W. T. 15 Februarie 1913, R5185 “Umiliţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” — 1 Pet. 5:6.

Fiind cei care au primit harul divin şi cunoştinţa despre scopul divin, poporul Domnului au anumite ambiţii care sunt corecte şi potrivite şi care trebuie corect exercitate, reglate şi guvernate. Nimeni nu ar trebui să fie fără o ambiţie lăudabilă. Nu ne putem imagina pe Dumnezeu fără ambiţie. Cei care au puţină ambiţie sau deloc, trec prin viaţă într-un fel de labirint, împlinind foarte puţin pentru ei sau pentru alţii, şi de obicei falimentează în tot ce încep.

Totuşi există ambiţii nobile şi ambiţii josnice. Unii oameni au ambiţie să devină mari, renumiţi; alţii au ambiţia să stăpânească; alţii au ambiţie pentru bogăţie, pentru distincţie socială sau pentru titluri şi onoarea oamenilor. Toate acestea sunt ambiţii egoiste, dar ele sunt puterea care mişcă lumea astăzi — în cercurile de afaceri, sociale, politice şi chiar religioase. Toate acestea sunt ambiţii greşite; şi deşi nu toate vor avea ca rezultat răul, totuşi toate sunt egoiste şi tind spre rău. Mulţi sunt seduşi de ambiţii egoiste pentru a face acele lucruri pe care conştiinţa lor nu le aprobă.

Creştinul are în faţă cea mai nobilă ambiţie posibilă. Dumnezeu cheamă din lume un popor pentru numele Său. El le pune înainte cea mai măreaţă ambiţie. Aceştia sunt invitaţi să devină împreună moştenitori cu Isus Cristos Domnul nostru. Aceasta este o ambiţie care îi inspiră pentru a dezvolta cele mai înalte calităţi ale minţii şi caracterului, pentru a se pregăti pentru tovărăşia, prietenia şi părtăşia Tatălui Ceresc şi a Domnului. Să avem această ambiţie înaltă întotdeauna înaintea noastră ca un stimulent spre cea mai sinceră străduinţă de a respecta Cuvântul Domnului.

Cei care urmează acest curs sunt foarte plăcuţi Tatălui. El are o mare lucrare de făcut şi caută un popor ca să o facă. Isus Cristos este Capul acestei lucrări, şi împărăţia lui este pentru a stăpâni şi a binecuvânta lumea, pentru ca în veacurile care vor veni, Dumnezeu să-Şi arate nemărginitele bogăţii ale harului Său în bunătatea Lui faţă de noi (Efes. 2:7). Cei care apreciază această chemare de sus vor să fie acolo unde i-a invitat Dumnezeu să fie. Celor care nu le pasă ce a oferit Dumnezeu sau care nu vreau să se conformeze condiţiilor, nu intră în alergarea pentru premiu.

Cei care au ambiţia cerească să nu uite că au comoara naturii noi în vase pământeşti. Pentru această clasă devine o ambiţie lăudabilă să slujească unul altuia şi să se zidească în credinţa preasfântă. Mireasa trebuie să se pregătească (Apoc. 19:7). Deci aceştia trebuie să caute să se gătească şi să ajute pe alţii din familia dragă a lui Dumnezeu.

FUNCŢIA DE BĂTRÂN IMPLICĂ PERICOL

A dori funcţia unui supraveghetor, a unui păstor, este o ambiţie bună (1 Tim. 3:1). Dacă cineva se ocupă potrivit de păstorirea turmei, nu va avea timp pentru alte interese. Cei care au fost chemaţi pentru poziţia de Bătrân în poporul Domnului trebuie să considere aceasta o onoare şi un privilegiu de la Domnul; şi ei trebuie să caute aceasta cu foarte mare grijă, nu pentru un câştig ruşinos, ci cu dragă inimă (1 Pet. 5:1-4). Dar căutând această poziţie să-şi amintească fiecare că există pericolul dezvoltării mândriei şi al asumării puterii.

Cei care au marele privilegiu de a servi ca Fraţi Bătrâni trebuie să aibă grijă să nu stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu. Trebuie să-şi amintească faptul că ei nu sunt Păstorul Principal, ci doar păstori subordonaţi. Dacă vreunul ar stăpâni peste turmă şi-ar produce rău atât sieşi cât şi Bisericii; pentru că făcând aşa el ar cultiva spiritul mândriei.

Sf. Petru ne spune că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Pet. 5:5). De aceea, dacă în serviciul Domnului unul este umilit, cursul său nu numai că este în beneficiul adunării dar este şi singura cale prin care va câştiga o poziţie în împărăţie. Poziţia de Bătrân este o funcţie onorabilă care are nu doar mari privilegii ataşate ei, ci are şi mari ispite şi mari pericole. Sf. Iacov spune, “Fraţii mei să nu fiţi mulţi îdintre voiş învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră” — Iacov 3:1.

Apostolul îndeamnă pe cei care sunt bătrâni făcând ceea ce trebuie făcut, “Umiliţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu”. Totul se face prin puterea cea mare a lui Dumnezeu, prin care El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine. Noi nu putem să intervenim în voinţa divină. Putem permite ca mândria sau dorinţa plăcută să ne împiedice progresul, dar nu putem împiedica planul lui Dumnezeu.

Noi toţi vrem să căutăm cea mai bună cale de a servi altora şi totuşi să câştigăm marea răsplată. Sf. Petru ne arată calea aceea — “Umiliţi-vă”. După cum a spus poetul,

“Mie teamă să ating

Lucruri care implică atât de mult”.

Acest spirit ne va produce teamă ca nu cumva să dezvoltăm ceva mândrie sau bombasticism, ori dorinţă de a stăpâni peste alţii. Deci, să ne umilim şi să ne amintim că Dumnezeu va binecuvânta în special pe cei care sunt mai modeşti, mai încrezători în Domnul, şi la timpul cuvenit îi va înălţa — la a Doua Venire a Domnului.

Uneori, într-adevăr, cei umiliţi din poporul Domnului ar putea fi mai puţin apreciaţi în Biserică decât unii la care le lipseşte această calitate a caracterului. Există în omenire o tendinţă generală spre intimidare. Ei ar prefera mai curând să aibă pe cineva care să-i trateze aspru decât pe unul care să fie blând şi moderat. De aceea s-ar putea să nu le placă de noi. Dar noi nu trebuie să căutăm ceea ce le-ar place lor cel mai mult în noi. Mai curând să ne amintim că noi trebuie să servim pe Domnul în felul Lui şi că principala responsabilitate a noastră în ochii Domnului este faţă de noi. Noi trebuie să ne umilim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu pentru ca El să ne înalţe la timpul cuvenit.

MÂNDRIA CUNOAŞTERII ADEVĂRULUI ESTE VĂTĂMĂTOARE

Toate aceste chestiuni ne arată că atitudinea potrivită a noastră este aceea a umilinţei. Sentimentul inimii noastre nu trebuie să fie acela de mândrie, ci de blândeţe, umilinţă, credincioşie.

Mândria este egoism decăzut. Spiritul egoist adună lacom pentru sine cât poate de mult din tot ce apreciază că e bun şi de valoare — bogăţie, educaţie, onoare, faimă şi nume între oameni. O măsură de succes în achiziţionarea acestor comori conduce pe sufletul egoist la un simţ de mulţumire de sine, independenţă şi indiferenţă faţă de bunul mers al altora. Acest spirit, care treptat, dar rapid, se dezvoltă în aroganţă, mândrie ambiţioasă, va continua să se coacă cu fiecare lucire a luminii soarelui prosperităţii pământeşti. Pe măsură ce egoismul continuă să se coacă, se umflă până la proporţii ridicole şi îi place să se laude şi priveşte lacom la imaginata lui importanţă şi vrednicie de onoare şi laudă.

Cu cât este mai uşoară şi cu cât este mai înţeleaptă calea umilinţei! Spiritul umilit nu caută ale sale, nu se umflă de mândrie, nu încearcă să speculeze despre valori umflate, nu gândeşte despre sine mai înalt decât se cuvine, ci gândeşte cumpătat — nici supraapreciind, nici subestimând propriile succese sau realizări. Umilinţa se străduieşte întotdeauna să facă afaceri pe o bază solidă, deşi se luptă legal să obţină o valoare reală şi să atingă adevărata glorie a răsplăţii şi favorii divine.

Există o dispoziţie din partea multora să se laude pe seama Adevărului, ca şi cum noi am fi fost izvorul Adevărului. Cât de nechibzuit este acest lucru! Nu noi am făcut Adevărul. Noi doar am înlăturat câteva din erorile care înainte ne-au orbit ochii. Adevărul este a lui Dumnezeu. El ne-a permis să privim afară din întunericului ignoranţei şi superstiţiei la Adevărul Planului Său. Dacă un om care a văzut o pictură frumoasă s-ar lăuda apoi ca şi cum el a pictat-o, noi am spune: “Nechibzuitule! Nu tu ai făcut acea pictură. Tu doar te-ai uitat la ea. Nu ai nimic cu ce să te mândreşti în privinţa picturii.”

Noi n-am făcut nici o parte a Planul Veacurilor al lui Dumnezeu. Dacă am fi încercat să facem asta, am fi dat greş. Deci, atitudinea minţii noastre trebuie să fie: “Veniţi, vă vom arăta ce a aranjat Dumnezeu, ce a ilustrat Dumnezeu”. Astfel vom slăvi pe Dumnezeu şi vom fi de ajutor altora; pentru că în măsura în care vom manifesta mândrie şi conştienţă de sine în Adevăr, în acea măsură ne vom dăuna nouă înşine precum şi altora. Lumea va spune: “Noi avem Doctori în Teologie la fel de competenţi cum aveţi şi voi — la fel de înţelepţi pentru a ne învăţa Adevărul”.

Cursul nostru potrivit, de aceea, este de a clarifica de la început că suntem de spiritul corect — spiritul blând şi umilit al Învăţătorului. Dumnezeu ne lasă să vedem lucruri în Cuvântul Său când este timpul Lui potrivit pentru a aprinde lumina. Ilustraţia a fost acolo tot timpul, dar norii şi întunericul au făcut-o atât de nedesluşită încât nu am fost în stare să-i discernem frumuseţile. Acum lumina se aprinde şi, cum exprimă şi poetul,

“Vedem lucruri minunate în Biblie”.

În locul încrederii în sine, înţelepciunea dictează o neîncredere în sine, amintindu-ne de imperfecţiuni şi slăbiciuni, şi corespunzător, un respect mai mare faţă de Dumnezeu şi sprijinire pe El, care, mai mult decât orice altceva ne va întări şi ne va face în stare să ne depărtăm de răul stării noastre decăzute.

Într-adevăr, nu este un lucru uşor să calci pe calea umilinţei, să controlezi continuu aspiraţiile umane şi să ţii sacrificiul pe altar până ce este complet consumat. Dar trebuie să lucrăm la mântuirea noastră pentru natura divină cu frică şi cutremur, ca să nu ajungem nevrednici de premiul promis biruitorilor credincioşi care păşesc îndeaproape în urmele binecuvântatului Înainte-Alergător, care a fost blând şi umilit cu inima — Fil. 2:8, 12.

Când suntem astfel umiliţi şi credincioşi, Domnul ne face vasele Lui alese de a vesti numele Său altora. Astfel, goliţi de sine şi umpluţi cu Spiritul Său şi cu Adevărul Său, putem merge înainte, tari în Domnul Oştirilor şi în marea Lui putere, să facem un serviciu curajos ca soldaţi ai crucii.