W. T. 1 Noiembrie 1909, R4501

“Dumnezeu care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea; şi va da mânie şi urgie celor ce din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire” — Rom. 2:6-8 — Cornilescu 

VEŢI PRIMI O JUDECATĂ MAI ASPRĂ

Apostolul Iacov sfătuieşte pe fraţi cu privire la pericolele deosebite care îi asaltează pe cei care au ambiţia de a deveni învăţători, zicând, “Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi (noi învăţătorii) o judecată (sau încercare) mai aspră. Toţi greşim în multe feluri” — toţi suntem imperfecţi — Iacov 3:1.

În timp ce toţi recunosc adevărul cuvintelor apostolului, puţini par să fie împiedicaţi în vreo măsură de ele. Ca urmare vedem pe mulţi cautând poziţia de învăţător în Biserică, dându-şi seama apoi şi de adevărul cuvintelor apostolului, că învăţătorii sunt supuşi la încercări mai aspre, şi că majoritatea celor care par să se poticnescă şi să cadă de la adevăr sunt din această clasă. Noi scriem acestea nu ca o sugestie că învăţătorii nu sunt necesari, sau sunt contrar aranjamentului divin, ci vrem să sugerăm că oricine intră în lucrarea de învăţare trebuie să-şi dea seama de marea responsabilitate şi de ispitele sau încercările care le asaltează cărarea spre cetatea cerească.

Sf. Pavel a scris: “Dacă cineva doreşte să facă lucrarea de supraveghere (de păstor), bun lucru doreşte”, şi noi trebuie să recunoaştem că oricine caută să servească cauza Domnului dintr-o inimă curată ca un păstor subordonat al oilor şi ca un conlucrător cu Răscumpărătorul, se angajează într-unul din cele mai nobile servicii. Dacă el se apropie de acest serviciu din punctul de vedere al dorinţei sincere să servească turma, o dorinţă sinceră de a fi în armonie cu Marele Păstor, lui nu trebuie să-i fie ruşine să se bucure că are în această măsură Spiritul Domnului. Dar dacă el găseşte în sine însuşi, fie în măsură mare fie în măsură mică, un spirit de ambiţie, un spirit de mândrie, un spirit de laudă, dorinţa să domnească asupra fraţilor din casa credinţei, atunci să se teamă. Cu inima tremurândă trebuie, fie să renunţe la serviciu fie să se curăţească la tronul harului, să se purifice de ambiţiile rele din inima sa şi să fie umplut cu Spiritul Învăţătorului. Acel Spirit sfânt este spiritul umilinţei, bunătăţii, răbdării, îndelungii răbdări, bunătăţii frăţeşti, iubirii; care doreşte doar slava lui Dumnezeu şi binecuvântarea poporului Său — spiritul care este gata să sacrifice eul în orice moment pentru pacea Corpului lui Cristos sau pentru ajutorarea turmei.

Unii se miră de ce apostolul scrie despre pericole deosebite pentru acei fraţi care ar încerca să înveţe în Biserică. Răspundem că noi acceptăm cuvintele sale ca fiind inspirate şi că în plus observaţia ne arată că sunt adevărate. Mai mult chiar, în mod inconştient, cei din poporul Domnului care nu pretind nimic în direcţia de a fi învăţători sunt adesea răspunzători în măsură considerabilă pentru abaterea acelora pe care ei îi recunosc ca învăţători şi pe care îi duc în mod inconştient în ispită. Asalturile împotriva învăţătorilor sunt, (1) mândria, şi (2) aroganţa.

(1) Încurajaţi de cuvintele de laudă ale fraţilor, tendinţa este ca ei să se simtă că sunt cineva şi să atribuie succesul eforturilor lor abilităţii, talentului, etc., lor natural mai curând decât puterii minunate şi frumuseţii Adevărului. Predicatorii în general par să fie supuşi asalturilor în această direcţie, pentru că este într-adevăr o poziţie foarte onorabilă a sta înaintea semenilor ca ambasadori ai Împăratului Slavei. Tendinţa generală este de a se lăuda cu puterea şi înţelepciunea denominaţională. Dar între cei care sunt în lumina “Adevărului Prezent” ispita mândriei personale este poate chiar mai mare.

Antidotul pentru aceasta este o aducere aminte distinctă a faptului că planul nu este al nostru, ci toată lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea sunt ale lui Dumnezeu şi pentru tot poporul Lui, şi că noi suntem mult onoraţi în faptul că prezentăm acest plan în cel mai umilit mod imaginabil.

O supunere potrivită faţă de Domnul trebuie să ne conducă spre a ne ascunde eul aşa încât toată slava şi cinstea să poată fi a marelui Autor al Planului de Mântuire, şi a marelui Răscumpărător al cărui sacrificiu este chiar centrul lui, şi a cărui iubire este însăşi circumferinţa mesajului nostru. Cu aceste gânduri imprimate în mintea noastră, cu cât ni se permite mai mult serviciu, cu atât mai mare trebuie să ne fie umilinţa şi înţelegerea că nu suntem vrednici să fim purtătorii de cuvânt ai Domnului Slavei.

(2) Am menţionat aroganţa ca unul dintre asalturi. O, cât de nepotrivit este ca cineva, datorită faptului că este onorat de Domnul ca purtător de cuvânt pentru mesajul Său, să încerce să i-a locul Domnului său şi să se comporte arogant cu fraţii lui, sau, după cum spune apostolul, “ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă” (1 Pet. 5:3). Scripturile ne pun în faţă un standard exact opus, şi anume, că acei fraţi cărora le este permis să servească ca învăţători, în loc să fie domni ai Bisericii sunt numai servitorii ei. În timp cei ei sunt servitorii lui Dumnezeu, îndrumarea divină în acest fapt trebuie căutată prin Biserică. Într-un cuvânt, alegerea de către Biserică a bătrânilor, păstorilor sau învăţătorilor este alegerea acelora pe care Biserica estimează că sunt alegerea Domnului pentru servirea ei — pentru a le servi în lucrurile sfinte, pentru a le servi harul lui Dumnezeu, pentru a le împărţi hrana spirituală a Cuvântului divin.

Biserica este răspunzătoare într-o măsură considerabilă pentru poticnirea acelora pe care i-au recunoscut ca fraţi Bătrâni şi învăţători. În timp ce membri bisericii nu trebuie să gândească rău, să presupună rău, să presupună mândrie sau să presupună aroganţă, ei trebuie să fie atât de treji faţă de propriile îndatoriri şi responsabilităţi faţă de aceşti fraţi, încât să nu-i măgulească şi să nu-i încurajeze în mod nemeritat, nici să nu-i stimuleze să fabrice lumină nouă.

Chiar din contră, toţi cei care sunt spirituali trebuie să fie de ajutor acestor fraţi Bătrâni; trebuie să-i felicite pentru loialitatea lor faţă de Domnul şi faţă de vechea, veche istorie, mai curând decât să-i laude pentru născocirile lor sau să-i încurajeze mai departe în această direcţie. Evanghelia Harului nu s-a schimbat; este tot aceeaşi veche, veche istorie a lui Isus şi a iubirii Sale şi a iubirii Tatălui; ea încă include gândul chemării şi alegerii noastre prin credincioşie faţă de termenii arătaţi în Scripturi. Fraţii trebuie încurajaţi în aceste direcţii mai curând decât în direcţia fabricării de tipuri prin ghicire şi fără nici o autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu.

Cât despre aroganţa din partea conducătorilor şi o domnie îngâmfată asupra Bisericii, noi credem că însăşi Biserica are o mare responsabilitate. Începătorii nu trebuie împinşi în grabă înainte, după cum arată Sf. Pavel, şi când careva frate Bătrân avansat în Adevăr începe să arate semne de obrăznicie şi de nesocotire a vocii Bisericii, şi o înclinaţie de a nu supune Bisericii toate chestiunile privitoare la treburile ei, Biserica trebuie să înfrâneze prompt şi total o astfel de aroganţă prin nealegerea mai departe a unui astfel de frate şi prin insistarea asupra drepturilor Bisericii. Totuşi insistenţa nu trebuie să fie de natura unor certuri sau lupte, ci drepturile Bisericii trebuie arătate cu bunătate, frăţeşte, nobil, şi trebuie cerut votul Bisericii asupra chestiunii. Dacă votul va fi împotriva propunerii fratelui care a căutat să protejeze drepturile Bisericii, el trebuie să se supună cu bunăvoinţă pentru că şi el trebuie să accepte vocea Bisericii ca hotărâtoare.

Avem multă simpatie faţă de fraţii dragi care, în providenţa lui Dumnezeu, ocupă poziţia de Bătrâni şi învăţători în adunările poporului Domnului. Şi de aceea, în timp ce atragem atenţia la ispitele severe la care sunt ei expuşi, şi în timp ce îndemnăm Biserica să-şi facă datoria şi să-i ajute să rămână umiliţi şi credincioşi, îndemnăm de asemenea, prin cuvintele apostolului, că pentru aceia care sunt nobili, umiliţi, jertfitori de sine, să nu existe limite în preţuire, nici limite într-un sprijin total. Cuvintele apostolului sunt: “Aduceţi-vă aminte de conducătorii (supraveghetorii) voştrii care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; şi privind deaproape sfârşitul vieţuirii lor, urmaţi-le credinţa: Isus Cristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Şi iarăşi, “Ascultaţi de mai-marii voştrii şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând” (Evr. 13:7, 17). Şi din nou, “Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor” — 1 Tes. 5:13.

Dacă poziţia de Bătrân şi învăţător în Biserica lui Cristos este foarte riscantă, foarte dificil de îndeplinit în mod acceptabil pentru Dumnezeu şi pentru fraţi, şi o poziţie plină de ispite, Biserica trebuie, cu simpatie, să fie foarte veghetoare ca să nu mărească ispita, să nu o cultive şi să aibă o roadă greşită. Totuşi, pe de altă parte, unde se găseşte un servitor credincios, toţi fraţii loiali trebuie să caute să fie de ajutor în orice privinţă şi să coopereze cu acesta. În loc să găsească greşeli şi să fie înclinaţi să critice modul, tonul, privirea asta, aia şi cealaltă, ei trebuie să fie atât de plini de simpatie şi iubire şi atât de apreciativi faţă de zelul lui iubitor, faţă de devotarea şi umilinţa lui, încât să lase chestiunile mărunte şi fără importanţă să treacă nemenţionate şi chiar neremarcate. Înţelegând responsabilitatea funcţiei lui, ei au motive să se îndoiască că ar fi în stare să ocupe locul lui cu atât de bună sau mare abilitate şi umilinţă.

În alegerea Bătrânilor, consacraţii trebuie să-şi amintească faptul că responsabilitatea este a lor; şi nici un vot nu trebuie dat fără o analiză temeinică a voinţei divine şi rugăciune pentru îndrumarea divină. Căutând să determinăm voinţa Domnului într-o astfel de chestiune, trebuie să ne amintim caracteristicile învăţătorului aşa cum sunt arătate în Scriptură:

(1) Bineînţeles un învăţător trebuie să fie capabil să înveţe; el trebuie să aibă înzestrarea sau abilitatea naturală să poată explica clar lucrurile pe care le înţelege. (2) Încă şi mai important este că, dacă are capacitatea de a învăţa, el trebuie să fie clar în Adevăr aşa încât Adevărul, şi nu eroarea, să fie prezentat cu claritate. (3) Umilinţa şi evlavia trebuie considerate de maximă importanţă şi primele calităţi pentru funcţia de bătrân. Oricât de capabil ar fi un învăţător, oricât de clar în doctrină, nimeni nu este potrivit pentru această poziţie dacă nu are umilinţă şi evlavie, şi dacă în cuvintele şi faptele sale nu s-a manifestat iubirea pentru fraţi. Pentru că, aşa cum arată Scripturile, acestea sunt calităţi de mare valoare în ochii lui Dumnezeu. Astăzi, ca întotdeauna, este adevărat că marile ocazii de a face bine înseamnă chiar mai mari ocazii de a face rău. Aceasta este din cauză că în condiţiile prezente boala spirituală şi contagioasă se răspândeşte ca şi bolile pământeşti şi “au priză” mult mai repede decât sănătatea spirituală.