“Cine va putea să sufere însă ziua veniri Lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia înălbitorului. El va sta ca topitorul şi ca purificatorul argintului; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va purifica aşa cum se curăţă aurul şi argintul şi vor aduce DOMNULUI un dar de mâncare în dreptate” — Mal. 3:2, 3.

W. T. 1 Octombrie 1906, R3864 …

ÎNCERCĂRI DIN LOCURI NEAŞTEPTATE

Dacă am şti dinainte cum va veni fiecare încercare a credinţei, a iubirii şi a devotamentului faţă de pricipiu şi faţă de loialitatea pentru Domnul şi pentru fraţi, s-ar putea să fim pregătiţi pentru ea, şi, corespunzător, ar fi mai puţin severă, iar umilinţa noastră, răbdarea şi iubirea, ar fi corespunzător mai puţin încercate. Dar Domnul vrea ca să ne încerce tocmai în această direcţie, şi de aceea încercările noastre vin de obicei din direcţii neaşteptate. Acest lucru face încercarea mai severă şi dovedeşte mai bine sentimentele reale ale inimii noastre. Domnul vrea să scoată afară din noi tot ce este de natura zgurei — voinţă proprie, ambiţie personală, mândrie: El vrea să cultive în noi loialitate faţă de El şi faţă de principiile dreptăţii reprezentate în caracterul Său, şi ne îndeamnă prin Cuvântul Său.

Privind la creştinătate în general auzim cuvântul profetului care zice: “O mie vor cădea alături de tine” — alături de corpul lui Cristos, Biserica. Şi vedem această cădere progresând, cădere de la credinţa în Cristos ca Răscumpărător, cădere în Evoluţie, Critica Radicală, Ştiinţa Creştină etc. Dar acum privim mai aproape, acasă la membrii corpului, să vedem care dintre aceştia vor fi în stare să reziste la încercările din zilele noastre — “Cine poate să stea în picioare?” (Apoc. 6:17) întreabă apostolul. “Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El?” este întrebarea profetului în textul nostru. Sugestia evidentă este că inspecţia va fi atât de crucială încât va încerca pe toţi sfinţii.

Deoarece Turnul de Veghere, prin aranjamentul plin de har al Domnului, are o astfel de vedere asupra câmpului de secerat, astfel de contact cu toată turma mică din poporul Domnului, prin scrisori, prin peregrini, prin colportori, noi putem discerne, probabil mai bine decât alţii, că focul marelui Topitor arde deja şi că aurul şi argintul sunt în încercare. Şi, o ce mult ne întristează uneori când vedem că unii nu stau bine în încercarea din ceasul acesta. Noi îi iubim pe toţi cei dragi ai Domnului care sunt acum în cuptorul încercărilor; suntem siguri că Însuşi Domnul, Topitorul, îi iubeşte şi mai mult. Dacă aceştia sunt îndureraţi sau trişti când discern tendinţele slăbiciunilor, neloialitatea faţă de cauză, ambiţie pentru nume, faimă sau poziţie, dorinţa de a fi cel mai mare, tendinţa de a domni peste moştenirea lui Dumnezeu — dacă pe noi ne doare aceste lucruri, suntem întristaţi, dezamăgiţi faţă de unii, credem noi că marele Topitor este indiferent? Nicidecum! Este scris despre El că iubindu-i pe ai Săi i-a iubit până la capăt; şi vedem din relatare că El a fost foarte răbdător şi încet în îndepărtarea lui Iuda cel egoist, ambiţios şi vânzător al Domnului şi al adevărului. Şi pe măsură ce ajungem să avem tot mai mult din caracterul Învăţătorului şi din asemănarea cu El, vom avea mai multă simpatie faţă de cei care au ieşit de pe cale, şi care, dacă nu sunt recuperaţi, vor fi în mod sigur tăiaţi de la calitatea de membru în corp, după cum arată Domnul nostru — chiar dacă, cum declară apostolul, s-ar putea să fie mântuiţi ca prin foc, ca membri ai “marii mulţimi” — 1 Cor. 3:15.

“MUSTRĂ CU ÎNDELUNGĂ RĂBDARE ŞI ÎNGĂDUINŢĂ”

Din două motive, este imposibil să le scriem tuturor care par a fi în pericol: (1) Nu ne-ar ajunge timpul; avem alte obligaţii acum; (2) Dacă ei nu ascultă de Cuvântul Domnului, dacă ei nu ascultă pe Isus şi pe apostoli, pe Moise şi pe profeţi, nu trebuie să ne aşteptăm să ne asculte pe noi. De aceea cel mai potrivit curs al nostru pare să fie ca, ocazional, să scriem astfel de cuvinte de prevenire ca şi acestea, căci deşi ele pot să aibă pentru unii o mireasmă de la moarte spre moarte, totuşi sperăm ca ele să aibă pentru alţii o mireasmă de la viaţă spre viaţă.

Poate se pare ciudat — dar în deplin acord cu toate relatările din trecut — ca aceste încercări de foc, aceste cerneri, în multe cazuri par să găsească cea mai multă zgură între conducătorii turmei. Poate că este doar din cauză că ei sunt cei mai observaţi, poate că la fel de mulţi care nu se află într-o astfel de poziţie proeminentă vor cădea, vor fi consumaţi, vor “suferi pierdere” şi vor fi “mântuiţi ca prin foc”. Numai Domnul singur poate să citească inima şi să discearnă gândurile şi intenţiile, şi acum voinţa Lui este ca fiecare membru al casei lui Levi, al casei credinţei, să fie curăţat, purificat, topit; iar încercările de foc din zilele noastre sunt propriile Lui aranjamente, propriile lui aprinderi ale focului, ca să poată împlini lucrarea în armonie cu aranjamentul divin.

Zorile Mileniului (Studii în Scripturi, n.t.) Vol. VI, credem noi, ca şi celelalte volume din această serie, a ieşit la timpul potrivit şi fără îndoială că Domnul îl foloseşte într-o anumită măsură ca un foale pământesc cu care să aprindă focul curăţitor al acestui timp. În acel volum cât şi în celelalte, noi ne-am străduit să aratăm nu propriile noastre gânduri ci învăţăturile Cuvântului, şi aceasta în unele cazuri a părut să ridice un spirit de mânie şi resentiment în inimile unora dintre conducători, acolo unde ar trebui să fie numai iubire dintr-o inimă curată şi apreciere pentru libertăţile glorioase ale Bisericii. Noi nu ne-am făcut decât datoria în a îndrepta atenţia fraţilor asupra faptului că conducătorii nu sunt stăpâni ai turmei, şi că orice conducător care îşi asumă o poziţie de stăpân îşi pune în pericol propria lui poziţie în Cristos, şi de asemenea, împiedică progresul turmei în libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi. Şi oricine din turma Domnului care cooperează cu astfel de conducători ambiţioşi, le face rău şi dovedeşte o slugărnicie neautorizată, vătămătoare lui însuşi şi celorlalţi asociaţi cu el în studierea Cuvântului.

“A GREŞI ESTE OMENESC, A IERTA ESTE DUMNEZEIESC”

Este scris, “A greşi este omenesc”, şi ştim că deşi suntem concepuţi de Spirit, toţi avem comoara noii naturi în vase pământeşti, de aceea suntem supuşi greşelii. Dându-ne seama de acest lucru noi nu trebuie să acţionăm dur, fără bunătate faţă de conducătorii care sunt înclinaţi să uzurpe în favoarea lor conducerea în Biserica lui Dumnezeu, fără hotărârea Bisericii, sau care sunt înclinaţi, după ce au fost aleşi, să încalce drepturile altora. Totuşi, cu bunătate, gentileţe, fermitate, congregaţia trebuie să ţină controlul tuturor treburilor ei şi să se asigure că conducătorii recunosc faptul că glasul congregaţiei este glasul consacraţilor. Acest lucru va fi spre avantajul tuturor: îl va ajuta pe conducător să se ţină umilit, amintindu-şi că el este doar un membru al Bisericii, care este corpul lui Cristos, şi că în providenţa Domnului el serveşte Biserica pentru că ei au dorit acest lucru şi să considere că aceasta este voia Domnului. Îl va ajuta pe conducător să nu fie ţanţoş, trufaş, să nu vorbească arogant despre congregaţie ca “poporul meu”, “Biserica mea”, “adunarea mea”, “lucrarea mea”. Îl va ajuta să recunoască faptul că ea este “poporul Domnului”, “Biserica Domnului”, “adunarea Domnului”, “lucrarea Domnului” şi că este o favoare, o onoare, să fii servitorul ei şi nicidecum nu este dreptul lui să fie stăpânul ei, “şeful” ei.

De această procedură beneficiază şi adunarea, învăţându-i că responsabilitatea lor faţă de Domnul şi faţă de cauza Lui este în măsura în care ei susţin şi îşi dau aprobarea pentru cel care, în calitate de conducător sau servitor al adunării, este reprezentantul lor. Orice lucru greşit care l-ar face conducătorul este greşeala majorităţii acelei adunări, şi înţelegerea responsabilităţii lor înseamnă întărirea caracterului lor, lărgirea gândirii şi în general pregătirea lor pentru serviciul Domnului, acum şi de aici înainte. Ar trebui chiar să ne zgârâie urechile să-l auzim pe un bătrân într-un discurs că se adresează adunării la persoana a doua zicând, de exemplu, “Voi nu trebuie să faceţi aşa”. Toţi bătrânii, toţi învăţătorii recunoscuţi în Biserică, toţi cei care conduc în vreun sens, trebuie să aibă în vedere să nu vorbească despre adunare ca despre o clasă diferită de ei înşişi, după cum în Biserica nominală se obişnuieşte să se recunoască preoţii ca o clasă, iar laicii ca altă clasă. Din contră, forma mai bună, forma mai umilită, ar fi pentru conducător să se adreseze adunării incluzându-se şi pe sine în îndemn, ca de exemplu să zică, “Noi nu trebuie să facem” aceasta şi aceea.

“IUBIREA ESTE ÎMPLINIREA LEGII”

Dacă spiritul iubirii ar fi larg dezvoltat în toate inimile noastre nu s-ar mai cere să se discute despre acest subiect din nici un punct de vedere, dar noi suntem doar în parte dezvoltaţi în roadele Spiritului; de aici şi dificultatea noastră, şi de aici şi marea importanţă de a ne ajuta unul pe celălalt aşa încât legătura noastră împreună ca tovarăşi de slujbă în singurul Corp să fie cât se poate de folositoare pentru toţi. Iar când se ridică în inima noastră un simţ de a critica în privinţa cursului unui conducător, ar fi potrivit, iubitor, să ne zicem nouă înşine: Ei bine, poate că dacă eu aş fi fost în locul conducătorului s-ar putea să nu fi făcut mai bine decât face el în privinţa ţinerii în supunere a trupului — în privinţa umblării umilite cu Domnul şi cu fraţii — în privinţa exemplificării iubirii perfecte, care nu caută ale sale, nu se lasă uşor provocată, nu se îngâmfă, nu se gândeşte la rău — 1 Cor. 13:5.

Când înţelegem că ambiţia a fost cauza căderii lui Satan, ambiţia a fost cauza neascultării mamei Eva, că ambiţia a fost cauza poticnirii multora dintre cei mai nobili din poporul lui Dumnezeu în trecut, lecţia nu trebuie uitată în privinţa noastră, oricare ar fi situaţia noastră. Ar trebui să ne îndemne la simpatie faţă de conducători şi faţă de încercările şi ispitele mai mari la care sunt expuşi, iar conducătorilor ar trebui să le dea mai multă vigilenţă, grijă, veghere, să nu fie în vreun fel biruiţi de această greşeală, care a vătămat pe atât de mulţi în trecut, şi care, evi­dent, este atât de gravă în ochii Domnului, pentru că Domnul Se împotriveşte celor mândri dar dă favoarea Lui celor umiliţi — Iacov 4:6.

Un alt punct; noi nu trebuie niciodată să uităm că după cum voinţa conducătorului nu trebuie luată ca gândul adunării decât dacă aşa s-a hotărât, tot aşa nu trebuie să presupunem nici o clipă că voinţa sau judecata oricărui alt membru trebuie luată ca judecata întregii adunări. Deci, dacă orice frate estimează în mod conştiincios că conducătorul unei adunări nu urmează cursul cel mai înţelept sau cel mai bun din punctul de vedere al Scripturii, el poate într-adevăr merge la conducător în mod particular, cu bunătate, iubitor, şi să-i arate opinia sa, dar nu înseamnă că conducătorul trebuie să urmeze această opinie. El ar putea spune: “Aceasta este părerea unuia, iar părerea mea este asemenea cu a altuia care nu este mai puţin demn de încredere”, şi el ar putea destul de potrivit să-şi menţină părerea sau să şi-o modifice puţin. În orice subiect trebuie căutată vocea adunării ca întreg, şi ea trebuie să hotărască orice chestiune în Biserică, după cum înţeleg cei consacraţi a fi voinţa divină auzită din Cuvântul lui Dumnezeu.

UN PERICOL DIN CEALALTĂ PARTE

Nici nu trebuie ca cineva să tragă prea repede concluzia că vederea lui asupra lucrurilor este mai sănătoasă sau mai bună decât cea a conducătorului. Din contră, faptul că conducătorul a fost ales de către adunare ca cel mai potrivit dintre ei pentru a se îngriji de interesele lor trebuie să aibă greutate, iar fratele sau sora care crede că are un motiv pentru o vedere diferită cu privire la anumite lucruri ar trebui să ezite puţin, să reconsidere chestiunea, s-o cântărească cu grijă, să încerce s-o privească din punctul de vedere al conducătorului, să vadă dacă el sau ea pot s-o găsească aşa în Scriptură. Dacă în sfârşit el sau ea sunt siguri, nu este datoria lui sau a ei şi nici privilegiul lui sau a ei să necăjească întreaga adunare încercând să-şi impună vederile lui sau ale ei pe neaşteptate, în grabă, vehement. Moderaţia lui sau a ei trebuie să se manifeste aşa cum spune apostolul: “Blândeţea (moderaţia în l. engleză, n.t.) voastră să fie cunoscută de toţi oamenii” (Fil. 4:5). El sau ea trebuie să aprobe ce ar putea fi aprobat de conducător iar când obiectează la anumite caracteristici ale cursului lui trebuie s-o facă cu toată bunătatea, moderaţia şi iubirea frăţească, şi desigur cu umilinţă.

Faptele publice ale unui servitor public sunt supuse examinării şi criticii publicului, şi tot aşa învăţăturile deschise şi purtarea deschisă a conducătorilor Bisericii sunt deschise criticii fraţilor lor, dar spiritul iubirii şi simpatiei trebuie să predomine întotdeauna, şi nimic să nu se facă din ceartă sau slavă deşartă, şi oricine critică un bătrân cu intenţia evidentă de a-l înlocui trebuie privit el însuşi mai critic, şi toţi trebuie să recunoască faptul că spiritul egoist, care caută ale sale, este periculos, vrăjmaş atât al intereselor personale cât şi al intereselor adunării. Fratele care este într-o stare de inimă corectă pentru a fi un conducător între urmaşii umiliţi ai Domnului trebuie să manifeste umilinţă în cuvânt şi comportare

— în toate. Alţii nu trebuie priviţi cu încruntare, nici mustraţi public, dar aceştia nu trebuie încurajaţi — ei nu trebuie puşi în locuri cu influenţă în Biserică pentru că se vor vătăma atât pe ei înşişi cât şi pe alţii care ar intra sub influenţa lor.

“DAR RĂBDAREA TREBUIE SĂ-ŞI FACĂ DESĂVÂRŞIT LUCRAREA”

Nu fiţi prea iuţi la fapte în legătură cu interesele Bisericii. Asiguraţi­vă mai întâi că propriile voastre motive sunt bune, curate, iubitoare faţă de cei pe care îi criticaţi; asiguraţi-vă că nu aveţi simpatie faţă de vorbirea de rău; asiguraţi-vă că doriţi doar libertăţile Bisericii pe care le-a dat Domnul — că vreţi numai bunul mers al Bisericii cu privire la timpul, locul şi caracterul întrunirilor şi cu privire la conducători; şi asiguraţi-vă că sunteţi la fel de doritori ca şi alţii să aibă libertatea de a-şi exprima sentimentele tot aşa cum şi voi vreţi ca libertăţile voastre de exprimare să nu fie încălcate sau ignorate.

Rareori este avantajos să avem numai un conducător sau bătrân într-o adunare timp de mai mulţi ani la rând, decât dacă adunarea este foarte mică sau altfel este inevitabil. Unii care încep destul de umiliţi, cu o dorinţă să fie servitori ai Bisericii, simţind şi arătând propria lor nevrednicie faţă de acest privilegiu şi lipsa de competenţă pentru serviciu, dacă continuă să fie an după an în această funcţie, ajung în încercări şi probe severe, şi sunt în pericol ca în curând să ajungă să simtă că poziţia aceasta este a lor, şi că alegerea oricărui altul pentru serviciu ar fi o insultă. Aceasta este, bineînţeles, în întregime greşit, şi totuşi avem o ilustraţie în Scriptură în această direcţie. Citim, “Moise era mai smerit (subsol, n.t.) decât orice om de pe faţa pământului”. Fără îndoială că aceasta a influenţat alegerea lui Moise de către Domnul ca un conducător pentru poporul său. Timp de patruzeci de ani naţiunea lui Israel s-a uitat spre el în fiecare situaţie de criză, şi n-ar trebui să ne surprindă deloc că la încheierea celor patruzeci de ani, cel mai umilit om de pe tot pământul, a ajuns prea arogant ca să i se permită să intre în ţara Canaanului. Moise a fost privat de privilegiul de a intra în Canaan pentru că nu a fost destul de umilit — şi din cauză că şi-a pierdut atât de mult din umilinţa de la început, el a lovit stânca în pustie zicând: “Ascultaţi răzvrătiţilor! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?”

O LECŢIE PENTRU TOŢI CONDUCĂTORII

Dacă cel mai smerit om de pe pământ şi unul dintre cei mai mari oameni din istoria lumii a fost astfel biruit de împrejurările poziţiei sale în popor, n-ar trebui să ne surprindă dacă găsim că în Israelul Spiritual, unii care încep blânzi şi umili devin mai mult sau mai puţin aroganţi, şi vorbesc despre ce fac ei şi despre ce trebuie să facă, şi presupun că alţii depind de ei ca să primească apa vieţii. Oricând privim această ilustraţie a lui Moise, ea ar trebui să ne spună tuturor, în special tuturor conducătorilor: “Sufletul meu, ai grijă”. Numai privind des la Domnul şi înţelegând acest pericol, precum şi o luptă continuă împotriva acestui lucru, ne poate ţine teferi lângă Răscumpărătorul nostru — lângă Cel care a fost blând şi smerit cu inima — marele Învăţător care a îndurat din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine (Evr. 12:3) şi cu atâta umilinţă — dându-Şi viaţa în scufundare, în serviciu iubitor — căutând nu propria bunăstare şi onoare, ci umilindu-Se până la moarte, chiar moarte de cruce. Apostolul, arătând acest lucru, exclamă: “Smeriţi­vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. Înălţarea, influenţa, poziţia, puterea, autoritatea în Biserică, aduc acum încercări în plus şi jertfire în plus, cât şi pericole în plus. Cu cât este cineva mai sus, cu atât trebuie să fie mai precaut ca să nu păşească greşit şi să cadă.

Uneori unei adunări i-ar putea fi încercată sever răbdarea de către un bătrân care, posedând însuşiri bune persistă în “a domina” Biserica după propriile lui concepţii şi ignoră dorinţele Bisericii. Dacă obiecţia împotriva bătrânului, conducătorului, ar fi pe linia imoralităţii, sau pe linia doctrinei false în ce priveşte lucrurile fundamentale aşa cum sunt arătate în Cuvântul divin — de exemplu, răscumpărarea — atunci trebuie acţionat prompt, pentru că o adunare este responsabilă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor în aceste puncte. Îngăduinţa în aceste direcţii nu poate fi acceptată; trebuie acţionat ferm de către adunare în această chestiune. Dar dacă în doctrină, sau cel puţin în cele fundamentale, conducătorul se dovedeşte loial Domnului şi Cuvântului Său şi mesajului secerişului, şi dacă este fără reproş în ochii celor din adunare care îl cunosc cel mai bine, şi dacă diferenţa este numai în direcţia că el nu vrea să conducă servicii de un anumit caracter, sau la un anumit timp sau loc pe care le-a cerut majoritatea, s-ar putea, în interesul păcii, ca cel mai înţelept curs să fie ca un astfel de bătrân să continue în serviciu până la expirarea termenului pentru care a fost ales.

Apoi la acea alegere, fără a deveni ceva personal sau să se spună cuvinte lipsite de bunătate, adunarea este datoare faţă de ea însăşi, faţă de Domnul şi faţă de Adevăr să nu-l mai aleagă într-o astfel de poziţie de control absolut. Aceasta nu înseamnă ca fratele să fie lăsat total afară din conducere, ci că trebuie să se înţeleagă clar despre întrunirile pe care a dorit el să le conducă şi caracterul lor, iar în alegerea lui trebuie luate în considerare aceste lucruri, astfel încât să nu mai fie neînţelegeri pe viitor, şi ar trebui căutaţi alţii care posedă ceva calităţi pentru serviciu în adunare şi cu speranţe că Domnul, care are întreaga situaţie înaintea Sa, probabil are pe alţii în pregătire ca să umple breşa.

“FIŢI PLINI DE AFECŢIUNE”

Dacă această mustrare afectivă şi gentilă a cursului fratelui îl lasă tot îndărătnic şi arogant şi nedispus să servească adunarea după ideile ei, ar fi înţelept să fie lăsat afară de la conducere pentru un timp. Dar să nu se facă nimic cu ceartă sau slavă deşartă — să nu fie spus nici un cuvânt nepoliticos. Mai curând amintiţi-vă serviciul din trecut; el trebuie apreciat pentru acele servicii. Nu vă fie teamă că toate lucrurile se vor nărui dacă vreo fiinţă umană nu va avea controlul. În timp ce apreciem foarte mult pe fiecare frate şi servitor în Domnul în raport cu faptele lor şi cu caracterul lor, trebuie să ne amintim întotdeauna că Domnul Însuşi este Păstorul nostru, Supraveghetorul nostru, Pastorul nostru, Conducătorul nostru, şi că noi suntem oile Lui. Dacă adunarea simte o astfel de dependenţă faţă de o persoană pentru confortul ei spiritual, pentru împrospătarea şi edificarea ei, ceva nu este bine, şi într-un astfel de caz cu cât mai repede se ajunge la un moment de răscruce cu atât mai bine va fi probabil pentru toţi. Cei care au pornit în Adevăr se pot zidi reciproc în credinţa sfântă, edificându-se unul pe altul, şi ajutându-se unul pe altul în diferite studii bereene scripturale, şi ei probabil vor face mai mult progres aşa decât dacă vor lăsa pe conducători să stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu şi să conducă Biserica contrar dorinţelor majorităţii.

Noi accentuăm cuvântul majoritate pentru că atât de des minoritatea încearcă să conducă. Gândul nostru este că atenţia iubitoare a diferiţilor membrii ai corpului unul faţă de altul trebuie să le antreneze simpatia şi cooperarea iubitoare aşa încât majoritatea să dorească să se învoiască la ceva recunoaştere a dorinţelor şi preferinţelor minorităţii — chiar şi individuale. Cu alte cuvinte majoritatea nu trebuie să fie egoistă şi să decidă că dacă majoritatea are autoritatea atunci ar fi potrivit să se exercite această putere până acolo încât să ignore pe fraţii lor cu vederi cumva diferite. Unirea inimilor înseamnă că fiecare în parte şi toţi împreună vor ignora unele din propriile gusturi şi preferinţe naturale oriunde nu sunt implicate principiile Cuvântului lui Dumnezeu.

Nu-i nevoie să vă spunem, Iubiţilor, că fiecare cuvânt al acestui articol este scris cu o inimă plină de iubire frăţească şi o dorinţă pentru edificarea poporului drag al Domnului, şi fără nici un fel de animozitate personală sau alt impuls sau dorinţă rea. Noi căutăm binele vostru. Suntem în contact cu întregul câmp şi ştim cernerea şi proba care este în curs, şi dorim să întindem o mână de ajutor care să nu vatăme pe nimeni şi care să binecuvânteze pe mulţi. Gândiţi-vă la aceste lucruri şi remarcaţi sugestia noastră mai departe în aceeaşi direcţie din volumul şase al Zorilor Mileniului.

Revenind la textul nostru, remarcăm că tocmai gândul că suntem în prezenţa marelui Topitor, gândul că El supraveghează încercările de foc prin care toată casa lui Levi trebuie să treacă acum, trebuie să ne vitalizeze, să ne energizeze, să ne pună în gardă. Noi ne aflăm sub inspecţia Lui. Sugestia este că aceasta este ultima încercare, şi că cei care sunt purificaţi de experienţele prezente, curăţiţi de mândrie, ambiţie, egoism, şi având umilinţa inimii, vor fi cu siguranţă primiţi în Împărăţie. Acolo cei umiliţi vor fi înălţaţi la glorie, onoare şi nemurire. Putem aştepta? Nu merită să ne umilim? Nu dorim să facem acest lucru? Nu ne vom uni toţi inimile şi minţile şi rugăciunile şi eforturile cu intenţia ca această lucrare a umilinţei să progreseze în inimile noastre, şi astfel spiritul umilinţei să poată fi vărsat larg în toată Biserica, de la cel mai umil până la cel mai proeminent dintre servitorii ei?