Mat. 18:15-17

W. T. 1 Martie 1912, R4984

Nu ne putem imagina un caz în care un frate cu inteligenţă medie ar avea nevoie de o altă mângâiere şi sfat într-o neînţelegere, decât cele de care S-a îngrijit Domnul în textul nostru. Dacă el a avut obiceiul să caute simpatie prin amestec în treburile altora, cu cât va şti mai repede că mersul său este greşit, cu atât va fi mai bine. El trebuie să înveţe să-şi folosească propria minte în chestiuni în care există poruncă clară în Scripturi. Domnul spune celui care are ceva împotriva fratelui său: “Du-te şi spune-i între tine şi el singur”. Dacă chestiunea este prea mică pentru a fi menţionată fratelui, este prea mică pentru a fi observată şi ar trebui uitată.

Nu există excepţii de la regula aşezată în Matei 18:15-17; dar în unele împrejurări ar putea fi o interpretare a regulii. De exemplu, dacă chestiunea ar fi într-o familie, ar putea fi împrejurări în care ar fi potrivit să se meargă la capul familiei. Dacă ar fi într-o instituţie unde individul ar fi numai un reprezentant al Societăţii, ar fi potrivit să se meargă la conducătorul Societăţii. Un astfel de curs ar rezulta din urmarea lui Matei 18:15, în mersul logic al acestuia. Dar acestea sunt aplicări minore ale regulii, care nu este nici făcută nulă nici evitată, dar în a cărei aplicare este folosită înţelepciunea pentru a determina cum poate fi dusă la bun sfârşit chestiunea.

Nu este nici o îndoială că mare parte din necazul din lume este rezultatul neînţelegerii. De aceea se cere ca fiecare din poporul Domnului să se “îmbrace cu dragostea care este legătura desăvârşirii” şi să treacă cu vederea mult din ceea ce fac alţii (Col. 3:14). Şi totuşi este potrivit ca unul care crede că a fost tratat incorect să meargă la fratele care a comis ofensa şi să primească o explicaţie. Dacă s-ar face astfel, ar urma rezultate favorabile aproape în toate cazurile.

Instrucţiunea din Matei 18:15-17 este dată, desigur, numai pentru fraţi, biserica, şi nu este prin urmare de aplicat în afară. Dar cine învaţă să aplice această regulă la fraţi va afla că ea se recomandă celei mai bune judecăţi ale sale ca un curs de conduită în toate afacerile vieţii. Astfel el va fi înclinat în mod natural să aplice aceleaşi principii în legătură cu lucrurile lumeşti şi cu oamenii lumeşti. El trebuie însă să-şi folosească înţelepciunea când analizează care ar fi modul înţelept de a proceda cu lumea. Unele din lucrurile adânci şi preţioase care aparţin bisericii îi displac lumii. Astfel Domnul ne sfătuieşte să nu “aruncăm mărgăritarele noastre înaintea porcilor”.

În timp ce ne străduim să facem bine tuturor oamenilor, în cazul fraţilor ar trebui să nu fie nici o discriminare în această chestiune. Am putea spune însă că unii din poporul Domnului par să fie nepotrivit şi neraţional de preocupaţi în unele privinţe. De exemplu, dacă un frate ar găsi un alt frate în adevăr care ar părea că face deosebire în sentimentele sale şi ar părea că pe altul îl apreciază mai mult decât pe el, acesta n-ar trebui să fie ofensat. El ar trebui să spună: Există deosebiri de caracter şi temperament; şi fratele A ar putea fi mai apropiat de fratele B decât de altul. Tot ceea ce pot eu cere este ca fratele A să mă iubească, să nu mă urască, să nu-mi facă daune”. Nimic din Cuvântul lui Dumnezeu nu arată că fraţii toţi trebuie să fie apreciaţi la fel!

Domnul nostru Însuşi a arătat o astfel de discriminare în iubirea Sa. El a făcut-o însă “fără părtinire şi fără ipocrizie”. Dar din cauza deosebirilor din natura noastră umană decăzută, unii dintre fraţi ne sunt mai apropiaţi decât alţii. Ar trebui să fim mulţumiţi prin urmare să avem iubirea fraţilor şi să ne străduim să merităm mai multă iubire — iar cuvintele şi conduita noastră să fie astfel încât să devină mai plăcute fraţilor şi astfel să atragă tot mai mult stima lor. Modul de a face aceasta este, nu prin găsire de greşeli la cei care nu ne iubesc până la cel mai înalt grad, ci prin încercarea de a dezvolta acel caracter care să merite o măsură de iubire mai deplină.

Dacă o întrebare ca aceasta s-ar ridica şi n-ar fi tratată după Matei 18:15, sfatul ar trebui să fie astfel: “Fratele A pare să nu aibă decât cele mai amabile sentimente faţă de tine, dragă frate”. Apoi, dacă fr. B spune că el nu primeşte de la fr. A iubire şi tovărăşie ca şi fr. C, replica ar putea fi: “Ei bine, frate, n-avem noi dreptul să avem părtăşie specială cu unul dacă nu-l lezăm pe celălalt? Cred că avem, şi avem exemplul Domnului în această direcţie. Aceasta nu înseanmă că eu te voi trata aspru. Nu este greşit ca un frate să aibă mai multă sau mai puţină preferinţă, cu condiţia ca el să nu folosească această preferinţă ca să ofenseze pe altul în mod intenţionat”.

DIFERITE GRADE DE IUBIRE

Iubirea nu este dreptate. Iubirea nu poate fi cerută; ea trebuie să fie provocată; şi trebuie să fie o cauză pentru iubire. Ar fi greşit ca cineva să ne spună că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu dacă El n-ar fi o fiinţă demnă de iubit. La fel, cum am putea iubi o fiinţă care ar fi neatractivă? Noi iubim pe fraţi fiindcă vedem ceva din asemănarea lui Dumnezeu în intenţiile lor bune şi în faptul că şi-au dat inima Domnului.

În cazul în care carnea unui frate este mult decăzută, avem în mare măsură o iubire compătimitoare faţă de el, mai degrabă decât o admiraţie iubitoare; căci numai în măsura în care vedem asemănare de caracter cu Cristos, îi putem iubi cu adevărat pe urmaşii Săi. Dar noi trebuie să privim pe fiecare frate şi pe fiecare soră cu dorinţa sinceră de a le face bine; şi aceeaşi iubire, desigur, trebuie să se extindă la lume în general, când avem ocazia.

Marea dificultate în cazuri de neînţelegeri este că nu este urmat corect sfatul Domnului. Fraţi buni, onorabili, doritori să facă bine, care aparent ar fi cu totul competenţi să sfătuiască pe alţii, par să creadă că al lor este un caz diferit — par să nu exercite judecata potrivită. În loc să meargă la fratele şi să spună amabil: “Frate, am venit la tine în legătură cu o chestiune mică, urmând sfatul din Matei 18:15”, acesta, dimpotrivă, îl întâlneşte pe frate şi spune: “Frate, ai făcut aşa şi aşa”. El merge la fratele nu să se împace, ci mai degrabă dictatorial, să-i arate că ceva este greşit. Acesta nu este modul corect de a aborda o problemă. Pe cât este de sigur că dreptatea este temelia tronului lui Dumnezeu, pe atât de sigur este că aceştia care urmează acest curs nu urmează principiile dreptăţii; ei nu dezvoltă caracterul Domnului şi nu vor câştiga premiul.

Spiritul poruncii Domnului este ca să ajuţi pe fratele, nu să-l faci zero, nu să-l mânii, nu să-l sâcâi, nu să-l prinzi în cursă ca să spună ce n-a intenţionat să spună, nici să răstălmăceşti sensul celor spuse de el. Acesta nu este spiritul corect. Nici un frate n-ar trebui abordat în această manieră. Ci chestiunea ar trebui privită în modul cel mai blând; şi dacă atunci — în ciuda a toate câte se pot face — greşeala continuă, n-ar trebui să mai avem nimic de spus. Cineva ar putea spune: “Nu şi-a cerut iertare”. Domnul n-a zis nimic despre a-şi cere iertare. Dar dacă el recunoaşte că este greşit şi nu-şi cere iertare, îşi face rău sieşi.

SĂ NE FERIM DE AMESTEC ÎN TREBURILE ALTORA

Dacă se găseşte a fi necesar al doilea pas din Matei 18:15-17, acesta trebuie făcut numai după gândire foarte atentă şi rugăciune, cu dorinţa de a avea asigurarea că se face voia Domnului. Întâi de toate, trebuie să se asigure că problema este de importanţă suficientă pentru a le cere fraţilor să-i dea curs, şi că este ceva împotriva noastră, nu împotriva altuia; că nu este amestec în treburile altora; că este ceva ce se face acum. Dacă aşa este cazul, să se ia încă doi. Nu spuneţi: “Dacă-ţi cer să mergi cu mine, vezi să fii de partea mea”. Noi am putea fi cei în eroare; şi dacă suntem, să fim mai doritori să fim corectaţi decât ca celălalt să fie corectat.

Dacă suntem siguri că problema este importantă, trebuie să alegem doi despre care credem că ar fi prieteni ai fratelui care ne-a lezat, oameni corecţi, onorabili în biserică. Apoi, după ce partea s-a întâlnit cu fratele ofensator şi a discutat cazul, ar fi potrivit ca aceşti fraţi să ne sfătuiască. Dacă sfatul ar fi ceva ce am putea urma, ar trebui să facem aceasta şi să aducem pace şi armonie.

Dar dacă acest curs n-ar folosi la nimic şi acţiunile dăunătoare ar continua, atunci ar fi potrivit ca noi să aducem chestiunea în atenţia bisericii. Cei doi fraţi care au mers cu noi, şi care au decis împreună cu noi că ar fi imposibil să-l convingem pe răufăcător să-şi schimbe cursul, să spună bătrânilor bisericii că au un caz de prezentat pentru audiere; dar ei să nu facă acuzaţii. Biserica trebuie numai să asculte chestiunea, să vadă dacă este o cauză reală de plângere. Dar în această etapă a chestiunii ei ştiu numai că este un caz de audiat. Apoi bătrânii să convoace

o adunare specială pentru acest scop, spunând bisericii că este un caz care trebuie adus înaintea adunării şi întrebând ce timp ar fi convenabil pentru ei să audieze chestiunea. Atunci biserica trebuie să decidă când să convoace o adunare ca să audieze cazul.

Aceasta ar fi ocazia ca cel împotriva căruia stă acuzaţia să spună bătrânilor: “Este adevărat că s-au adus acuzaţii împotriva mea de către fratele, şi că apoi au mai venit doi cu el. Dar eu susţin, fraţilor, că acuzaţiile nu sunt adevărate, că problema mă priveşte personal şi că alţii n-au nimic de-a face cu ea”, sau ce ar dori el să spună. Apoi trebuie aduse dovezi că este într-adevăr o chestiune care să meargă înaintea bisericii, că nu este numai un caz de amestec în treburile altora, fiindcă biserica nu trebuie să se adune laolaltă ca sa ia parte la amestec în treburile altora.

Apoi ar fi potrivit ca bătrânii să afle destul ca să decidă dacă biserica s-ar amesteca în treburile acestuia sau nu — destul numai pentru a se informa ei înşişi dacă ar fi o chestiune să meargă în faţa bisericii. Dacă ar gândi că nu este, ar trebui să-i spună celui ofensat: “Acest frate nu-ţi dăunează cu nimic”. Dar dacă una din părţi ar gândi totuşi că ar trebui dusă înaintea bisericii — că s-a urmat Matei 18:15-17 cât a fost posibil până la acel punct — şi dacă bătrânii adunării n-ar fi dispuşi s-o aducă în faţa adunării, atunci ar fi potrivit ca adunarea să hotărască dacă ei vreau să audieze cazul sau nu, şi audierea lor să fie finală.

CUM SĂ FIE CONDUS UN PROCES ÎN BISERICĂ

În orice chestiune audiată de adunare trebuie să fie o ocazie pentru fiecare implicat să-şi prezinte partea sa din caz — unul să-şi declare necazul, iar celălalt să răspundă. La nici un pas al demersurilor să nu fie permise cuvinte nepoliticoase. Persoana care ar încerca să le folosească să fie considerată culpabilă din acel motiv, iar conduita lui să fie vrednică de condamnat ca o purtare rea. Acest curs evident este cel intenţionat de Domnul pentru a fi urmat. Punctul însă care trebuie întotdeauna să fie avut în minte este dacă într-adevăr oamenii se amestecă în afacerile altora — o cale care nu trebuie încurajată, nici de către adunare nici de către bătrâni. Oamenii pierd o grămadă de vreme în sfaturi rele, într-un mod cu totul contrar Regulii de Aur sau celui din Matei 18:15.

Dacă adunarea, după ce audiază acuzaţiile definite, clare, de suficientă importanţă, află că în ciuda acestor diferiţi paşi fratele împotriva căruia se face plângerea a făcut într-adevăr rău şi continuă să facă, ei ar trebuie să decidă că el este vinovat aşa cum este acuzat. Votul bisericii trebuie să fie unanim, dacă este posibil; orice spirit partizan să fie ignorat. Deoarece ei nu condamnă pe nimeni la chin veşnic, nici nu-l judecă în nici un fel, sfatul lor nu trebuie să fie însoţit de nici o pedeapsă. Ei doar sfătuiesc pe fratele că purtarea lui este contrară scripturilor; şi că dacă el nu-şi schimbă cursul, ei nu-l mai pot trata ca pe unul din poporul Domnului.

În excluderea lui, nu trebuie să-l trateze rău; deoarece noi nu ne purtăm rău cu vameşii şi cu păcătoşii. Dar nu-i cerem unui vameş şi păcătos să aibă parte în serviciu, fie ca bătrân, fie ca diacon, sau în orice altă calitate; tot aşa fratelui ofensator nu trebuie să i se ceară să se roage, sau să facă ceva ce unuia din afară nu i s-ar cere să facă. Astfel adunarea şi-ar retrage părtăşia. El este totuşi frate, dar nu în poziţia cea mai bună, căci el a neglijat să asculte vocea fraţilor în modul în care Domnul a îndrumat.

S-ar putea însă ca o adunare să se rătăcească în judecata ei într-o chestiune şi să hotărască împotriva unui frate care ar fi în drepturile sale. Acest frate ar putea spune atunci: “Dragii mei fraţi, apreciez vederea voastră în această chestiune; şi îmi pare rău că ceva din purtarea mea pare vrednic de condamnare. Promit că voi modifica chestiunea cât voi putea de bine. Deşi în dreptate faţă de mine nu-mi pot schimba vederea, totuşi, din respect faţă de vocile voastre unite, nu-mi voi urma judecata în această chestiune, care eu simt că este cea corectă. Şi dacă, prin urmare, sufăr ceva nedreptate, Domnul mi-o va socoti ca un sacrificiu, de dragul corpului, al bisericii. Astfel deci, dragi fraţi, în timp ce vă mulţumesc pentru sentimentul vostru exprimat cu amabilitate, doresc totuşi să ştiţi că nu mi se face dreptate. Şi eu cred că mă veţi informa dacă vă veţi răzgândi vreodată în acest subiect”.

Dacă fratele ar fi într-adevăr pe partea greşită ar putea spune: “Ei bine, puneţi-mă la o parte!” Adunarea ar putea spune: “Nu te punem la o parte. Să nu spui că te retragi dintre noi. Nu vom lua remarca ta ca răspuns. Sperăm ca Domnul să te facă să vezi că acţiunea noastră a fost blândă, frăţească, şi că este parte din datoria noastră să ne conformăm cu vederile adunării. Dacă Domnul ne va arăta că am greşit, vom fi foarte bucuroşi să o recunoaştem. Dar între timp, dragă frate, nu vrem să te ofensăm, ci dorim numai să ne facem datoria faţă de Domnul şi faţă de Cuvântul Său”.

Acest curs ar fi cel potrivit; noi nu trebuie să ridicăm o baricadă între fraţi. Dar ar fi foarte uşor să lezăm pe un astfel de frate zicând: “Ei bine, să nu te mai arăţi pe aici decât dacă îţi retragi fiecare cuvânt pe care l-ai spus”. Majoritatea oamenilor au atâta apreciere de sine încât nu s-ar mai întoarce după o astfel de declaraţie, în timp ce ei ar putea-o face dacă Spiritul Domnului, Spiritul iubirii şi al dreptăţii se manifestă.