădea de la această poziţie; şi El vorbeşte despre noi acum ca fiind înfiaţi în familia Sa. Noi suntem înfiaţi pe baza anumitor condiţii şi cu anumite promisiuni. Aşa că nu s-a hotărît dacă vei fi un fiu al lui Dumnezeu sau vei muri în moartea a doua; aceasta depinde de ceea ce vei face. Dar dintr-un punct de vedere ar fi deosebit de potrivit să vorbim despre noi că suntem înfiaţi şi aceasta poate include trupul nostru şi toate interesele noastre pămînteşti. Dumnezeu ne-a înfiat, El ne-a luat aşa cum suntem — nu pentru vrednicia noastră, ci pentru că am venit pe calea stabilită de El, cu o dorinţă a inimii de a fi în armonie cu El; dar Noua Creatură care ar fi fiul real al lui Dumnezeu nu este încă pe deplin dezvoltată. Un copil care este numai conceput, într-un sens al cuvîntului nu este fiu, vedeţi, şi aşa că noi nu vom fi fii ai lui Dumnezeu în sensul deplin al cuvîntului pînă la naşterea noastră prin înviere, după cum Isus a fost primul care a fost născut dintre morţi. Aşa că şi noi trebuie să fim născuţi dintre morţi şi să avem parte de naşterea prin înviere, sau schimbare, sau completare a Noii noastre Naturi, ca fii ai lui Dumnezeu. În esenţă deci, condensînd chestiunea, despre noi se spune că suntem înfiaţi în familia lui Dumnezeu şi trataţi în mod condiţionat ca fii ai Săi exact ca şi cum întreaga chestiune s-ar fi terminat; dar în mod real, calitatea noastră de fii şi încheierea situaţiei va fi cînd vom fi trecut dincolo de văl, auzind cuvintele Sale "Bine, serv bun".

402) FII—Reali sau socotiţi. (Q664-4)

Întrebare (1911-Z)—4—Credincioşii consacraţi sunt fii ai lui Dumnezeu în mod real sau socotit?

Răspuns—Credicioşii consacraţi sunt fii ai lui Dumnezeu în mod real. Aşa arată Scripturile acest fapt. "Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci cînd se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este" (1 Ioan 3:2). Lucrurile vechi au trecut şi toate lucrurile s-au făcut noi (2 Cor. 5:17). Ori eşti fiu al lui Dumnezeu ori nu eşti fiu al lui Dumnezeu. Dacă ai făcut consacrarea potrivită şi Dumnezeu te-a conceput cu Spiritul sfînt, eşti fiu al lui Dumnezeu. Este bine, dragi prieteni, să avem acest lucru clar în mintea noastră.

În Anglia un om de afaceri ne-a spus după una din adunările mari de la Albert Hall, "Am fost să vă aud la Albert Hall şi m-aţi descurajat foarte mult". La început n-am înţeles cea vrut să spună. Cînd a continuat am aflat. El a spus, "Mă gîndeam că sunt un bun Episcopal şi că dacă Dumnezeu are ceva bun de dat şi dacă ar fi cineva să primească, eu ar trebui să fiu acela. Din modul în care ai vorbit înţeleg că tu crezi că numai o "turmă mică" este cea care primeşte aceste lucruri bune pe care le are Tatăl. Mi-ai deranjat credinţa".

Cînd am ajuns să înţelegem ce a vrut să spună acest domn, i-am spus că suntem foarte bucuroşi, pentru că noi am vrut să-l trezim înainte de a muri cu o înţelegere aşa de greşită a termenilor lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cheamă oameni care zic, "Mai bine te servesc pe Tine decît să mă duc în iad, dar numai aceasta mă face să vin la Tine". Dumnezeu cheamă pe acei oameni care iubesc dreptatea şi urăsc nelegiuirea. Dintre aceştia El alege numărul pe care-l vrea pentru locul Lui special — de a fi comoştenitori cu Fiul Său. El nu cheamă restul omenirii. După acest Veac Evanghelic va fi timpul pentru cei de pe planul uman să-şi primească binecuvîntarea, să ajungă la perfecţiune umană.

Dar singurii care vor obţine vreodată chemarea spirituală sau chemarea de sus sunt aceia care sunt sfinţi. Cum putem presupune că Dumnezeu îi va înălţa la asociere cu Isus, ca membri ai Corpului Său, pe cei care nu sunt sfinţi în inimă, curaţi în intenţiile lor, curaţi în mod deosebit—loiali lui Dumnezeu pînă la capăt? V-aţi aştepta să ia pe alţii? Nici măcar n-ai respecta Guvernarea lui Dumnezeu dacă ai ştii că El are tot felul de oameni în poziţii înalte şi le dă natura divină. Dacă ai crede aşa ar trebui să-ţi pierzi tot respectul pentru Guvernarea Atotputernicului. Dar cînd El îţi spune că toţi aceia care vor fi mult înălţaţi la asociere cu Isus vor fi asemenea Fiului Său, vei zice, "Aceasta sună bine". Acest lucru este corect. Căile Domnului sunt juste şi drepte. Chiar dacă nu ne-am întări niciodată chemarea şi alegerea, totuşi am spune, "Doamne Dumnezeule Atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale " (Apoc. 16:7).

Dar n-am putea niciodată socoti că este drept ca cineva să fie fript toate veşniciile în Purgatoriu. Noi nu putem fi niciodată de acord cu justeţea acestui lucru. Asemenea căi ar fi cele mai nedrepte. Nu există nimeni care pentru greşelile lui să poată merita pedeapsa chinului veşnic, sau chiar 100 de ani de chin, sau măcar un an de chin. Nu poate fi drept ca bietelor fiinţe umane imperfecte să li se ceară perfecţiune şi să fie chinuite pentru că n-au ajuns la această perfecţiune. Dar voi ştiţi, şi toţi ştiu, că în măsura în care cooperaţi cu răul, în acea măsură veţi aduce asupra voastră degradare mintală, morală şi fizică; şi fiecare pas făcut în jos trebuie refăcut, dacă vreţi să ajungeţi la ceva bun, în această viaţă sau în viaţa viitoare. Există o recompensă dreaptă de răsplată după cum spun Scripturile, atît pentru cei drepţi cît şi pentru cei care fac răul.

403) FIII PROROCILOR—Antitipul lor. (Q666-1)

Întrebare (1911)—1—Citim în 2 Împăraţi lucruri cu privire la fiii profeţilor. Pe cine tipifică ei?

Răspuns—Nu sunt sigur dacă ei simbolizează pe cineva. Nu este necesar să credem că orice este un tip. Dar dacă ei sunt tipuri, ei par a fi tipuri ale oamenilor religioşi care au trăit atunci, care nu sunt identificaţi nici cu clasa Ilie, clasa turmei mici, nici cu clasa Elisei, ci cu alţii care vor fi în afară, care vor fi mai mult sau mai puţin interesaţi în tot ce se întîmplă. Există mulţi oameni azi în lume care sunt oameni buni, foarte interesaţi în lucrurile religioase, dar care nu aparţin nici clasei Ilie şi nici clasei Elisei. După cum înţelegem noi acest lucru, aceşti oameni vor primi o binecuvîntare, vor avea favoarea lui Dumnezeu într-un anumit sens, şi totuşi nu vor avea nici una dintre aceste favoruri speciale reprezentate în aceste două clase.

404) FIII PROROCILOR—Cine sunt ei? (Q666-2)

Întrebare (1916)—2—Cine sunt fiii profeţilor despre care s-a vorbit într-unul din Turnurile recente?

Răspuns—Nu-mi aduc aminte la ce te referi. Noi am vorbit despre fiii profeţilor de multe ori în Turnul de Veghere. Presupun că referinţa poate fi la acel pasaj din 2 Împăraţi în care ni se descrie cum Ilie şi Elisei au plecat dintr-un loc în altul pînă ce au ajuns la Iordan, şi aceşti fii ai profeţilor din diferite locuri i-au spus lui Elisei, "Ştii că Domnul va răpi astăzi pe stăpînul tău de deasupra capului tău?" (2 Împ. 2:3) şi după ce cei doi profeţi au trecut Iordanul, după ce Ilie a fost răpit şi Elisei s-a întors şi a traversat înapoi Iordanul, aceşti fii ai profeţilor au recunoscut că Elisei avea mantaua stăpînului său, dar s-au întrebat unde l-a luat Domnul pe Ilie şi după aceea au trimis oameni să-l caute. Ilie a reprezentat turma mică şi Elisei pe marea mulţime care de asemenea sunt poporul Domnului şi într-o anumită măsură asociaţi cu ei, dar nu sunt atît de zeloşi pentru Adevăr ca şi Turma Mică, şi aceşti fii ai profeţilor au avut mai mult sau mai puţin interes pentru amîndoi. Această ilustraţie pare să arate că după ce a avut loc separarea dintre Turma Mică şi Marea Mulţime, va mai exista încă o clasă de oameni drepţi, mai mult sau mai puţin legaţi de poporul Domnului, care nu sunt incluşi nici într-o clasă şi nici în cealaltă — nici în clasa Ilie şi nici în clasa Elisei — dar care vor fi informaţi cumva şi care vor spune aceasta şi aceea.

405) FIINŢE UMANE—Drepturi şi privilegii — care le aparţin. (Q332-2)

Întrebare (1908)—2—Care sunt drepturile şi privilegiile noastre umane?

Răspuns—Presupun că ideea din mintea persoanei care pune această Întrebare este, că eu şi voi, şi toţi ceilalţi, ne propunem să depunem toate drepturile şi privilegiile, să le sacrificăm. Care sunt acestea? Mă gîndesc la unul care va servi ca ilustraţie. Eram nu demult într-un vagon de dormit, iar însoţitorul şi unii călători au intrat într-o conversaţie în mijlocul nopţii, discutînd despre nenumărate lucruri, şi destul de tare ca să scoale pe toţi cei care nu dormeau prea adînc. Mi-am exercitat dreptul şi privilegiul de a atrage atenţia însoţitorului asupra faptului că nu îşi face treaba cum se cuvine, şi că dacă nu încetează voi depune o plîngere la companie. Acela era dreptul meu; acela era privilegiul meu. După aceea el a căutat să-şi repare greşeala, iar eu am renunţat la privilegiile mele în legătură cu plîngerea. Aceasta este o ilustraţie şi o puteţi aplica într-o mie de moduri diferite în afacerile vieţii. Voi aveţi drepturi, fiecare are drepturi, şi veţi găsi că oamenii calcă în picioare drepturile voastre, din cînd în cînd, şi probabil, neintenţionat voi veţi călca în picioare drepturile lor; este treaba voastră şi a noastră să căutăm să nu călcăm în picioare drepturile altcuiva; noi vrem să respectăm regula de aur şi să facem altora ceea ce am vrea ca ei să ne facă nouă. Dar nu este necesar să insistăm ca ei să ne facă nouă după regula de aur. Voi aveţi dreptul să cereţi dreptate, dar puteţi renunţa la acest drept. Ei bine, în legătură cu acest fapt, vă voi spune că am tras o mică învăţătură, şi am luat o hotărîre parţială; încă n-am luat o hotărîre definitivă. Cînd iau o hotărîre, sau fac o juruinţă, de obicei mă gîndesc la ea destul de bine şi o încerc pentru un timp să văd cum ar merge şi dacă merită să iau o hotărîre definitivă sau nu. Nu mi-a fost niciodată frică de juruinţe cum le este unora dintre prietenii dragi, ci am făcut cîteva juruinţe Domnului şi sper că voi mai face. Oriunde găsesc un loc unde cred că pot să îmbunătăţesc vechiul om, spun: Pune aici altă curea în jurul lui şi leagă-l, şi dacă vezi că este posibil să ţină, fă-o definitiv, nituieşte-l cu o juruinţă şi apoi ea te ajută întotdeauna. Dacă laşi uşa deschisă să fii încercat şi altă dată, de fiecare dată cînd acel lucru apare trebuie să te lupţi din nou cu el în mintea ta; dar dacă te-ai luptat odată şi l-ai cucerit, şi ai înţeles că faci bine, atunci pironeşte-l, sau, după cum spune apostolul, ţine corpul în supunere şi îngroapă-l — "Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpînire" (1 Cor. 9:27). Aşa că atunci cînd vedem că vreo parte a corpului se ridică puţin din groapă, îngroapă-o din nou, pune-o jos şi mai pune puţin pămînt peste ea. Privitor la acest lucru m-am gîndit cu cîţiva ani în urmă să iau o hotărîre, sau să fac o juruinţă Domnului ca, prin harul Său care ajută, să nu mai murmur sau să nu mă mai plîng niciodată cu privire la orice El ar permite să vină peste mine. Am gîndit că era bine. Ce drept am eu să mă plîng? Voi primi binecuvîntări din mîna Domnului, şi dacă El vede potrivit să-mi dea unele care nu sunt chiar aşa de plăcute, să le refuz? Nu. Atunci n-am dreptul să murmur sau să mă plîng. Aşa că am spus: cu ajutorul şi cu harul Tău fac această juruinţă, că niciodată n-o să murmur sau n-o să mă plîng cu pr acea juruinţă şi sunt foarte bucuros că am făcut-o. Dacă aş putea găsi alta la fel de bună ivire la orice providenţa Ta ar permite să vină peste mine. După cîte ştiu, am ţinut totdeauna ca aceea, aş face-o azi. Cînd m-am gîndit mai tîrziu la acest însoţitor de vagon şi cum l-am pus pe jăratic, şi a fost bine, era vorba de dreptate, dar m-am gîndit la aceasta: De unde să ştiu eu că acel însoţitor nu va avea cîndva ceva ranchiună pe mine, şi să presupunem că adevărul va ajunge la el. El ar spune: "Acesta este omul care m-a ţinut pe jăratic şi nu-mi place nimic din ce are el, deşi poate fi ceva rezonabil sau drept, pentru că m-a tras la socoteală atunci". Aceasta l-ar putea opri să primească adevărul. Eu nu l-aş opri pe sărmanul om să primească adevărul. Făceam mai bine dacă nu-i ziceam nimic. Acesta este un principiu bun de aplicat tot timpul. Această hotărîre că niciodată nu voi mai murmura a fost o mare binecuvîntare pentru mine. Găsesc atît de mulţi oameni care gem şi muncesc, murmură şi se plîng de diferite lucruri, şi cred că ei fac o mare greşeală. Toate sarcinile lor sunt mai grele după ce s-au plîns de ele un timp; întotdeauna ei le fac tot mai rele. Găsesc că răzbim mult mai bine dacă spunem, dacă Domnul doreşte să lase aceasta să vină, nici nu mă gîndesc să murmur împotriva înţelepciunii Lui în acest lucru, ci îl voi accepta ca de la Domnul. Dacă îmi rup piciorul în această după-amiază, să murmur? Nici măcar un pic. Nici unul dintre voi nu va auzi un murmur ieşind din gura mea. Dacă se întîmplă altceva, tot nu voi murmura. Ce drept aş avea eu să murmur? Ce bine aş face dacă aş murmura? Voia Domnului este cea care vreau să se facă, şi El spune că nu va permite să se întîmple nimic copiilor Săi, pe care El să nu-l conducă spre bine. Dacă Domnul crede că e bine ca eu să-mi rup piciorul în această după-amiază, sper că mi-l voi rupe. Noi vrem ceea ce voia Domnului vede că este cel mai bine pentru noi. Aşa că nu avem nimic pentru ce să ne plîngem sau să murmurăm; nu trebuie să fim murmurători. Vă amintiţi că apostolul subliniază că aceasta era una din dificultăţile copiilor lui Israel. Mai întîi au murmurat şi s-au plîns, şi mai tîrziu aceasta i-a condus la opoziţie faţă de Domnul. Aşa că atunci cînd începi să murmuri începi să fii în dezacord cu Domnul. Deci, mi-am spus în sinea mea: Cred că voi lua o hotărîre, sau o juruinţă, că nu voi murmura în legătură cu ceea ce alţi oameni îmi vor face. Dacă-mi vor face ceva rău, nu voi murmura; nu sunt obligat să spun: "Te acuz, domnule; aceasta este o minciună". Nu e nevoie să fac asta. Nu e nevoie să murmur sau să fac o plîngere împotriva lui. El să meargă pe drumul lui; să se ocupe Domnul de el. Ce voi face eu? Voi încerca şi o voi suporta cît mai blînd posibil, şi voi trage din aceasta o lecţie bună de răbdare, perseverenţă şi control de sine. Nu ştiu cît de multă binecuvîntare poate fi în această hotărîre. Am o idee că acea hotărîre sau juruinţă, ca niciodată să nu murmur pentru nimic ce spune cineva, dacă o voi face, îmi va face bine. Încă nu am făcut-o pe deplin; m-am gîndit doar să încerc şi să văd dacă va fi bine; dar cred că o voi face, şi cred că îmi va face mult bine. Puteţi spune orice vreţi despre mine şi cred că nu vă voi răspunde nimic înapoi.

406) FIUL LUI DUMNEZEU—Cînd a devenit Domnul nostru

Fiul lui Dumnezeu. (Q664-2)

Întrebare (1911)—2—Cînd a devenit Domnul nostru singurul Fiu născut al lui Dumnezeu?

Răspuns—Răspundem că El a fost întotdeauna singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. Şi toate lucrurile au fost făcute prin El — puterea lui Dumnezeu care a acţionat prin El. De aceea El este cel pe care Tatăl L-a conceput şi singurul pe care Tatăl L-a conceput; toţi ceilalţi au fost creaţi cu şi prin puterea Lui, El fiind agentul puterii divine în toată creaţia.

407) FIUL RISIPITOR—Pe cine a reprezentat el. (Q554-2)

Întrebare (1910)—2—Ce clasă sau ce oameni sunt reprezentaţi prin fiul risipitor din pildă?

Răspuns—Răspunsul meu este că a fost o clasă care trăia în zilele Domnului nostru. Cărturarii şi fariseii căutau să fie în armonie cu Dumnezeu, şi pe dinafară cel puţin erau în armonie cu El, pe care i-a recunoscut ca stînd pe scaunul lui Moise, ca fiind reprezentanţii Domnului şi ai Tatălui. Fiul cel mai tînăr reprezintă pe evreii care au devenit risipitori şi care şi-au pierdut privilegiile lor ca evrei şi au devenit vameşi şi păcătoşi, călcători de lege, trăind ca neamurile în loc să trăiască în armonie cu Dumnezeu, după cum se arată în pildă. Fariseii erau foarte împotriva acestor vameşi şi păcătoşi, şi pentru că Isus a vorbit şi a stat cu ei, au zis, Acest om primeşte pe păcătoşi şi mînîncă cu ei, noi suntem cei sfinţi. Isus căuta să corecteze acea eroare a mîndriei Fariseilor. Ce făceau ei nu era calea lui Dumnezeu. Dacă vedeţi că aceşti oameni flămînzesc după cuvîntul Meu, trebuie să fiţi bucuroşi văzîndu-i că vin la Mine. Ei trebuiau să spună, Există un om, iar vameşii şi păcătoşii sunt atraşi de el, laudă fie adusă lui Dumnezeu că unii dintre aceşti fraţi care erau în păcat se întorc, ne bucurăm de aceasta. Dar, a spus Domnul, nu aceasta este atitudinea voastră. Cînd îi vedeţi că se întorc şi sunt primiţi şi binecuvîntaţi în mod cuvenit, că Dumnezeu îi hrăneşte etc., punînd pe ei o nouă haină etc., voi spuneţi, noi vom sta afară dacă îi laşi pe ei să intre. Isus a spus: Dacă staţi afară, atunci veţi rămîne afară, pentru că pe ei Dumnezeu îi primeşte. Voi sunteţi fratele mai mare, aceste privilegii sunt ale voastre, nu ieşiţi afară, trebuia să fiţi gata să-i primiţi, trebuia să spuneţi: Suntem bucuroşi că vă întoarceţi, este destul pentru toţi — aceea trebuia să fie atitudinea voastră. Această pildă este dată ca o mustrare a acelei clase de farisei.

408) FOAMETE—Aplicarea lui Amos 8:11, 12. (Q269-1)

Întrebare (1909)—1—"Iată, vin zile, zice Stăpînul Domnul, cînd voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pîine, nici sete de apă, ci de auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla încoace şi încolo ca să caute cuvîntul Domnului, şi tot nu-l vor găsi". Te rog explică şi aplică aceste cuvinte.

Răspuns—Ei bine, aceste cuvinte au fost scrise în primul rînd pentru evrei, şi a existat o perioadă de timp cînd au fost fără profet sau învăţător şi o mulţime de evrei căutau pe Domnul dar erau atît de orbiţi încît nu L-au putut vedea pe El ca Domn, şi că El a fost reprezentat în pildă unde bogatul cerşea o cană cu apă. Ei sunt ţinuţi în această stare ca lucrările puternice ale lui Dumnezeu să poată fi împlinite. Însăşi naţiunea lui Israel este un lucru minunat. A ne gîndi că există încă în lume unii din sămînţa şi tulpina lui Avraam este cel mai minunat lucru; toate celelalte naţiuni sunt amestecate. Dar evreii au o natură independentă, aşa că Dumnezeu a putut arăta în procedurile Lui cu ei ce va face mai tîrziu. Cît timp le va fi sete şi foame, nu ştiu.

Trebuie să vă spun că am avut recent unele experienţe cu evreii. Am cumpărat o haină nu cu mult timp în urmă, şi omul care mi-a vîndut-o era evreu, şi după ce am cumpărat-o, el a spus: "Citesc predicile tale în fiecare luni dimineaţă şi-mi plac, le citesc de un an".

Mai tîrziu, am întîlnit un gentleman pe stradă în oraşul Pittsburgh; era evreu, şi a zis: "Domnule Russell te urmăresc, îţi citesc predicile din ziar".

Evreii sunt flămînzi şi gustă de pe la margini, dar vor trebui să mai aştepte puţin.

409) FOAMETE—Poate avea două aplicări. (Q269-2)

Întrebare (1912-Z)—2—"Căci iată, Stăpînul, Domnul oştirilor, va lua din Ierusalim şi din Iuda orice sprijin şi orice mijloc de trai, orice rezervă de pîine şi orice rezervă de apă" (Isaia 3:1). Ce înseamnă aceasta?

Răspuns—A existat o foamete care a venit peste Iudeea. Oamenii n-au avut destulă hrană şi apă. Ei sunt încă foarte mult în starea lui Ismael cînd Agar l-a lăsat să moară. În timpul Veacului Evanghelic, bieţii evrei au fost înfometaţi. Au fost fără nici o comunicare cu Dumnezeu.

Acelaşi profet, din ale cărui scrieri inspirate este luat textul de mai sus, ne spune despre o altă clasă căreia "i se va da pîine, şi nu-i va lipsi apa" (Isa. 33:16). Ei vor fi bine îngrijiţi, bine protejaţi, şi vor avea şi pîine şi apă. Acest text s-ar fi putut aplica la evreii de pe vremea distrugerii Ierusalimului şi s-ar putea aplica la oricare evrei şi la alţii care, de atunci încoace, şi-au pus încrederea în Domnul, şi cărora El le-a dat ce le-a fost de lipsă pentru întărirea vieţii. Cînd ne uităm astăzi în jurul nostru, găsim pe mulţi din Israelul nominal, cărora le este foame, sete. Ei încearcă să se convingă că sunt bine hrăniţi; şi majoritatea dintre ei nu-şi dau seama că sunt săraci şi goi, nehrăniţi şi orbi. Între timp Biserica lui Cristos este în locul cel protejat. Totul lucrează împreună spre binele lor. Pîinea şi apa le sunt sigure. "Căci Domnul … nu lipseşte de nici un bine pe cei care umblă în integritate"; "El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa" (Psa. 84:11; 25:9).

410) FOC—Semnificaţia cărbunilor de pe altar. (Q277-2)

Întrebare (1910)—2—Ce semnifică luarea de către preot a cărbunilor de pe altar şi folosirea lor pentru oferirea tămîiei în Sfînta?

Răspuns—Vedem că focul folosit în toate aceste trei locuri diferite a reprezentat moartea Domnului nostru, sau procesul morţii. Focul din afara Taberei a reprezentat influenţele distructive care au venit împotriva Lui şi I-au cauzat moartea, aşa cum este văzut din punctul de vedere al lumii. Focul din Curte a reprezentat aceleaşi influenţe distructive care au venit împotriva Lui şi I-au cauzat moartea, aşa cum este văzut din punctul de vedere al credincioşilor. Pentru cei din afara Taberei, arderea cărnii, a pielii, a copitelor şi coarnelor era un miros foarte rău, un miros urît. Pentru cei care erau în Curte, arderea grăsimii — practic era numai grăsime în jertfa pentru păcat care se oferea pe altar atunci — a reprezentat ceea ce nu e un miros urît, deoarece arderea grăsimii nu dă un miros rău cînd e arsă în condiţii şi circumstanţe potrivite, pentru că este aproape carbon pur. Cum s-a sugerat deja, grăsimea ar reprezenta iubirea şi zelul care ar caracteriza sacrificiul. Într-un animal slab este foarte puţină grăsime; într-un animal gras este multă grăsime pentru a fi pusă pe altar şi în mod corespunzător va spori zelul, flacăra, cu care va arde. Dar total separat de arderea grăsimii şi a animalului afară din Tabără este faptul că focul a fost folosit să pornească flacăra iubirii sacre şi a sacrificiului de sine.

Cărbunii aprinşi de pe altar, care au cauzat arderea grăsimii, nu par să reprezinte ceva ce Domnul nostru a avut sau a făcut, ci mai curînd experienţe din întîmplările obişnuite ale vieţii. Fără îndoială că lemnul a fost folosit pe altar, după cum citim în unele locuri, şi cărbunii încinşi din acest foc de pe altar erau duşi înăuntrul vălului ca să constituie baza jertfei de pe Altarul de Aur, jertfa de tămîie. Aceasta arată că focul a fost de aceeaşi origine în toate aceste trei ilustraţii — focul de lemne care a ars animalul afară; focul de lemne care a ars grăsimea în Curte; şi focul de lemne sau cărbunii incinşi care a ars tămîia pe Altarul de Aur.

Ce reprezintă aici focul? Răspunsul nostru este că, în mod obişnuit, focul reprezintă influenţe distructive. A fost ceva special în aceste influenţe distructive care le-ar separa şi distinge de multe alte influenţe distructive. Gîndul nostru este că faptul că ele sunt legate de altar şi erau tipificate de focul care ardea numai pe altar, înseamnă că ele erau influenţe distructive legate de sacrificiu; nu influenţele distructive care pot veni împotriva omenirii în general, ca: boala, războiul, foametea, epidemiile sau din alte surse generale de foc, strîmtorări, distrugeri, ci un foc jertfitor, influenţă jertfitoare, ceva legat de ceea ce s-a jertfit; de aceea influenţe adverse stabilite de Tatăl şi cu scopul de a îndeplini această încercare sau sacrificiu după cum Domnul nostru a spus folosind altă ilustraţie: "Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?" (Ioan 18:11). Nu evreii I-au turnat acel pahar; nu Fariseii I-au pregătit paharul; nici Romanii; nu poporul şi nici ipocriţii; nu Cărturarii I-au pregătit acel pahar, ci Tatăl a fost cel care a pregătit paharul.

Noi înţelegem deci, că toţi aceşti cărbuni aprinşi reprezintă acele clase de împrejurări şi condiţii pe care le pregăteşte Tatăl cu scopul dovedirii caracterului, a loialităţii şi a sincerităţii devotării noastre. Ducerea cărbunilor în Sfînta s-ar părea să arate cele două altare, exprimînd pentru noi în simbol sau tip că spiritul devotării pe care credincioşii îl văd consumînd sacrificiul care este oferit Domnului voluntar şi care, în timp ce este în armonie cu dreptatea, nu este poruncit de legea divină, este principiul jertfitor care este atît de acceptabil în ochii lui Dumnezeu. Astfel, în armonie cu aceasta, Domnul nostru S-a jertfit pe Sine, în sensul fărîmiţării tămîiei pe cărbunii încinşi. Astfel zi de zi El Şi-a jertfit viaţa, a acceptat să vină în contact cu aceste experienţe care au servit la distrugerea naturii Sale pămînteşti şi a trimis un miros plăcut lui Dumnezeu. Nu toate necazurile, cum am amintit mai înainte, ci doar acelea pe care Tatăl le-a pregătit şi care erau legate de experienţa Lui de jertfă.

411) FOTO-DRAMA—Referitor la prezentarea în săli de cinema. (Q534-2)

Întrebare (1915)—2—Se manifestă spiritul Babilonului dacă prezentăm Foto-Drama într-o sală de cinema după ce acolo s-a prezentat producţia obişnuită?

Răspuns—Mie nu mi s-ar părea aşa. Dacă ar fi aşa, ar fi greşit să vorbeşti unui om despre Adevăr după ce el a auzit nişte vorbe urîte. În acest fel ar părea că te învîrteşti în cerc. Fiecare are dreptul să-şi folosească propria lui judecată. Dacă cineva dintre voi este implicat în activitatea cu Foto-Drama să nu facă nimic care să-i rănească conştiinţa. Cît despre mine, aş fi bucuros, dacă aş avea ocazia, să arăt Foto-Drama la 5000 de oameni după ce au fost la o piesă obişnuită.

412) FRICĂ—Ce fel de frică scoate afară iubirea? (Q270-2)

Întrebare (1912)—2—"În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvîrşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa şi cine se teme n-a fost făcut desăvîrşit în dragoste" (1 Ioan 4:18). La ce frică se face referire aici şi cum dragostea desăvîrşită scoate afară frica?

Răspuns—Frica este o însuşire a minţii care este concepută în general de nesiguranţă. Sunt anumite lucruri de care trebuie să ne temem şi unele lucruri de care nu trebuie să ne temem. Adversarul se pare că profită de starea noastră decăzută, starea de păcat, şi ne face să ne fie frică de Tatăl ceresc; pentru că ne ferim de cine ne este frică. Noi toţi ne dăm seama că prin natură suntem păcătoşi, şi că trebuie să fie o pedeapsă pentru păcat. Se pare că ştim aceasta instinctiv şi în mod natural ne este frică. Ni se spune: Eşti un păcătos, eşti păcătos şi există o pedeapsă pentru păcat. Vine frica — de ce fel va fi pedeapsa, şi cît de severă va fi? Satan încearcă să ne dea, prin diferitele sale teorii, teamă sau frică de Dumnezeu şi de tortură. El zugrăveşte în mintea noastră imperfectă un Dumnezeu nedrept, prea sever în procedurile Sale cu păcatul şi cu păcătosul.

Pe măsură ce, treptat, ajungem la o cunoştinţă mai clară despre Dumnezeu şi despre principiile Sale de guvernare a universului Său, noi scăpăm de acea frică. În locul ei avem iubire pentru Dumezeu şi înţelegem că şi El are iubire pentru noi. Noi îl iubim, şi aceasta în măsura în care înţelegem că El iubeşte lumea şi a făcut pregătiri pentru noi şi pentru lume. Curînd, cînd ajungem la punctul în care Îl iubim pe Dumnezeu în mod perfect, toată frica este înlăturată.

Dar această cunoştinţă şi iubire nu va scoate afară frica de a nu plăcea lui Dumnezeu; pentru că aceasta este un respect potrivit şi niciodată nu trebuie înlăturată. Cu cît avem mai mult o iubire respectuoasă, cu atît mai multă frică de genul acesta vom avea — cine nu s-ar teme să ofenseze un frate sau un vecin pe care l-ar iubi şi l-ar aprecia? Acesta este acelaşi principiu care există, mai mult sau mai puţin, între tată şi copii, soţ şi soţie. Soţia care s-ar teme de soţul ei n-ar fi într-o stare aşa fericită ca şi cînd ar fi o iubire perfectă şi vice versa; tot aşa şi cu copiii. Totuşi fiecare trebuie să se teamă tot mai mult, să nu rănească sau să ofenseze pe celălalt.

413) FRICĂ—Este rău să te temi de moarte? (Q271-1)

Întrebare (1915)—1—Cînd aşteptăm moartea plini de frică, denotă aceasta lipsă de credinţă sau o stare care nu-i este plăcută lui Iehova?

Răspuns—Trebuie să ne amintim că starea noastră fizică are mult de-a face cu simţămintele noastre, şi cineva poate fi într-o astfel de stare nervoasă încît un mic zgomot să-i afecteze nervii. Poate că aţi fost într-o stare încît chiar un lucru mic v-a călcat pe nervi şi v-a făcut să vă simţiţi foarte neplăcut. Veţi vedea că astfel unele persoane pot avea o mare frică. Dar această stare hipersensibilă n-ar dovedi că ei nu sunt copii adevăraţi ai lui Dumnezeu. Aşa că nu ştiu dacă este rău sau păcat pentru unii să le fie frică de moarte. Unii oameni în mod natural sunt mai fricoşi şi le este mai groază de moarte decît altora. Iubirea de viaţă este mult mai tare în unii decît în alţii.

Chiar unii care au fost învăţaţi doctrina chinului veşnic nu prea par să le fie frică de moarte. Citim relatările soldaţilor din Europa, care au mers în tranşee, de unde mai mult de jumătate din ei nu s-au întors vii, şi totuşi merg cu mult curaj, aparent fără frică de moarte. Nu prea înţeleg aceasta. Cred că starea naturală a omenirii ar fi să-i fie frică de moarte. Găsim că acest lucru a fost adevărat despre Domnul nostru Isus. I-a fost frică şi groază de moarte şi aceasta a ţinut pînă ce a primit un mesaj de la Dumnezeu că a fost acceptabil şi va fi înviat.

Cînd a ajuns la ultima Sa noapte pe pămînt, în noaptea în care a fost trădat şi prins, vă amintiţi că în Grădina Ghetsimani a început să fie foarte trist. A devenit foarte, foarte trist şi cu inima grea, gîndind: "Mîine voi fi răstignit. Se pare că voi suferi chiar ca un răufăcător. Aş fi bucuros dacă n-ar fi nevoie de aceasta. Este un lucru teribil să mori, oricare ar fi împrejurările, dar este un lucru dureros ca după ce-ai trăit o viaţă dreaptă să mori ca un hulitor de Dumnezeu! O, dacă s-ar putea ca această parte să treacă de la Mine!" Apoi a venit gîndul: "Poate că merit această experienţă; poate că am făcut vreun păcat. Nu ştiu să fi făcut nimic rău, dar poate am greşit cumva. Dacă-i aşa, nu voi mai avea viaţă viitoare!" Gîndul a fost teribil pentru cineva care a cunoscut perfecţiunea vieţii înainte să fi venit în lume şi care a avut o deplină înţelegere a posibilităţii gloriei, onoarei şi nemuririi viitoare.

Şi astfel citim despre Isus că "în zilele vieţii Sale pămînteşti, aducînd rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte, şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui" (Evrei 5:7). El nu s-a rugat să fie scăpat de moarte, pentru că El Îşi consacrase viaţa pînă la moarte, ci să fie scăpat din moarte printr-o înviere. Şi a fost auzit. Tatăl I-a trimis un mesaj sau o asigurare care L-a întărit şi L-a făcut să înţeleagă că era pe deplin acceptabil. Pasajul cu privire la apariţia îngerului nu se află în cele mai vechi manuscrise greceşti, dar scriptura citată din Evrei dovedeşte că Tatăl I-a auzit cumva cererea. Imediat ce frica de nimicire a fost îndepărtată, Învăţătorul a fost cel mai calm şi cel mai curajos dintre toţi. Liniştea sufletească I-a revenit cînd a primit asigurarea că I-a fost plăcut Tatălui.

Acum, eu cred că atunci cînd ne este frică de moarte trebuie să căutăm pe Tatăl în rugăciune, trebuie să căutăm asigurarea că avem aprobarea Tatălui. Biblia ne face în stare să ştim cînd suntem fii acceptabili pentru Dumnezeu, şi ca creştini, noi trebuie să căutăm să înlăturăm frica, fiind atenţi la Cuvîntul lui Dumnezeu, avîndu-l în mintea noastră şi luînd în considerare promisiunile scumpe privitoare la iubirea şi îngrijirea Domnului şi la harul care ne ajută în orice timp de nevoie. Eu cred că pe măsură ce facem aceasta, vom găsi tot mai mult în inimile noastre o loialitate şi o voinţă să umblăm în urmele lui Isus cu orice preţ pînă la sfîrşit. Şi putem spune: "Nu mă voi teme"; Dumnezeu a promis că "toate lucrurile lucrează împreună spre binele" meu. De ce să-mi fie frică? De ce sau de cine să mă tem? Nu mă voi teme de nimic căci "toiagul şi nuiaua Ta mă mîngîie". Rom. 8:28; Psa. 23:4.

414) FRUCT—Iehova şi grădina Edenului. (Q283-1)

Întrebare (1905)—1—A gustat Iehova din fructele din grădină cînd a văzut că ele sunt bune?

Răspuns—Aceasta este prea adînc pentru mine. Nu voi spune ce a făcut Domnul; Biblia nu ne spune.