Întrebare (1909)—1—Te rog explică promisiunea lui Cristos către hoţul pocăit de pe cruce. Apoi, va fi pămîntul rai?

Răspuns—Vă amintiţi că hoţul i-a cerut Domnului ceva special, spunînd: Doamne adu-Ţi aminte de mine cînd vei veni în Împărăţia Ta. Domnul nostru încă n-a venit în Împărăţia Lui şi de aceea timpul în care acel hoţ a vrut să fie amintit n-a venit. Noi încă ne rugăm "Vie Împărăţia Ta etc". Dacă Cristos ar fi avut deja Împărăţia Sa noi nu ne-am ruga aşa. Domnul a Răspuns cerinţei hoţului exact aşa cum a cerut el. Cuvîntul folosit "adevărat" înseamnă acelaşi lucru ca şi "amin", aşa să fie. Îmi voi aminti de tine cînd voi veni în Împărăţia Mea.

 Atunci cum de am înţeles greşit? Aceasta s-a întîmplat pentru că n-am fost pe deplin informaţi în Cuvîntul lui Dumnezeu. Cînd Domnul nostru a murit, El n-a mers în paradis, ci s-a dus în mormînt. Citim că Dumnezeu L-a înviat pe Cristos dintre morţi; El a fost mort şi a înviat dintre morţi în a treia zi, şi n-a venit înapoi din paradis. Vă amintiţi că atunci cînd a înviat, una dintre Marii L-a apucat de picior, dar El a spus: Nu mă ţine, pentru că încă nu M-am suit la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. Dificultatea este fiindcă "virgula" este pusă greşit. Cînd Biblia a fost scrisă original n-au existat semne de punctuaţie; acestea sunt înlesniri moderne. Ce a spus Domnul nostru a fost aceasta: Astăzi îţi spun, deşi sunt atîrnat pe cruce şi par ca şi cum aş fi fost un înşelător etc., totuşi astăzi îţi spun ţie, în această zi întunecoasă, vei fi cu Mine în rai.

930) RĂNI—Rănit în casa prietenilor. (Q740-1)

Întrebare (1910)—1—În Zaharia 13:6, citim, "Şi, dacă-l va întreba cineva: De unde vin aceste răni pe care le ai la mîini?, el va răspunde: În casa celor ce mă iubeau le-am primit". Textul de mai sus a fost oferit ca o dovada că Domnul nostru, la a doua Sa venire, va avea un corp de carne. Te rog aruncă puţină lumină asupra acestui lucru.

Răspuns—Păi, nu ştiu dacă pot arunca vreo lumină specială asupra acestui lucru, decît că noi ştim că sînge şi carne nu pot moşteni împărăţia cerului. El va fi Împăratul şi de aceea nu poate fi carne şi sînge. De aceea, pentru mintea mea, aceasta clarifică chestiunea. Presupun că acesta este modul în care Dumnezeu a binevoit să afirme chestiunea prin profet, aşa încît să atragă atenţia că Domnul nostru va fi rănit la mîini în casa prietenilor Săi. După cum citim, "A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit" (Ioan 1:11), ci L-au rănit, răstignindu-L.

931) RĂSCUMPĂRARE—Diferenţa dintre răscumpărare

şi jertfa pentru păcat. (Q557-2)

Întrebare (1908)—2—Care este diferenţa dintre răscumpărare şi jertfa pentru păcat din Ziua Ispăşirii?

Răspuns—Putem răspunde zicînd: Care este deosebirea dintre pilda celor zece fecioare şi pilda grîului şi neghinei? Este o mare diferenţă. Ele sunt privite în întregime din alt punct de vedere, şi fiecare pildă trebuie privită din propriul ei punct de vedere. Tot aşa şi cu diferitele declaraţii referitoare la Domnul nostru şi la lucrarea pe care El a făcut-o. Unele L-au arătat dintr-un punct de vedere şi altele din altul. Din punctul de vedere al răscumpărării, Domnul nostru este arătat ca fiind cel care a corespuns cu Tatăl Adam. După cum prin neascultarea unui om a intrat păcatul în lume, tot aşa prin neprihănirea unuia a venit harul liber. Cu alte cuvinte, ceea ce Adam a adus peste rasa noastră, păcat, degradare şi pedeapsa cu moartea, Domnul nostru le-a înlăturat plătind pedeapsa pentru noi. Acesta este punctul de vedere concret despre acest subiect, şi puteţi spune că este unul condensat.

Jertfa pentru păcat din Ziua Ispăşirii este o vedere cu totul diferită — nu contradictorie ci în deplină armonie, dar fără îndoială o vedere diferită. Aceasta ilustrează felul cum Domnul nostru acceptă ispăşirea lui Cristos pentru noi. Faptul că Cristos plăteşte întreaga pedeapsă este un lucru, şi faptul că Dumnezeu acceptă această plată în anumite moduri este alt lucru. Jertfa pentru păcat ne arată cum alocă Dumnezeu acest sacrificiu al lui Cristos. Mai întîi, sacrificiul lui Cristos este alocat casei credinţei, incluzînd pe membrii corpului lui Cristos. Aceasta se arată în tip; prima jertfă pentru păcat din Ziua Ispăşirii, viţelul, reprezentîndu-L pe Domnul nostru Isus, a fost alocată casei credinţei şi membrilor corpului Său, şi n-a fost alocată altcuiva. Şi aceasta s-a făcut înainte de a fi făcut orice alt lucru, şi aceasta este arătat în tip ca un sacrificiu distinct şi separat şi o aplicare separată şi distinctă a sacrificiului. Apoi urma a doua jertfă pentru păcat a Zilei Ispăşirii, şi anume, ţapul Domnului, reprezentînd, după cum înţelegem noi, Biserica, Corpul Său — membrii Corpului Său. Aceasta arată o lucrare separată şi distinctă făcută de Biserică — nu de către Biserică ca indivizi, ci de către Biserică în calitate de membri ai Corpului Său, nedîndu-i-se valoare persoanei, pentru că persoana în acel moment este pierdută din vedere. Membrul Corpului lui Cristos este cel sacrificat.

Vedeţi diferenţa, dragi prieteni. Voi şi cu mine ne prezentăm corpurile ca jertfe vii. Aceasta este tot ce putem face. Acest sacrificiu pe care-l prezentăm Domnului este prezentat la începutul consacrării noastre, şi cînd El îl acceptă, noi ne-am făcut partea. Cînd El a acceptat sacrificiul nostru, ne socoteşte de atunci încolo ca noi creaturi, şi ca membri ai Corpului lui Cristos şi ca membri ai Corpului Marelui Preot ne punem la moarte natura veche de atunci încolo. Deci vedeţi diferenţa dintre starea noastră ca indivizi şi starea noastră ca membri ai Corpului lui Cristos. Starea noastră ca indivizi încetează total cînd ne-am prezentat corpurile; suntem socotiţi morţi, şi de aceea, noi care suntem morţi nu suferim nimic. Noua creatură este cea care face sacrificiul, iar noua creatură este un membru al Corpului lui Cristos, şi de aceea, Marele Preot ai cărui membri suntem, este cel care oferă această a doua jertfă pentru păcat, reprezentată în tip prin ţap. Şi această jertfire a ţapului ca jertfă pentru păcat continuă de-a lungul unei perioade de timp, iar la completarea ei, lucrarea făcută este aceea a unei ispăşiri pentru păcatele întregului popor. Întregul popor, în tip, a însemnat toate celelalte seminţii în afară de seminţia lui Levi, şi toţi ceilalţi oameni din lume în afară de leviţi. Credincioşii sunt reprezentaţi prin seminţia lui Levi, iar preoţii acelei seminţii reprezintă Preoţimea Împărătească. Toţi ceilalţi oameni sunt reprezentaţi în celelalte 11 seminţii — toţi ceilalţi oameni care vor veni vreodată în armonie cu Dumnezeu, în veacul acesta sau în veacul următor. Toţi sunt reprezentaţi prin acest tip, şi ispăşirea se face pentru toţi cu scopul de a-i aduce pe toţi în relaţie cu Dumnezeu. Aşa că, această lucrare va fi terminată odată cu sfîrşitul veacului Evanghelic, iar voi şi cu mine ca membri ai Corpului lui Cristos participăm la ea; El ne dă la moarte; El ne dă carnea la moarte; El este cel care oferă sacrificiul; El face tot lucrul şi tot meritul este al Lui, iar noi nu avem nici un merit.

Deci, vedeţi că acest tip este în acord perfect cu doctrina răscumpărării, pentru că tot meritul pe care voi îl aveţi în sacrificiul vostru şi tot meritul pe care îl am eu în sacrificiul meu a venit la noi prin Cristos şi prin relaţia noastră cu El. De aceea Cristosul este cel care face toată lucrarea, deşi o face treptat. Am putea la fel de bine să spunem că Isus nu putea fi răscumpărătorul lui Adam, dacă nu murea într-o clipă, dacă nu Şi-ar fi dat viaţa chiar atunci, pentru că, vă amintiţi, El Şi-a consacrat viaţa la moarte la Iordan, cînd S-a oferit pe Sine, cum ne spune apostolul. Acolo Şi-a dat El viaţa, atunci Şi-a predat-o; dar au trebuit trei ani şi jumătate pînă cînd acea viaţă a fost pe deplin consumată. Adică, cei trei ani şi jumătate de la botezul Său la Iordan pînă cînd a fost pe cruce, cînd a zis, "S-a sfîrşit". Tot aşa, noi putem vedea o împlinire mai largă, pentru că, deşi ea a început la botezul Său şi deşi într-un sens ea s-a completat pe cruce, în alt sens încă nu este completă, pentru că El încă jertfeşte, Marele Preot încă Îşi desfăşoară această mare lucrare de ispăşire pentru păcat, şi în tot timpul acestui veac El lucrează în voi şi în mine, şi în toţi cei care sunt acceptaţi ca membri ai corpului, ca să ne poată prezenta la sfîrşit ca membri ai glorioasei Sale mirese.

932) RĂSCUMPĂRARE—Referitor la suferinţele lui Isus. (Q559-1)

Întrebare (1910-Z)—1—Au fost suferinţele fizice ale Domnului nostru Isus cerute pentru răscumpărarea umanităţii?

Răspuns—Răscumpărarea, sau preţul corespunzător pe care Domnul nostru Isus l-a dat, a constat în faptul că El a fost Omul Perfect cu toate drepturile lui Adam şi că pe acestea le-a predat în moarte indiferent că moartea Lui era uşoară sau dureroasă. Scripturile spun că "DOMNULUI I-a plăcut să-L zdrobească" (Isa. 53:10), neindicînd prin aceasta că Tatălui nostru Ceresc I-au făcut plăcere suferinţele Fiului Său, ci, că aceasta a fost plăcerea Lui în ceea ce priveşte Planul Său de Mîntuire etc. El a pus încercări severe asupra Celui care va fi Răscumpărătorul omenirii, nu numai ca să-L dezvolte ca începutul unei noi creaţii (Evr. 2:10) şi să-I verifice caracterul, ci şi să ne arate nouă şi îngerilor şi tuturor creaturilor minunata ascultare a Domnului Isus şi vrednicia Sa de marea înălţare la natură divină şi la toate funcţiile glorioase care urmau să-I fie acordate. De aceea Tatăl a pregătit ca El să fie "dus ca un miel la tăiere", şi El a pregătit, în Legea evreiască, de asemenea ca pedeapsa extremă a acelei Legi să fie moartea pe lemn. "Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn" (Gal. 3:13).

Aceste pregătiri, noi înţelegem că n-au fost din necesitate divină, ci din înţelepciune şi utilitate divină. A fost necesar ca Cristos să sufere pentru a putea intra în gloria Sa — înainte de a putea fi calificat ca Mare Preot şi în cele din urmă de a îndeplini lucrarea de Mijlocitor între Dumnezeu şi omenire; de aceea suferinţele au fost permise pentru încercarea, pentru dovedirea Lui. Şi tot aşa este şi cu suferinţele care vin asupra Corpului lui Cristos, Biserica. Ele sunt pentru propria noastră dezvoltare. Tatăl procedează cu noi ca şi cu fii. El cu iubire ne disciplinează şi ne corectează ca să ne poată potrivi, şi pregăti şi să ne poată demonstra vrednicia pentru răsplata glorioasă pe care a pregătit-o pentru noi împreună cu Domnul nostru, şi sub El.

Obţinem o vedere corectă a întregii chestiuni cînd înţelegem că moartea lui Isus n-a fost răscumpărarea; că această moarte n-a împlinit lucrarea de răscumpărare, ci pur şi simplu a furnizat preţul de răscumpărare; şi că răscumpărarea cu acel preţ este un fapt care se face în "Sfînta Sfintelor" — în cer. Să explic: El S-a înălţat, avînd în creditul Său preţul sau valoarea suficientă să răscumpere întreaga lume, dar nu S-a aplicat încă nimic pentru nimeni. El a alocat meritul preţului de răscumpărare Bisericii, atribuindu-le acest merit în timpul acestui Veac Evanghelic ca să acopere păcatele lor adamice şi să repare, să compenseze pentru imperfecţiunea trupurilor lor muritoare, făcîndu-i astfel în stare să aducă jertfe pe care Dumnezeu poate să le accepte şi le va accepta prin meritul Avocatului lor.

Dar acel preţ de răscumpărare, în ceea ce priveşte lumea, este încă în păstrare şi se va da pentru ei, aşa cum este reprezentat prin "stropirea sîngelui" la sfîrşitul Zilei Ispăşirii, în scurt timp de acum, la începutul Veacului Milenar, pentru a pecetlui Noul Legămînt şi pentru a pune în aplicare toate pregătirile glorioase pe care le-a făcut Dumnezeu pentru lume.

Noi credem că este un lucru foarte important să separăm în mod clar lucrarea pe care a făcut-o Isus şi valoarea acelei lucrări în ochii lui Dumnezeu ca un bun, ceva în creditul Său, în contul ceresc, şi ceva ce El aplică acum pentru noi, iar în curînd va da pentru totdeauna omenirii ca preţul lor de răscumpărare.

933) RĂSCUMPĂRARE—Omul Isus Cristos. (Q560-1)

Întrebare (1911-Z)—1—Te rog explică textul următor, în special prima parte: "Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi" — 1 Tim. 2:5, 6.

Răspuns—Domnul nostru S-a dat pe Sine un preţ corespunzător pentru toţi — o răscumpărare. Aplicarea acestui preţ va fi făcută la timpul potrivit. În prezent a fost alocat Bisericii, prin atribuire, datorită întoarcerii lor de la păcat şi a umblării lor în urmele lui Isus. Următorul pas în aplicarea lui va fi, nu atribuirea, ci darea în realitate a acestui preţ pentru lume, scoţîndu-i afară din imperfecţiunea lor, în timpul miei de ani a Domniei Mijlocitoare; aducîndu-i înapoi la acea condiţie în care ei vor fi în armonie cu Dumnezeu, întocmai cum a fost Adam în armonie cu Dumnezeu înainte de cădere.

Privitor la expresia, "Omul Isus Cristos", noi am spune că Omul care S-a dat pe Sine pare să fie punctul special. Acel Om care S-a dat pe Sine, unsul Isus, care Şi-a terminat jertfirea la Calvar, este "Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni", între Dumnezeu şi lume. În armonie cu Planul divin, în timpul acestui veac, înainte ca lucrarea Lui de ridicare a omenirii să-şi aibă timpul potrivit de a începe, El face o altă lucrare pe care Tatăl a rînduit-o, şi anume, alegerea fraţilor peste care El este pus ca şi "Căpetenie a mîntuirii lor". Aceştia sunt socotiţi ca membri ai Corpului lui Mesia, El fiind Cap peste ei — "Biserica, Corpul Său".

Deci, Omul Isus Cristos este Răscumpărătorul lumii. Dar între timp — cum am arătat mai sus — înainte ca meritul Său să fie aplicat pentru lume, mărturia este dată cîtorva — cîţi au urechi de auzit şi sunt împreună jertfitori cu El. Aceştia vor fi asociaţi cu El ca Profet, Preot, Mijlocitor, Împărat şi Judecător între Dumnezeu şi oameni în timpul Împărăţiei Milenare.

934) RĂSCUMPĂRARE—Cum este aplicat meritul. (Q560-2)

Întrebare (1911-Z)—2—Este ceva legat de sacrificiile din Ziua Ispăşirii care corespunde cu Răscumpărarea? Dacă da, ce?

Răspuns—Cuvîntul Răscumpărare ar fi mai potrivit să fie redat ca Preţ de Răscumpărare, preţ corespunzător. În Ziua Ispăşirii nu ni se dă nici un tip al preţului de răscumpărare, ci mai curînd un tip al Jertfei pentru Păcat, arătînd în mod special cum va fi aplicat acel preţ de răscumpărare. Dacă cercetăm tipul acestei Zile de Ispăşire, vom găsi totuşi ceea ce indică spre Răscumpărare, în junghierea viţelului; toată chestiunea depindea de junghierea viţelului. Ţapul nu putea fi junghiat primul. Viţelul trebuia mai întîi junghiat şi sîngele dus în Sfînta Sfintelor înainte de a se putea face ceva cu ţapul. De aceea, tot ce s-a făcut, nu numai cu ţapul Domnului ci şi cu ţapul de trimis, s-a bazat pe moartea viţelului. Deci, dacă căutăm ceva care ar putea corespunde cu preţul de răscumpărare din sacrificiile Zilei Ispăşirii, vom vedea că moartea ţapului nu era necesară, ci totul depindea de viţel.

935) RĂSCUMPĂRARE—Accentuată de A. I. S. B. (Q561-1)

Întrebare (1915)—1—"O răscumpărare pentru toţi". De ce pune A. I. S. B. un astfel de accent pe acest punct?

Răspuns—Noi înţelegem, dragi prieteni, că Răscumpărarea este chiar centrul, putem spune axul Planului divin; că totul în Planul lui Dumnezeu se învîrte în jurul Răscumpărării. Fiecare trăsătură a Planului Său este legată vital de ea. Întocmai cum fiecare spiţă a unei roţi este legată de axul ei, tot aşa, toate diferitele trăsături ale Adevărului divin radiază din această doctrină. Pentru acest motiv o facem foarte proeminentă.

Noi credem că oricine nu este în armonie cu Răscumpărarea, nu este în armonie cu Planul lui Dumnezeu, şi că oricine este într-adevăr în acord cu Răscumpărarea este în mod necesar în armonie cu întregul Plan al lui Dumnezeu. Biblia dă acestei doctrine mare proeminenţă. Biblia declară că "prin neascultarea unui singur om … a intrat păcatul în lume", şi că prin ascultarea altui om, Isus Cristos, este împlinită răscumpărarea rasei (Rom. 5:12-21). Satisfacerea Dreptăţii divine este astfel împlinită. De aceea Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să fie Îndreptăţitorul tuturor celor care cred în Isus (Rom. 3:26). Acesta este motivul nostru pentru care punem aşa un accent pe Răscumpărare, că o facem atît de proeminentă — pentru că Biblia o face proeminentă. Fiecare doctrină trebuie să fie în acord cu Biblia ori altfel este greşită. Dacă vă comparaţi vederile cu Biblia, puteţi repede vedea că multe doctrine acceptate de oameni în general sunt în întregime eronate.

936) RĂSCUMPĂRARE—Plătită pe deplin. (Q561-2)

Întrebare (1916)—2—Cam pe la 1 aprilie s-a spus în Turn că preţul de răscumpărare nu este pe deplin plătit pînă cînd Biserica este glorificată. Pentru mine este greu să înţeleg aceasta.

Răspuns—Gîndul de aici pare să fie — cînd s-a sfîrşit — cînd lucrarea de răscumpărare s-a sfîrşit — preţul corespunzător a fost plătit. N-avem ce face cu ceea ce am crezut că este greşit. Noi am crezut odată că multe lucruri nu sunt corecte. Aflăm zi de zi tot mai clar ce învaţă Biblia. Ce importanţă ar avea dacă am vedea că planul lui Dumnezeu s-a terminat în urmă cu 1000 de ani sau se va termina peste 1000 de ani? Oricum se va termina, şi tot planul Său lucrează spre bine. Dacă preţul de răscumpărare ar fi fost plătit, atunci din acel moment Isus ar fi avut în grijă întreaga lume, dar El n-a preluat această îngrijire; El încă n-a preluat îngrijirea, şi timpul lui Dumnezeu ca El să ia îngrijirea n-a venit încă. Isus a venit înainte de a lua în grijă lumea, pentru ca Biserica să poată fi primită, şi marea lucrare de binecuvîntare a lumii nu va începe pînă cînd Biserica va fi completă. Este doar o diferenţă în felul de exprimare. În ceea ce priveşte sacrificiul lui Isus, preţul de răscumpărare a fost depus la Calvar, sau mai precis, depus la Iordan cînd Isus s-a predat Tatălui. Acela este timpul special care corespunde cu junghierea viţelului — viţelul reprezentînd carnea lui Isus. În momentul cînd a fost junghiat, în acel moment Marele Preot a devenit o Nouă Creatură — a intrat în Sfînta; aşa că Isus, cînd S-a oferit la Iordan ca Mare Preot antitipic, imediat intră în Sfînta, arde tămîie pe altarul de aur şi mai tîrziu intră dincolo de al doilea văl, înfăţişîndu-Se acolo pentru noi. După aceea noi am fost privilegiaţi să intrăm, dar în ceea ce priveşte punerea preţului de răscumpărare, acesta a fost pus, pus în mîinile Tatălui cînd Isus S-a consacrat să facă voia Tatălui, Şi-a pus viaţa în mîinile Tatălui. Tot destinul Său a fost în mîinile Tatălui, şi acest destin după cum l-a stabilit Tatăl, a fost completat la Calvar. Lucrarea pe care Tatăl I-a dat-o Lui s-o facă, a făcut-o. O lucrare, cea de jertfire, şi alta, aplicarea sacrificiului, mai întîi pentru Biserică, cînd S-a înălţat la cer. Încă nu era aplicat pentru Biserică; ei nu primiseră Spiritul sfînt pînă ce Isus a apărut în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi şi a făcut atribuirea într-un mod special. Pînă atunci Biserica n-a avut niciun beneficiu. La timpul stabilit şi lumea va primi beneficiile ei.

937) RĂSCUMPĂRARE—Nu este arătată în Vechiul Testament. (Q562-1)

Întrebare (1916)—1—A fost lucrarea de răscumpărare arătată în tipuri sau umbre în Vechiul Testament?

Răspuns—Nu pot să mă gîndesc la nici un tip sau umbră care să reprezinte răscumpărarea pentru motivul că nu cred că este arătată. Nu s-ar găsi că un viţel reprezintă preţul de răscumpărare şi nu a existat nici un om perfect. Singura ilustraţie pe care o avem este aceasta pe care Dumnezeu ne-a dat-o — Isus răscumpărătorul tatălui Adam.

938) RĂSCUMPĂRARE—Ilustrată în lucrarea lui Isus. (Q562-2)

Întrebare (1916)—2—Te rog explică înţelesul şi ilustraţia cuvîntului răscumpărare, în legătură cu lucrarea lui Isus.

Răspuns—Am făcut-o deja. Lucrarea lui Isus a fost să Se dea pe Sine, preţul corespunzător pentru Adam, şi cum toată rasa era inclusă în Adam, toată rasa lui Adam era inclusă în opera răscumpărării; aşa citim, "Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Cristos, toţi vor fi făcuţi vii; dar fiecare la rîndul lui" (1 Cor. 15:21-23).

939) RĂSCUMPĂRARE—Ilustraţia biblică. (Q562-3)

Întrebare (1916)—3—Te rog dă o ilustraţie bună a înţelesului cuvîntului "răscumpărare".

Răspuns—Nu cred că putem avea o ilustraţie mai bună decît cea pe care o dă Biblia. Omul perfect Adam este cel care a păcătuit şi a fost condamnat la moarte, şi pentru ca cineva să fie răscumpărătorul lui, era necesar ca acela să fie ca şi el, om perfect, şi astfel acel El a devenit om — nu om păcătos ca şi rasa, ci sfînt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, cum a fost Adam cînd a păcătuit. Aceasta este cea mai bună ilustraţie a răscumpărării pe care o ştiu eu; propria ilustraţie a Bibliei. Ceva ce noi nu facem în afacerile vieţii noastre — aceasta era sub lege; ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Dacă cineva ţi-a scos doi dinţi, tu aveai dreptul să-i scoţi lui doi dinţi. Aceasta era Dreptatea. Nici un merit în ea.

940) RĂSCUMPĂRARE—Înţelesul ei. (Q563-1)

Întrebare (1916)—1—Te rog defineşte înţelesul cuvîntului "Răscumpărare".

Răspuns—Cuvîntul răscumpărare înseamă un preţ care corespunde. Înţelesul literal pe care îl găsiţi în Concordanţa lui Young este "un preţ corespunzător". Astfel vedem că nu exista un preţ corespunzător pentru Adam; nu exista un om perfect care să se poată da pe sine ca răscumpărare. Nici un înger nu putea fi preţ corespunzător. Nu exista nici un om perfect în tot Universul lui Dumnezeu. O fiinţă spirituală nu putea fi o răscumpărare pentru că ele erau pe un plan mai înalt decît Adam. Nici o creatură din tot universul lui Dumnezeu nu putea fi o răscumpărare pentru Adam. De aceea Dumnezeu a aranjat ca Logosul să poată deveni cel potrivit a fi preţul de răscumpărare pentru Adam şi astfel El a devenit răscumpărarea.

941) RĂSCUMPĂRARE—Negarea ei, referitor la moartea a doua. (Q563-2)

Întrebare (1916)—2—Toţi oamenii care neagă răscumpărarea vor merge în moartea a doua?

Răspuns—Noi nu trebuie să răspundem la o Întrebare ca aceasta. Răspunsul pe care îl avem este, "Domnul va judeca pe poporul Său" (Evr. 10:30) şi nu este pentru mine sau pentru voi să decidem dacă acela va fi din clasa turmei mici sau a marii mulţimi sau dintre cei care merg în moartea a doua. Noi nu suntem aici să ne judecăm unii pe alţii. Dacă vedeţi pe cineva că devine orb, daţi-i alifie pentru ochi. Nu le spuneţi unde credeţi voi că vor fi ei. Facem mai bine să nu vorbim ceea ce nu ştim.

942) RĂSCUMPĂRARE—Scripturile învaţă această doctrină. (Q563-3)

Întrebare (1916)—3—Te rog citează scripturile care învaţă clar doctrina răscumpărării.

Răspuns—Există foarte multe scripturi care pot fi privite că învaţă clar doctrina răscumpărării. "Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei" (1 Tim. 2:6). Aceasta este o declaraţie foarte clară. Alta ar fi, "Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor" (1 Cor. 15:21). "Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Cristos, toţi vor fi făcuţi vii" (vers 22). Multe dintre aceste texte arată corespondenţa. Astfel citim, "cu sîngele scump al lui Cristos" (1 Pet. 1:19). "Sîngele scump al lui Cristos" ar însemna tot ce înseamnă cuvîntul "răscumpărare", şi cuvîntul sînge, darea vieţii în schimb pentru viaţă, şi singura persoană care a avut viaţă în sens deplin a fost tatăl Adam, iar următoarea persoană care a avut viaţă deplină pe plan uman a fost Isus. El a avut o viaţă transferată.

943) RĂSCUMPĂRARE—Referitor la Adversar şi îngerii căzuţi. (Q563-4)

Întrebare (1916)—4—Cînd Logosul a lăsat gloria cerească şi a devenit trup, a răscumpărat El pe Adversar şi pe îngerii căzuţi?

Răspuns—Scripturile ne spun că Isus a venit să guste moartea pentru orice om, şi în nici un caz pentru diavoli. Nici vorbă. Pe lîngă aceasta, nu avem nici o relatare că diavolii au fost vreodată condamnaţi la moarte, deci cum ar putea fi ei răscumpăraţi din moarte. Ei au fost separaţi, înstrăinaţi de Dumnezeu şi ţinuţi pentru un timp în Tartar în atmosfera pămîntului nostru. Dacă aceasta este condiţia lor, cred că le este destul de greu — o pedeapsă foarte severă. Cineva a povestit despre necredincioşi. El şi-a prezentat gîndurile spunînd că a avut un vis. Presupun că un vis fiind treaz. A văzut un oraş care se numea Necredinciosul şi numai cei necredincioşi au intrat acolo şi s-au închis ca să nu poată ieşi nimeni. A trecut pe acolo după un an şi a auzit vaiete. "Lăsaţi-ne să ieşim — lăsaţi-ne să ieşim, nu mai putem sta aici". Nu sunt sigur că are ideea corectă despre necredincioşi, dar m-am gîndit că ilustraţia ar reprezenta foarte bine condiţia îngerilor căzuţi. Cred că ei ar vrea să scape unul de altul — nu e o companie tare plăcută. Din ceea ce avem ilustrat în Biblie, ei au multă răutate, şi dacă ei manifestă răutate faţă de omenire, pot să aibă tendinţe rele şi unul faţă de altul şi cred că au avut o experienţă groaznică timp de 4000 de ani. Biblia spune că va fi ceva pentru acei îngeri fără a spune clar ce anume. Apostolul spune, "Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?" (1 Cor. 6:3) Nu pe îngerii sfinţi. Doar pe aceşti îngeri căzuţi. Nu putem vedea destul de clar ca să spunem cum vom judeca noi pe îngeri, dar că va fi un fel de judecată a îngerilor este clar declarat de către apostol. Ei sunt restrînşi în lanţurile întunericului pînă în ziua judecăţii, arătînd că va veni o judecată sau o încercare a lor. Aceasta au mărturisit-o trei apostoli. Ce ar însemna aceasta? Că va fi o ocazie pentru ei să-şi şteargă greşelile. Oricine este pus la încercare, înseamnă că va avea o încercare, o ocazie, şi ziua de judecată a lumii înseamnă că lumea va avea o ocazie, iar ocazia noastră vine prin meritul sacrificiului lui Cristos, eliberîndu-ne de condamnarea care este asupra noastră ca păcătoşi, dar judecata şi încercarea îngerilor nu poate veni de la aceasta, pentru că ei nu au fost condamnaţi la moarte ci la această atmosferă a pămîntului, această legare, închizîndu-i după cum arată apostolul, împiedicîndu-i de la comunicarea cu Domnul. Îngerii închişi un timp îndelungat n-ar vedea nici o speranţă. Ei au insultat pe Atotputenicul. Ei nu erau scuzabili, au ştiut că fac rău şi au căzut sub mîna divină. Mila lui Dumnezeu nu s-a manifestat către nimeni. Îngerii sfinţi nu vor avea nevoie de milă — nici unul n-a avut nevoie de milă. Ei niciodată n-au avut o ilustraţie a milei lui Dumnezeu, dar au avut o ilustraţie a dreptăţii lui Dumnezeu, în cazul lor, de condamnare la întuneric. Prima ilustraţie pe care au avut-o a fost la fel cu cea care a venit pentru lume — ceea ce ne spune Biblia despre Isus "Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3:16). Credeţi că ei erau curioşi să vadă ce are să facă El după aceea? Cred că au fost uimiţi cînd au văzut pe Isus consacrîndu-şi viaţa; ispitirea Lui în pustiu; loialitatea faţă de Tatăl şi deplina devotare în orice sens, remarcînd cei trei ani şi jumătate de serviciu în care El a umblat credincios pe calea îngustă, văzîndu-l răstignit; au crezut că în sfîrşit au terminat cu El şi acela va fi sfîrşitul? Au crezut că s-a sfîrşit cu El. Ei nu cunoscuseră pe nimeni care să fi fost înviat dintre morţi. Dar cînd în a treia zi Isus a înviat din morţi, o fiinţă spirituală de cel mai înalt grad, de natură divină, nu credeţi că acei îngeri căzuţi erau foarte atenţi? Eu cred că da. Dumnezeu a spus că L-a înălţat, ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi. Nu credeţi că acei îngeri au văzut cît de glorios a fost El şi cît de grandioasă era natura Sa? Atunci îngerii credincioşi Lui au învăţat o lecţie mare. De unde ştiţi? Aşa spune Petru. La învierea Sa Isus a predicat spiritelor întemniţate — spiritele rele din închisoare — îngerii căzuţi. De unde ştiţi? Pentru că Petru continuă şi spune, acelor spirite rele care nu au ascultat în zilele lui Noe, în timp ce se pregătea corabia — el a limitat chestiunea, aratînd doar ce-a vrut să spună. Ei erau aceia. S-a dus El viu să le vorbească? Nu, El era mort. A murit la Calvar. Dar prin această întreagă procedură, moartea şi învierea Sa, El le-a predicat cea mai mare predică pe care acei îngeri căzuţi au auzit-o vreodată. Ascultarea din partea Mîntuitorului şi faptul că a fost plăcut Tatălui, şi marea binecuvîntare care vine pentru oricine va fi credincios faţă de El şi loial lui Dumnezeu. Voi vorbi şi vă voi spune presupunerea mea încît să nu faceţi greşeala să credeţi că sunt inspirat. Presupun că de atunci unii dintre îngerii căzuţi au avut un gînd nou asupra subiectului şi au spus, Acum vedem mai mult decît oricînd înainte cît de mult am păcătuit şi cît de greşit a fost cursul nostru şi unul după altul au spus, Sunt hotărît să iau o poziţie dreaptă de acum încolo, dar nu pot să presupun dacă au fost mulţi sau puţini cei care au luat această poziţie, că de atunci încolo ei vor fi loiali lui Dumnezeu şi aşteaptă şi speră că Dumnezeu le va da ceva binecuvîntare. Presupun că unii au făcut aceasta, şi care credeţi că va fi urmarea? Cred că s-au simţit îngrozitor — un timp diavolesc. Cred că îngerii căzuţi care nu s-au întors la Dumnezeu le crează o mulţime de persecuţii celor care încearcă să-I fie loiali lui Dumnezeu şi principiilor Sale de dreptate, şi ei vor trebui să sufere pentru dreptate. Poate ei au avut de suferit destul de mult în tot acest timp dacă au luat o poziţie potrivită. Gîndul meu este că ne apropiem de sfîrşitul veacului, şi că aceştia care şi-au manifestat pocăinţa faţă de Dumnezeu şi au luat poziţie alături de Dumnezeu, de dreptate şi de adevăr, şi în opoziţie cu cei căzuţi şi cu calea lor rea — gîndul meu este că ei vor fi reabilitaţi şi vor obţine o binecuvîntare şi o eliberare din dificultăţile lor şi vor fi mai mult sau mai puţin sub judecată prin experienţa Bisericii în timpul acestui Veac Evanghelic, şi la timpul potrivit a lui Dumnezeu vor fi eliberaţi de cei căzuţi, iar cei căzuţi vor fi în cele din urmă distruşi în moartea a doua împreună cu Satan. El nu s-a pocăit. El este încă acelaşi adversar — El este marele nostru adversar. "Potrivnicul vostru diavolul" (1 Pet. 5:8). Nici o greşeală în aceasta, şi dacă el n-a avut destule încercări timp de 6000 de ani pentru a demonstra care este adevăratul lui caracter, mă întreb cît timp ar mai trebui să se afle aceasta? Mă întreb, vrea Dumnezeu să încerce pe cineva mai mult de 6000 de ani?

944) RĂSCUMPĂRARE—Definiţia ei.* (Q565-1)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 240)

Întrebare (1916-Z)—1—Daţi o scurtă definiţie cuvîntului Răscumpărare.

Răspuns—O Răscumpărare este suma sau compensaţia plătită pentru eliberarea unei persoane sau proprietăţi capturate sau reţinute.

945) RĂSCUMPĂRARE—Definiţia meritului.* (Q566-1)

Întrebare (1916-Z)—1—Daţi o scurtă definiţie cuvîntului Merit.

Răspuns—Meritul este (1) ceea ce merită consideraţie, răsplată sau stimă; (2) valoare, răsplată sau recompensă meritată­ sau primită, ca la şcoală.

946) RĂSCUMPĂRARE—Definiţia garanţiei legale.* (Q566-2)

Întrebare (1916-Z)—2—Daţi o scurtă definiţie Garanţiei Legale.

Răspuns—Garanţia legală este acea monedă sau acei bani pe care legea îl autorizează pe un debitor să-i ofere ca plată a unei datorii şi îi cere unui creditor să-i primească. Cu alte cuvinte, ceea ce guvernul sau legea aprobă ca mijloc de schimb.

947) RĂSCUMPĂRARE—Definiţia lui a plăti şi plătit.* (Q566-3)

Întrebare (1916-Z)—3—Care este sensul cuvîntului a plăti sau plătit?

Răspuns—A plăti înseamnă a achita o datorie, a da un echivalent pentru datorie, a împlini. Cuvîntul plătit ar însemna că o asemenea datorie a fost achitată; a fost împlinită; că echivalentul cuvenit a fost predat.

948) RĂSCUMPĂRARE—Definiţia depozitului.* (Q566-4)

Întrebare (1916-Z)—4—Daţi o scurtă definiţie cuvîntului depozit.

Răspuns—Un depozit este ceva depozitat; ceva încredinţat în grija cuiva.

949) RĂSCUMPĂRARE—Diferenţa dintre plătit, aplicat şi depozitat.* (Q566-5)

Întrebare (1916-Z)—5—Care este diferenţa de sens între cuvintele plătit, aplicat şi depozitat?

Răspuns—Este o mare diferenţă de sens între aceste cuvinte. Cînd se foloseşte cuvîntul plătit, înseamnă că lucrul dat pentru o obligaţie este suficient; cînd se foloseşte cuvîntul aplicat, înseamnă că o obligaţie financiară a fost satisfăcută, direct sau indirect; cînd se foloseşte cuvîntul depozitat, înseamnă că ceva a fost lăsat în grija cuiva, care n-a fost încă alocat sau aplicat.

950) RĂSCUMPĂRARE—Definiţia Jertfei pentru păcat.* (Q566-6)

Întrebare (1916-Z)—6—Definiţi pe scurt termenul Jertfă pentru păcat.

Răspuns—Termenul jertfă pentru păcat înseamnă o jertfă făcută pe seama păcatului, ca o anulare a păcatului, ca o satisfacţie pentru păcat.

951) RĂSCUMPĂRARE—Referitor la Meritul lui Cristos.** (Q566-7)

(**Vestitorul Dimineţii Milenare pag.241)

Întrebare (1916-Z)—7—Ce înseamnă termenul Meritul lui Cristos Isus?

Răspuns—Am putea vorbi despre Meritul lui Cristos Isus din diferite puncte de vedere; ca de exemplu, meritul Lui de a deveni Omul Isus, în sensul că acest merit a arătat loialitatea Sa faţă de Dumnezeu şi supunerea Sa la programul divin; sau am putea vorbi despre meritul Său ca om — că El a făcut o predare merituoasă a ceea ce a avut, a ceea ce a fost drept, just şi după lege. Dar cînd vorbim despre meritul lui Cristos Isus cu privire la ispăşirea făcută de El pentru păcatele lumii, avem în vedere cu totul altă problemă; anume, că între Tatăl ceresc şi Domnul Isus Cristos a existat un contract, prin care Domnul urma să devină fiinţă umană şi apoi să renunţe la natura Sa umană, permiţînd să-I fie luată viaţa ca om, aceasta însemnînd loialitate şi supunere faţă de voinţa Tatălui, supunere completă pînă la moarte, chiar moarte de cruce.

Cînd vorbim despre meritul lui Isus Cristos, înţelegem că, datorită acelui Merit pe care El l-a avut, şi pe care Tatăl l-a recunoscut cînd L-a înviat pe Fiul dintre morţi, Domnul nostru a fost răsplătit, nu numai prin aceea că a fost luat înapoi pe planul spiritual, ci şi prin aceea că a fost "înălţat foarte sus”, la natură divină. Meritul lui Isus deci, pe care Dumnezeu l-a răsplătit, I-a dat o anumită esenţă sau binecuvîntare pe care El s-o poată acorda altora; anume, dreptul Său la viaţa umană, pe care El n-a pierdut-o prin păcat sau în alt mod. Acest drept la viaţa umană, despre care noi vorbim ca despre un merit în contul lui Isus, va fi în cele din urmă acordat de Domnul Isus Cristos, după cum ne informează Biblia, în deplină armonie cu planul Tatălui, pentru anularea "păcatelor lumii întregi” (1 Ioan 2:2) — păcatele lui Adam şi ale întregii sale rase, care a murit în el. Meritul acela este deja al Domnului nostru, şi este la dispoziţia Sa pentru timpul cuvenit, stabilit de Tatăl.

952) RĂSCUMPĂRARE—Definiţia Ispăşirii.** (Q567-1)

(**Vestitorul Dimineţii Milenare)

Întrebare (1916-Z)—1—Daţi o scurtă definiţie cuvîntului Ispăşire.

Răspuns—Cuvîntul Ispăşire înseamnă aducere la unitate, aducerea înapoi în armonie a persoanelor sau lucrurilor care nu erau în deplin acord. Aşa cum se aplică la familia umană, aceasta ar însemna că Adam şi rasa lui nesupunîndu-se aranjamentului divin şi venind sub nemulţumirea şi condamnarea divină, această condamnare urmează să se sfîrşească prin aranjament divin şi omenirea să fie adusă înapoi în armonie cu Dumnezeu — ca să fie din nou în unitate cu El — toţi aceia care vor dori şi vor accepta condiţiile divine. Aranjamentul prin care acest lucru se va îndeplini este ceea ce noi numim opera de Ispăşire; şi această operă de Ispăşire a fost opera începută de Domnul nostru Isus la prima Sa venire, pe care apoi a continuat-o, şi care va fi desăvîrşită la a doua Sa venire şi în timpul ei. Într-un cuvînt deci, Ispăşirea în sensul cel mai deplin al cuvîntului începe cu Biserica, şi nu va fi completă pînă cînd prevederile ei vor fi ajuns la toţi membrii familiei umane, aducînd iarăşi în deplină armonie cu Iehova pe toţi cei care vor dori şi se vor supune.

953) RĂSCUMPĂRARE—Referitor la o fiinţă umană perfectă.** (Q567-2)

Întrebare (1916-Z)—2—Putea o fiinţă umană perfectă să plătească preţul de răscumpărare?

Răspuns—Nu! Un om perfect nu putea plăti Preţul de Răscumpărare decît printr-un aranjament, contract sau acord divin. De exemplu, dacă exista în lume o fiinţă umană perfectă, aceasta n-ar fi putut deveni răscumpărătorul tatălui Adam decît dacă prin aranjament divin i se dădea acest privilegiu. Curtea divină ar hotărî dacă cineva ar fi sau n-ar fi acceptat pentru altul. În cazul Domnului Isus Cristos, prin aranjament divin El a devenit potrivit să fie Preţul de Răscumpărare — un om perfect — şi apoi, în îndeplinirea programului divin, El S-a dat pe Sine; şi datorită acestui aranjament El a fost acceptabil.

954) RĂSCUMPĂRARE—Cum a fost asigurată?** (Q568-1)

Întrebare (1916-Z)—1—Cum a fost asigurat Preţul de Răscumpărare?

Răspuns—Dumnezeu Însuşi a asigurat Preţul de Răscumpărare; şi El "ridică păcatele lumii”. Numai prin prevedere divină a fost posibilă răscumpărarea omului.

955) RĂSCUMPĂRARE—Unde a fost asigurată?** (Q568-2)

Întrebare (1916-Z)—2—Unde a fost asigurat Preţul de Răscumpărare?

Răspuns—În planul divin, Preţul de Răscumpărare a fost asigurat de la întemeierea lumii; deoarece Scripturile ne asigură că în planul divin Domnul nostru Isus Cristos a fost Mielul lui Dumnezeu înjunghiat de la întemeierea lumii (Apoc. 13:8). În alt sens, Preţul de Răscumpărare a fost asigurat cînd s-a făcut contractul între Iehova Dumnezeu şi onoratul Său Logos. Într-un alt sens al cuvîntului, Preţul de Răscumpărare n-a fost asigurat pînă cînd Logosul S-a făcut trup şi a ajuns la deplină perfecţiune umană la vîrsta de 30 de ani.

Atunci a fost posibil ca Domnul să servească, în armonie cu aranjamentul lui Dumnezeu, ca Preţ de Răscumpărare, şi să Se dea pe Sine ca Preţ de Răscumpărare. Dar El nu S-a dat pe Sine ca să fie acest Preţ de Răscumpărare pînă cînd a intrat în legămînt cu Dumnezeu, simbolizînd prin botez deplina consacrare a vieţii Sale chiar pînă la moarte. Şi totuşi, atunci lucrarea încă nu era completă, pentru că erau condiţii asociate cu ea. Deşi atunci El Şi-a predat voinţa şi a fost astfel recunoscut de Tatăl, totuşi a rămas ca El, zi de zi şi ceas de ceas, să-Şi arate deplina predare. Jertfa Sa a fost completată cînd a murit pe Calvar, strigînd, "S-a sfîrşit!” El sfîrşise depunerea Preţului de Răscumpărare; adică, El asigurase deplin Preţul de Răscumpărare. Totuşi, noi trebuie să recunoaştem o diferenţă între asigurarea Preţului de Răscumpărare şi darea sau alocarea, sau predarea lui. Cînd a murit Isus acesta a fost numai asigurat; el n-a fost încă dat în sensul de a fi aplicat pentru eliberarea omului din moarte.

956) RĂSCUMPĂRARE—Cine a asigurat-o?*** (Q568-3)

(***Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 242)

Întrebare (1916-Z)—3—Cine a asigurat Preţul de Răscumpărare?

Răspuns—În primul rînd Iehova Dumnezeu, prin aceea că El a fost cel care a făcut aranjamentul; fără de aranjamentul Său, Răscumpărarea nu era posibilă. În alt sens, Isus Însuşi l-a asigurat, prin aceea că S-a dat pe Sine; El a avut control deplin asupra căii Sale la vremea cînd S-a consacrat. Nu I s-a forţat voinţa.

957) RĂSCUMPĂRARE—Plătită la Calvar?*** (Q568-4)

Întrebare (1916-Z)—4—A fost Răscumpărarea plătită la Calvar?

Răspuns—Am discutat deja despre acest punct, arătînd că Răscumpărarea a fost depusă la Calvar, iar mai tîrziu pusă în mîinile dreptăţii, dar nu plătită în sensul completării contractului — acest lucru fiind rezervat pentru viitor. Răscumpărarea a fost depusă la cruce, cînd Isus a strigat, "Tată, în mîinile Tale Îmi încredinţez duhul!” — viaţa! Astfel Isus a depozitat, cum s-ar zice, Preţul de Răscumpărare fără să-l aplice categoric.

958) RĂSCUMPĂRARE—Plătită în cer?*** (Q568-5)

Întrebare (1916-Z)-5-A fost Răscumpărarea plătită cînd Isus S-a înălţat la cer?

Răspuns—Nu! Motivele au fost deja declarate.

959) RĂSCUMPĂRARE—Trecut—Prezent—Viitor.*** (Q569-1)

Întrebare (1916-Z)—1—Acum Preţul de Răscumpărare este plătit?

Răspuns—Nu! Pentru motivele date deja; şi vom spune în plus că Preţul de Răscumpărare nu va fi plătit pe deplin pînă cînd Biserica va fi în întregime glorificată şi va fi cu Domnul ei. Atunci preţul va fi plătit în folosul întregii lumi, asigurînd eliberarea din moarte a întregii lumi şi anularea condamnării adamice.

960) RĂSCUMPĂRARE—Isus a depozitat-o.*** (Q569-2)

Întrebare (1916-Z)—2—Ce a făcut Isus cu Preţul de Răscumpărare cînd S-a înălţat la cer?

Răspuns—El l-a plasat deja ca un depozit în mîinile dreptăţii. Dreptul la viaţa umană, preţul, era încă la dispoziţia Sa. Următorul Lui pas a fost să-l reţină sau să-l ipotecheze, acordînd o parte din el Bisericii — încă nedezvoltată.

961) RĂSCUMPĂRARE—În contrast cu Jertfa pentru păcat.* (Q569-3)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 244)

Întrebare (1916-Z)—3—Definiţi pe scurt deosebirea dintre Răscumpărare şi Jertfa pentru păcat.

Răspuns—Termenul "jertfă pentru păcat” se referă în mod specific la faptul că lucrul sau viaţa (sau vieţile) este prezentată lui Dumnezeu ca jertfă şi pe seama păcatului. O jertfă pentru păcat implică o răscumpărare, dar nu în mod specific, nu în mod categoric. Este o jertfă pentru păcat, dar ar putea să nu însemne în mod necesar o jertfă deplină, satisfăcătoare; şi totuşi, faptul că o jertfă pentru păcat este acceptabilă pentru Dumnezeu, ar însemna că asemenea jertfă a fost o compensaţie sau satisfacţie deplină. Cuvîntul Răscumpărare, aşa cum este folosit în Noul Testament, conţine gîndul nu numai al unei jertfe pe seama a ceva ce a fost greşit, ci specifică pe lîngă acesta şi gîndul că jertfa corespunde pe deplin şi exact, fiindcă sensul cuvîntului Răscumpărare, aşa cum este aplicat la Isus, este preţ corespunzător.

962) RĂSCUMPĂRARE—Participarea Bisericii.* (Q569-4)

Întrebare (1916-Z)—4—Participă Biserica la Răscumpărare şi la Jertfa pentru păcat, şi de ce?

Răspuns—În analizarea acestei întrebări trebuie să privim Biserica din două unghiuri. Dacă ne gîndim la Biserică în legătură cu prezentarea lui Dumnezeu a corpurilor lor ca jertfe vii, am spune că ei nu sunt participanţi la Răscumpărare, căci ei n-au nimic ce să poată da ca parte în Răscumpărare — ei sunt imperfecţi. Dacă privim chestiunea din celălalt punct de vedere — că membrii Bisericii sunt fiinţe spirituale, şi ca fiinţe spirituale sunt membri ai Corpului lui Cristos, una cu Acela care este Capul lor — ca membri ai Cristosului ei ar avea parte cu El în orice ar face El, întocmai cum mîna are parte împreună cu capul; căci corpul uman este ilustraţia pe care ne-o prezintă Biblia cînd vorbeşte despre Cristosul. Meritul prin care Preţul de Răscumpărare este eficient pentru Dumnezeu este numai în Isus. Noi n-am posedat acest merit cînd ne-am prezentat în faţa lui Dumnezeu în consacrare. Dar cînd am fost acceptaţi de Isus ca ucenici, El ne-a acordat propriul Său merit şi ne-a făcut să fim parte din propria Sa jertfă. În acelaşi timp El ne-a făcut să fim parte din ceea ce El trebuie să dea lui Dumnezeu pentru păcatele lumii întregi, la încheierea acestui veac cînd Biserica, Corpul Său, va fi completă şi glorificată împreună cu El.

Totuşi, să nu uităm că nimic din ce este omenesc nu rămîne; fiindcă atunci cînd am devenit membri ai Corpului lui Cristos am murit ca fiinţe umane, prin predarea voinţei noastre. Fiindcă suntem Creaturi Noi, cele vechi au trecut şi toate s-au făcut noi (2 Cor. 5:17). De asemenea să nu uităm că nu Corpul spiritual al lui Cristos este sacrificat, întocmai cum nici Capul spiritual n-a fost sacrificat. Jertfa pentru păcat a fost trupul. Şi trupul lui Isus a fost cel care a constituit Răscumpărarea — nu trupul nostru. Dar acum cînd acest Preţ de Răscumpărare a fost pus în mîinile Dreptăţii ca depozit, dreptul la el fiind posedat de Isus, noi suntem părtaşi împreună cu El la această posesiune datorită relaţiei noastre cu El şi a interesului nostru în tot ce posedă El. Astfel Biserica devine părtaşă în acest Preţ de Răscumpărare, fiindcă în calitate de Mireasă a Lui, noi suntem comoştenitori cu El; şi noi trebuie să fim asociaţi cu El în a acorda lumii beneficiile acelui Preţ de Răscumpărare.

Noi nu facem jertfa pentru păcat după cum nu facem nici răscumpărarea. Noi suntem doar acceptaţi de Marele Preot. Această acceptare este arătată în faptul că El ne jertfeşte ca fiinţe umane după ce ne-a acordat meritul Său. Şi la sfîrşit vom avea parte în această prezentare ca Noi Creaturi. Aceasta nu este oferirea a ceva ce are Noua Creatură în sine; ci Noua Creatură, după ce a participat cu Isus la răstignirea cărnii, fiecare din aceştia va fi asociat cu El şi cînd meritul va fi prezentat Tatălui.

963) RĂSCUMPĂRARE—Baza pentru Avocat.** (Q570-1)

(**Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 245)

Întrebare (1916-Z)—1—Dacă Isus plătea Preţul de Răscumpărare cînd S-a înălţat la cer, putea El să devină Avocatul Bisericii? Şi dacă da, cum?

Răspuns—Dacă Isus plătea şi dispunea pe deplin de Preţul de Răscumpărare cînd S-a înălţat, dacă acesta era acceptat, avea imediat efect asupra lui Adam şi a rasei sale; şi aceia din rasă care trăiau pe timpul acela, sau au trăit de atunci încoace, ar fi fost din nou în încercare, individual, şi ar fi fost expuşi morţii datorită imperfecţiunilor lor, nefiind în stare să facă faţă situaţiei decît dacă Isus Şi-ar fi stabilit Împărăţia Milenară şi ar fi început imediat să dea tot ajutorul necesar prin aranjamentul Noului Legămînt. Dar în ceea ce priveşte Biserica, n-ar fi fost nici o prevedere pentru ea şi nici o posibilitate de a-i da ceva special, deoarece aceia care sunt din Biserică sunt membri ai familiei umane. Răscumpărarea fiind plătită, s-ar fi rezolvat toate obligaţiile împotriva omenirii şi n-ar fi rămas loc pentru a se proceda cu clasa Bisericii diferit de restul lumii. Ei n-ar fi avut nevoie de Avocat, şi, desigur, nu L-ar fi avut.

964) RĂSCUMPĂRARE—Folosirea ei în final.** (Q570-2)

Întrebare (1916-Z)—2—Cînd va fi plătit pe deplin Preţul de Răscumpărare şi cînd se va face uz de el în final?

Răspuns—Preţul de Răscumpărare va fi plătit complet şi se va face uz de el complet după ce Biserica va fi trecut dincolo de văl şi cînd Marele Preot, Cap şi Corp (Biserica fiind atunci Corpul glorificat al Marelui Preot), va pecetlui Noul Legămînt şi-l va pune în aplicare efectivă pentru Adam şi toată rasa lui. Răscumpărarea va fi atunci terminată. Cu toate acestea, opera de Ispăşire nu va fi sfîrşită atunci; ea va include opera Veacului Milenar, de ridicare a omenirii (a tuturor care vor vrea) afară din păcat şi degradare la deplină unitate şi armonie cu Dumnezeu. Dar Preţul de Răscumpărare trebuie plătit deplin lui Iehova şi acceptat de El înainte ca acest Nou Legămînt să intre în vigoare şi înainte ca Restabilirea umană să poată începe în mod cuvenit. Recuperarea omului din moarte este o parte a lucrării de Răscumpărare. Osea 13:14.

965) RĂSCUMPĂRARE—Atribuirea Meritului în timpul Mileniului. (Q571-2)

Întrebare (1916)—2—Meritul lui Cristos va fi în vreun sens al termenului atribuit lumii în timpul domniei mijlocitoare?

Răspuns—Nu va exista o atribuire a meritului lui Cristos în timpul domniei Milenare. Deloc. Pentru că nu va fi ce atribui. De ce nu? Pentru că tot va fi dat la început. Cînd dai un lucru, nu-l mai ai. Să presupunem că ai un milion de dolari cu care intenţionezi să fondezi sau să faci o lucrare mare şi pregăteşti totul la timp iar acel milion de dolari este la bancă, fiind gata să-i foloseşti în acel scop. Şi să presupunem că-i dai comitetului care se ocupă cu această lucrare mare. În momentul cînd i-ai dat comitetului nu mai ai de-a face cu banii, nu-i aşa? Tot aşa şi Isus cu inaugurarea Mileniului, va da tot meritul sacrificiului Său. Va fi dat totul Dreptăţii. Dreptatea va preda omenirea lui Isus. Isus nu va mai avea meritul din mîinile Dreptăţii după aceea, pentru a-l aplica, a-l atribui sau a-l da cuiva. Va fi fost dat totul. Meritul trebuie dat la începutul Veacului Milenar.

966) RĂSCUMPĂRARE—Depozitarea Meritului. (Q571-3)

Întrebare (1916)—3—Ce constituie depozitarea meritului sacrificiului de răscumpărare a Domnului nostru? Cînd şi unde este depozitat meritul?

Răspuns—Domnul nostru a depozitat meritul sacrificiului Său în mîinile Tatălui cînd pe cruce a spus, "Tată, în mîinile Tale Îmi încredinţez duhul!" (Luca 23:46). Şi aceasta a fost tot — spiritul vieţii — l-a pus în mîinile Tatălui. L-a încredinţat Lui. N-a spus că îl aplică pentru păcate. N-a spus că îl aplică pentru Biserică. Ci "în mîinile Tale Îmi încredinţez". El l-a lăsat în mîinile lui Dumnezeu în acelaşi sens în care ai făcut tu cu acel milion de dolari pe care l-am menţionat pentru fondarea lucrării. Pui banii în bancă şi iei un carnet în care ai creditul. Dar banii sunt încă ai tăi, puşi în contul tău. Nu vor aparţine băncii deloc. Sunt numai încredinţaţi băncii să-i ţină. Aşa şi Isus, a încredinţat totul în momentul morţii Sale.

967) RĂSCUMPĂRARE—A fost depozitul făcut odată pentru toţi? (Q572-1)

Întrebare (1916)—1—A fost depozitat preţul de răscumpărare în mîinile Dreptăţii divine o dată pentru toţi?

Răspuns—Nu ştiu clar ce vrea să spună cel care întreabă. Dar, bineînţeles, acest depozit a fost făcut o dată pentru toţi. Adică, cînd pui milionul de dolari în bancă, a fost depus acolo o dată pentru tot, pentru că nu intenţionezi să-l scoţi decît pentru lucrul potrivit. Aşa şi Domnul nostru Isus a făcut un depozit în mîinile Tatălui cu intenţia ca la sfîrşitul acestui veac El să aplice acel merit pentru păcatele lumii întregi.

968) RĂSCUMPĂRARE—A fost atribuirea o dată pentru toţi? (Q572-2)

Întrebare (1916)—2—A fost făcută atribuirea meritului lui Cristos pentru Biserică o dată pentru toţi?

Răspuns—Atribuirea a fost făcută o dată pentru toţi cînd Isus S-a înălţat la cer şi S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi. El nu are nevoie să apară în fiecare zi pentru noi, dragii mei fraţi, şi nu este nevoie să apară pentru voi şi apoi pentru mine şi apoi pentru altcineva, pentru că Tatăl tratează întreaga Biserică ca unul, şi Dumnezeu a cunoscut totul dinainte şi au fost toţi transferaţi o dată lui Isus. Tatăl I-a dat Biserica, iar El a atribuit meritul Său pentru această Biserică, tuturor membrilor acestei Biserici, tuturor celor care vin sub condiţiile chemării acestei Biserici. Aceasta deschide uşa pentru oricine să vină sub aceste condiţii pînă ce numărul deplin este complet. Atribuirea, după cum vedeţi, ni se acordă tot atît de mult nouă azi cît s-a acordat acelora, cînd Isus S-a înfăţişat. Şi Spiritul sfînt dat atunci n-a fost un Spirit sfînt dat nouă individual, ci a fost Spiritul sfînt al lui Dumnezeu dat întregii Biserici. A fost dat deja lui Isus ca şi Cap al Corpului, iar acum El a fost autorizat să dea acel spirit Bisericii care este Corpul Său. Şi aceasta a avut loc cînd S-a înălţat El la cer. Şi vă amintiţi că Isus le-a spus, "Dacă nu Mă duc Eu, Mîngîietorul nu va veni la voi" (Ioan 16:7). El primise deja Spiritul sfînt, dar dacă nu S-ar fi înălţat la Tatăl ca să Se înfăţişeze pentru noi, Spiritul sfînt n-ar fi venit. "Duhul sfînt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit" (Ioan 7:39). Dar cînd S-a înălţat la Tatăl, El a făcut o atribuire a acelui merit. "În mîinile Tale Îmi încredinţez duhul". Acesta este în mîinile Tatălui ca un depozit. "Tată, acum ai suficient pentru păcatele întregii lumi. Acum, voi atribui, voi folosi valoarea acestuia pentru această Biserică. Nu că ei vor primi ceva din el. Nu vor primi nimic din acest merit. Îl va primi lumea, dar aş vrea să-l atribui ca să le acopăr lipsurile, pentru că altfel vor trebui să fie cu lumea şi să aibă parte cu ea. Doar le atribui din meritul din mîinile Tale, destinat în cele din urmă lumii". Deci atribuirea trebuia să se facă atunci pentru toată Biserica.

969) RĂSCUMPĂRARE—Aplicarea Meritului. (Q572-3)

Întrebare (1916)—3—Aplicarea preţului de răscumpărare pentru lume va fi făcută o dată pentru toţi?

Răspuns—Aplicarea preţului de răscumpărare nu va fi făcută niciodată pentru lume. Lumea nu are nimic de-a face cu el. Tatăl a fost cel care a condamnat. Legea Tatălui împotriva omului, condamnînd omul la moarte, trebuia mulţumită, şi aceasta se va face cu Tatăl. Omenirea nu va avea nimic de-a face cu preţul de răscumpărare. Aceasta este între Isus şi Tatăl. Şi la sfîrşitul acestui veac cînd se va fi lucrat cu Biserica şi ea va fi fost glorificată, atribuirea sfîrşindu-se, şi tot meritul lui Cristos va fi disponibil pentru lume, atunci va fi prezentat lui Dumnezeu, Dreptăţii, şi nu omului. Privilegiile răscumpărării vor veni imediat la om, pentru că răscumpărarea este dată lui Dumnezeu ca plată pentru om, ca omul să poată fi eliberat şi condamnarea morţii împotriva rasei să poată fi înlăturată, şi în întreaga mie de ani nu va mai fi condamnare la moarte împotriva omului. Va fi desfiinţată cu totul. Cristos o va desfiinţa prin aplicarea meritului Său. Marele mijlocitor va lucra cu toţi, după cum vor fi atunci, şi toţi, de-a lungul Veacului Milenar, vor primi beneficiile răscumpărării, dar preţul de răscumpărare nu va fi dat lumii deloc.

970) RĂSCUMPĂRARE—Partea Bisericii în mulţumirea Dreptăţii. (Q573-1)

Întrebare (1916)—1—Are Biserica parte în mulţumirea Dreptăţii?

Răspuns—Biserica nu are parte în sacrificiul de răscumpărare, pentru că sacrificiul de răscumpărare a fost omul Isus Cristos care S-a dat pe Sine ca răscumpărare pentru toţi. Dumnezeu n-a avut nevoie de mai mult. Dar Biserica va avea de-a face cu acesta în sensul că, înainte ca Isus să-l aplice pentru lume, această Biserică va fi luată din lume şi vor fi membri Corpului Său, şi cînd El vine la sfîrşitul acestui veac să aplice acel merit, noi vom fi în El şi părtaşi cu El; de aceea noi vom avea de-a face cu meritul acesta în mod indirect.

971) RĂSCUMPĂRARE—De ce a fost Isus răstignit? (Q573-2)

Întrebare (1916)—2—A fost necesar ca Isus să moară pe cruce pentru păcatele lumii? Dacă nu, de ce a fost răstignit pe cruce? Pentru a satisface cerinţele Legii Mozaice?

Răspuns—N-a fost necesar ca Isus să moară pe cruce pentru a satisface cerinţele legii lui Dumnezeu împotriva tatălui Adam. Adam n-a fost condamnat să moară pe cruce. Şi de aceea răscumpărarea lui Adam n-ar implica deloc aceasta. Dar cînd Dumnezeu a strîns poporul evreu separat de lume şi a făcut un legămînt special cu ei, a făcut prevederea ca criminalii din acest popor să fie răstigniţi, blestemaţi cu un blestem special. Blestemul extrem prevăzut în lege a fost, "Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn" (Gal. 3:13). Acesta ar fi blestemul extrem. Şi prin urmare evreii nu trebuiau să facă mai mult. Dar legea a specificat aceasta ca un blestem extrem în ceea ce priveşte naţiunea evreiască. Ei aveau nevoie de ceva mai mult decît restul omenirii, şi pentru ei a fost necesar ca Isus să ţină întreaga lege, pentru că El a fost născut sub lege în acest scop. Deci evreii erau sub lege. Nu numai sub legea originară în care era implicat tatăl Adam, în condamnarea la moarte, ci în plus ei erau sub aranjamentul sau legămîntul Mozaic. Deci ei trebuiau să aibă o răscumpărare care cuprindea violarea legii Mozaice, iar legea prescria pentru cei mai răi criminali să fie atîrnaţi pe lemn. De aceea Isus pentru a satisface limitele extreme ale legii trebuia să moară pe lemn.

972) RĂSCUMPĂRARE—Viaţă prin ţinerea legii. (Q574-1)

Întrebare (1916)—1—Cum a putut Iehova oferi viaţă prin ţinerea legii unui popor deja condamnat de legea lui Dumnezeu?

Răspuns—Legea lui Dumnezeu nu acţionează după linii arbitrare. Condiţia lui Dumnezeu întotdeauna a fost că un om perfect, care ar putea şi ar ţine legea lui Dumnezeu, poate avea viaţă veşnică. Aceasta a fost întotdeauna o condiţie a legii lui Dumnezeu. Şi motivul condamnării lui Adam la moarte a fost că Adam n-a reuşit să ţină legea lui Dumnezeu. Şi rasa lui în el, împărtăşindu-se de imperfecţiunea lui, fiind născută în păcat, moştenind aceste slăbiciuni, n-a fost în stare să ţină legea lui Dumnezeu. Cînd Dumnezeu a făcut aranjamentul cu naţiunea lui Israel, El a făcut doar un aranjament aşa cum înţelegem noi că l-ar face cu orice creatură. Orice creatură care ar ţine legea lui Dumnezeu ar avea viaţă veşnică. Şi astfel El le-a spus evreilor — şi în acelaşi timp El a ştiut că nu puteau să ţină legea şi că va face o asigurare pentru ei, dar în acelaşi timp este un principiu chiar la bază, că oricine va face aceste lucruri va trăi prin ele. Dumnezeu nu i-a condamnat pentru că erau copiii lui Adam, ci pentru că erau păcătoşi. După cum spune apostolul, "Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea" (Rom. 5:12), moartea — prin sau ca rezultat a ce? Nu moartea ca rezultat că suntem copiii unui om. Nu. Moartea ca rezultat că suntem păcătoşi. Şi suntem păcătoşi pentru că suntem copiii unui singur om. Dar dacă vreunul dintre copiii lui Adam putea să se nască fără păcat şi să fie fără păcat, atunci acela putea să aibă viaţă sub lege.

973) RĂSCUMPĂRARE—Sensul expresiei drepturi de viaţă. (Q574-2)

Întrebare (1916)—2—Ce înseamnă termenul "drepturi de viaţă"? adică, va poseda vreodată omenirea "drepturi de viaţă"?

Răspuns—Diferite persoane pot ataşa sensuri diferite acestor cuvinte "drepturi de viaţă". Noi vom sugera un sens, şi anume, că Adam a avut drepturi de viaţă cînd a ascultat de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a stabilit că dacă el rămîne perfect şi îşi menţinea armonia cu El, să aibă viaţă veşnică. De aceea el a avut un drept de viaţă în conformitate cu aranjamentul şi promisiunea lui Dumnezeu. Şi Isus a avut drepturile de viaţă ale lui Adam pentru că El a fost sfînt, nevinovat, fără pată şi despărţit de păcătoşi şi n-a cunoscut păcatul. De aceea a avut aceleaşi drepturi de viaţă ca şi tatăl Adam. Şi cînd Isus Şi-a consacrat de bună voie drepturile Sale de viaţă pămîntească pentru a face voia Tatălui cu orice preţ chiar pînă la moarte, El le-a dat voluntar, ca să spunem aşa, n-a renunţat la ele sau nu le-a lăsat, ci doar a permis ca drepturile Sale de viaţă să fie încălcate. Nu era necesar să-I fie încălcate aceste drepturi de viaţă. El a spus că putea cere Tatălui legiuni de îngeri ca să-L apere. Dar n-a vrut să facă acest lucru. El cunoştea voia lui Dumnezeu din profeţiile şi tipurile Vechiului Testament, şi plăcerea Lui era să facă voia lui Dumnezeu, aceasta incluzînd predarea voluntară şi permisiunea ca oamenii să-I ia viaţa. Ei n-au putut să-i ia drepturile de viaţă, şi deşi L-au dat la moarte în trup, Tatăl L-a înviat pe plan spiritual şi are drepturi de viaţă pe acest plan, şi El mai are încă drepturile de viaţă ale trupului. Cum? Deoarece n-a renunţat la ele. El numai a permis oamenilor să i le ia ilegal. Nu le-a dat ca aplicare pentru Adam şi rasa sa. Ele erau încă drepturile Sale de viaţă, iar cînd a murit a zis, "Tată, în mîinile Tale Îmi încredinţez duhul!" (Luca 23:46), drepturile Mele de viaţă. Acelea sunt drepturile pămînteşti de viaţă pe care le-a predat şi sunt încă în mîinile Tatălui, şi ele vor fi drepturile de viaţă care-i vor reveni în cele din urmă tatălui Adam şi întregii rase a lui Adam în timpul miei de ani.

974) RĂSCUMPĂRARE-Referitor la drepturile de viaţă pe plan uman.(Q575-1)

Întrebare (1916)—1—Va avea cineva vreodată pe plan uman drepturi de viaţă?

Răspuns—După Biblie, la sfîrşitul miei de ani omenirea va fi încercată. În timpul miei de ani ei vor trăi în condiţii favorabile şi minunate, şi la sfîrşitul miei de ani lumea întreagă va fi predată Tatălui de către Marele Rege, Marele Mijlocitor. Ce va însemna aceasta? Păi, Tatăl reprezintă dreptatea, şi aceleaşi legi rigide s-au aplicat în cazul lui Adam şi aceleaşi legi ale lui Dumnezeu s-au aplicat îngerilor, nu prea severe, nu nedrepte, legi drepte, cerinţe rezonabile — şi întreaga lume va veni sub aceste condiţii imediat ce mia de ani a domniei lui Cristos se va termina şi El va preda Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl. Biblia ne spune ce se va întîmpla atunci. Dreptatea va lua în grijă lumea şi toţi vor fi puşi la o încercare specială de către Dreptate. Şi atunci, nici un fel de milă. De ce nu? Pentru că toţi vor fi oameni perfecţi. Oamenii imperfecţi, decăzuţi, decăzuţi prin slăbiciunile tatălui Adam, toţi, sub domnia mijlocitoare a lui Cristos vor fi fost aduşi sus la perfecţiune. Atunci ei vor trebui să fie în stare, cu toată experienţa de dinainte, să fie în stare să-şi menţină perfecţiunea. Pentru că Dumnezeu nu va formula nici o cerinţă nerezonabilă sau nedreaptă de la nici o creatură. Şi astfel la sfîrşitul miei de ani ei vor fi încercaţi, şi acest lucru este ilustrat, vă amintiţi, în cartea Apocalipsei, cum că vechiul Adversar, Satan, va fi dezlegat la sfîrşitul celor o mie de ani, să ispitească în vreun fel omenirea. Atunci lumea va fi ca şi Adam. Cînd el era perfect, Dumnezeu a permis să fie încercat. La fel va fi şi lumea lăsată să fie ispitită de către Satan. Dacă nu vor fi în stare să reziste încercării după toate experienţele procesului de cădere, răscumpărare şi restabilire, şi cu toată acea cunoştinţă despre Dumnezeu şi despre principiile dreptăţii, binelui şi răului, dacă nu vor fi pe deplin stabiliţi în caracter, atunci nu vor fi potriviţi pentru viaţă veşnică, iar aranjamentul lui Dumnezeu este că dacă în acel timp de încercare ei vor lua poziţie în favoarea răului, vor fi consideraţi ca urmaşi ai lui Satan, iar dacă vor lua poziţie în favoarea dreptăţii, vor fi consideraţi copii ai lui Dumnezeu, şi dacă sunt copii ai lui Dumnezeu vor avea viaţă veşnică, drepturi de viaţă, iar dacă vor lua poziţie alături de Satan, vor fi distruşi dintre oameni, şi nu vor avea drepturi de viaţă.

975) RĂSCUMPĂRARE—Referitor la puterea lui Satan. (Q575-2)

Întrebare (1916)—2—De ce i-a fost permis lui Satan să aibă atîta putere asupra rasei umane?

Răspuns—Pentru că Dumnezeu a văzut că este înţelept să i-o dea. Nu cred că ştie cineva mai mult de atît despre acest lucru.

976) RĂSCUMPĂRARE—"Bine rob bun", cînd se aplică? (Q576-1)

Întrebare (1916)—1—Scripturile spun, "Bine, rob bun şi credincios; intră în bucuria stăpînului tău" (Mat. 25:21). Se aplică aceasta la starea noastră prezentă atribuită, sau după înviere?

Răspuns—Nu ştiu ce vrea să spună cel care întreabă despre "starea noastră prezentă atribuită". Noi nu avem deloc o stare atribuită. Starea noastră este una reală. Noi suntem în realitate fii ai lui Dumnezeu sau nu. Această chestiune a atribuirii, dragi prieteni, nu se extinde la orice. Atribuirea se face între Tatăl şi Fiul. Voi şi cu mine nu avem nimic de-a face cu atribuirea, şi nouă nu ni se atribuie nimic. Din cauză că acea atribuire s-a făcut pentru noi, nu mai suntem trataţi ca păcătoşi, ci suntem trataţi ca şi cum am fi perfecţi şi ni se permite să ne sacrificăm viaţa pămîntească şi să devenim creaturi noi în Cristos. Nu se atribuie nimic noii creaturi. Noua creatură este o nouă creatură. Atribuirea a fost pentru vechea creatură pentru a-i acoperi imperfecţiunile, şi toată acea atribuire s-a făcut între Tatăl şi Fiul, înainte ca Dumnezeu să ne poată accepta.

977) RĂSCUMPĂRARE—Referitor la jertfirea ţapului pentru popor. (Q576-2)

Întrebare (1916)—2—Umbrele Cortului Întîlnirii, pag. 67, paragraful 2, prima propoziţie: "Cînd va fi prezentat (ţapul Domnului) va fi acceptat pentru tot poporul cum a fost acceptat cel al Conducătorului nostru glorios pentru Sine (corpul Său) şi casa lui (casa credinţei)". Te rog explică.

Răspuns—Ilustraţia, cum este dată în cap. 16 din Levitic ne arată două sacrificii diferite, şi amîndouă tratate ca jertfă pentru păcat. Primul sacrificiu, viţelul, a reprezentat destul de clar şi distinct sacrificiul lui Isus, sfînt, nevinovat, fără pată. Şi aplicarea acelui sacrificiu, după ilustraţia care ni se dă, a fost să acopere păcatele Bisericii, a tuturor celor care acum doresc să vină în armonie cu Dumnezeu. Toţi sunt acoperiţi cu meritul acestui sacrificiu al lui Cristos. Apoi ţapul reprezintă Biserica, toată clasa care va fi Biserică, şi este al doilea sacrificiu oferit de Preot. Nu este sacrificiul nostru. Voi nu vă sacrificaţi pe voi înşivă. Eu nu mă sacrific pe mine însumi. Cînd apostolul spune, "Vă îndemn, dar, fraţilor, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie" (Rom. 12:1) el nu vrea să spună că trebuie să ne sacrificăm, pentru că numai Marele Preot avea autoritatea să sacrifice, vedeţi, în această zi a ispăşirii, iar voi nu sunteţi Marele Preot şi nici eu nu sunt Marele Preot. Ce a vrut să spună apostolul cînd a zis, aduceţi-vă trupurile voastre o jertfă vie? Aceasta: că noi trebuie să ne predăm Domnului, exact cum acel ţap a fost legat la uşa Cortului Întîlnirii şi astfel prezentat pentru sacrificiu. Şi cînd Marele Preot ieşea şi găsea ţapul acolo legat şi oferit pentru sacrificiu el îl accepta ca o parte a propriului sacrificiu şi îl junghia. Dar punctul de care trebuie să ne amintim, dragi prieteni, este că voi nu vă sacrificaţi pe voi înşivă nici eu nu mă sacrific pe mine însumi, ci vă oferiţi Domnului pentru sacrificiu şi eu mă ofer Domnului pentru sacrificiu, şi tot aşa este cu oferirea întregului popor al lui Dumnezeu. Noi ne prezentăm Lui trupurile, şi cînd sunt primiţi toţi, El îi acceptă după cum se reprezintă prin ţapul Domnului. De aceea nu este sacrificiul Bisericii, ci sacrificiul Domnului. Noi suntem acceptaţi ca membri ai Săi şi El ne acceptă ca parte din propriul Său sacrificiu. Şi ilustraţia ne arată că meritul care a venit ca urmare a sacrificiului Său a fost uşa prin care voi şi cu mine să intrăm. Iar a doua jertfă va fi urmată de ieşirea Preotului pentru a binecuvînta toată omenirea.

978) RĂSCUMPĂRARE—Aşteptarea spiritului

 şi Timpurile neamurilor. (Q577-1)

Întrebare (1916)—1—Ar părea nepotrivit să privim corespondenţa dintre timpul de aşteptare înainte să fie turnat spiritul, o perioadă de zece zile după ce a fost prezentat preţul de răscumpărare, şi timpul prezent de aşteptare pentru descoperirea fiilor lui Dumnezeu, cele zece zile reprezentînd zece ani după terminarea Timpurilor neamurilor? * * *

Răspuns—(Explicînd conducătorului care a citit Întrebarea.) Lăsaţi aceasta. Cînd cineva pune o Întrebare care implică scrierea unei cărţi, vă rog să n-o primiţi. În primul rînd, nu ar fi zece zile după oferirea răscumpărării, pentru că oferirea sau prezentarea sau aplicarea răscumpărării încă n-a avut loc. Ea a fost pusă numai în mîinile Dreptăţii cînd Domnul a fost pe cruce, şi atribuirea meritului răscumpărării a avut loc în a 50-a zi după aceea. Dar Întrebarea este prea lungă, vedeţi, şi dacă încerc să răspund la ea, vom face ca în minţile oamenilor să se amestece lucruri diferite. Mai bine să avem întrebări simple şi clare şi atunci nu va trebui să stricăm ceea ce de altfel s-a făcut.

979) RĂSCUMPĂRARE—Atribuire, referitor la creşterea

 meritului lui Isus. (Q577-2)

Întrebare (1916)—2—Dacă cei 144.000 sunt făcuţi perfecţi prin atribuire, acest lucru multiplică sau creşte meritul lui Isus?

Răspuns—Nu, deloc. Pentru că meritul nu poate fi crescut. Este suficient acum. Un om a păcătuit şi un om a murit. Nu e nevoie să crească, nu poate să crească. A fost un preţ corespunzător, viaţa unui om pentru viaţa unui om. Şi atribuirea lui pentru noi între timp nu-l micşorează şi nu-l creşte deloc. El ne dă numai un credit, o poziţie. El ni-l atribuie pentru a ne face în stare să ne îndeplinim partea.

980) RĂSCUMPĂRARE—Păcatele pe care le îndepărtează Cristos. (Q577-3)

Întrebare (1916)—3—Care păcate le îndepărtează Cristos? Blestemul lui Adam sau cele cu voia, sau ambele?

Răspuns—Singurele păcate pe care Cristos le ispăşeşte sunt păcatele care le avem ereditar, ca rezultat al neascultării tatălui Adam. Toate acele slăbiciuni care vin prin el şi prin starea lui decăzută, pentru acelea a murit Isus. Orice păcate sau greşeli pe care voi şi eu le comitem cu propria voinţă, după ce devenim creaturi noi în Cristos, nu sunt parte din păcatul lui Adam şi El nu este responsabil pentru ele, iar Cristos n-a murit pentru aceste păcate. Dar între timp Biblia declară că voi şi cu mine ca noi creaturi n-am iubit păcatul, şi după toate probabilităţile, dacă cumva am păcătuit, aceasta ar fi cel puţin parţial dacă nu în întregime ca rezultat al acestor slăbiciuni moştenite existente în trup. De aceea foarte puţine păcate trebuie considerate cumva separate sau distincte de păcatul adamic. Dar noi, în măsura în care ca noi creaturi am consimţi la păcat, atunci în acea măsură va exista responsabilitate şi o astfel de greşeală a noilor creaturi se va ierta în măsura în care va fi ca rezultat al slăbiciunilor adamice sau al ispitei care vine de la alţii sub acest păcat adamic, iar tot ce e mai mult decît atît va fi pedepsit individual cu lovituri. Şi cu poporul Domnului trebuie uneori să se procedeze în acest mod. Cineva s-ar putea să aibă nevoie de o anumită disciplinare care va fi spre binele şi corectarea lui în dreptate.

981) RĂU—Unele rele ale stării umane decăzute. (Q265-1)

Întrebare (1915)—1—Dacă toată viaţa este de la Dumnezeu, cum poţi explica germenii care produc boli, paraziţi etc.?

Răspuns—Nu poate exista viaţă decît de la marele Dătător de viaţă şi prin aranjamentele Lui. Condiţiile pe care le avem azi în lume nu sunt aranjamentele pe care Dumnezeu le-a făcut în Eden. Cînd El a creat omul după chipul Său, a făcut totul favorabil pentru el şi Edenul a fost un loc în care nu erau paraziţi. Nu există nici un cuvînt în Biblie care să ne spună că Adam a fost înţepat de ţînţari. Tot aşa şi cu alţi paraziţi — nu erau nici buruieni. Buruienile au fost o parte a blestemului, şi toate aceste lucruri se spune că sunt permise acum de Domnul pentru binele omului, fără îndoială — "din cauza ta", în interesul tău. Putem vedea foarte repede, dragii mei fraţi, că toate aceste diferite dificultăţi ale timpului prezent sunt spre a îndeplini marele blestem al morţii, şi să-i facă pe oameni să înţeleagă ce înseamnă a nu fi în legătură cu Dumnezeu, a nu fi sub grija Sa protectoare. Lumea acum nu este sub protecţia lui Dumnezeu, dar iniţial omul a fost sub grija Lui specială. De aceea trebuie să înţelegem că imediat ce Împărăţia lui Mesia va prelua controlul lumii, toţi aceşti dăunători de orice fel vor fi îndepărtaţi. Tot ce este de nedorit va fi înlăturat.

Acum, de unde vin aceşti paraziţi: Nu sunt în stare să dau un Răspuns clar, complet, dar voi da unele sugestii. Înainte de marele Potop a predominat o stare de lucruri, care s-a schimbat după Potop. Vedeţi ilustraţia din Foto-Drama Creaţiei: Luaţi cazul îmbătării lui Noe. Înainte de potop strugurii niciodată nu fermentaseră. Condiţiile climatice au fost foarte diferite din cauza inelului din jurul pămîntului. De aceea, Noe neînţelegînd că a avut loc o astfel de schimbare, deşi sucul de struguri avea un gust înţepător, s-a îmbătat. N-a existat o astfel de stare înainte de marele Potop. Noe a fost luat prin surprindere de ceva ce n-a înţeles. Fermentaţia alcoolică şi aciditatea au venit prin noile condiţii atmosferice şi au produs acest efect asupra sucului de struguri. Anumite condiţii ale vremii sau ale atmosferei afectează şi propriul vostru trup, ca de exemplu, dacă ai o rană deschisă, în anumite condiţii tendinţa va fi spre inflamare şi aceasta va produce germeni otrăvitori.

Lui Satan şi altor îngeri căzuţi le poate fi permis să aibă o anumită putere să creeze paraziţi şi microbi. Vedeţi broşura noastră despre Spiritism, pag. 79, şi de asemenea Exodul 8:6, 7. Presupun că multe din bolile pe care le avem azi n-au existat înainte de Potop. Şi în mod sigur în Eden n-au existat paraziţi, nici microbi. Nu ştiu cum va învinge Domnul aceste lucruri, dar noi credem că toată puterea satanică va fi îndepărtată curînd şi avem încredere că Domnul va distruge orice este vătămător.

982) RĂZBOI—Să meargă sfinţii la război? (Q731-1)

Întrebare (1915)—1—Ar însemna să ne sinucidem dacă refuzăm serviciul militar, dacă facem acest lucru ştiind că vom fi trimişi în faţa curţii marţiale şi împuşcaţi?

Răspuns—Fiecare persoană are dreptul să se gîndească la acest lucru în conformitate cu propria lui judecată. După judecata mea nu ar fi aşa. Aş considera acest lucru o ocazie de a pune o puternică mărturie pentru Adevăr. Noi suntem pentru dreptate, noi stăm pentru justiţie şi pentru tot ce se face pentru pace. De aceea dacă am spune, "Împăratul nostru căruia Îi servim ne-a instruit să nu luăm viaţa nimănui şi de aceea noi nu putem să ne implicăm în război, şi dacă credeţi că datorită acestui fapt merităm să fim daţi la moarte noi suntem gata să murim", ar fi o mărturie nobilă. Noi vrem să fim astfel de martori.

Cuvîntul "martor" este în greacă marturos, din care vine cuvîntul nostru "martir". Acest cuvînt grecesc înseamnă martor, mulţi dintre copiii lui Dumnezeu depun mărturie prin moartea lor; şi cuvîntul nostru "martir" are acest gînd — unul care mărturiseşte prin moartea sa. De aceea a muri ca rezultat al refuzului de a te angaja în serviciul militar, al refuzului de a contribui cu influenţa ta la război în vreun fel, este o cale prin care poporul lui Dumnezeu pot deveni martiri. Oamenii din lume vor spune, "Dacă faci ce ţi se spune n-ai nici un motiv să-ţi pierzi viaţa". Dar ne amintim că cei trei evrei loiali care au fost aruncaţi în cuptorul de foc au spus, "să ştii, împărate, că … nu ne vom închina statuii de aur pe care ai înălţat-o" (Dan. 3:18). Aşa că este bine ca copiii lui Dumnezeu de azi să nu se închine statuii războiului.

983) RĂZBOI—Referitor la înrolarea forţată. (Q731-2)

Întrebare (1916-Z)—2—Mă confrunt cu o problemă în care sunt sigur că tu mă vei ajuta. După cum ştii, vom fi obligaţi să facem serviciul militar; am 17 ani şi dacă necazul nu se sfîrşeşte pînă cînd ajung la vîrsta de 19 ani, simt că mai bine să fiu împuşcat ca un "trădător" decît să nu respect porunca lui Dumnezeu. Există vreo cale pe care să putem apăra pe iubiţii noştri fără ucidere? Sunt foarte nedumerit şi nerăbdător să fac ceea ce este drept. Voi urma sfatul tău, atît de mare îmi este credinţa că Dumnezeu te foloseşte pe tine să lumineze pe aceia care sunt doritori să înveţe. Sper că nu te-am ţinut prea mult timp.

Răspuns—Ne bucurăm să ştim că Adevărul se răspîndeşte atît de mult în fiecare direcţie şi că Domnul foloseşte talentele consacrate ale servilor Săi peste tot pentru pecetluirea pe frunte a sfinţilor Săi — intelectual — Apoc. 7:1-3.

Ne bucurăm că eşti în deplin acord cu ceea ce am spus recent în Turnul de Veghere în sensul că poporul consacrat al lui Dumnezeu nu poate să aibă nici un interes în război. Dacă ar exista undeva vreo scuză pentru violenţă şi vărsare de sînge, aceasta ar fi într-o reală apărare a căminului. Totuşi Biblia nu pune legi pentru lume ci numai pentru poporul consacrat al lui Dumnezeu. Pentru aceştia, exemplul şi cuvintele Învăţătorului par să înveţe că deşi ei pot invoca orice protecţie legală, să se baricadeze în casele lor etc., împotriva duşmanului, aceşti sfinţi n-ar fi dispuşi să ia viaţa altora — chiar şi în caz de autoapărare. Şi totuşi noi mărturisim că aceasta ar fi o încercare deosebită pentru aproape toţi sfinţii.

984) RÎNDUIRE—Adevărata rînduire.* (Q514-1)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 359)

Întrebare (1915-Z)—1—Cînd, de către cine şi cum ai fost tu rînduit ca serv al Evangheliei?

Răspuns—Înainte de a răspunde la această Întrebare, voi atrage atenţia asupra învăţăturii scripturale despre rînduire. Există două rînduiri potrivite, din ceea ce credem noi că este punctul de vedere al Bibliei. Una este de la Dumnezeu; una de la oameni. Rînduirea lui Dumnezeu este conceperea Spiritului sfînt. Fără aceasta nimeni nu este autorizat să vestească Evanghelia. Dacă cineva predică fără această rînduire, după înţelegerea noastră, ei predică fără rînduire divină. Face ceva ce nu este autorizat să facă.

Domnul nostru ne-a spus cum a fost rînduit să fie predicator; şi Scripturile ne spun că noi trebuie să umblăm în urmele Lui şi să avem experienţe similare cu ale Lui în multe privinţe. Ca servi ai Crucii, noi trebuie să copiem pe Domnul nostru Isus Cristos cît putem de complet. Dar El a fost perfect, iar noi suntem imperfecţi. Prin urmare noi trebuie să avem iertarea păcatelor, în timp ce El n-a avut păcate. De aceea, El constituie baza iertării tuturor celor care vin la Tatăl prin credinţă în sîngele Său. El menţionează propria Sa rînduire zicînd, "Duhul Stăpînului DOMNUL este peste Mine, căci DOMNUL M-a uns să aduc veşti bune celor blînzi” (Isaia 61:1). La fel cum acea rînduire a venit peste Isus, mai tîrziu ea a venit şi peste ucenici la Rusalii; şi de-a lungul Veacului Evanghelic a venit peste urmaşii lui Cristos, ungîndu-i să vestească Evanghelia — Luca 4:17-21; 1 Ioan 2:27.

Toţi cei care au primit rînduirea de la Dumnezeu au autoritatea să propovăduiască, după ocaziile şi capacitatea lor. Unii dintre ei pot fi surdo-muţi şi nu pot vesti auzibil. Alţii pot fi limitaţi prin sex; surorile nu pot propovădui în felul în care fac fraţii; dar ele pot propovădui totuşi, "virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ (1 Petru 2:9). Mai mult, ele sunt pe deplin rînduite să facă cunoscute veştile bune, dar, în conformitate cu declaraţia apostolului Pavel, nu într-un mod public. Există unii barbaţi care nu pot predica în public pentru că le lipseşte talentul sau ocazia, dar toţi oamenii, prin vieţile şi conduita lor, pot proclama gloria şi onoarea marelui şi iubitorului Dumnezeu care i-a scos din întuneric la lumină, afară dintr-o groapă oribilă, afară din mocirlă, le-a pus piciorul pe Stîncă şi le-a întărit paşii — Psalmul 40:2.

Mai vine şi o rînduire specială a acelora care sunt numiţi servi ai Evangheliei, clasă în care mă socotesc şi eu. Aceasta este rînduirea de la Biserică, şi este recunoscută de toate denominaţiile de peste tot. Aceasta este considerată de unii o simplă formalitate, de unii este făcută cu mare ceremonie, de alţii cu mai puţină ceremonie. Dar, după înţelegerea noastră, fiecare adunare trebuie să-i aibă pe aceia pe care i-a ales, rînduiţi într-un mod scriptural — prin ridicare de mîini — prin vot.

Forma declaraţiei din Fapte 14:23, cu alte numeroase referiri la bătrîni în legătură cu toate bisericile, justifică concluzia că rînduirea a fost obiceiul invariabil în Biserica timpurie. Termenul "bătrîni”, cum este în acest text, include evanghelişti, păstori, învăţători şi profeţi — vorbitori publici. De aceea este important să aflăm ce vrea să spună prin cuvîntul "rînduit”.

În prezent cuvîntul rînduire este folosit în ge­neral cu referire la o ceremonie de instalare; dar nu aceasta este semnificaţia cuvîntului grec cheirotoneo, folosit în acest text. Acesta înseamnă "a alege prin ridicare de mîini”, forma de vot obişnuită încă. Această definiţie este dată în "Concordanţa Analitică a Bibliei” a profesorului Young. Aceasta fiind considerată o autoritate presbiteriană, dăm de asemenea definiţia arătată în "Concordanţa Exhaustivă a Bibliei” a lui Strong, care poate fi considerată o autoritate metodistă. Cea din urmă defineşte rădăcina cuvîntului — "unul care ridică mîna, sau votant (prin ridicarea mîinii)”.

Metoda scripturală de rînduire a bătrînilor în toate bisericile este prin alegere de către adunare — prin ridicarea mîinii pentru vot. A insista pentru o astfel de alegere înainte de a servi înseamnă a urma ordinea scripturală; aceasta îl întăreşte pe bătrîn, şi, în plus, îi reaminteşte adunării datoriile şi responsabilităţile ca unii care aleg bătrîni în numele şi Spiritul Domnului — arătînd alegerea lui Dumnezeu, voia Lui. În plus, aranjamentul scriptural interesează pe membrii adunării în toate cuvintele şi faptele bătrînilor, ca servii şi reprezentanţii lor. Aceasta se opune ideii atît de răspîndite că bătrînii stăpînesc şi conduc adunarea, şi pune capăt gîndirii lor despre adunare că ar fi "poporul meu” — în loc de "poporul Domnului pe care eu îl servesc”.

Cine n-a fost rînduit în aceste două feluri nu este un serv rînduit al Evangheliei în sens scriptural. Mai întîi este necesară rînduirea divină; apoi este necesară rînduirea pămîntească. Prin harul lui Dumnezeu eu le am pe amîndouă.

În cazul acelora care fac o lucrare publică în numele SOCIETĂŢII DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE, ei sunt rînduiţi ca întreg. Ei sunt trimişi de funcţionarii Societăţii; şi cum majoritatea adunărilor sunt recunoscute de Societate, iar ele, la rîndul lor, recunosc Societatea, de aceea ele recunosc această rînduire prin Societate.

985) RÎNDUIRE—Autoritatea pentru rînduire.* (Q515-1)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 360)

Întrebare (1915-Z)—1—De unde şi-a luat Societatea autoritatea de a trimite predicatori?

Răspuns — Mai întîi ea obţine autoritatea de la Domnul, care autorizează pe tot poporul Lui care primeşte Spiritul sfînt să meargă. În al doilea rînd, Societatea este o organizaţie de afaceri pentru lucru religios în serviciul Domnului, tipărind cărţi, broşuri, hărţi etc., şi trimiţînd pe reprezentanţii ei să predice — prin cuvînt şi prin pagini tipărite. Aceasta este singura ei treabă. Ea acţionează în acelaşi fel cum a acţionat Biserica din Antiohia, care a ales în mod special pe Pavel şi pe Barnaba să facă o lucrare misionară, votînd ca ei să fie reprezentanţii acelei Biserici — Fapt. 13:2, 3.

Cînd Pavel şi Barnaba au plecat, ei n-au spus, "Noi predicăm în numele nostru”. Ei au avut dreptul să meargă în numele Domnului şi să predice; dar, în plus, ei au avut sprijinul financiar, cum înţelegem noi, al adunării din Antiohia, exact cum azi reprezentanţii noştri au spijinul Societăţii. Cînd ei se duc într-un loc, pot spune, "Aici este o scrisoare care arată că noi lucrăm pentru Societate”. Deci ei nu merg doar în numele lui Cristos, ci se duc ca reprezentanţi ai acestei Societăţi, care se ştie că face o lucrare de evanghelizare.

986) RÎNDUIRE—Sub ce nume?* (Q516-1)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 360)

Întrebare (1915-Z)—1—Care este numele asociaţiei voastre: SOCIETATEA DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE sau ASOCIAŢIA INTERNAŢIONALĂ A STUDENŢILOR BIBLIEI?

Răspuns — Ambele. Ele sunt virtual acelaşi lucru. ASOCIAŢIA INTERNAŢIONALĂ A STUDENŢILOR BIBLIEI, SOCIETATEA DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE şi ASOCIAŢIA TRIBUNA POPORULUI sunt în multe privinţe identice. De ce există trei nume? Pentru acelaşi motiv pentru care în diferite biserici sunt Societăţi diferite — Societatea Misionară Internă, Societatea Creştină Străduinţa şi Liga Epworth etc., etc. Nu fac ele aceeaşi lucrare şi încearcă să ajute oamenii să trăiască o viaţă creştină etc.? Ba da. De ce au Societăţi diferite? Pentru motivul că fiecare are o branşă diferită a lucrării de care să se ocupe.

Aşa este şi cu noi. Asociaţia mamă este SOCIETATEA DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE, înregistrată sub legile Statului Pennsylvania. Scopul ei este să publice Adevărul, să trimită misionari etc., etc. Proprietatea necesară ca să încheie afaceri etc., a fost pe numele ei; pentru că n-a fost necesar altceva în Statul Pennsylvania.

Cînd ne-am mutat aici la New York am fost informaţi că SOCIETATEA DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE nu poate deţine titlu de proprietate aici. Ni s-a spus, "Puteţi face afaceri personal, dar nu ca Societate. Aşa că dacă vreţi să faceţi afaceri aici, trebuie să fiţi înregistraţi ca Asociaţie”. "Foarte bine” am spus, "vom organiza ASOCIAŢIA TRIBUNA POPORULUI”. Acesta este numai un alt nume pentru SOCIETATEA DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE, pentru afaceri în New York.

Mai tîrziu, în Marea Britanie, am fost informaţi, "Statutul vostru american nu valorează nimic aici”. Ca urmare, am scos un statut acolo pentru ASOCIAŢIA INTERNAŢIONALĂ A STUDENŢILOR BIBLIEI. Acesta este practic identic cu statutul SOCIETĂŢII DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE.

Era necesar să facem aceste trei societăţi diferite datorită legilor din diferite state şi ţări. Pentru anumite lucruri numele preferabil este SOCIETATEA DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE. Aceasta este societatea mamă şi cea la care se fac contribuţiile. Dacă cineva vrea sa facă o donaţie, se aşteaptă s-o facă pe numele SOCIETĂŢII DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE.

ASOCIAŢIA TRIBUNA POPORULUI este singura din cele trei care poate face afaceri aici în New York, şi SOCIETATEA DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE lucrează cu ASOCIAŢIA TRIBUNA POPORULUI ca şi cum ar fi două organizaţii independente. Totuşi ele sunt una şi aceeaşi — exact cum este şi în cazul diferitelor societăţi ale bisericilor nominale, care ar avea, poate, acelaşi contabil.

Astfel întreaga conducere este prin SOCIETATEA DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE, iar aceste organizaţii auxiliare ajută numai la îndeplinirea lucrării. Noi uneori folosim un nume şi alteori altul, exact cum oricine are dreptul să folosească orice nume potrivit pentru activitatea sa. Este tot atît de potrivit să spunem că suntem ASOCIAŢIA INTERNAŢIONALĂ A STUDENŢILOR BIBLIEI. Noi suntem studenţi ai Bibliei şi ajutăm pe studenţii Bibliei din orice parte a lumii, prin pagini tipărite, prin ajutor financiar şi în alte moduri. Este de asemenea potrivit să folosim numele ASOCIAŢIA TRIBUNA POPORULUI în legătură cu persoanele care sunt angajate în vestire şi acţionează sub îndrumarea SOCIETĂŢII DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE.

Cu alte cuvinte, ASOCIAŢIA TRIBUNA POPORULUI nu poate face afaceri decît prin SOCIETATEA DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE. SOCIETATEA DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE are conducerea iar ASOCIAŢIA TRIBUNA POPORULUI face lucrarea — absolut.

ASOCIAŢIA INTERNAŢIONALĂ A STUDENŢILOR BIBLIEI nu are statut legal decît în Marea Britanie; ASOCIAŢIA TRIBUNA POPORULUI nu are decît în statul New York.

Noi păstrăm numele "TURNUL DE VEGHERE” proeminent pe antetele de scrisori etc., aşa încît fraţii să nu ne înţeleagă greşit şi să creadă că "TURNUL DE VEGHERE” a ieşit din lucrare. Folosim un nume sau altul, după cum pare mai convenabil în lucrare. De exemplu, acum avem pe prima pagină a STUDIILOR ÎN SCRIPTURI numele ASOCIAŢIA INTERNAŢIONALĂ A STUDENŢILOR BIBLIEI în loc de SOCIETATEA DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE cum era înainte. Aici avem un nume distinct, diferit de altele. Există Asociaţii ale Învăţătorilor Bibliei, Societăţi de Tratate etc., etc.; dar noi avem un nume care se potriveşte în mod special pentru publicaţiile noastre, pentru că el reprezintă exact gîndul pe care dorim să-l exprimăm.

987) RÎNDUIRE—Referitor la punerea mîinilor.* (Q517-1)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 362)

Întrebare (1915-Z)—1—Cum să înţelegem sfatul apostolului către Timotei "să nu-ţi pui mîinile peste nimeni cu grabă" (1 Tim. 5:22)? Nu implică aceasta o rînduire formală?

Răspuns—Cuvintele apostolului Pavel către Timotei pot fi înţelese diferit. Dacă am citi în ziarul de mîine dimineaţă că cineva a pus mîna în grabă pe un om, am înţelege că el a fost atacat. Trebuie să ţinem seama că nu acesta este sensul expresiei în greacă, ci traducătorii ne-au dat ceea ce au crezut ei că ar fi sensul potrivit. Biserica timpurie avea o ceremonie oficială de punere a mîinilor pe capul bătrînilor, diaconilor etc. Cînd apostolii făceau aceasta, era semnul împărtăşirii Spiritului sfînt. Doar apostolii puteau să împartă Spiritul. Totuşi bisericile se poate să fi avut unele obiceiuri în privinţa numirii servitorilor, şi făcînd astfel ei arătau că au aprobat acele persoane.

N-ar fi nimic nepotrivit într-o ceremonie similară de trimitere a unui peregrin de către SOCIETATEA DE BIBLII ŞI TRATATE TURNUL DE VEGHERE pentru un serviciu special. Funcţionarii Societăţii ar putea ieşi în faţă să-şi pună mîinile pe capul peregrinului şi să spună: "Tu eşti reprezentantul Societăţii”. Preoţii din vechime şi-au pus mîinile pe capul animalului care trebuia jertfit — pentru a arăta că acesta îi reprezenta pe ei. Aşa că cineva poate fi trimis de către Societate; dar o ceremonie de punere a mîinilor ar fi numai o plăcere pentru ochi, neaducînd cu sine vreo altă autoritate afară de cuvintele "Tu eşti numit pentru serviciul cutare şi cutare” etc.

Aceasta lasă pentru fiecare mic grup al poporului Domnului să folosească orice ceremonie aleg ei. Episcopalii şi Catolicii folosesc o ceremonie fastuoasă; alte denominaţii, mai puţin. Credem că şi noi avem dreptul să folosim ceremonii după cum dorim. Înţelesul cuvîntului rînduire este a autoriza. Adevărata rînduire este, mai întîi, a Spiritului sfînt; a doua, a asociaţiei, care trimite servul ei cu Mesajul Evangheliei.

988) RÎNDUIRE—Referitor la Şcoala de Teologie.* (Q518-1)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 361)

Întrebare (1915-Z)—1—Ce Şcoală de Teologie ai absolvit?

Răspuns—Sunt încă în Şcoala lui Cristos şi încă n-am absolvit. Noi ne luăm teologia din BIBLIE. Unii dintre prietenii noştri şi-au obţinut teologia altfel, au luat-o de la instructori umani şi după aceea au aflat că şi-au pierdut timpul. Unele lucruri pe care le-au învăţat erau scripturale, iar unele erau sectare. Noi încercăm doar să aflăm ce învaţă BIBLIA. După cum i-a spus apostolul Pavel lui Timotei, aşa vrem să facem şi noi: "Străduieşte-te să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvîntul adevărului” — 2 Tim. 2:15.

Apostolul nu i-a spus lui Timotei să meargă la vreo şcoală teologică, nici nu i-a spus care şcoală era bună ca să ajungă la confuzie. El i-a spus tînărului doar să împartă drept CUVÎNTUL ADEVĂRULUI — să vadă care porţiuni se referă la Israelul Natural şi care se referă la Israelul Spiritual; care sunt promisiunile pămînteşti, care aparţin omului natural, şi care sunt promisiunile spirituale, care aparţin creştinului; care aparţin timpului prezent şi care viitorului.

Unii dintre noi au absolvit un seminar teologic. Cînd au absolvit au crezut că şcoala lor era cea mai bună. Dar de cînd au intrat în Şcoala lui Cristos, au aflat că era mult mai bine dacă nu s-ar fi dus deloc la seminarul teologic; pentru că a trebuit luni şi ani pentru a scoate din capul lor erorile care le-au fost introduse.

989) RÎNDUIRE—Scopul listei de întrebări a Societăţii.* (Q518-2)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 113)

Întrebare (1916-Z)—2—Care este obiectivul Societăţii în scoaterea unei liste de întrebări cu notificarea că persoana care poate răspunde la aceste întrebări în mod satisfăcător pentru Societate ar fi considerată un "serv al Cuvîntului divin”?

Răspuns—Aceste întrebări sunt menite să împlinească o nevoie de mult simţită. Întrebările sunt cu totul nesectare; toate sunt scripturale. Societatea doreşte să ştie de la peregrinii care sunt acuma în serviciu, sau de la oricare alţii care ar putea reprezenta cîndva Societatea ca peregrini, care sunt gîndurile, sentimentele şi înţelegerea lor în privinţa acestor întrebări fundamentale legate de Evanghelia lui Cristos. Orice frate care nu este dispus să răspundă la aceste întrebări ar fi considerat confuz în gîndire, instabil, şi deci necalificat pentru a învăţa — nu este "în stare să înveţe”. Aceasta n-ar implica faptul că el n-ar putea să rămînă frate, ci el n-ar fi considerat un frate potrivit pentru serviciul de peregrin. N-ar însemna nici că fratele nu trebuie să propovăduiască, ci numai că Societatea nu l-ar recomanda ca exponent al Cuvîntului divin.

Orice frate dispus să răspundă la întrebări, dar arătînd considerabilă confuzie în Răspunsuri, pentru noi ar indica faptul că are nevoie de mai multă instruire înainte de a putea reprezenta cum se cuvine Societatea şi ceea ce Societatea crede că este Adevărul referitor la Cuvîntul lui Dumnezeu. Un astfel de frate, după toate probabilităţile, ar fi adus la Brooklyn şi ar avea posibilitatea să participe pentru un timp la alte aspecte ale serviciului, ca şi la adunările de studiu biblic ţinute cu ocazia fiecărei mese; şi, în cea mai deplină libertate, ar avea ocazia să pună orice fel de întrebări cu subiecte legate de Adevăr, pentru ca astfel toată chestiunea să poată fi bine reglată, înţeleasă şi văzută clar.

O SUGESTIE PRIETENEASCĂ

Multe dintre surorile din familia Betel aflînd despre întrebări au făcut o cerere specială ca să poată obţine lista acestora pentru a da Răspunsuri în vederea practicării şi instruirii pe care ar putea s-o obţină astfel. Bătrînii şi diaconii din diferite adunări au cerut întrebările de asemenea. Noi credem că ar fi profitabil pentru toate adunările Studenţilor Bibliei, de pretutindeni, dacă ar alege în funcţia de bătrîni pe unii care ar putea răspunde la aceste întrebări, aşa încît să fie vrednici de titlul V. D. M. al Societăţii. Aceasta ar putea face o mulţime de schimbări printre bătrîni, dar noi credem că ar fi schimbări folositoare. Mai mult, noi credem că toţi bătrînii care doresc serios să înveţe Adevărul şi numai Adevărul, ar fi fericiţi să aibă tocmai ajutorul pe care aceste întrebări l-ar aduce pentru ei.

Uneori am fost surprinşi ce neglijenţi par să fie unii dintre prietenii dragi în privinţa acelora pe care îi aleg sau îi rînduiesc de bătrîni — adesea începători, contrar îndrumării Cuvîntului Domnului, făcînd astfel rău atît începătorilor, cît şi adunării (1 Tim. 3:1-7). Alături de importanţa alegerii în funcţia de bătrîn numai a copiilor lui Dumnezeu consacraţi, concepuţi de spirit, trebuie să fie Întrebarea: În ce măsură acesta s-a folosit de privilegiul studiului şi informării? Gîndim că este neînţelept să se aleagă ca bătrîn un frate care n-a citit cel puţin o dată toate cele 6 volume de Studii în Scripturi, sau care nu este un cititor regulat al Turnului de Veghere. Să se noteze că Societatea nu exercită nici o autoritate, nu face nici o critică, ci dă numai sfaturi, şi aceasta în interesul cauzei Domnului şi al poporului Domnului.

990) RÎNDUIRE—Referitor la Servii din prezent.* (Q519-1)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 113)

Întrebare (1916-Z)—1—Există acum servi ai Cuvîntului divin?

Răspuns—Da, în mod sigur! Fiecare peregrin trimis de Societate este trimis ca serv al Cuvîntului divin, nu ca serv al crezurilor şi nici al "ism-elor”, ci pur şi simplu un serv al Cuvîntului lui Dumnezeu. Şi în fiecare caz cînd o adunare a poporului lui Dumnezeu a ales ca bătrîn pe un consacrat, pe un copil al lui Dumnezeu conceput de spirit, prin alegerea lor ei l-au rînduit, l-au pus deoparte sau l-au indicat pe acel bătrîn ca serv al Cuvîntului divin — unul care serveşte, distribuie, împarte Adevărul Cuvîntului lui Dumnezeu.

991) RÎNDUIRE—Referitor la titlul V. D. M.* (Q520-1)

(*Vestitorul Dinineţii Milenare pag. 112)

Întrebare (1916-Z)—1—Ce se înţelege prin V. D. M. şi ce ar însemna acordarea titlului V. D. M.?

Răspuns—Titlul V. D. M. este foarte vechi. De fapt atît de demult nu s-a folosit încît puţini îi cunosc sensul. Cele trei litere reprezintă cuvintele latine: Verbi Dei Minister. În limba noastră ele înseamnă: "serv al Cuvîntului lui Dumnezeu”. În timpul Evului Mediu, cînd Cuvîntul divin a ieşit din uz şi în locul lui au fost puse crezurile, acest titlu s-a pierdut şi s-a ignorat în general. Nu existau servi ai Cuvîntului divin, deoarece nu era propovăduit Cuvîntul divin, ci, în locul lui, crezurile oamenilor. În locul acestor cuvinte simple, atît de expresive pentru ideea corectă legată de toţi servii publici ai Domnului, noi avem astăzi titlurile răsunătoare ca: reverend şi doctor în teologie, care sunt cu totul nescripturale. A acorda titlul de "serv al Cuvîntului divin”, n-ar însemna a rîndui, ci ar implica numai că Societatea, dînd acest titlu, a examinat reputaţia, şi pe cît posibil caracterul şi în special dezvoltarea doctrinară a persoanei căreia i s-a acordat titlul, şi că în estimarea comitetului examinator a fost găsită vrednică de a fi numită serv al Cuvîntului divin.

992) RÎNDUIRE—Referitor la retragerea rînduirii de către Societate.* (Q520-2)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 112)

Întrebare (1916-Z)—2—Retragerea numirii sau rînduirii Societăţii ar însemna că peregrinul astfel suspendat din serviciul ei n-ar avea nici un drept să propovăduiască după aceea?

Răspuns—Desigur că nu! Prin retragerea numirii de la un frate peregrin, Societatea ar indica numai că pentru un anumit motiv ea nu mai este reprezentată de acel peregrin şi că ea nu mai este responsabilă de el sau de învăţăturile lui, de conduita sau de întreţinerea lui. Fratele peregrin astfel scos de pe lista peregrinilor poate totuşi să fie frate şi să fie apreciat ca atare de Societate, dar să nu mai fie considerat o persoană potrivită pentru a reprezenta Societatea, fie datorită manifestării unor slăbiciuni de caracter, fie lipsei capacităţii de a învăţa, fie vreunui alt motiv pe care societatea ar crede că n-ar trebui încurajat sau pentru care ea nu ar vrea să fie făcută responsabilă, ori pentru diferite alte motive, boală etc.

993) RÎNDUIRE—Retragerea rînduirii de peregrin.* (Q520-3)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 112)

Întrebare (1916-Z)—3—Are Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere dreptul să retragă rînduirea unui frate peregrin?

Răspuns—Da, desigur! Dacă ea are puterea să numească şi să îndrume, ea are şi puterea să-i retragă fosta numire şi îndrumare.

994) RÎNDUIRE—Lucrătorii Societăţii de Biblii

 şi Tratate Turnul de Veghere.* (Q520-4)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 112)

Întrebare (1916-Z)—4—"Rînduieşte” vreodată Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere servi sau reprezentanţi în legătură cu lucrarea de seceriş?

Răspuns—Rînduieşte. Toţi peregrinii sunt astfel rînduiţi, numiţi sau puşi deoparte pentru lucrarea specială de slujire. Să ţinem minte întotdeauna că ceremonia nu este rînduire, ci numirea şi îndrumarea este rînduire. Societatea rînduieşte, autorizează, îndrumă cursul peregrinilor care sunt reprezentanţii ei, ca şi reprezentanţii Domnului şi ai Cuvîntului Său.

995) RÎNDUIRE—Nu de la oameni.* (Q521-1)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 112)

Întrebare (1916-Z)—1—Dacă este potrivit ca toţi bătrînii şi diaconii să fie astfel rînduiţi şi să nu încerce să servească în mod regulat fără de rînduire, ce a vrut să spună Sf. Pavel cînd a declarat că el era apostol nu de la oameni, nici prin oameni, ci prin Domnul Isus Cristos? Gal. 1:1.

Răspuns—Nici un om sau nici o adunare nu este competentă să numească sau să aleagă un apostol. Nici un vot al adunării n-ar face pe unul dintre fraţi apostol. Aceasta este o slujbă sau funcţie specială, care este numai prin numire divină. Astfel, Domnul Isus a numit numai 12 apostoli — "12 apostoli ai Mielului” — Sf. Pavel luînd locul lui Iuda care şi-a pierdut calitatea de apostol (Apoc. 21:14; Psa. 109:8; Fapt. 1:20). Tocmai în acest aspect, Biserica Romei, Biserica Angliei şi Biserica greacă acţionează împotriva principiilor Cuvîntului lui Dumnezeu, prin aceea că pretind a face, dar în realitate nu face, episcopi apostolici — episcopi avînd putere şi autoritate apostolică.

Sf. Pavel n-a vrut să înţelegem că el nu lua în seamă numirea pămîntească, cu excepţia funcţiei sale apostolice. Dimpotrivă, Biserica din Antiohia l-a rînduit pe Pavel şi pe Barnaba, iar apoi pe Pavel şi pe Sila, pentru a fi reprezentanţii ei şi, după cît se pare, să ducă mesajul către alţii pe cheltuiala ei. Biserica din Antiohia n-a rînduit pe apostolul Pavel ca apostol, ci l-a rînduit să fie misionarul lor, iar el le-a acceptat rînduirea şi le-a dat rapoarte, aşa cum arată relatarea din Faptele apostolilor 14:26-28.

996) RÎNDUIRE—De bătrîni şi diaconi.* (Q521-2)

(*Vestitorul Dimineţii Milenare pag. 112)

Întrebare (1916-Z)—2—Toţi bătrînii şi diaconii aleşi de adunarea poporului lui Dumnezeu trebuie să fie consideraţi rînduiţi divin?

Răspuns—Nu, nimeni nu poate fi considerat rînduit divin dacă n-a primit conceperea Spiritului sfînt. Ca o adunare să rînduiască pe unul care nu declară a fi pe deplin consacrat lui Dumnezeu şi care n-a primit conceperea Spiritului sfînt, înseamnă să facă ceea ce n-au fost autorizaţi de Domnul. Persoana astfel aleasă ar fi numai reprezentantul bisericii care astfel l-a rînduit, dar n-ar fi un reprezentant al Domnului.

Dar ca o adunare să recunoască autorizarea Domnului pentru un frate, şi să-i recunoască apoi capacitatea de a învăţa şi posesia calităţilor care îl fac potrivit pentru serviciu, conform Cuvîntului divin, înseamnă să facă acelui frate rînduirea sau alegerea corectă pentru a fi reprezentantul adunării în numele Domnului. Nici un frate nu trebuie să încerce să servească unui grup din poporul Domnului fără cererea lor, iar cererea sau votul lor constituie numirea lui de către ei pentru acel serviciu — cu alte cuvinte, rînduirea lui de către ei sau numirea pentru serviciu, fie pentru o zi, fie pentru un an.

997) REFORME—Dumnezeu face ca mînia omului să-L slăvească. (Q579-1)

Întrebare (1912-Z)—1—Dacă Împărăţia lui Cristos nu este încă stabilită pe pămînt, cum putem explica diferitele reforme, acte de binefacere etc., din timpul nostru?

Răspuns—Se pare că Adversarul încearcă să conducă lucrurile în propria lui direcţie, dar lumina de care ne bucurăm noi azi este lumina promisă a Providenţei divine. Citim că "mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte", şi că "va fi un timp de strîmtorare cum n-a mai fost" — Dan. 12:1, 4.

Dar Dumnezeu a supravegheat invenţiile, cum sunt tiparul, puterea aburului şi efectele şi influenţele acestora în lume. Se pare că şi mişcările în privinţa unei guvernări mai bune etc., sunt influenţe bazate pe iluminarea generală şi pe eforturile omenirii de a face ce poate mai bine — în special în direcţiile în care egoismul nu-i opreşte. Dar egoismul are, fără îndoială, mult de-a face cu toate felurile de reforme.

Vorbind despre timpul prezent, Domnul nostru a spus că secretele vor fi anunţate de pe acoperişurile caselor. Astăzi vedem că multe manifestări reale de viciu, imoralitate şi fapte rele sunt aduse la lumină — spuse de pe acoperişuri. Deşi noi nu spunem că Adversarul aduce aceste lucruri la lumină, totuşi putem vedea cum Adversarul poate că a avut de-a face cu mişcarea spre comunism care s-a ridicat, cît şi cu mişcarea spre socialism şi spre anarhie. Acestea sunt lucrurile care înclină să aducă timpul de strîmtorare. Aşa că mînia omului se întoarce spre a lăuda pe Dumnezeu. El este în stare să facă mînia omului să-L laude. "Căci mînia omului te va lăuda; cu amintirea mîniei Tale Te vei încinge" — Psa. 76:10.

998) REGULA DE AUR—Interpretare greşită. (Q286-3)

Întrebare (1909)—3—Poate fi Regula de Aur interpretată că unul nu se cuvine să facă pentru un frate ceea ce el nu ar cere ca un frate să facă pentru el?

Răspuns—Nu, nu cred că Regula de Aur te împiedică să faci mai mult decît cere regula. Dacă eşti creştin, se cuvine să faci mai mult. Regula de Aur se aplică la fiecare, dar creştinul are altă regulă. După cum a spus Isus: "Vă dau o poruncă nouă", nu lumii, nu evreilor, ci ucenicilor Săi, "Să vă iubiţi unul pe altul. Cum v-am iubit Eu" (Ioan 13:34). Dacă Isus ne-ar fi iubit doar după Regula de Aur, n-ar fi murit pentru noi, dar El a făcut mai mult şi cere ca noi ca urmaşi ai Săi să facem mai mult unul pentru altul.

999) ROBIE—Robia a devenit roabă. (Q48-1)

Întrebare (1906)—1—În Scriptură, referindu-se la Mîntuitor, că El a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor (Efes.4:8), care este înţelesul special al cuvîntului robie?

Răspuns—Robia care este asupra lumii este aceea a sclaviei în păcat şi moarte. Aceasta este marea robie. După cum declară Apostolul, noi ca rasă am fost vînduţi păcatului şi plata păcatului a venit peste întreaga rasă; toţi suntem păcătoşi; şi toţi murim. Aceasta este robia. Vă amintiţi cum profeţii şi Domnul vorbesc despre mormînt ca fiind marea închisoare, şi vorbesc chiar despre întreaga lume în limitele lor mintale, morale şi fizice că sunt robi. Cînd Domnul nostru a murit, a murit ca mare Răscumpărător, ca Răscumpărătorul întregii rase. El a cumpărat închisoarea şi pe toţi prizonierii, şi pe toţi aceia care au fost într-o stare de moarte, şi astfel El a luat robia roabă. El e proprietarul robilor, şi la timpul Său cuvenit va deschide porţile închisorii şi va spune: "Ieşiţi!" … "Arătaţi-vă!" (Isa. 49:9).

1000) RUGĂCIUNE—Moise s-a rugat să fie şters din carte. (Q537-1)

Întrebare (1907)—1—Moise a spus, "Dacă nu, atunci Te rog şterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!" (Exod. 32:32). La ce carte se referă Moise? Este cea la care se referă şi Apoc. 3:5?

Răspuns—Aş spune că da, aceeaşi carte; evident, cartea de aducere aminte a lui Dumnezeu, cartea vieţii. Se ilustrează că Dumnezeu are o carte specială în care numai numele Miresei lui Cristos sunt scrise. Nu trebuie să înţelegem că cerul are un departament cu registre de evidenţă. Nu acesta este gîndul. Nu ni se spune cum ţine El evidenţa datelor. Nu credem că se foloseşte hîrtie şi cerneală, ci Dumnezeu are propria Lui cale de a ţinea minte. Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Lui, şi ei sunt în această carte de aducere aminte, şi aceasta este tot ce trebuie să ştim. Atunci ce a vrut să spună Moise cînd a zis, "Dacă nu, atunci Te rog şterge-mă din cartea Ta"? Noi înţelegem că Moise a fost aici Mijlocitor pentru Israel şi reprezentantul lui Israel, foarte patriot. El a fost numit de Dumnezeu să reprezinte această naţiune şi a fost atît de cuprins de patriotism încît n-a fost deloc egoism în el. El nu voia ca ceva să se amestece cu interesele lui Israel; şi vă amintiţi ce a zis Dumnezeu ca să-l liniştească, "Moise, tu vezi că poporul acesta este un popor încăpăţînat şi încontinuu alunecă înapoi; lasă-Mă să-i şterg din existenţă şi te voi lua pe tine şi familia ta şi voi face din tine acea mare naţiune care va moşteni toate promisiunile". Şi vă amintiţi rugăciunea lui Moise. Aceasta arată o simţire nobilă şi un înalt standard de patriotism, şi bunătate frăţească pe care foarte puţini ar putea s-o aprecieze. Moise, evident a fost un caracter foarte nobil, şi în acea privinţă vrednic să fie comparat cu Domnul nostru Isus Cristos care a luat practic aceeaşi poziţie, şi ca reprezentantul nostru a riscat ca propria viaţa să-I fie ştearsă pentru noi.

1001) RUGĂCIUNE—Poziţia în rugăciune. (Q546-1)

Întrebare (1908)—1—Creştinii, cînd se roagă lui Dumnezeu, nu e bine să îngenuncheze oricînd este posibil? Nu trebuie să se adere la această formă?

Răspuns—Domnul ne dă o mare libertate. Nu există nici un cuvînt în Scripturi despre cum trebuie să venim la Dumnezeu în rugăciune, iar cei care preferă şi cred că fac mai bine să stea în picioare cînd se roagă nu au nimic în Scripturi care să le arate contrariul; iar cei care preferă să îngenuncheze şi simt că aşa pot veni mai aproape de Domnul şi îşi pot deschide inimile cu mai multă reverenţă, nu au nimic în Scripturi care să-i împiedice; iar cei care preferă să-şi plece capul nu au nimic în Scripturi care să-i împiedice. Sunt de acord că îngenuncherea este o poziţie foarte reverenţioasă, dar nu sunt sigur dacă în fiecare caz este cea bună. Să presupunem că spunem acum, Să îngenunchem cu toţii în rugăciune. În primul rînd veţi vedea că îngenunchind aţi face tare mult zgomot, şi în al doilea rînd aţi deranja pe vecinul vostru şi vă veţi murdări hainele cu noroi de pe pantofi şi ar fi multe dezavantaje dacă am îngenunchea. Dacă Domnul ar fi spus să îngenunchem, voi şi cu mine am vrea să îngenunchem, neavînd importanţă cîte dificultăţi ar fi. Dar dacă Domnul n-a zis să îngenunchem, ci a lăsat această chestiune la alegerea noastră, cred că ar trebui să ne folosim raţiunea. Mintea sănătoasă mi-ar spune că Dumnezeu nu se uită la formă în această chestiune, ci la inimă; dacă inima îngenunchează înaintea lui Dumnezeu, El este mulţumit. Dacă inima nu îngenunchează, rugăciunea noastră nu este luată în considerare, aşa că ceea ce vrem noi este să îngenunchem în inimile noastre, sau să fim în cea mai umilă stare pe care o ştim în ceea ce priveşte inimile noastre, şi apoi fiecare dintre noi, cît şi circumstanţele, să determine care va fi forma. În ceea ce priveşte propriile mele rugăciuni în particular, aproape întotdeauna îngenunchez dimineaţa şi seara, dar mă rog Domnului de multe ori fără să îngenunchez. De obicei ultimul lucru pe care-l fac în pat înainte să adorm, şi primul lucru dimineaţa înainte să mă ridic, mă rog. Deci mă rog în pat, după ce mă scol şi înainte să mă culc. Presupun că şi voi faceţi la fel. Nu există nici o piedică în aceasta. Vedeţi că ne lasă deplină libertate. Şi vedeţi că apostolul spune, "Faceţi tot timpul … tot felul de rugăciuni; mulţumind totdeauna" (Efes. 6:18; 5:20). Este evident că nu puteţi fi pe genunchi tot timpul; trebuie să avem libertate şi să nu facem restricţii astfel încît să ne rugăm doar pe genunchi.

1002) RUGĂCIUNE—Referitor la surori să conducă în rugăciune. (Q538-1)

Întrebare (1909)—1—Există vreo scriptură care să arate că o soră să conducă în rugăciune şi să aibă o parte activă în adunare, sau există ceva scripturi contra acestui lucru?

Răspuns—Răspunsul la această Întrebare ar conduce la o discuţie lungă a multor scripturi, şi cred că voi răspunde cel mai bine referindu-mă la vol. 6 al Studiilor în Scripturi.

1003) RUGĂCIUNE—Amintind pe cineva personal. (Q538-2)

Întrebare (1909)—2—Crezi că este bine să se menţioneze fratele Russell frecvent cînd se face o rugăciune în public, sau gîndul exprimat în Angajament este că aceste rugăciuni trebuie incluse în cererile noastre în particular?

Răspuns—Gîndul meu ar fi, dragi prieteni, să lăsăm pe fiecare după cum îi dictează conştiinţa. Dacă este potrivit să ceri unuia să se roage în public, lăsaţi-l să se roage după propria lui dorinţă a inimii. Dacă lipseşte ceva, el va afla, şi noi vom lăsa pe Domnul să conducă lucrarea, altfel am putea uita că Domnul Se îngrijeşte de ea.

1004) RUGĂCIUNE—Referitor la adunarea de experienţă. R4833 (Q538-3)

Întrebare (1911-Z)—3—Ce ai sugera tu ca temă pentru adunarea de experienţă de miercuri seara?

Răspuns—Noi am avut multe sugestii cu privire la faptul că este de sfătuit unanimitatea temei pentru aceste întruniri. Ne folosim de această ocazie pentru a reitera sfatul din Studii în Scripturi, vol. 6, şi anume, că nu ştim alte adunări mai folositoare decît adunările de experienţă, cînd sunt conduse potrivit şi după ce prietenii au practicat această adunare aproximativ o lună. Experienţele cum ar fi convertirea unuia cu ani în urmă sau cum s-a primit cunoştinţa Adevărului pot fi bune la Convenţii Generale etc., dar astfel de experienţe credem că sunt foarte incomode şi obositoare la o adunare săptămînală. Ar fi de asemenea obositor pentru prieteni să vă spună ce ar trebui să facă şi ce experienţe ar trebui să aibă. De dorit şi împrospătător este mărturisirea experienţelor proaspete, recente care se referă la evenimentele şi experienţele săptămînii precedente. Astfel de întruniri tind să facă toate adunările mai atente în a observa providenţele lui Dumnezeu şi lecţiile vieţii, ceas de ceas şi zi de zi. Astfel, zilnic se cîştigă o experienţă mai valoroasă decît atunci cînd peste astfel de lucruri se trece fără a li se da atenţie sau li se dă puţină atenţie.

Noi recomandăm acest plan pentru miercuri seara, iar textul Manei de joi devine subiectul pentru fiecare săptămînă care se termină cu întrunirea de miercuri seara.

Nu există nimic de natură obligatorie în această sugestie. Cei care o aprobă pot s-o accepte iar cei care n-o aprobă pot face altfel. Aceasta este treaba fiecărei adunări. Totuşi, ar fi foarte plăcut să ştim că nu numai Angajamentul şi rugăciunea din el aduc zilnic poporul Domnului mai aproape de Scaunul Îndurării, ci de asemenea ar fi plăcut să ştim că toţi se gîndesc la providenţele lui Dumnezeu în aceeaşi direcţie în fiecare săptămînă.

1005) RUGĂCIUNE—Repetare fără rost. (Q539-1)

Întrebare (1912-Z)—1—În Matei 6:7, Domnul nostru ne spune: "Cînd vă rugaţi, să nu folosiţi repetări fără rost, ca păgînii, care gîndesc că, dacă spun o mulţime de cuvinte, vor fi ascultaţi". Apostolul Pavel, scriind Bisericii (Col. 4:2) îi îndeamnă să "stăruiască în rugăciune"; din nou citim despre văduva care a fost ascultată pentru insistenţa ei (Luca 18:2-5). Este aceasta o sugestie că noi trebuie să insistăm? Cum putem să insistăm fără să repetăm?

Răspuns—Trebuie să recunoaştem o distincţie între "repetarea fără rost" a păgînilor, pe care Domnul nostru a condamnat-o, şi "stăruirea în rugăciune", "dînd mulţumire în toate", şi "să se roage neîncetat şi să nu se lase", lucruri pe care Domnul nostru şi apostolii le-au poruncit (Rom. 12:12; Luca 18:1, etc.). Această diferenţă a ilustrat-o Domnul în cazul femeii care a venit în mod repetat la un judecător, cerînd să-i facă dreptate împotriva duşmanului ei. Deşi judecătorul nu era un om care să facă dreptate, totuşi i-a făcut dreptate din cauza persistenţei ei. Comentînd fapta ei, Domnul nostru a spus că dacă un judecător nedrept a fost mişcat să facă dreptate datorită insistenţei, cu cît mai mult un judecător drept!

Gîndul ilustrat în pildă este cel al unei persoane care strigă către Domnul că se face nedreptate — cum e cu Biserica în timpul prezent. Noi toţi ne dăm seama că suferim nedreptate. Noi strigăm, "O Doamne, eliberează-ne! Eliberează-ne de Adversar!" Nu va elibera Dumnezeu Biserica niciodată? De 1800 de ani Biserica se roagă astfel; şi Dumnezeu n-a Răspuns la această rugăciune. Nu va răspunde niciodată? Domnul nostru ne spune să nu ne pierdem credinţa. Trebuie să avem deplină încredere în promisiunile Lui. Nedreptatea nu va fi pentru vecie. Va veni timpul, ni se spune, cînd Satan va fi legat şi nu va mai înşela popoarele — Apoc. 20:2, 3.

De aceea noi facem bine cînd ne rugăm, "Vie Împărţia Ta", săptămînă după săptămînă, an după an, secol după secol. A slăbi sau a obosi de rugăciune nu este bine. Cursul potrivit este să credem că Dumnezeu va împlini ce a promis şi că toţi vor veni în armonie cu voinţa Sa.

Cu altă ocazie Domnul nostru a dat o pildă în care un om a cerut vecinului său de mîncare şi a fost refuzat (Luca 11:5-8). A cerut din nou. În final vecinul i-a dat hrană din cauza insistenţei lui, din cauza persistenţei sale răbdătoare. Această pildă de asemenea subliniază ideea de rugăciune stăruitoare. Dumnezeu are binecuvîntarea, şi nu numai că poate s-o dea, ci a şi promis că o va da. Întîrzierea în împlinirea cererii este pentru că timpul Său potrivit n-a sosit. De aceea nu trebuie să renunţăm, nici să ne obosim, ci să fim stăruitori în rugăciunile noastre.

Aceasta este total diferit de "repetarea fără rost" pe care Domnul nostru a condamnat-o. Dar noi nu credem că Domnul nostru doreşte să folosim repetiţia în rugăciunile noastre. Unii oameni folosesc cuvintele "Tatăl nostru", sau "Dumnezeul nostru", sau "Tată Ceresc" mult mai des decît pare să fie forma bună — chiar folosindu-le tot în a patra sau a cincea propoziţie. Rugăciunile lor ar suna mai bine pe pămînt dacă n-ar folosi aceste repetări; totuşi, fără îndoială, repetările sunt înţelese în Cer, pentru că aceşti oameni par să fie la fel de serioşi ca şi ceilalţi.

Uneori, după ce ne-am închinat şi ne-am rugat dimineaţa, cel care este numit să ceară binecuvîntarea asupra hranei, practic repetă rugăciunea de dimineaţă. Aceasta implică faptul că persoana a uitat că binecuvîntarea generală s-a cerut în acea rugăciune şi că el trebuie să ceară o binecuvîntare asupra hranei de dimineaţă. A cere o binecuvîntare asupra mîncării nu este a te ruga în sensul obişnuit al cuvîntului. Oricine "cere binecuvîntarea" trebuie să ceară ceva în legătură cu mîncarea şi să nu încerce să se roage pentru vecini, rude etc.

Dar repetările pe care Domnul nostru le-a avut în minte şi care sunt în special condamnabile în ochii Domnului sunt numai rugăciunile formale. Să ilustrăm: se spune că chinezii au o roată pentru rugăciuni, care îi determină să facă multe "repetări fără rost" fără deranjul de a spune un cuvînt.

S-ar părea că şi prietenii noştri catolici obişnuiesc multe repetări în rugăciune. Ei repetă, "Ave Maria!" şi cred că Dumnezeu îi va scăpa de suferinţa purgatoriului pentru că repetă aceasta. Unii, săracii de ei, zic "Ave Maria" cît de des şi cît de repede pot.

Aşa şi cu mahomedanii. Ei zic, "Mare este Allah! Mohamed este Profetul Lui! Mare este Allah! Mohamed este Profetul Lui!" din nou şi din nou. Nu ştim cît de bine fac, pentru că desigur pierd mult timp valoros fără nici un scop. Noi nu vrem să glumim pe seama acestor oameni nici pe seama conduitei lor. Dar credem că pentru aceia care sunt inteligenţi, astfel de rugăciuni sunt numai de formă. Pentru aceia care nu sunt inteligenţi este diferit. Noi credem că ei sunt sinceri; şi deci trebuie să ne gîndim cu simpatie la ei, dar să nu facem cum fac ei, să nu ne rugăm cum se roagă ei. Rugăciunea în privat, în camera noastră, poate fi cît de lungă vrem, dar rugăciunea în public trebuie să fie scurtă şi la obiect.

1006) RUGĂCIUNE—Să ne rugăm lui Isus? (Q540-1)

Întrebare (1912)—1—Sunt situaţii speciale în care să apelăm la Domnul Isus?

Răspuns—Nu mă pot gîndi la nici un fel de circumstanţe în care Domnul nostru Isus să poată face mai mult decît Tatăl. Dar în propria mea minte şi rugăciune mă gîndesc la amîndoi ca fiind una, pentru că voinţele lor sunt una, şi de aceea nu fac niciodată nici o greşeală. Uneori m-am găsit gîndindu-mă la unul iar alteori la celălalt, dar este voia Ta şi nu voia Mea, aşa că încerc să şterg orice distincţie.

1007) RUGĂCIUNE—În al cui nume? (Q540-2)

Întrebare (1912)—2—Cum trebuie să ne rugăm în numele Tatălui?

Răspuns—Pe baza numelui Său.

1008) RUGĂCIUNE—Cui te adresezi în rugăciune? (Q540-3)

Întrebare (1912)—3—Rugăciunile tale le adresezi doar Tatălui, în numele Fiului?

Răspuns—De obicei urmez această formă de adresare către Tatăl Ceresc — numai că în numele Domnului Isus; dar uneori m-am găsit că mă rog adresîndu-mă Domnului Isus, pentru că nu găsesc nimic în Scripturi care să contrazică acest lucru, pentru că ele spun să onorăm pe Fiul întocmai cum onorăm pe Tatăl. Aproape toate Scripturile urmează acel curs de adresare Tatălui şi mă gîndesc la una singură care este diferită "Vino, Doamne Isuse" (Apoc. 22:20).

1009) RUGĂCIUNE—Referitor la lipsa binecuvîntărilor

 pentru alţii fără rugăciunile noastre. (Q541-1)

Întrebare (1913)—1—Învaţă Biblia că există binecuvîntări pe care nu le putem primi decît prin rugăciunile altora?

Răspuns—Domnul are multe binecuvîntări la dispoziţie, şi din anumite Scripturi putem presupune că Lui Îi face plăcere să dea unele binecuvîntări ca Răspuns la rugăciune. De aceea, apostolul a zis unora din zilele lui, "Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi". El n-a vrut să spună că el nu se putea ruga pentru sine; el n-a vrut să spună că ceilalţi apostoli nu se puteau ruga pentru ei înşişi; el n-a vrut să spună că ei nu se puteau ruga unul pentru altul; el n-a vrut să spună că a pierdut legătura cu Tatăl şi că Tatăl nu-l asculta. El a spus, Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi ca să ni se deschidă o uşă prin care să putem avea ocazia să răspîndim Evanghelia lui Cristos. Credeţi că apostolul a vrut să spună aceasta numai ca o formalitate şi că s-a gîndit că n-ar avea nici o importanţă, şi a spus doar, Rugaţi-vă pentru noi, rugaţi-vă pentru noi, fără vreun înţeles, ci doar de formă? Nu, noi preferăm să credem că apostolul n-a spus aceasta numai de formă; mai curînd preferăm să credem că el ne dă o anumită învăţătură, că o anume binecuvîntare va veni dacă apostolii vor fi amintiţi în rugăciune. Presupun că lui Dumnezeu care este bogat în milă şi are nenumărate binecuvîntări de dat, Îi place să încurajeze poporul Său să se roage, Îi place ca noi să ne rugăm. De ce I-ar place lui Dumnezeu ca voi să vă rugaţi? Aşteaptă El să vadă dacă micuţii de voi sau micuţul de mine îngenunchem ca să ne rugăm sau nu? O, nu, nu aceasta este ideea! Dar Dumnezeu vede că dacă veţi exercita credinţă în rugăciune, aceasta vă va face mult bine şi îmi va face şi mie mult bine dacă voi exercita credinţă în rugăciune. De aceea El aranjează, ca parte a mijloacelor prin care vă va binecuvînta pe voi şi pe mine, ca să I se ceară lucrurile pe care El doreşte să le facă pentru noi. Astfel El ne încurajează să ne rugăm. De exemplu, cînd Sf. Petru era la închisoare şi îngerul Domnului a venit la el şi l-a trezit, el nu se ruga. Îngerul a rupt lanţurile de la mîinile lui şi l-a condus afară, uşile deschizîndu-se înaintea lor, gărzile dormind, apoi îngerul i-a arătat drumul, iar Petru se bucura înţelegînd cu greu dacă era un vis sau nu, mergînd înainte pe stradă; el cunoştea strada foarte bine şi a ajuns la uşa unde se ţinea o adunare; era noaptea tîrziu, dar adunarea continua; ei se rugau pentru Petru zicînd: O, Doamne, apostolul Iacov este mort şi acum autorităţile îl ameninţă pe iubitul nostru frate Petru. Ce ne vom face dacă sunt luaţi de la noi toţi apostolii? Ei aveau o adunare de rugăciune toată noaptea. Şi cînd Sf. Petru a ajuns la uşă şi a bătut, şi mica servitoare a venit şi a privit afară şi l-a văzut pe Petru, ea nu ştia dacă vede o stafie sau nu. Bineînţeles că ea auzise de stafii şi a fugit repede să le spună că Sf. Petru era la uşă. Imposibil! Petru este la închisoare! S-a Răspuns la rugăciunile lor. Nu credeţi că Dumnezeu le-a dat o mare binecuvîntare răspunzîndu-le la rugăciuni? Credeţi că dacă ei nu se rugau aveau o aşa de mare binecuvîntare? Domnul putea să-l elibereze pe Sf. Petru, dar, răspunzînd la rugăciune, această eliberare a însemnat aşa o mare binecuvîntare pentru acei ucenici, aşa o întărire a credinţei lor şi aşa o mare bucurie şi binecuvîntare. Aşa că oricine este în acord cu aranjamentele Domnului şi se roagă şi aminteşte lucrarea Domnului din diferite locuri, primeşte o binecuvîntare în inima sa, şi Domnul sugerează indirect că aceasta va avea un efect. Eu nu pot înţelege filosofia ei deloc, nici nu pretind, dar cumva ni se dă de înţeles că lui Dumnezeu Îi va plăcea să nu-Şi schimbe planul pentru rugăciunile mele sau ale voastre — nu, nu, Dumnezeu nu va schimba Universul din jur ca să ni se potrivească nouă; nu suntem destul de înţelepţi să-I spunem în rugăciunile noastre ce trebuie să facă, ci El este atît de înţelept încît este în stare să ne audă rugăciunile şi să ne dea binecuvîntări. Deci El a aranjat că în măsura în care avem loialitate, credinţă etc., trebuie să ne rugăm. Poporul Domnului care n-a învăţat puterea rugăciunii sunt creştini slabi. Scripturile peste tot încurajează poporul Domnului să se roage totdeauna; în spirit să fim în atitudine de rugăciune tot timpul şi plini de mulţumire către Dumnezeu.

Şi cred că, fiind la acest punct, trebuie să mă folosesc de ocazie să spun că orice casă în care nu se fac rugăciuni în mod regulat, nu este o casă potrivită — nu este casa care ar trebui să fie a voastră sau a mea. Oriunde trăiţi voi, oriunde trăiesc eu, oriunde trăieşte oricare din poporul Domnului, acolo altarul familiei trebuie înălţat şi trebuie servit în mod regulat — exact la fel de regulat cum este servit micul dejun. Aceasta nu înseamnă că trebuie să vă forţaţi copiii mari să participe la închinarea pe care ei n-o apreciază; sau dacă soţul sau soţia nu este în simpatie şi nu doreşte să participe, nu înseamnă că trebuie să insistaţi şi să faceţi scandal pentru a avea închinare acolo, pentru că Dumnezeu n-ar fi mulţumit în astfel de condiţii. Ci copilul lui Dumnezeu trebuie să aibă acea atitudine de rugăciune care i-ar înclina inima ca întotdeauna să se roage, şi apoi la un timp potrivit soţia poate fi întrebată, în mod liniştit dacă vrea să participe la serviciul de rugăciune. Aceasta se poate spune într-un mod cît mai plăcut posibil. Sau, pe de altă parte, se poate ca soţul să nu fie în simpatie, şi soţia se poate apropia de el şi să spună, "Soţule, nu crezi că ar fi frumos să facem un altar de rugăciune în casa noastră şi să onorăm pe Creatorul şi Mîntuitorul nostru?" Şi mulţi din oamenii din lume ar spune, "Ba da, cred că se poate". Şi dacă soţia creştină n-ar face o astfel de sugestie, soţul lumesc probabil ar zice, "Nu ştiu, dacă pretind că sunt creştin ca soţia mea, cred că aş vrea să ne rugăm acasă". Tot aşa soţia, dacă soţul ei nu i-ar spune nimic despre aceasta, ar spune cam aşa, "Dacă aş fi în locul soţului meu şi aş pretinde că sunt creştin, aş vrea să ne rugăm acasă". Soţiei nu-i va plăcea să spună aceasta. Nici soţului nu-i va plăcea să spună aceasta. De aceea, cel care apreciază faptul trebuie să ia iniţiativa, şi într-un mod liniştit şi nu la timp nepotrivit, ci atunci cînd există o ocazie bună — nu cînd este ceva grabă şi nu este timp să se discute, doar în trecere sau aşa ceva — ci atunci cînd este timp. Căutaţi înţelepciune în privinţa felului în care să prezentăm chestiunea soţului, soţiei sau copiilor. Faceţi aceasta în modul cel mai înţelept — fiţi înţelepţi ca şerpii. De fiecare dată folosiţi înţelepciunea, şi rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă arate cum să faceţi orice pas important cu privire la viaţa voastră sau la casa voastră. Întrebaţi pe Dumnezeu dacă puteţi avea altarul acasă la voi înainte de a cere cooperarea soţului sau soţiei. Apoi să presupunem că ea refuză şi zice, "Nu, nu vreau nici un altar pentru Domnul în această casă". Nu mulţi sunt dispuşi să facă aşa. Şi puteţi menţiona faptul într-un mod plăcut. Puteţi spune, "Soţie, ştiu că nu priveşti lucrurile aşa cum le privesc eu, dar cu toate acestea şi tu crezi în marele Creator ca şi mine, şi că este potrivit ca fiecare creatură să cinstească pe Creator, şi sugerez că ar fi foarte plăcut ca noi, în special dacă avem copii, să le arătăm un exemplu de respect faţă de Dumnezeu, şi casa noastră să fie o casă model. Ce spui? Putem să începem? Să zicem că luăm cel puţin trei minute în fiecare dimineaţă ca să ne apropiem de Domnul, sau dacă este posibil, cinci minute sau mai mult, sau fără limită, şi poate să avem un imn de laudă înainte de rugăciune". Dar dacă este un caz unde se obiectează, ziceţi, "Ai obiecta dacă am avea doar trei minute? Eşti de acord cu aceasta?" N-aş zice, "Ai obiecţii?" I-aş sugera să nu se împotrivească. Aş spune, "Ai vrea să cooperăm pînă acolo încît să mi te alături dacă am stabili un mic altar de rugăciune pentru Domnul în această casă? Cred că ar fi o binecuvîntare pentru amîndoi, şi pentru copii. Cred că în acest fel inimile noastre vor fi atrase spre Dumnezeu mai bine, şi vom avea mai mult din binecuvîntarea Lui în casa noastră". Cred că aceasta ar funcţiona bine. Ştiu că sunt unii care simt: O, n-are rost să-l întreb pe soţul meu, sau pe soţia mea, ei sunt tare împotrivă. Poate că această împotrivire vine uneori din cauza că n-am fost destul de înţelepţi în a prezenta chestiunea. Există foarte puţini oameni care sunt într-adevăr tare împotriva lui Dumnezeu. De regulă oamenii îl respectă pe Creator, şi în special în măsura în care noi căutăm să fim buni, gentili şi iubitori; şi cînd văd că încercăm să luăm în considerare interesele şi drepturile lor şi să procedăm drept cu familia, în aceeaşi măsură ei vor respecta religia noastră, şi vor respecta pe Dumnezeul nostru şi vor respecta închinarea noastră. Dar să presupunem că ar obiecta şi ar zice, "Nu, nu vreau să am nimic de-a face cu aceasta". "Dar, bineînţeles, nu vei obiecta ca eu să am un asemenea aranjament şi să invit şi pe copii. M-am gîndit să-ţi spun ţie mai întîi. Poate te vei răzgîndi şi poate vei participa cu noi; ar fi mult mai bine". Şi apoi mergeţi mai departe. Nu consideraţi că există o interdicţie, sau nu puneţi propunerea într-o astfel de formă ca şi cum ar fi. Avem dreptul să luăm de bun faptul că toţi oamenii raţionali vor fi de acord să acţionăm conform conştiinţei şi drepturilor noastre. Aceasta nu înseamnă că soţul trebuie să se scoale şi să-şi pregătească micul dejun pentru că tu te-ai oprit şi te rogi; aceasta n-ar fi o atitudine potrivită; aceasta ar aduce ocară asupra religiei; ci să vă faceţi cu grijă toate datoriile şi lucrurile cuvenite în cazul vostru, ca soţ şi soţie; dacă vă rugaţi, faceţi-o cu înţelepciune.

Şi acum despre copii; dacă sunt mari, trebuie abordaţi diferit. Mulţi părinţi, cred, fac marea greşeală că uită că copiii lor cresc. Ei tot timpul cred că aceasta este "micuţa Ana", şi micuţa Ana creşte, şi creşte, şi creşte dar ea este tot "micuţa Ana" pînă ce ajunge mare de tot. Şi aşa este şi cu "micuţul Vasile". Şi întotdeauna se gîndesc cumva la timpul cînd discutau cu ei ca şi cu copiii. Nici un copil nu se bucură dacă este tratat ca un copil. Fiecare copil care are o judecată bună, va vrea mai curînd să fie tratat ca un mic bărbat sau o mică doamnă, şi părintele poate face aceasta, şi nu linguşindu-l, ci într-un mod potrivit. Ei pot zice, "Vasile", sau Maria, "vreau ca tu să fii un mic gentleman, sau o mică doamnă model. Nu are importanţă cît de necuviincioşi sunt ceilalţi băieţi şi fete, eu vreau ca tu să fii un mic gentleman sau o mică doamnă". Copilului îi va plăcea aceasta; ar putea arăta ca şi cum nu le place, dar în adîncul lor le place.

"Vreau să mă joc cu ceilalţi băieţi".

"Dar dragul meu fiu, cît de urît se comportă unii din aceşti băieţi; nu ţi-ar plăcea să cred despre tine acelaşi lucru — vezi cît de necuviincios se joacă. Vezi pe unele fete cum se zbenguie — ţie nu ţi-ar plăcea. Tu poţi cultiva maniere bune şi poţi creşte frumos şi rafinat şi poţi deveni un mic gentleman sau o domnişoară, sau poţi creşte şi poţi fi întotdeauna necuviincios. Dacă nu creşti în rafinament nu vei fi potrivit pentru o societate bună. Eu vreau să te văd cel mai rafinat băiat sau fată din împrejurimi, aşa că oriunde vei merge să se spună, Observaţi băiatul acela! Observaţi fetiţa aceea! Deci, copilul meu, vreau să te ghidezi după aceasta. Nu încerc să te umplu de mîndrie, încît să umbli ţanţoş. Un băiat mîndru şi o fată mîndră vor aduce asupra lor dispreţul micilor lor prieteni de joacă. Tu nu trebuie să fii mîndru, ci doar să fii bun, gentil, curat şi aranjat; nu are importanţă cît de sărace sunt hainele tale, ele pot fi întotdeauna aranjate, şi oriunde mergi ai grijă să nu te murdăreşti cu noroi sau praf. Să te ruşinezi dacă cineva îţi spune că eşti mîndru, sau pari mîndru, dar asigură-te ca întotdeauna să arăţi ca o domnişoară sau un mic gentleman". Copiilor le va place aceasta, şi dacă părinţii vor fi alături de copiii lor şi îi vor face să simtă că cei mai interesaţi de ei sunt tata şi mama, ei îşi vor aminti aceasta cînd vor creşte. Educă un copil în felul care trebuie, şi cînd va fi mare nu se va depărta de acea cale. Aceasta va avea mai multă influenţă decît par să-şi dea seama cei mai mulţi oameni. Ceea ce vedem în lume cu privire la copii este aproape o ruşine. Par atît de needucaţi, arată ca şi cum n-ar avea nici o educaţie părintească. Cineva în adevăr trebuie să ştie să-şi crească copiii mai bine decît atît. Mă gîndesc la o ocazie cînd eram în Pennsylvania şi am luat masa de prînz cu un frate. El era german din Pennsylvania, cum zicem noi, şi după masă, pe cînd mergeam în camera de zi înainte de a merge la adunare, mi-a spus: "Frate Russell, ai întîlnit pe băieţii şi fetele mele la masă".

"Da, şi mi s-au părut tare drăguţi, respectuoşi şi liniştiţi; nimic necuviincios la ei; am fost încîntat".

El a spus, "Sunt mîndru de fii şi fiicele mele, frate Russell; simt că sunt deasupra mediei dar nu sunt ceea ce ar fi fost dacă aş fi avut volumul şase cînd erau mici. Dar, cum spui tu, după ce pomul a crescut încerci să-l tot răsuceşti pentru a-i schimba forma şi a-l îndrepta, şi eu i-am tot îndreptat cît am putut. Dar nu pot să fac mai mult fără să am probleme şi ştiu că n-ar fi înţelept, iar noi trebuie să procedăm înţelept. Aşa că sunt destul de buni, dar nu aşa de buni cum ar fi fost dacă ştiam cum să-i educ, cum spui tu, din leagăn, sau înainte de a se fi născut".

Nu uitaţi educaţia de dinainte de naştere, cea mai importantă din toată educaţia, dar pasul următor este să începi cînd sunt bebeluşi şi să continui educaţia. Niciodată nu rîdeţi de copiii voştri. Mulţi părinţi îşi prejudiciază influenţa prin faptul că rîd de copil. Copilul este sensibil. "Dacă tatăl meu rîde de mine cînd îi spun ceva, nu-i voi mai spune nimic niciodată". Tu vrei să menţii încrederea fiului tău şi a fiicei tale, aşa încît atunci cînd ajung la vîrsta cînd au un prieten etc., să vrea să vină la tata şi la mama să zică, "Am un prieten". Ei în general nu vreau să facă aceasta, dar aşa trebuie să fie. Influenţa voastră asupra lor trebuie să fie astfel încît să vă iubească şi să nu poată să nu vă spună, şi vor spune, "Am un iubit, ce crezi despre el?" Ei vor vrea să ştie opinia ta despre el. Şi nu se vor gîndi să se căsătorească decît cu acela despre care tata şi mama ar spune că este un tovarăş potrivit, deoarece vor avea astfel de încredere în judecata ta. Dar pentru a avea acea influenţă, trebuie să fiţi înţelepţi ca un şarpe şi să urmaţi îndrumările Cuvîntului Domnului. Vă spun că dacă am avea ocazia să ne trăim din nou viaţa, sau dacă am trăi în continuare, cînd am fi de 100 de ani am şti cîte ceva; dar trebuie să mulţumim pentru lumina şi cunoştinţa care ne vine şi s-o folosim cum putem mai bine cînd ne vine, şi dacă aţi făcut greşeli, faceţi tot ce puteţi mai bine. Dacă înainte de a cunoaşte pe Domnul şi a-I înţelege Cuvîntul ai avut copii care au crescut ca buruienile, ai toate motivele să-ţi pară rău, dar n-ai ce face. Fii bun şi răbdător, fii generos, ajută cît poţi, fii un adevărat tată şi mamă, şi aminteşte-ţi că şi ei au neajunsurile pe care i-aţi ajutat să le primească, şi fii cu atît mai înţelegător cu acele neajunsuri în sensul de a le acorda mult mai mult timp şi ajutor ca să-şi invingă slăbiciunile.

1010) RUSSELL, PASTOR—Referitor la calitatea de membru în Bisericile Nominale. (Q607-1)

Întrebare (1911)—1—Ai aparţinut vreodată de Biserica Adventistă? Unii spun că da, şi alţii spun că ai avut un motiv să renunţi. Dacă este aşa, te rog spune pentru care motiv.

Răspuns—N-am aparţinut niciodată de nici o biserică decît de cea a Domnului şi de cea Congregaţională. Am fost Congregaţional, şi în străduinţa mea de a fi credincios am încercat să convertesc un necredincios şi nu l-am convertit, dar încercînd să fac asta, am acumulat destule gînduri noi în mintea mea pentru a-mi da o grămadă de probleme; şi în final am devenit necredincios şi am fost în această stare aproximativ un an. Îl cinsteam încă pe Dumnezeu, dar nu recunoşteam Biblia şi nu ştiam dacă Cristos este Răscumpărătorul meu. Totuşi mă rugam continuu şi Îi ceream lui Dumnezeu îndrumare, şi în final în providenţa lui Dumnezeu am ajuns să văd o lumină mai clară asupra Cuvîntului divin. N-am fost niciodată adventist — decît că cred în venirea Domnului nostru — sunt foarte bucuros să cred că Domnul nostru a venit din nou să primească Biserica la Sine. Dar niciodată n-am crezut că lumea va fi arsă, şi nici un alt lucru de acest fel care constituie trăsăturile speciale ale credinţei Adventiste.