Întrebare (1908)—3—De ce au fost instruiţi preoţii lui Israel să jelească pe cei doi fii ai lui Aaron, care au adus foc străin înaintea Domnului?

Răspuns—Răspunsul meu este că acela care a pus Întrebarea, evident a făcut o greşeală. Ei au fost instruiţi să NU îi jelească, şi aceasta eu cred că înseamnă că noi, ca popor al Domnului, trebuie să fim atît de deplin în armonie cu aranjamentele lui Dumnezeu, încît să nu fim deranjaţi sau îngrijoraţi de faptul că unii vor merge în marea mulţime şi alţii vor merge în moartea a doua. Noi trebuie să avem încredere în Dumnezeu că va fi o judecată dreaptă din punctul Lui de vedere, că El, care cunoaşte inimile şi încearcă rărunchii fiilor oamenilor, nu va greşi în aceasta. Trebuie de asemenea să fim în totalitate în acord cu Domnul încît să simţim că dacă noi sau o altă persoană nu este pe deplin acceptabilă pentru Domnul şi pentru standardul Său, să nu dorim să aibă binecuvîntările pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care-L iubesc. Eu aşa aş simţi. Dacă Dumnezeu ar găsi în înţelepciunea Sa şi ar hotărî ca eu să nu am o binecuvîntare nici în turma mică, nici în marea mulţime, ci că trebuie să merg în moartea a doua, aş spune, "voia Domnului să se facă, Domnul ştie mai bine". Nu mă voi plînge. Nu mă voi jeli din această cauză. Mă străduiesc sincer să fiu socotit vrednic de o parte în Turma Mică şi cred că toţi ar trebui să ne străduim să avem acea atitudine a minţii care ar fi pe deplin supusă decretului divin în această chestiune. Vedeţi că aceasta este foarte diferit de declaraţia fratelui Jonathan Edward cînd a spus că în viitor sfinţii vor privi peste parapetul cerului şi vor vedea pe părinţi şi copii, pe fraţi şi surori etc., într-o tortură groaznică, veşnică, şi apoi le vor întoarce spatele şi vor slăvi pe Dumnezeu. Noi nu putem slăvi pe Dumnezeu pentru torturarea vreunei creaturi; noi n-am aprecia aceasta. Dar dacă Dumnezeu în înţelepciunea Sa va vedea potrivit ca cineva pe care-l iubim foarte mult după trup să nu ajungă în Turma Mică, aprecierea noastră asupra voinţei divine trebuie să fie astfel încît să spunem, "Să facă Domnul ceea ce I se pare bine; noi ştim că a Lui cale este perfectă". Şi acesta este motivul, cred, de ce în tip lui Aaron şi fiilor săi loiali nu le-a fost permis să plîngă pe aceia pe care Domnul i-a distrus — i-a separat de preoţime.

619) JELIRE—Referitor la Aaron şi Eleazar. (Q499-1)

Întrebare (1911)—1—"Moise a zis lui Aaron, lui Eleazar şi lui Itamar, fiii lui: Să nu vă descoperiţi capetele şi să nu vă rupeţi hainele, ca nu cumva să muriţi şi ca nu cumva mînia să vină împotriva întregii adunări. Lăsaţi pe fraţii voştri, pe toată casa lui Israel, să plîngă arderea pe care DOMNUL a adus-o" (Lev. 10:6). De ce trebuia ca ei să plîngă arderea pe care a adus-o Domnul? Ce ar reprezenta aceasta?

Răspuns—Arderea care a venit de la Domnul, putem spune, a fost arderea mîniei Domnului, reprezentată în distrugerea acestor preoţi care nu au ascultat de aranjamentul divin. Întregul popor a lui Israel al putut plînge şi a putut în mod potrivit spune, "Cît de rău ne pare, cît de întristaţi suntem, că a fost necesar ca Dumnezeu să-şi manifeste astfel neplăcerea Lui faţă de aceştia din familia preoţească". Dar Aaron şi fiii lui nu trebuiau să plîngă, pentru că ei erau special consacraţi în serviciul Domnului, ei erau special separaţi de restul poporului; ei trebuiau să aibă o deplină armonie cu Dumnezeu care nici măcar într-o manieră exterioară să nu însemne ceva care ar putea fi înţeles greşit, ca o dezapreciere a decretului lui Dumnezeu în faptul că fraţii lor au fost omorîţi, şi dacă Aaron şi fiii săi ar fi plîns, aceasta părea ca şi cum ei s-ar fi răsculat împotriva lui Dumnezeu, şi nu aceasta trebuia să se interpreteze; n-ar fi fost potrivit. Ei erau acolo ca servi ai dreptăţii, şi dacă Dumnezeu le-ar fi cerut să-i omoare pe fraţii lor, ar fi fost parte din datoria lor să facă aşa; de aceea ei nu trebuiau să facă nici o plîngere împotriva a ceea ce Domnul a adus în mod drept peste cei care au făcut rău.

620) JERTFĂ—A lui Cain şi Abel. (Q609-1)

Întrebare (1909)—1—Ce i-a făcut pe Cain şi pe Abel să aducă jertfe Domnului, şi ce s-a făcut cu ele?

Răspuns—Nu ştiu dacă Domnul le-a spus să aducă sau nu astfel de jertfe Domnului. Dacă Dumnezeu nu le-a spus în cuvinte, putem gîndi că le-a spus altfel. Legea lui Dumnezeu a fost iniţial scrisă în inimile lor. Ei aveau în minte simţul veneraţiei care poate le-a spus, Se cuvine ca voi să cinstiţi pe marele Dumnezeu care a făcut universul, trebuie să aduceţi ceva ce să reprezinte dorinţa voastră de a fi în armonie cu El. Acesta poate să fi fost singurul lucru, sau poate El să le fi spus direct şi clar. Dar cînd şi-au adus jertfele, şi cînd au aflat că una a fost acceptată şi cealaltă nu, Cain, aflînd că a lui n-a fost acceptată trebuia să se retragă şi să aducă una care să fie acceptată. El trebuia să spună, "Abel, văd că Dumezeu a acceptat sacrificiul tău şi pe al meu nu, vreau să fac un tîrg cu tine. Dă-mi cel mai bun animal pe care-l ai şi în schimb îţi voi da toate roadele pămîntului pe care le am". Atunci Domnul ar fi avut respect pentru jertfa lui. Dumnezeu a vrut să dea învăţătura că singurul mod în care dreptatea divină va fi mulţumită era prin sacrificarea vieţii. Astfel Dumnezeu a început devreme să dea experimental o lecţie ca să se observe că va fi nevoie de un Mîntuitor ca preţ al vieţii pierdute — "Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!" (Ioan 1:29). Procedura lui Cain arată că el n-a avut respectul cuvenit faţă de Dumnezeu.

621) "JERTFĂ"—Folosit în două sensuri diferite. (Q511-1)

Întrebare (1911-Z)—1—"Căci trupurile animalelor al căror sînge este adus de marele preot în Locul preasfînt, ca jertfă pentru păcat, sunt arse afară din tabără" (Evrei 13:11). Aceasta ar arăta că Jertfa pentru păcat este făcută în Sfînta Sfintelor antitipică?

Răspuns—În general cei care au tradus ceva în Biblie cu privire la Cortul Întîlnirii par să fi fost foarte neglijenţi în folosirea termenilor, Sfînta, Sfînta Sfintelor etc. Ei n-au înţeles că aceşti termeni au fost folosiţi în diferite sensuri de către evrei în legătură cu diferite părţi ale Cortului Întîlnirii. Tradus corect textul nostru spune: "Trupurile acelor animale, al căror sînge este dus în Sfînta Sfintelor ca o jertfă pentru păcat, sunt arse afară din tabără". Trebuie să reţinem că cuvîntul "jertfă" este folosit scriptural în două sensuri diferite. Într-un sens al cuvîntului, Domnul nostru S-a jertfit la botez, cînd S-a predat să facă voinţa Tatălui. Aceasta a fost jertfa Sa, darul Său, cînd S-a prezentat la Iordan. El a terminat jertfirea darului Său cînd Şi-a dat viaţa la Calvar; şi acea viaţă, pusă la Calvar, este o Jertfă pentru păcat potrivită. Dar a rămas ca Marele Preot să Se înalţe, să Se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu pentru noi şi să facă aplicarea Jertfei pentru păcat. Stropirea sîngelui pe Capacul Ispăşirii s-a făcut în Sfînta Sfintelor. Dar prezentarea acelei Jertfe pentru păcat a fost făcută la Iordan — sau, în tip, cînd viţelul a fost junghiat.

622) JERTFĂ—Daruri şi jertfe pentru păcat. (Q609-2)

Întrebare (1911-Z)—2—Ce semnifică cuvintele apostolului că Domnul nostru a fost rînduit să aducă atît daruri cît şi jertfe pentru păcat?

Răspuns—Din Scripturi este evident că în timpul Veacului Milenar omenirea va fi privilegiată să se ofere pe sine ca daruri pentru Dumnezeu, dar nu ca sacrificii. De aceea, în timpul veacului Milenar o parte a lucrării Marelui Preot va fi să accepte aceste daruri şi să le facă acceptabile pentru Dumnezeu prin propriul Său merit şi drepturi ca Preotul Melhisedec. Totuşi, putem aplica acest text în mod foarte potrivit la veacul prezent. Apostolul pune cuvîntul daruri înainte. De aceea, putem să căutăm să vedem dacă nu este vreun mod în care Marele Preot oferă daruri acum. În mod sigur consacrarea Domnului nostru, a propriei Sale vieţi, a fost un dar din partea Lui. Tatăl a acceptat acest dar şi în cele din urmă a permis ca darul Domnului nostru să constituie o Jertfă pentru Păcat pentru alţii. Tot aşa, de-a lungul acestui Veac Evanghelic, "fraţii" sunt invitaţi să-şi prezinte trupurile lor ca jertfe vii — să se dea pe sine lui Dumnezeu — Rom. 12:1, 2.

Cînd astfel facem din noi înşine un dar pentru Dumnezeu, noi nu-l facem o jertfă pentru păcat către Dumnezeu; pentru că aceasta noi n-o putem face. Ci aranjamentul divin pentru acceptarea darului nostru este că fiecare dar va fi acceptabil prin meritul lui Cristos; şi apoi, mai tîrziu, aceste daruri vor constitui, după acelaşi aranjament divin, marea Jertfă pentru Păcat pe care Marele Preot o aduce pentru lume. Astfel Marele Preot este rînduit să facă ultima oferire a acelui dar ca Jertfă pentru Păcat pentru lume.

Între cei care au servit în funcţia de mare preot tipic, spune apostolul, obiceiul uniform era ca ei să ofere atît daruri cît şi sacrificii lui Dumnezeu. De aceea, el continuă să arate că Isus, ca Antitip al acelor preoţi, trebuia să aibă ceva de oferit. Şi El trebuia să ofere daruri şi jertfe, pentru a-Şi împlini preoţia. El S-a prezentat pe Sine fără pată lui Dumnezeu; şi în virtutea acelei prezentări El este o Jertfă pentru Păcat către Dumnezeu; şi prin meritul Său, El face ca acest lucru să fie la fel de valabil şi despre Biserica Sa, care voluntar se predau lui Dumnezeu.

623) JERTFĂ—De ce trebuie Biserica să se jertfească? (Q610-1)

Întrebare (1911-Z)—1—Care este scopul de a avea jertfe pe altar? De ce este Biserica pe altar împreună cu Domnul ei, după cum este arătat de apostolul Pavel (Romani 12:1), "Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfîntă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă". De ce ne invită Dumnezeu să fim jertfe vii cu Cristos, din moment ce Cristos este suficient ca preţ de răscumpărare pentru păcatele lumii întregi?

Răspuns—Tatăl ne invită să intrăm şi să fim părtaşi la suferinţele lui Cristos pentru ca să putem fi de asemenea părtaşi la gloria Lui; pentru că numai "dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El — dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El" (2 Tim 2:12, 11).

După cum Domnul nostru a fost chemat să se jertfească, tot aşa este chemată şi Biserica. Ca să fie găsit vrednic, ca să aibă aprobarea cea mai înaltă a Tatălui, El trebuia să părăsească gloria pe care a avut-o la Tatăl şi să facă tot ce Tatăl Îi cerea. Şi numai făcînd aşa va cîştiga răsplata oferită. În timpul Veacului Evanghelic Biserica este invitată să intre în acest legămînt cu El. Noi care suntem prin natură păcătoşi, "copii ai mîniei, ca şi alţii", suntem îndreptăţiţi prin meritul Său ca să putem avea o parte în suferinţa Lui, în jertfa Lui.

Ce rost au toate acestea? De ce trebuie să se facă acest lucru? Numai în acest fel putem fi împreună cu El pe planul spiritual. Dacă ne păstrăm natura umană nu vom putea niciodată ajunge în cer. Nimeni nu poate ajunge în cer în afară de cei din clasa jertfitoare. Cei neconcepuţi de sus nu vor avea niciodată o parte în binecuvîntarea cerească, ci, dacă vor avea o binecuvîntare, aceasta va fi pămîntească. Ei îşi vor păstra natura pămîntească şi vor fi făcuţi perfecţi la timpul potrivit. Dar cei care acum sunt invitaţi să devină Mireasa lui Cristos, sunt invitaţi să se unească cu El în jertfă. Domnul nostru Şi-a jertfit natura pămîntească şi drepturile ei. Toţi aceia care doresc să aparţină acestei clase Mireasă trebuie să jertfească carnea, natura pămîntească, drepturile ei etc., ca să poată fi părtaşi cu El la natura divină, Cerească.

624) JERTFĂ—Jertfa Bisericii l-a costat ceva pe Isus? (Q610-2)

Întrebare (1912)—2—Jertfa Bisericii Îl costă ceva pe Isus? Se spune că El jertfeşte în sensul că RENUNŢĂ la ceva, sau este doar LUCRAREA de jertfire, după cum Marele Preot a OFERIT jertfele aduse la El?

Răspuns—Pe Isus nu-L costă nimic să ne primească. Costul Lui este plătit şi preţul depus. Nu există cost în plus. Unica Sa jertfă este baza pentru toate şi a fost depusă de mult. Cînd ne primeşte, El ne ia în calitatea Sa de Mare Preot iar noi suntem jertfele. Am putea spune că Îl costă ceva din punctul de vedere al simpatiei, dar noi nu suntem în stare să apreciem înţelesul acesteia. Nu ne putem gîndi că Răscumpărătorul nostru este cumva întristat. Noi avem un Mare Preot milos, capabil să aibă milă de slăbiciunile noastre. El este în stare să aibă milă de slăbiciunile noastre şi să fie îndelung răbdător faţă de noi. Noi ştim că El ştie ce este cu noi, din cauza deplinei Lui simpatii. Noi avem deplina Lui simpatie şi astfel ştim că totul este în ordine.

625) JERTFĂ—Ce jertfim noi. (Q611-1)

Întrebare (1912)—1—Jertfim noi drepturile noastre de restabilire, sau doar renunţăm la ele sau le punem deoparte?

Răspuns—Limba este un mijloc pentru comunicarea gîndului, şi o persoană poate folosi un anumit limbaj pentru a exprima un gînd, iar altă persoană poate folosi alt limbaj pentru a exprima acelaşi gînd. A spune că noi renunţăm la drepturile noastre de restabilire, este potrivit. A spune că noi ne jertfim drepturile restabilirii este la fel de potrivit. Eu le-aş folosi pe amîndouă alternativ.

626) JERTFĂ—Nedorită de Iehova. (Q611-2)

Întrebare (1914)—2—"Tu nu doreşti nici jertfă, nici dar de mîncare" (Psa. 40:6). Te rog explică.

Răspuns—În orice traducere dintr-o limbă în alta există întotdeauna pericolul de a nu reuşi să exprimi gîndul original în simplitatea lui, şi aşa este în cazul acesta. "Tu nu doreşti nici jertfă nici dar de mîncare". Care este gîndul de aici? Păi, este acesta: că deşi Dumnezeu a dorit şi a intenţionat stabilirea legămîntului legii, aranjamentul legii cu poporul lui Israel, nu aceasta a fost dorinţa şi intenţia completă a lui Dumnezeu. Ceea ce a vrut să arate El este că acesta trebuia să fie jertfa tipică, preumbrind jertfa antitipică. Aceste jertfe pe care le-a rînduit sau autorizat pentru acel timp n-au fost ceea ce voia El în cele din urmă, n-au fost sfîrşitul sau completarea scopului sau dorinţei lui Dumnezeu cu privire la jertfa pentru păcat. Acelea au fost doar umbra acelei mari dorinţe care va fi împlinită în Cristos. Nu doreşti jertfă şi dar de mîncare, adică, n-a fost tot ceea ce a vrut Dumnezeu. El a acceptat această jertfă şi a dat evreilor an de an o iertare naţională şi o ocazie de a încerca din nou să mulţumească legea; dar aceste lucruri n-au fost sfîrşitul dorinţei sau intenţiei lui Dumnezeu. El a avut în minte jertfele mai bune, jertfa lui Cristos, marele Răscumpărător, şi apoi jertfele mai bune ale bisericii, corpul lui Cristos, unite cu jertfa Lui. Acesta a fost marele scop al lui Dumnezeu, iar celălalt a fost numai tipic, preumbrind pe acesta.

627) JERTFĂ—Cît de mult să jertfim noi plăcerile legitime? (Q611-3)

Întrebare (1915-Z)—3—Care sunt drepturile şi privilegiile cărnii — nu cele păcătoase — care trebuie jertfite de către Noua Creatură în Cristos Isus?

Răspuns—Există anumite drepturi şi privilegii pe care le au toate fiinţele umane. Există gusturi şi dorinţe care nu sunt păcătoase. Nu este un păcat să mînînci şi să te bucuri de ceea ce este hrănitor şi nutritiv; nu este păcat să ai preferinţe pentru anumite mîncăruri. Nu este păcat ca cineva să aibă căpşuni iarna cînd acel fruct este scump, dacă are bani să-i cumpere şi dacă a cîştigat banii în mod cinstit. N-ar fi păcat să plăteşti 50 de cenţi sau un dolar pentru o cutie cu căpşuni. Nu este o crimă să ai o casă frumoasă, servitori, un iaht plăcut, o maşină etc. Dacă există spectacole, opere, concerte şi acestea au un ton moral bun, oricine are perfect dreptul să cumpere un bilet cu cinci dolari şi să meargă pînă acolo cu un taxi. Cineva ca om natural are perfect dreptul, dacă poate, la oricare din aceste lucruri care nu sunt păcătoase în sine. Lucrurile care sunt păcătoase, bineînţeles, trebuie evitate întotdeauna.

Dar cînd cineva se angajează să devină urmaş al lui Cristos, el acceptă în loc de propria voinţă, voinţa lui Dumnezeu. Şi după cum Cristos nu Şi-a plăcut Sieşi, ci şi-a folosit timpul, influenţa, viaţa Sa pentru binele altora, tot aşa şi cei care devin ucenicii Săi vor renunţa la drepturile şi privilegiile lor oricînd acestea vor veni în conflict cu serviciul lor către Dumnezeu. Creştinul nu poate gîndi la fel cum a gîndit înainte de consacrare. El nu poate spune, Voi cheltui cinci dolari să merg la operă; ci va fi obligat să spună, Bunurile mele sunt consacrate Domnului. Acelaşi principiu îi va controla judecata pentru a şti dacă să aibă un automobil sau nu; să aibă o casă frumoasă sau să nu aibă casă; dacă să aibă cea mai bună hrană; dacă să poarte haine fine sau haine mai simple etc. Consacrarea îi va controla judecata în legătură cu folosirea timpului consacrat.

Dar nimeni nu trebuie să judece pe altul cu privire la folosirea banilor sau a timpului ce-l are ca administrator al Domnului. El însuşi trebuie să decidă cum le va folosi pe acestea. Şi Domnul va decide dacă el a fost un administrator credincios sau unul necredincios. Domnul va decide ca aceia care, ca şi Isus, vor jertfi lucrurile pămînteşti plăcute pentru a putea slăvi mai bine pe Dumnezeu, să aibă binecuvîntări spirituale mai mult decît compensatorii şi să primească răsplata Împărăţiei şi poziţia ei de onoare.

628) JERTFĂ—La Noua Creatură. (Q612-1)

Întrebare (1916)—1—Te rog explică ce se înţelege prin termenul jertfă, şi ce constituie jertfă la Noua Creatură.

Răspuns—Ultima parte a întrebării — "la Noua Creatură", are o importanţă mare asupra întregii întrebări. Nu trebuie să presupunem că Noua Creatură face jertfirea; pentru că aceasta se face înainte ca noi să devenim Noi Creaturi. După ce noi, ca şi creaturi vechi, ajungem la punctul unde vrem să devenim poporul lui Dumnezeu, ne devotăm vieţile Domnului şi Îi cerem să ne accepte. Astfel noi ne prezentăm la Marele Preot pe care L-a rînduit Dumnezeu şi ne oferim Lui.

Biblia delimitează ceea ce constituie o jertfă, şi arată că numai un preot poate oferi jertfele în mod legal. Din moment ce noi venim ca păcătoşi, nu preoţi, noi ne putem doar oferi Marelui Preot, Isus. El ne acceptă, ne îndreptăţeşte prin propriul Său merit şi ne face astfel acceptabili pentru Tatăl. Natura noastră pămîntească, sau natura umană şi tot ce aparţine de ea se jertfeşte. Noi doar o oferim Domnului; Şi El ca Marele nostru Preot îi atribuie acesteia din meritul Său şi o prezintă Tatălui, care o acceptă şi ne concepe cu Spiritul Său sfînt ca Noi Creaturi. Această jertfă a naturii noastre umane cu toate drepturile şi privilegiile ei este făcută o dată şi pentru totdeauna. De aici încolo noi suntem socotiţi morţi ca fiinţe umane, dar vii ca Noi Creaturi. Această Nouă Creatură trebuie să crească în har, în cunoştinţă, în iubire. Ea nu trebuie jertfită.

Atunci ce trebuie jertfit după ce devenim Noi Creaturi? Noi răspundem: Vechea creatură este socotită moartă atît de către Dumnezeu cît şi de către noi înşine; dar deşi este socotită moartă, în realitate ea este vie. De aceea este treaba Noii Creaturi să ţină vechea natură pe altarul pe care a pus-o Marele Preot. Cu alte cuvinte, Noua Creatură trebuie să ţină vechea natură moartă, s-o ţină în supunere. Cînd carnea noastră este adusă în contact cu focurile experienţei pentru consumarea ei, vechea creatură este cea care plînge, nu cea nouă. Lăsaţi ţapul să plîngă dacă vrea. Noua Creatură se va bucura în Domnul şi în grija Sa providenţială, crescînd zilnic în har şi în cunoştinţă. Cînd vechea creatură este pusă la pămînt, sau lovită, după cum spune apostolul (1 Cor. 9:27), va geme; dar Noua Creatură se va bucura în Domnul.

Suntem mîngîiaţi şi încurajaţi amintindu-ne de cazul Sf. Pavel şi a lui Sila în închisoarea din Filipi. În timp ce carnea lor era zdrobită de biciuirea pe care au primit-o, ei s-au bucurat totuşi în spirit şi au fost în stare să cînte laude lui Dumnezeu (Fapte 16:26). Tot aşa trebuie să fie şi cu noi ca Noi Creaturi. În timp ce carnea suferă, spiritul trebuie să se bucure întotdeauna, după cum spune Cuvîntul lui Dumnezeu (Fil. 4:4). Ne bucurăm pentru că favoarea şi binecuvîntarea lui Dumnezeu sunt cu noi ca Noi Creaturi.

Noi trebuie să ne străduim să uităm lucrurile pămînteşti. Ca să putem face aceasta, nu trebuie să rămînem prea mult asupra lor, pentru că numai carnea suferă şi apostolul sugerează că ea trebuie să sufere pînă ce moare. De aceea nu faceţi prea mare caz din suferinţele cărnii. Nu vorbiţi prea mult despre experienţele voastre dureroase şi despre lucrurile prezentului. "… uitînd ce este în urma mea …" (Fil. 3:13). Gîndiţi-vă cel mai mult la binecuvîntările Tatălui ceresc şi la speranţa glorioasă care este păstrată pentru noi în viitor; şi lăsaţi natura veche cu toate interesele ei să moară zilnic.

Bineînţeles, sunt clipe la adunările de experienţă cînd ar fi potrivit să spuneţi cum Domnul ne-a scos din dificultăţile, încercările şi suferinţele noastre; dar efortul nostru trebuie să fie spre a uita aceste suferinţe ale cărnii. Dacă rămînem asupra lor şi vorbim prea mult despre ele suntem în pericolul de a dezvolta mîndrie spirituală. Vorbind despre propriile sale suferinţe apostolul Pavel a zis odată, "Vorbesc ca un ieşit din minţi" (2 Cor. 11:23 — Cornilescu). Dar dacă nu ne spunea ceva despre suferinţele lui, noi nu am fi ştiut că a avut încercările şi dificultăţile pe care le menţionează. Există un mod corect de a relata astfel de lucruri, şi există şi un mod greşit. Apostolul a descris experienţele sale pentru beneficiul nostru, nu ca un lucru de laudă. Şi noi trebuie să facem la fel. Am putea fi scuzaţi cînd amintim unele experienţe din trecut şi le relatăm, dacă prin aceasta putem face bine cuiva. Altfel am face mai bine să le îngropăm, să rămînă ascunse ochiului pentru totdeauna. "Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" — Col. 3:3.

629) JERTFĂ—Ce jertfim?* (Q613-1)

Întrebare (1916-Z)—1—Ce sacrifică unul care este conceput de Spirit ca să facă parte din corpul lui Cristos?

*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 244, Întrebarea 27

Răspuns—Într-un sens al cuvîntului, nimeni în afară de Marele Preot nu face vreun sacrificiu. Ceea ce facem noi este consacrarea voinţei şi prezentarea corpurilor noastre ca să fie jertfe vii, ca Marele Preot să poată face din ele jertfe. Ar trebui să se discearnă cu uşurinţă că numai junghierea animalului nu înseamană sacrificarea lui. Evreii au junghiat mii de animale pentru hrană, întocmai cum facem noi acum; dar aceste animale n-au fost sacrificate numai fiindcă au fost junghiate. Nici un sacrificiu nu poate fi adus decît printr-un aranjament cu Dumnezeu; iar El a aranjat ca sacrificarea să fie făcută de un preot. Preotul care jertfea sub Legea iudaică era marele preot, ceilalţi fiind ajutoarele lui, iar în cazul morţii lui să-i ia locul. Marele preot a fost cel care tipifica pe Isus; şi Isus singur este Cel care poate oferi jertfele antitipice. Tot ce pot face urmaşii lui Isus este, prin urmare, să se prezinte pe sine.

Această prezentare este ilustrată în tip prin legarea ţapului la uşa Cortului Întîlnirii. Cu alte cuvinte, această clasă se devotează, se pune deoparte, se consacră pe sine ca fiinţe umane. După ce Isus pune mîinile pe această persoană, îi acceptă consacrarea, îi acordă meritul Său şi o oferă Tatălui, numai atunci acceptarea Tatălui se manifestă prin Fiul, Marele Preot, prin conceperea cu Spiritul sfînt. De atunci încolo, unul ca acesta este membru al Corpului lui Cristos şi numele lui este scris în Cartea Vieţii Mielului, din care nu va fi şters dacă-şi va menţine credincioşia.

630) JERTFA PENTRU PĂCAT—Adaugă Biserica la ea? (Q657-1)

Întrebare (1911-Z)—1—"Ce adaugă Biserica la Jertfa pentru păcat dacă Domnul a dat procentajul necesar din meritul Său fiecăruia ca să facă posibilă jertfa fiecăruia, a lui sau a ei?"

Răspuns—Răspundem că aceasta depinde de ideea care este în spatele expresiei "să adauge la Jertfa pentru păcat". Jertfa pentru păcat nu are nevoie de adăugire. Păcătosul a fost un om — Adam. Domnul nostru Şi-a părăsit slava şi a devenit om pentru ca să poată răscumpăra omul. Cînd a fost dată viaţa unui om perfect pentru celălalt om perfect care a păcătuit, aceasta a constituit o îndestulare, sau după cum îl numesc Scripturile, un Preţ de Răscumpărare.

Acest cuvînt "Răscumpărare" (1 Tim. 2:6), în greacă (antilutron) înseamnă preţ, ca un echivalent; un preţ mulţumitor. În consecinţă, nu este nevoie de adăugare la Răscumpărarea pe care a dat-o Domnul nostru şi nu s-ar putea adăuga nimic la ea, pentru că noi nu putem adăuga la ceea ce este deja complet. Dacă preţul unui articol este de 1 dolar şi tu adaugi la el 25 de dolari, de fapt nu adaugi nimic la preţ, pentru că preţul este de numai 1 dolar şi ceilalţi dolari adăugaţi nici nu afectează preţul nici nu sunt necesari, în nici un sens al cuvîntului.

Totuşi există un alt sens în care Biserica are o parte cu Domnul ei; şi anume, nu numai că Domnul nostru a fost Preţul de Răscumpărare pentru lume, ci, pentru a putea fi mult înălţat şi a primi răsplata naturii divine, era necesar ca El să moară. Deci, moartea lui Cristos a împlinit două lucruri; mai întîi a fost Preţul de Răscumpărare pentru lume şi al doilea a fost condiţia pe baza căreia El a obţinut răsplata glorioasă — natura divină. Dacă n-ar fi fost ascultător chiar pînă la moarte, atunci n-ar fi fost mult înălţat.

După cum spune apostolul, "La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea (pe baza aceasta) şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume" (Fil. 2:8, 9). De aceea El nu putea fi înălţat la acea poziţie înaltă decît prin ascultare pînă la moarte — ascultare de legămîntul Său. Dacă n-ar fi reuşit să-Şi îndeplinească legămîntul de jertfă, n-ar fi reuşit să cîştige răsplata glorioasă, şi de asemenea n-ar fi reuşit să fie un preţ mulţumitor pentru omenire. Dar a reuşit. A obţinut premiul "chemării de sus" la natura divină.

Totuşi, există un aranjament în Planul lui Dumnezeu care include atît Biserica cît şi pe Isus, Capul Corpului, Capul Bisericii; şi apostolul spune că Dumnezeu ne-a cunoscut mai dinainte şi pe noi prin Isus (Rom. 8:28-30; Efes. 1:4, 9-12). Nu înseamnă că El, în mod necesar, v-a cunoscut pe voi şi m-a cunoscut pe mine ca persoane, ci înseamnă că El a cunoscut mai dinainte o Biserică, o clasă; El a intenţionat mai dinainte să strîngă o astfel de clasă, sau Biserică, de la început. Este tot o parte din Planul divin ca Biserica, Corpul lui Cristos, să fie chemată să umble în urmele Sale, să fie morţi cu El, să-şi prezinte trupurile ca jertfe vii, după cum este tot o parte din Planul divin de la început ca Isus să facă aceste lucruri. Diferenţa dintre Isus şi Biserică este că El a fost perfect, sfînt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi de aceea moartea Lui a putut fi socotită ca preţ de răscumpărare — tot ce a fost necesar. Noi nu avem o astfel de perfecţiune a noastră înşine, şi de aceea, pentru a ni se permite să jertfim, trebuie mai întîi să ni se atribuie meritul Său, ca să putem fi jertfe acceptabile pe altarul Domnului.

631) JERTFA PENTRU PĂCAT—Referitor la Biserică. (Q658-1)

Întrebare (1911-Z)—1—Participă Biserica la Jertfa pentru păcat?

Răspuns—Meritul lui Cristos a constat în faptul că El a ţinut Legea şi a ascultat de Tatăl în jertfirea vieţii Sale. Acea viaţă pe care El a pus-o a fost preţul. Acesta a fost pus în mîinile Dreptăţii cînd a murit — "Tată, în mîinile Tale Îmi încredinţez duhul!" (Luca 23:46). Totul a trecut în mîinile Tatălui şi rămîne în mîinile Tatălui — un Preţ de Răscumpărare. Cînd Dumnezeu L-a înviat pe Domnul nostru dintre morţi, El nu L-a înviat ca fiinţă umană, ci ca fiinţă de ordinul cel mai înalt.

Ce spun Scripturile despre Biserică este la fel de adevărat şi despre Capul Bisericii, pentru că noi urmăm în urmele Lui. Despre Biserică este scris, "Este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc" (1 Cor. 15:43-45). Domnul nostru a fost înviat un spirit însufleţitor, dătător de viaţă (1 Cor. 15:45; 1 Petru 3:18). Un om şi-a pierdut viaţa; de asemenea un om S-a dat pe Sine ca preţ de compensare (1 Cor. 15:21, 22). Jertfa naturii umane a Domnului nostru a rămas o jertfă pentru lume. A dat-o deja lumii? Nu. Ce a făcut cu ea? A încredinţat-o Tatălui. În contul cui se află această jertfă acum? În contul Domnului nostru. Unde? În mîinile Dreptăţii divine. Pentru ce scop? Ca să poată fi aplicată. Cum să fie aplicată?

Mai întîi de toate, prin atribuire, în acest veac Evanghelic, se aplică tuturor acelora care vin la Tatăl prin El. El le atribuie meritul după ce s-au întors la Tatăl în credinţă şi au ajuns la punctul unde pot spune, "Îmi prezint trupul ca o jertfă vie"; "Aici sunt, Doamne, mă predau". Atunci marele Avocat, viitorul Mijlocitor pentru lume, le atribuie din meritul Său o măsură suficientă pentru a face jertfa lor bună. Ei, de la ei înşişi, nu au nimic de oferit ce ar putea accepta Dumnezeu, pentru că "Nu este nici un om drept, nici unul măcar" — Rom. 3:10.

Aici marele Avocat aplică sau atribuie cît este nevoie din meritul Său, care este deja în mîinile Dreptăţii, pentru a-i face pe aceştia perfecţi în ochii Dreptăţii. Apoi Dreptatea divină poate accepta jertfa; şi acceptarea jertfei este arătată prin acordarea Spiritului sfînt, conceperea de Spirit; şi cine este conceput de Spirit, la înviere va fi născut de Spirit, dacă între timp nu va fi ceva care să-i stagneze, sau să-i strice starea. Dacă o persoană astfel concepută de Spirit pierde spiritul şi moare faţă de lucrurile spirituale, atunci el este într-adevăr "de două ori mort", după cum spune apostolul — Iuda 12.

Dar acum, în cazul acelora care sunt astfel acceptaţi de Cristos, ce au ei de-a face cu Jertfa pentru Păcat? Noi răspundem că n-am fi ştiut ce au ei de-a face dacă Dumnezeu nu ne-ar fi arătat; dar Dumnezeu mai întîi ilustrează acest fapt în Vechiul Testament. El a făcut la evrei o Zi de Ispăşire tipică, prefigurînd ceea ce se va face în acest veac Evanghelic şi în perioada de domnie a lui Mesia. Ce este aceasta? Aceasta este lucrarea de împăcare dintre Dumnezeu şi oameni. Cum a fost arătat acest lucru în tip? Ziua Ispăşirii a avut diferite trăsături. Ea a început cu jertfirea unui viţel, iar acel viţel a reprezentat jertfirea Domnului Isus Cristos pentru Biserică. Sîngele viţelului a fost stropit pe Capacul Ispăşirii pentru casa credinţei.

Aceşti ţapi ne-au reprezentat pe noi şi pe tot poporul lui Dumnezeu care şi-au oferit trupurile ca jertfă vie, sfîntă şi acceptabilă (Rom. 12:1, 2; Evrei 13:11-13). Numai unul dintre aceşti ţapi a devenit un urmaş al viţelului şi a avut experienţe exact la fel ca experienţele viţelului. Acest ţap reprezintă acea clasă de credincioşi care urmează zilnic în urmele lui Isus şi care sunt părtaşi cu El la suferinţele Sale în timpul prezent şi vor avea o parte cu El în gloria ce va urma.

Celălalt ţap reprezintă clasa care nu merge voluntar la jertfă, ci care, fără a se întoarce la păcat, nu reuşesc să se jertfească de bună voie. De aceea această clasă este tratată ca şi "ţap de trimis" şi se procedează cu ea în consecinţă, fiind trimisă în starea de pustiu pentru strîmtorare. Apostolul pare că se referă la această clasă cînd spune că se procedează aşa cu unii pentru ca "duhul să le fie mîntuit în ziua Domnului" (1 Cor. 5:5). Aceştia nu sunt clasa Mireasă, ci o clasă de servi.

În Psalmul 45 avem ilustraţia cu Mirele Ceresc şi putem vedea cum El îşi prezintă Mireasa Tatălui Ceresc, marele Rege. Apoi urmează ilustraţia cu Mireasa, descrisă că este "plină de strălucire" şi care va fi adusă la Regele Ceresc în haine de broderie şi ţesute cu aur. Apoi avem o a treia ilustraţie, "fecioarele, însoţitoarele ei, vor fi aduse la tine", şi care de asemenea vor fi aduse la Rege. Acestea reprezintă cealaltă clasă, clasa "ţapului de trimis", care nu merg voluntar la moarte, la jertfă şi prin urmare nu pot fi socotiţi ca membri ai Miresei.

Datorită faptului că Scripturile arată această Jertfă pentru Păcat, noi credem în Jertfa pentru Păcat; şi pentru că Scripturile ne spun că vom fi părtaşi în aceasta, de aceea noi o credem. Unde spune apostolul aşa? Răspundem că el ne spune, adresîndu-ni-se ca clasa "ţapului Domnului", "Să ieşim deci afară din tabără, la El, purtînd batjocorirea Lui" (Evr. 13:13). El mai spune că trupurile acelor animale al căror sînge a fost dus în Sfînta Sfintelor ca jertfă pentru păcat au fost arse toate afară din tabără (Evr. 13:11-13). Ce animale erau acelea? Doar cele două. Viţelul şi ţapul Domnului. Apostolul accentuează că noi suntem reprezentaţi de acest ţap. "Să ieşim deci afară din tabără, la El". Tot ce s-a făcut cu viţelul s-a făcut şi cu ţapul. Atunci, dacă vrem să umblăm în urmele Sale, să luăm parte la jertfa Sa — "Să ieşim deci afară din tabără, la El, purtînd batjocorirea Lui"; pentru că "dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El"; vom fi glorificaţi împreună — 2 Tim. 2:11, 12.

632) JERTFA PENTRU PĂCAT—Începutul şi sfîrşitul ei în tip. (Q659-1)*

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 242)

Întrebare (1916-Z)—1—În tip, unde a început jertfa pentru păcat şi unde s-a sfîrşit?

Răspuns—Animalul care urma să fie jertfă pentru păcat era selecţionat şi adus la uşa Cortului Întîlnirii pentru acest scop; dar el devenea jertfă pentru păcat în momentul cînd marele preot punea mîinile pe el şi-l înjungia. Conform tipului, jertfa pentru păcat era compusă din două părţi — un viţel şi un ţap. Jertfa pentru păcat nu se sfîrşea cu jungierea viţelului; căci în planul şi aranjamentul divin, Marele Preot, Isus, trebuia să ofere două sacrificii — clasa ţapului Domnului şi viţelul antitipic. În tip, ţapul, după cum înţelegem noi, a reprezentat pe urmaşii lui Isus, aşa cum viţelul a reprezentat pe Isus Însuşi. În tip, prin urmare, junghierea jertfei pentru păcat nu se sfîrşea pînă cînd şi ţapul de jertfă pentru păcat era junghiat. Atunci jertfa pentru păcat în sensul de sacrificiu era terminată. Nu trebuia să mai fie sacrificii. Însă cuvîntul jertfă pentru păcat are un sens încă mai larg decît acesta. El includea în tip şi prezentarea sîngelui acestor animale lui Iehova Dumnezeu, aşa cum se arată prin ducerea de către marele preot în Sfînta Sfintelor întîi a sîngelui viţelului iar apoi a sîngelui ţapului Domnului, şi stropirea lui pe Capacul Ispăşirii şi înaintea acestuia spre răsărit. Cînd acestea erau îndeplinite, jertfa pentru păcat era terminată.

633) JERTFA PENTRU PĂCAT—Începutul ei în antitip. (Q660-1)*

Întrebare (1916-Z)—1—În antitip, unde a început jertfa pentru păcat?*

Răspuns—În antitip jertfa pentru păcat a început cînd Isus S-a prezentat pe Sine la Iordan în acord cu aranjamentul făcut cu Tatăl, în care deja intrase. Acolo, conform declaraţiei Apostolului, Domnul nostru S-a dat pe Sine, S-a predat pe Sine, S-a făcut jertfă pentru păcat. El a continuat lucrarea în timpul acestui veac Evanghelic, oferindu-i pe aceia care-I acceptă meritul şi care voluntar devin urmaşii Lui, predîndu-şi Lui voinţa. El îi oferă pe aceştia ca parte din propria Sa jertfă.

După ce Isus a sfîrşit oferirea jertfei Sale personale, El S-a înălţat şi a prezentat Tatălui meritul jertfei Sale pentru clasa Bisericii, aşa cum este simbolizat prin stropirea sîngelui viţelului în Sfînta Sfintelor din Cortul Întîlnirii, pentru marele preot şi pentru casa lui. Continuînd după aceea jertfirea urmaşilor Săi, El va sfîrşi în cele din urmă lucrarea de sacrificare, cînd ultimul membru al corpului lui Cristos va fi gustat moartea şi va fi trecut dincolo de văl. Atunci va rămîne ca Marele Preot să completeze această problemă de oferire a jertfei pentru păcat "pentru tot poporul”, prezentînd lui Iehova Dumnezeu meritul "sacrificiilor mai bune”, meritul real fiind în Isus singur.

634) JUBILEU—Referitor la Mileniu şi marele jubileu al pămîntului. (Q381-1)

Întrebare (1905)—1—Cînd începe marele jubileu al pămîntului, şi este el diferit de Mileniu?

Răspuns—Nu, nu este o continuare a tipului. Noi suntem în timpul marelui jubileu acum. Nu vedem restabilirea, veţi întreba? Ei bine, cum era în tip? Au început ei să ia în posesie lucrurile pe la mijlocul nopţii? Poporul nu ştia, ci preoţii trebuiau să facă cunoscut poporului prin sunarea din anumite trîmbiţe de argint. Noi suntem acum în antitipul acelui timp. Voi sunaţi din trîmbiţele de argint ale adevărului în vecinătatea voastră şi eu sun în vecinătatea mea. Vestiţi jubileul!

635) JUBILEU—Ţara a fost obligată să ţină Sabatele. (Q381-2)

Întrebare (1911-Z)—2—Într-un capitol din Vol. 2 al Studiilor în Scripturi se arată cum israeliţii în timp ce erau în captivitate au fost obligaţi să ţină Sabatele pe care nu le ţinuseră înainte. De ce sunt numite aceste Sabate Jubilee în Vol. 2?

Răspuns—Ceea ce spune Vol. 2 al Studiilor este, nu că evreii au fost forţaţi să ţină Sabatele în timp ce erau în Babilon, ci că ţara a fost forţată să ţină aceste Sabate, în timp ce evreii erau în Babilon. Aşa spune Dumnezeu (2 Cron. 36:20, 21). Evreilor li s-a poruncit ca în anul Jubiliar pămîntul să se odihnească. Ca şi restul omenirii, cumva egoişti, ei s-au temut că dacă vor lăsa pămîntul să se odihnească un an întreg, vor rămîne în urmă cu taxele etc. Aşa că n-au ţinut în mod potrivit acele Jubilee. Israel a ţinut 19 Jubilee pînă cînd au mers în robie; şi Domnul a fost foarte nemulţumit de ei. El a spus: Cînd aţi avut ţara, ţara n-a ţinut Sabatele. N-aţi ţinut Sabatele în mod potrivit. Noi aici nu învinuim pe evrei, deoarece credem că dacă Domnul ar pune o asfel de poruncă asupra Statelor Unite sau asupra oricărei alte ţări, foarte puţini ar ţine-o.

După Lege, anul de Sabat avea loc în fiecare al şaptelea an. Poporul a fost instruit să socotească de şapte ori cîte şapte ani şi apoi urma al cincizecilea an, Jubileul. Astfel erau împreună două Sabate din care unul, al cincizecilea, era marele an Jubiliar. Evreii au ţinut aceste Sabate dar cu inima pe jumătate, aşa că Domnul i-a scos din ţara lor în ţara duşmanului, pînă ce ţara lor îşi va împlini Sabatele. Evident că Dumnezeu nu voia ca evreii să înţeleagă deplina importanţă a acestor caracteristici de timp; pentru că evreii nu înţeleg nici în ziua de azi. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca evreii să înţeleagă, ar fi înţeles. Dar noi credem că aceste caracteristici ale timpului erau în primul rînd pentru israelitul spiritual şi că numărul 70 a fost pus acolo să ne arate cînd va veni timpul ca Domnul să binecuvînteze Israelul şi întreaga lume. Cînd va veni timpul, atunci evreii vor înţelege Sabatele lor, robia şi împlinirea tuturor lucrurilor. Dar noi avem această informaţie din sursă spirituală, o sursă mai înaltă decît evreii şi restul lumii.

636) JUDECATĂ—Toţi apar înaintea scaunului lui Cristos. (Q382-3)

Întrebare (1907)—3—Cum să înţelegem acest text: "Căci toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata pentru lucrurile înfăptuite în trup, potrivit cu binele sau răul pe care-l va fi făcut" (2 Cor. 5:10)?

Răspuns—Într-un sens al cuvîntului noi toţi stăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos acum. Nu suntem noi în încercare? Ba da. Cine este cel care încearcă Biserica? Isus, ca reprezentantul Tatălui. Toată judecata este încredinţată Lui. Şi vă amintiţi cum le spune diferitelor biserici că dacă nu ascultaţi glasul Meu etc., voi lua sfeşnicul din locul lui. El judeca Biserica, după cum vedeţi. Cînd ajunge la Biserica Laodiceană, El spune: "Iată, Eu stau la uşă şi bat" (Apoc. 3:20). Judecata şi încercarea se desfăşoară acum. Şi dacă auzi glasul meu, voi intra şi voi cina cu tine etc. Şi aşa a judecat Domnul tot timpul pe poporul Său. Noi suntem în şcoala lui Cristos; El este învăţătorul, instructorul şi disciplinatorul nostru, iar cînd avem nevoie de corecţii, Domnul Isus, ca reprezentantul Tatălui, se ocupă de acestea.

637) JUDECATĂ—Referitor la judecarea morţilor. (Q383-1)

Întrebare (1908)—1—"Dar vor da socoteală înaintea Celui ce este gata să judece viii şi morţii. Căci tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia şi celor morţi, ca să fie judecaţi ca oameni în ce priveşte trupul, dar să trăiască potrivit lui Dumnezeu în ce priveşte duhul" (1 Pet. 4:5-6).

Răspuns—Eu înţeleg aici, răspunzînd cît se poate de scurt, că voi şi cu mine şi tot poporul consacrat al Domnului, chemaţi afară din lume, sunt judecaţi după judecata oamenilor, în trup, şi se uită la noi din punct de vedere trupesc, şi spun: Ei bine, afară sunt oameni la fel de buni cum sunt şi înăuntru. Nu mulţi mari, nu mulţi înţelepţi, nu mulţi învăţaţi a ales Dumnezeu. Şi aceasta este în acord cu declaraţia scripturală că Dumnezeu nu ne judecă astfel. Apostolul ne spune că Dumnezeu ne judecă pe noi care am venit în Cristos, care am acceptat favoarea Sa, care ne încredem în meritul sacrificiului Său, care am făcut o consacrare de sine Lui, nu după trup, ci după Spirit. A fi judecat conform oamenilor în trup este un lucru, dar a fi judecat conform judecăţii lui Dumnezeu în Spirit este alt lucru. Aşa că suntem bucuroşi că situaţia noastră este în mîinile Lui şi toţi trebuie să fim gata să-I dăm socoteală Lui, care este în stare să judece pe cei vii cît şi pe cei morţi. Şi acest fel de judecată vom avea noi. Mulţumită lui Dumnezeu pentru aceasta — nu după trup, ci după Spirit.

638) JUDECATĂ—Privind înainte cu frică. (Q383-2)

Întrebare (1911)—2—"Ci doar o aşteptare sigură şi înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe potrivnici" (Evr. 10:27). Cine sunt cei înfricoşaţi în cazul acesta, cei care au păcătuit, sau cei care privesc?

Răspuns—Acest text se găseşte în Evrei 10:27. Apostolul vorbeşte despre unii care păcătuiesc cu voia, şi spune că nu va rămîne nimic pentru ei decît o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi indignării aprinse care-i va mistui ca adversari ai lui Dumnezeu. Apostolul nu spune dacă acele persoane îşi vor înţelege greşeala şi îşi vor simţi înstrăinarea de Dumnezeu, iar noi nu trebuie să fim mai înţelepţi decît a spus El. El a spus pur şi simplu că aşa va fi. Nimic nu va rămîne pentru ei, dacă au înţeles acest lucru. Cei care odată au respins sîngele lui Cristos Îl expun deschis ruşinii şi nu mai rămîne nimic pentru ei, ci doar să fie distruşi — văpaia unui foc care îi va mistui ca adversari ai lui Dumnezeu.

639) JUDECATĂ—Cel care mă judecă este Domnul. (Q383-3)

Întrebare (1912-Z)—3—Să presupunem că cineva s-a dedat la folosirea tutunului dar a început să înţeleagă murdăria lui şi s-a decis să nu mai continue, şi într-adevăr încetează să-l folosească pentru un timp, dar mai tîrziu ar relua folosirea ocazională a acestuia, şi astfel nu învinge în aceasta, spiritul fiind voitor, dar carnea fiind slabă — ar cauza aceasta pierderea coroanei şi ar îndrepta pe o astfel de persoană către "marea mulţime" — sau poate duce aceasta la Moartea a Doua?

Răspuns—Folosirea tutunului este un obicei foarte murdar; şi există şi alte obiceiuri care sunt considerate murdare de către unii oameni, dar nu şi de către alţii. Noi nu trebuie să tragem nici o linie pe care n-o trage Biblia. De aceea, nu este pentru nici unul din poporul Domnului să judece pe altul în privinţa hranei jertfite idolilor, sau în mestecarea tutunului, sau în orice astfel de lucruri. Noi trebuie să ne încurajăm unul pe altul în curăţenia vieţii. După înţelegerea noastră, nimeni n-ar fi condamnat la moarte pentru că nu-şi stăpîneşte obiceiul tutunului sau al cafelei sau al morfinei. Numai Dumnezeu singur ştie cît se străduieşte fiecare; numai El ştie pe acei care se luptă curajos zi de zi pînă la sfîrşit. Noi nu suntem competenţi să judecăm. Apostolul Pavel spune: "Cît pentru mine, este ceva foarte neînsemnat să fiu judecat de voi sau de vreo judecată omenească. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec, … Cel care mă judecă este Domnul" (1 Cor. 4:3, 4). Noi nu putem nici chiar să ne judecăm pe noi în pripă că suntem vrednici de Moartea a Doua. Trebuie să lasăm pentru Dumnezeu să hotărască dacă vom fi sau nu vom fi învingători. Cu acestea în minte este datoria noastră să ne străduim serios şi să nu ne descurajăm pe noi înşine sau să descurajăm pe alţii, ci mai curînd să-i sprijinim şi să-i ajutăm spre mai mare curaj, spre mai mare zel şi în serviciul Domnului nostru.

640) JUDECATĂ—Diferenţa între judecată şi critică. (Q384-1)

Întrebare (1912)—1—Cum putem face diferenţa între "judecată dreaptă" şi "critică"?

Răspuns—Domnul spune că noi trebuie să "judecăm după dreptate" (Ioan 7:24). Şi din nou El spune, "Nu judecaţi nimic înainte de vreme" (1 Cor. 4:5). Ce este atunci o judecată dreaptă?

O judecată dreaptă ar fi să ajungi la o hotărîre dreaptă. Şi cum am putea? Putem citi inimele? Răspunsul Scripturilor este că nu ştim, de aceea nu trebuie să încercăm să judecăm inima. Ei bine, dacă nu ne putem judeca inima unul altuia, motivele sau intenţiile, ce putem judeca?

Ne putem judeca conduita unul altuia. Dacă eu te-aş vedea făcînd ceva, aş putea spune: Frate sau soră, tu faci ceva contrar Cuvîntului lui Dumnezeu, şi aceasta aduce roade rele. Dacă această persoană ar spune: Frate Russell, mie nu mi se pare că fac rău, nu trebuie să judec sau să condamn inima fratelui, dar trebuie să judec între conduita bună sau rea, iar la timpul şi locul potrivit să aduc faptul în atenţia sa şi să-l las aşa. Pot doar apela la cel ce face rău arătîndu-i roada şi să-i spun: Priveşte în inima ta şi asigură-te că motivul tău este bun. Există o diferenţă între a judeca inima, ceea ce nu avem dreptul să facem, şi a judeca conduita, ceea ce este drept să facem. Dar nu înseamnă nici că judecata noastră asupra conduitei altora va fi totdeauna bună.

Dacă am veni la un frate şi am spune: Conduita ta pare să fie greşită şi eu sunt sigur că vrei să faci bine, poţi să-mi explici? El poate să fie în stare să ne explice şi să ne arate că roada este bună cînd noi gîndisem că este rea. Noi nu trebuie să condamnăm pe fratele nostru, ci să mergem direct la el şi să vedem punctul lui de vedere, şi dacă nu putem fi de acord, îi spunem cum ni se pare nouă şi îi cerem să-şi judece propria inimă.

641) JUDECATĂ—Judecata dreaptă şi critica. (Q385-1)

Întrebare (1913-Z)—1—Cum putem face distincţie între "judecata dreaptă" şi "critică"?

Răspuns—Domnul spune: "Nu judecaţi după aparenţă, ci judecaţi după dreptate" (Ioan 7:24). Sfîntul Pavel spune, "De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, pînă va veni Domnul" (1 Cor. 4:5). Atunci se ridică Întrebarea: Ce este "judecata dreaptă"? Judecata dreaptă este o decizie dreaptă. Dar din moment ce noi nu putem citi inima, cum putem lua o decizie dreaptă? Scripturile răspund că noi nu ne putem citi inimile unii altora şi de aceea nu trebuie să încercăm să le judecăm.

Atunci, dacă nu ne putem judeca inimile, motivele sau intenţiile unii altora, ce putem judeca? Răspunsul Scripturii este că ne putem judeca conduita unii altora. Dacă vedem pe vreunul din poporul Domnului făcînd ceva nepotrivit, îi putem spune: "Dragă frate (sau soră), conduita ta ar părea să fie contrară Cuvîntului lui Dumnezeu şi ar părea să aducă roade rele". Dacă acea persoană ar răspunde: "Mie nu mi se pare că fac rău", noi nu trebuie să judecăm sau să condamnăm inima aceluia. Dar trebuie să judecăm între conduita bună şi cea rea, şi la timpul şi locul potrivit să atragem atenţia asupra acestui fapt şi apoi să-l lăsăm.

Există o diferenţă între judecarea inimii, ceea ce nu avem dreptul să facem, şi judecarea conduitei, ceea ce este drept să facem. Dar aceasta nu înseamnă că judecata noastră asupra conduitei altuia va fi totdeauna bună. Noi toţi suntem înclinaţi să greşim.

Dacă am veni la un frate şi i-am spune: "Dragă frate, conduita ta pare să fie greşită, dar eu sunt sigur că vrei să faci bine. Vrei să-mi explici?" El s-ar putea să ne arate că roada era bună pe cînd noi am gîndit că este rea. Se poate că noi am înţeles greşit problema. Noi nu trebuie să condamnăm pe fratele nostru, ci să mergem direct la el şi să vedem punctul lui de vedere. Apoi, dacă nu putem fi de acord, trebuie să-i spunem cum ni se pare nouă, şi să-i cerem să-şi judece propria inimă. Nu putem face nimic mai mult.

642) JUDECATĂ—Preoţii lui Israel au murit tipic. (Q385-2)

Întrebare (1915)—2—Te rog explică Evrei 9:27: "Şi, după cum oamenilor le este rînduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata".

Răspuns—Aceasta poate că este explicată mai bine în Studii în Scripturi decît pot eu să-mi fac timp şi să explic aici. Este dificil să explici un lucru ca acesta în trei pînă la cinci minute, pentru că întreaga idee a intrat în minţile oamenilor pe dos şi de la coadă la cap. Toţi cred că aceasta se referă la timpul cînd oamenii mor. Apostolul Pavel, în acea declaraţie din Evrei, dă o lecţie despre tip şi antitip. El compară lucrarea din fiecare an a preoţilor evrei cu lucrarea lui Cristos şi arată cum aceşti preoţi pămînteşti intrau în Sfînta şi după aceea în Sfînta Sfintelor. Preotul lua cu el sîngele unui viţel, apoi al unui ţap. Intra în Sfînta, şi, după ce norul de tămîie trecea de al doilea văl şi acoperea Capacul Ispăşirii, intra în Sfînta Sfintelor, care reprezintă însuşi cerul.

Antitipul este că Domnul nostru Isus S-a jertfit pe Sine, reprezentat prin viţel. Viţelul L-a reprezentat pe Isus ca om; ţapul a reprezentat natura umană a bisericii. Ca Mare Preot, Isus a junghiat viţelul; la botez El a oferit sacrificiul umanităţii Sale. Preotul tipic ducea doi pumni plini cu tămîie şi o fărîmiţa pe focul de pe altarul tămîierii — aceea a reprezentat serviciul de trei ani şi jumătate al Domnului nostru. Această ilustraţie a tămîiei căzînd pe foc a reprezentat calităţile glorioase ale lui Isus venind în contact cu încercările vieţii. În fiecare situaţie credincioşia Lui a produs un parfum plăcut.

Cînd Satan a venit la El cu ispita, loialitatea Sa a fost o jertfă plăcut mirositoare pentru Dumnezeu. Cînd a venit la El sugestia să evite a da ceea ce a promis să dea, a pus ispita deoparte şi n-a avut nimic de-a face cu ea. "Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?" (Ioan 18:11) era întotdeauna sentimentul Său. Tămîia plăcut mirositoare a mers înaintea Lui şi a apărut în prezenţa lui Dumnezeu înainte de a-Şi termina cursul la Calvar. Moartea Lui pe cruce a fost ultima bucăţică de tămîie care a căzut în foc, în antitip. Apoi Marele nostru Preot a intrat pe sub văl — în moarte. El a fost părţi de trei zile sub văl, înviind de cealaltă parte de văl în a treia zi. Aceasta a fost învierea lui Isus. El a înviat de partea spirituală a vălului, o fiinţă spirituală. Apoi, patruzeci de zile mai tîrziu, a stropit Capacul Ispăşirii în Sfînta Sfintelor, în cer, sîngele Ispăşirii pentru biserică.

Aici apostolul încearcă să facă biserica să vadă că marele preot evreu făcuse ceva de felul acesta în tip. Marele preot evreu intra cu sînge în Sfînta Sfintelor din cortul întîlnirii. Acel sînge, în fiecare caz, a reprezentat sîngele marelui preot — viaţa sa. Fiecare mare preot, cînd trecea pe sub acel văl în Ziua Ispăşirii, era în pericol de a fi lovit cu moartea. Dacă el n-ar fi îndeplinit totul perfect, după cerinţele Domnului, ar fi murit cînd ar fi încercat să treacă de acel văl, pe sub acea perdea. Tot aşa, pentru Isus ar fi însemnat moarte dacă n-ar fi făcut în mod perfect voinţa Tatălui.

Apoi apostolul declară: "Oamenilor (oameni-preoţi — este ideea) le este rînduit să moară o singură dată (tipic, trecînd pe sub văl) iar după aceea vine judecata", sau decizia. Ei şi-au simbolizat moartea în sacrificiul viţelului şi în ducerea sîngelui lui pe sub văl. Dacă preotul n-ar fi făcut aceasta în mod perfect, murea. Viţelul a reprezentat pe preot. După ce l-a sacrificat, a trecut cu sîngele lui pe sub cel de-al doilea văl. "După moarte judecata". Aici nu se face referire la moartea omenirii, ci doar la aceşti preoţi care-şi oferă sacrificiul lor. Isus a murit, a trecut de al doilea văl şi a fost înviat în a treia zi. După ce în tip marele preot şi-a adus jertfa, a trecut dincolo de al doilea văl şi a stropit sîngele pe Capacul Ispăşirii, el a ieşit şi a binecuvîntat poporul.

Domnul nostru Isus, Marele Preot, încă n-a ieşit să binecuvînteze poporul. Antitipul este un lucru foarte mare. Isus a trecut pe sub văl în Sfînta Cerească în urmă cu 1800 de ani. El încă n-a apărut să binecuvînteze lumea. Dar, "Se va arăta a doua oară, celor care Îl aşteaptă, nu în legătură cu păcatul, ci pentru mîntuire" (Evr. 9:28). Aceasta este tot ce pot spune la această Întrebare în timpul limitat pe care-l pot acorda pentru ea.

643) JUDECATĂ SĂNĂTOASĂ—Folosiţi discreţie şi înţelepciune. (Q135-1)

Întrebare (1912-Z)—1—Ni se spune să nu întoarcem spatele celui care vrea să se împrumute de la noi (Matei 5:42). Cum să înţelegem aceasta?

Răspuns—Nu există nimic în Scriptură care spune că trebuie să dăm fiecăruia care vrea să ceară un împrumut de bunuri sau bani; dar noi nu trebuie să ne întoarcem urechea de la cei în nevoie. Scripturile spun: "faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi ceva înapoi" (Luca 6:35). Trebuie de asemenea să avem acea dispoziţie bună care doreşte să facă bine tuturor oamenilor, în special acelora din casa credinţei. Dar trebuie să folosim discreţie şi înţelepciune. Adesea cel mai bun lucru de făcut unei persoane este să-i împrumuţi ceva, chiar dacă este sigur că nu-ţi va înapoia; pentru că astfel calea de a mai veni ar fi oprită, cel puţin într-o anumită măsură.

644) JUDECATĂ SĂNĂTOASĂ—Referitor la rămînerea în serviciu. (Q135-2)

Întrebare (1914)—2—Un frate, nou în adevăr şi iubit, a fost forţat, printr-o tactică de afaceri, să rişte pierderea serviciului dacă nu se abona la un jurnal religios intitulat "Avocatul Creştin". Acest jurnal a publicat în repetate rînduri articole insultătoare la adresa Servului Adevărului. Acest frate este într-o situaţie foarte deosebită, avînd cheltuieli foarte mari datorită îmbolnăvirii grave a mai multor membri ai familiei. Cum să fie sfătuit acest frate, şi trebuie el reales ca Bătrîn?

Răspuns—Dacă eu aş fi acel frate m-aş abona la saşe numere dacă-i necesar. Să dau şase dolari pentru a-mi menţine serviciul? Da, sau 12 dolari dacă aş crede că merită. N-aş crede că a făcut rău abonîndu-se la un jurnal, chiar dacă acesta insultă pe fratele Russell. Îl voi ierta. Cred că fratele are o judecată bună şi sănătoasă. Avem nevoie de o judecată sănătoasă şi printre Bătrîni.

645) JUDECĂŢI—Legarea regilor şi a mai-marilor. (Q386-1)

Întrebare (1916)—1—Versetul opt şi nouă din Psalmul 149 spune: "Să lege pe împăraţii lor cu lanţuri şi pe mai-marii lor cu obezi de fier, ca să aducă la îndeplinire împotriva lor judecata scrisă. Aceasta este o cinste pentru toţi credincioşii Săi". Se aplică aceasta la timpul prezent? Dacă da, cum se îndeplineşte?

Răspuns—Am spus deja cîte ceva cu privire la acest subiect în Turnul de Veghere (Z1914, pag. 135, p. 3; col. 1). Poate ar fi mai bine să citiţi acest articol. Am arătat că acest Psalm ar ilustra un timp cînd poporul Domnului de această parte de văl ar fi în vreun fel proeminenţi înaintea lumii. Se spune: "Să salte de bucurie credincioşii Lui îmbrăcaţi în slavă" (vers 5). Odată noi am crezut că aceasta înseamnă să fie bucuroşi în Cer dar acum vedem că pentru a fi bucuroşi în glorie nu e nevoie să fii de cealaltă parte, ci de această parte de văl. Psalmistul continuă spunînd: "Să cînte de bucurie în aşternutul lor". El declară că sfinţii, pe paturile lor, vor avea o sabie cu două tăişuri în mîini. Patul semnifiică o stare de repaus, în ceea ce priveşte credinţa. Ne va fi, bineînţeles, uşor de cealaltă parte de văl; dar aceasta evident înseamnă un repaus al credinţei de această parte de văl. Sabia cu două tăişuri înseamnă Cuvîntul lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să însemne aici, pentru că acolo nimeni nu va lovi nimic cu o sabie cu două tăişuri. Aceasta în mod sigur va fi aici. Această sabie cu două tăişuri în mîinile sfinţilor înseamnă că în timp ce se odihnesc în credinţă, ei au Cuvîntul lui Dumnezeu, ascuţit şi plin de putere şi cu el se pot opune la orice este contrar Adevărului. Toate acestea aparţin de această parte a vălului. Aceştia sunt sfinţii care trebuie să execute judecăţile scrise. Cum? Nu vă pot da toate detaliile. Fără îndoială că vor fi o mulţime de detalii cînd vom ajunge la acel timp. Trebuie să fim gata să luăm orice parte ne-ar da Domnul. El va da tuturor din poporul Său o parte.

Vom vedea ce poate însemna această judecare puţin mai tîrziu. Rîul Iordan înseamnă o judecată, şi lovirea acestui Iordan poate însemna a pune Adevărul într-un astfel de mod încît să judece. Ilie va mînui această sabie. Detaliile nu sunt date, dar ne rămîne să veghem la conducerea Domnului. Domnul graţios a acoperit ochii noştri privitor la acest lucru. Pînă acum nu ne-am gîndit tare mult la ajungerea lui Ilie la Iordan şi lucrarea importantă pe care a făcut-o acolo, că ar avea vreo semnificaţie specială. Dar acum vedem că am ajuns la Iordan în 1914, şi că Ilie şi Elisei au stat acolo, discutînd, aşa cum facem noi acum. După ce au discutat un timp, Ilie şi-a înfăşurat mantaua, evident referindu-se la unele puteri speciale date clasei Ilie şi apoi a lovit apele. Noi veghem zilnic să vedem ce poate însemna aceasta. Totul duce la acea lovire. Totul a înaintat pentru pregătirea acestui lucru. Acum vedem că ceea ce a fost înainte era numai pregătirea căii pentru acest lucru. Eu caut zilnic ce-ar putea semnifica înfăşurarea mantalei. Pare ca şi cum aceasta ar putea însemna o mare sumă de bani. Încercăm să facem sul orice manta care vine. Această lovire va afecta probabil întreaga lume civilizată. Ei vor simţi influenţa acestei loviri. Să fim pregătiţi.