W. T. 1 Iulie 1893, pag. 200-212; R1548

(Acordăm un spaţiu considerabil în acest număr al revistei pentru discutarea sferei femeii, privită din punctul de vedere al Bibliei, în spe­cial în lumina învăţăturilor Apostolului Pavel. O înţelegere în mod foarte general greşită a cuvintelor apostolului a stimulat un spirit de îndoială referitor la inspiraţia lui divină, dovedindu-se astfel o piatră de păşire spre Necredincioşie. Când asemenea îndoieli pun stăpânire pe minte, pot să ducă la extrema aşa-numitor Drepturi ale Femeii — împingând pe unii la o extremă a acestei laturi a chestiunii, după cum alţii au mers la o extremă în sens opus: făcând din femei doar sclave, cai de bătaie sau o distracţie pentru bărbaţi — presupunând în mod eronat că aşa au învăţat apostolii. De aceea aceste articole pot fi considerate ca un supliment în apărarea de către noi a autorităţii şi infailibilităţii apostolice, prezentată în numărul nostru din 1 mai 1893, şi sunt date răspuns la multe întrebări.)

În timp ce recunoaştem faptul că, în calitate de creaturi noi în Cristos Isus, nu suntem evaluaţi de Dumnezeu pe baza obârşiei, poziţiei sociale sau sexului, că în estimarea vredniciei pentru moştenirea Împărăţiei ce vine “nu mai este nici iudeu nici grec; nu mai este nici rob nici liber; nu mai este nici parte bărbătească nici parte femeiască, fiindcă toţi suntem una în Cristos Isus” (Gal. 3:28) şi toţi suntem “chemaţi la o singură nădejde a chemării noastre” (Efes. 4:4), este totuşi adevărat că noi suntem încă în carne şi că avem de-a face cu stările pământeşti; şi mai mult, vrednicia sau nevrednicia noastră de favoarea divină se hotărăşte după atitudinea noastră potrivită în diferitele relaţii din viaţă şi după respectarea credincioasă a învăţăturilor Scripturii cu privire la ele. În timp ce în această “zi a pregătirii” (Naum 2:3) este adusă în faţă fiecare chestiune a drepturilor şi obligaţiilor morale, acest subiect iese în faţă spre considerare şi examinare, deoarece mulţi necredincioşi şi chiar creştini pretind că Biblia învaţă sclavia conjugală.

De aceea ne vom strădui să prezentăm pe cât de scurt este posibil ceea ce credem noi că este vederea Scripturală asupra acestui subiect, cu încrederea că, oricare ar fi prejudiciile umane a diferitelor persoane, Cuvântul lui Dumnezeu este singurul ghid sigur spre adevăr. Cuvântul Său nu este nicidecum mut în privinţa acestui subiect; şi o examinare a întregii lui mărturii va reduce la tăcere, credem noi, acuzaţia împotriva Bibliei amintită mai sus, în minţile tuturor creştinilor sinceri.

Prima mărturie a Bibliei în acest subiect, pe lângă declaraţia că bărbatul a fost creat primul şi femeia ulterior, ca un ajutor capabil şi un însoţitor potrivit pentru el, se găseşte în declaraţia lui Dumnezeu făcută femeii după ce a mâncat din fructul oprit — “dorinţa ta se va ţine după soţul tău, şi el va stăpâni peste tine”. În timp ce autoritatea de a conduce este în mod natural implicată în calitatea de cap a bărbatului (1 Cor. 11; 1 Tim. 2:3), totuşi nu este greu de văzut că Domnul S-a referit la ceva mai mult decât atât; pentru că menţionarea acesteia este în legătură cu pedeapsa pusă asupra femeii, din cauza părţii ei în păcatul originar. Implicaţia este că stăpânirea soţului ei va fi tiranică şi că ea va suferi nedreptate sub această stăpânire, ceea ce nu ar fi suferit altfel. Şi aşa a şi fost: stăpânirea sau calitatea de cap a soţului, care în perfecţiune ar fi fost o stăpânire pentru protejare şi în interesul tuturor membrilor familiei sale — o stăpânire a iubirii, mai curând îndrumare — a devenit în majoriotatea cazurilor, prin cădere, o stăpânire a egoismului, a fricii şi a impunerii generale. Într-adevăr, unii oameni vor folosi chiar această Scriptură ca o justificare a cursului lor de tiranie egoistă.

Dar în timp ce faptele confirmă pe deplin mărturia Domnului despre acest subiect, este o mare greşeală a presupune că voia lui Dumnezeu este făcută de aceia care astfel întrebuinţează greşit poziţia lor naturală de cap. Din contră, trebuie să vedem în această expresie profeţia lui Dumnezeu despre răul care va veni peste femeie din cauza căderii omului de la asemănarea lui originară cu Dumnezeu. Şi, să se remarce, cu cât este mai degradat omul, cu atât mai mult va trata fără simţire pe cea pe care trebuie s-o iubească şi s-o îngrijească ca pe propriul trup.

Sfera bărbatului în lume este destul de clar definită drept cap sau cel mai important din creaţie, dar sfera femeii, ca ajutor potrivit pentru el, este mult mai discutabilă. Întrebarea este: “În ce măsură poate ea să-l ajute?” În timp ce noi credem, după învăţătura Bibliei, că ea poate să-l ajute în măsura capacităţii şi ocaziei ei — acasă, în biserică şi în lume — auzim multe voci în dezacord, în favoarea limitării considerabile a influenţei ei, dacă nu acasă, cel puţin în biserică şi în lume. Să ascultăm deci, mai întâi, ce spun Scipturile cu privire la —

LOCUL FEMEII ÎN BISERICĂ

Petru, adresându-se întregii Biserici, fără deosebire de sex, zice: “Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, … ca să vestiţi îtoţi — bărbaţi şi femeiş virtuţile Celui care va chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Pet. 2:9). Şi iarăşi citim (Isa. 61:1), “Duhul Stăpânului Domnul este peste mine, căci Domnul m-a uns să aduc veşti bune” etc. Vedeţi de asemenea Luca 4:18-20, unde Domnul nostru citează şi aplică numai o parte din această profeţie la Sine Însuşi, lăsând cealaltă parte a însărcinării care nu-şi avea timpul în zilele Lui, pentru Corpul lui Cristos — bărbaţi şi femei — să-l declare. Cuvântul “căci” arată că ungerea este tocmai în scopul pregătirii celor astfel unşi

— bărbaţi sau femei — să vestească veştile bune. De aceea toţi cei unşi, bărbaţi sau femei, iudei sau greci, robi sau liberi, sunt unşi să vestească.

În Evrei 5:12 Pavel critică Biserica, fără a face deosebire de sex, pentru incapacitatea de a da învăţătură din cauza neglijării ocaziilor de a se pregăti pentru lucrare, spunând, “Căci deşi de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare”. Din nou citim, (1 Pet. 4:10), “Ca nişte buni administratori îbărbaţi sau femeiş ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit”. “Încolo” zice Pavel (1 Cor. 4:2), “ce se cere de la administratori este ca fiecare să fie găsit credincios”. Nu există nici o deosebire de sex aici: fiecare, bărbat sau femeie, care posedă un talent sau un dar, devine administratorul acelui dar sau talent; şi în ziua socotelii Domnul va cere fiecărui administrator să dea socoteală de administrarea lui. Se cere credincioşie de la toţi în folosirea tuturor talentelor posedate — Mat. 25:14-30.

Avem multe precedente în armonie cu învăţătura din aceste scripturi, că femeile, cât şi bărbaţii, trebuie să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru folosirea talentelor lor în Biserică, fie ele multe ori puţine, şi de asemenea în armonie cu învăţătura lui Pavel că activitatea fiecărui membru al corpului lui Cristos este necesară pentru sănătatea generală a întregului corp. Astfel (1) femeile care au fost primele la mormânt în dimineaţa învierii au fost trimise de Domnul să ducă primul mesaj despre învierea Sa apostolilor. (2) Femeia din Samaria cu care a conversat Domnul, şi căreia Domnul a vrut să-i descopere că este Mesia, nu a fost oprită să meargă în cetate şi să ducă vestea la mulţi — ceea ce ea a făcut deîndată, lăsându-şi vasele cu apă şi alergând în grabă. Iar rezultatul a fost că mulţi au crezut prin mărturia ei, indiferent cum a făcut-o. — Ioan 4:28-30, 39.

Mai găsim, de asemenea, că atât femei, cât şi bărbaţi au avut darul prorociei, pe care apostolul Pavel (1 Cor. 14:3, 4) îl defineşte ca fiind “spre zidire, încurajare şi mângâiere” — adică, învăţând sau îndemnând după măsura darului lui Dumnezeu. (Vezi şi 1 Cor. 12:31). Iar în 1 Cor. 11, Pavel admite că este potrivit ca femeile să se roage şi să vorbească în public, dacă o fac cu modestia cuvenită, acoperirea capului fiind în acea vreme un semn special al acesteia, îndeosebi între greci, cărora li se adresează aici. A ignora un astfel de obicei, cum erau înclinaţi unii să facă când au început să înţeleagă libertatea evangheliei, ar fi adus ocară asupra cauzei lui Cristos, şi de asemenea asupra “îngerilor”, mesagerilor sau slujitorilor credinţei creştine — apostolii şi alţii.

Avem câteva exemple de prorocie prin femei, — de exemplu Ana (Luca 2:36-38); cele patru fete ale lui Filip (Fapt. 21:8-9); Miriam (Mica 6:1-4); Hulda (2 Cron. 34:21-28) şi Debora (Jud. 4:4-24). Şi în plus avem remarcabila profeţie a lui Ioel 2:28, 29 despre care Petru a pretins că s-a împlinit cel puţin parţial în ziua Cincizecimii când Spiritul sfânt a coborât cu putere peste toţi cei prezenţi (Fapt. 2:17,18). Pavel de asemenea menţionează cu apreciere evidentă activitatea câtorva femei din Biserica timpurie — mai cu seamă Priscila, Trifena, Trifosa, mama lui Ruf şi a Iuliei, sora lui Nereu. (Rom. 16; Fil. 4:3). Şi în fiecare loc, cu excepţia celui din 1 Cor. 16:19, unde sunt amintiţi Priscila şi soţul ei Acuila, Priscila este amintită prima, ca şi cum ea ar fi fost mai proeminentă şi mai activă din cei doi. (Vezi Rom. 16:3; 2 Tim. 4:19; Fapt. 18:18, 26). Ea şi soţul ei de asemenea l-au însoţit pe Pavel în una dintre călătoriile sale de la Corint la Efes, unde l-au întâlnit pe Apolo, şi amândoi au fost sârguincioşi în a-l instrui mai amănunţit în adevăr (Fapt. 18:18-26). Deşi Scripturile nu sunt adresate lumii, ele nu glăsuiesc şi nu stabilesc nici un precedent contrar activităţii femeii în diferitele ocupaţii potrivite ale vieţii pentru care este pregătită prin natură şi educaţie. Şi deşi în trecut educaţia femeii a fost la un nivel foarte scăzut şi femeile arareori erau pregătite pentru altceva decât pentru ocupaţiile casnice, avem un exemplu vrednic de femeie judecător eficient în Israel — Debora, soţia lui Lapidot (Jud. 4:4-24; 5:1­31) care era şi prorociţă şi evident o femeie cu mare capacitate şi influenţă. Hulda, soţia lui Şalum (2 Împ. 22:14-20) a fost şi ea o prorociţă la care a trimis împăratul lui Israel.

Din toate aceste indicii vedem că Dumnezeu, care nu caută la faţa omului, cere credincioşie din partea administratorilor, femei şi bărbaţi în folosirea tuturor talentelor lor, fără alte restricţii decât să facă aceasta cu modestia care este special potrivită sexului lor; şi că, dacă Dumnezeu dă vreunui membru femeie al Corpului lui Cristos un talent sau o capacitate specială pentru învăţare sau prorocire, cum s-a făcut în trecut, este privilegiul ei, şi nu numai atât, ci este datoria ei să-l cultive şi să-l folosească cu sârguinţă ca o administrare înţeleaptă şi credincioasă. Acest lucru îl învaţă clar şi apostolul Pavel în 1 Cor. 12:28-31, unde, după ce zice că învăţarea este unul din cele mai bune daruri, el îndeamnă pe toţi, fără deosebire de sex, să “doriţi cu înflăcărare darurile cele mai bune”.

LEGĂTURA FEMEII CU BĂRBATUL

În cele ce urmează să remarcăm ceea ce unii consideră o contradicţie directă a dovezilor scripturale anterioare, în cuvintele apostolului Pavel (1 Tim. 2:12) — “Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să rămână în tăcere” (hesuchia, linişte). Dar apostolul continuă să dea motivul pentru restricţie; şi făcând aceasta el ne duce înapoi la relaţia originară a lui Adam cu Eva în grădina Edenului, spunând, “Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva. Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii”. Mergând la Geneza (2:16-18) vedem că, înainte ca Eva să fie creată, “Domnul Dumnezeu a poruncit omului, spunând: “Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”

Este clar, deci, că Domnul nu a comunicat direct cu Eva, ci cu Adam, şi că Eva a primit această avertizare de la Dumnezeu prin Adam. Astfel Adam, sub Dumnezeu, a fost învăţătorul, iar Eva învăţăcelul. Şi a fost corect şi potrivit, cel puţin în acest caz, ca femeia să “primească învăţătură în tăcere, cu toată supunerea”, aşa cum apostolul sfătuieşte în 1 Tim.

2:11. Ce drept avea ea să obiecteze? Dumnezeu l-a învăţat pe soţul ei, şi dându-i-o pe ea, i-a impus datoriile unui soţ (s-o îngrijească şi s-o întreţină), şi împlinind această obligaţie, Adam i-a comunicat Evei această cunoştinţă ce era necesară pentru siguranţa şi armonia ei cu Dumnezeu. Astfel Dumnezeu a dat învăţătură despre poziţia de cap a bărbatului, ceea ce apostolul voia ca să înţeleagă clar Biserica din Corint. — 1 Cor. 11:3.

Adresându-se Evei, Adversarul a ispitit-o să nu ţină cont de atenţionarea făcută de Dumnezeu prin soţul ei. Şi ea a făcut aceasta chiar fără a întreba pe Adam dacă era potrivit să dea atenţie acestui nou şi ciudat instructor, care era evident în dezarmonie cu Dumnezeu. Acţionând astfel, independent de Dumnezeu şi de protectorul ei natural pe care i-l dăduse Dumnezeu, femeia a devenit o călcătoare de lege; şi din moment ce a ignorat astfel pe Dumnezeu, ea a fost lăsată în întregime să judece singură, şi a fost înşelată; nu însă în privinţa cursului ei nedrept, ci în privinţa rezultatului urmării acelui curs, care, presupunea ea, va duce la o mai mare binecuvântare (cunoaştere), în loc de a duce la moarte. Şi nu numai că a ignorat astfel pe Adam şi instrucţiunea lui Dumnezeu prin Adam şi a acţionat în întregime după judecata ei, dar mai departe şi-a asumat poziţia de a conduce sau de a învăţa pe Adam noua ei doctrină, inversând astfel ordinea divină a poziţiei de cap. Şi, urmând această ordine inversă, Adam, deşi n-a fost înşelat, a devenit de asemenea un călcător de lege.

Pentru acest motiv, zice apostolul, nu-i dau voie femeii să înveţe, nici să uzurpe autoritatea bărbatului. Dar cum să fie armonizată această restricţie cu Scripturile anterioare la care ne-am referit deja şi care par contrare, rămâne totuşi o chestiune dificilă pentru mulţi; dar la care, desigur, trebuie să existe ceva soluţie. Mai întâi, am întreba: Oare această ordine a poziţiei de cap este a bărbaţilor ca clasă, distinctă de femei, sau se aplică doar în relaţia dintre soţ şi soţie? Că prima este adevărată este evident, credem noi, din 1 Cor. 11:3, care zice, “Dar vreau să ştiţi că Cristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Cristos”.

Atunci, am întreba noi, ce este implicat în această poziţie de cap? Ilustraţia, vedem, este luată de la acel membru important al corpului, capul, care este membrul principal — membrul în care rezidă dreptul de conducere şi autoritate. Şi această interpretare reiese din ilustraţia per­fectă a poziţiei de cap în relaţia lui Iehova cu Cristos. În unul rezidă puterea legislativă, în celălalt o putere executivă delegată. De aceea, con­form ilustraţiei, relaţia bărbatului cu Cristos şi a femeii cu bărbatul trebuie să fie aceea de subordonare; şi dacă bărbaţii şi femeile ar fi perfecţi, armonia frumoasă a unei astfel de relaţii ar produce satisfacţie amândorura. Bărbatul ar fi în armonie cu Cristos, femeia în armonie cu bărbatul şi toţi în armonie cu Iehova. Astfel ordinea divină a poziţiei de cap ar uni pe toţi în legătura iubirii şi păcii reciproce.

Dar se ridică întrebarea: Cum este această idee a poziţiei de cap compatibilă cu ideea de libertate individuală — libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu? Oare ilustraţia capului şi corpului trebuie împinsă până la limita ei maximă aici? Corpul uman sănătos nu face niciodată o mişcare decât cu autoritatea şi aprobarea capului; şi corpului mistic al lui Cristos (Biserica), sănătos, întotdeauna îi place să cunoască şi să facă voia lui Cristos; iar Cristos întotdeauna a căutat să cunoască şi să facă voia Tatălui. Şi tot aşa, dacă familia umană ar fi neştirbită de păcat, femeia s-ar bucura de poziţia ei iar bărbatul n-ar folosi greşit puterea lui, mintală sau fizică, în mod tiranic. Uitându-ne iarăşi la ilustraţia perfectă a acestei relaţii între Iehova şi Cristos, vedem că ordinea poziţiei de cap, exercitată corect, este pe deplin compatibilă cu libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu. Pentru că, deşi Iehova este capul lui Cristos, vedem că Îi face plăcere să-L onoreze pe Fiul Său, făcându-L capul oricărei domnii şi stăpâniri (Col. 2:10; 1:16; Efes. 1:10 — Diaglott) şi cerând tuturor oamenilor să “slăvească pe Fiul, cum slăvesc pe Tatăl” îpentru că El este reprezentantul Tatălui şi imaginea exactă a persoanei Luiş. Mai vedem că El a încredinţat toată judecata Fiului. El mai întâi L-a încercat şi L-a găsit vrednic de încredere, şi apoi făcându-I cunoscute planurile Sale, I-a încredinţat executarea lor. Şi aşa citim: “Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22), şi, că “toată puterea în cer şi pe pământ” Îi este dată Lui — Mat. 28:18.

Desigur că nu există nici o asemănare cu robia în această relaţie a lui Cristos cu Iehova; sub suprema poziţie de cap a lui Iehova există cea mai deplină libertate şi cea mai largă sferă pentru dezvoltarea şi folosirea tuturor puterilor nobile ale lui Cristos. Şi Cristos, la rândul Lui, ca supus lui Iehova, capul Său, este în toate lucrările supus acelor principii de acţiune şi acelui plan de lucru pe care le-a stabilit înţelepciunea şi bunătatea lui Iehova. În cadrul acestor hotare şi limite ale poziţiei de cap a lui Iehova deci, se găseşte libertatea glorioasă a singurului Fiu conceput al lui Dumnezeu. Astfel trebuie să fie şi bărbatul supus capului său, care este Cristos, a cărui supraveghere, ca aceea a lui Iehova, este suficient de generoasă ca să permită cea mai largă sferă şi dezvoltare a tuturor puterilor sale bărbăteşti. Şi astfel, de asemenea, trebuie exercitată poziţia de cap a bărbatului faţă de femeie — nu să-i degradeze şi să-i micşoreze puterile sub robia tiraniei, ci s-o ridice şi s-o înnobileze; acordându-i, sub conducerea şi încurajarea lui, cea mai mare libertate pentru folosirea legitimă a tuturor puterilor ei.

Dar întorcându-ne la afirmaţia lui Pavel, “Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat” vedem că, în armonie cu motivul dat pentru această restricţie, şi de asemenea cu faptul că ele au dat învăţătură în numeroase situaţii relatate în Scripturi, trebuie să interpretăm clauza anterioară a acestei afirmaţii în lumina celei din urmă, şi anume, femeia să nu uzurpe poziţia naturală a bărbatului de conducător şi învăţător, şi, neţinând cont de poziţia lui de cap, să ia ea însăşi acea atitudine — o atitudine contrară naturii, incompatibilă cu graţia feminină, şi urâtă în ochii tuturor oamenilor cugetători. Cu această interpretare a cuvintelor apostolului este în deplină armonie învăţătura lui din altă parte, de exemplu din 1 Cor. 11:5.

Ideea nu este să excludă femeia de la privilegiul şi datoria ei de a folosi bine toate talentele ei ca o administratoare înţeleaptă şi ca una care trebuie să dea socoteală de administrarea ei, nici s-o oprească de a învăţa adevărul pe alţii, ci mai curând să-i arate căile mai bune şi mai eficiente pentru folosirea influenţei ei în viaţă. Natura, fără îndoială, va arăta în general atât bărbaţilor cât şi femeilor propria lor sferă în care pot fi folosiţi; dar vai! nimeni nu poate fi găsit într-o stare naturală — toţi sunt căzuţi, mintal, fizic şi moral; iar unii mai mult decât alţii şi în diferite feluri. Nici o femeie cu feminitate nu are ca ideal să devină un orator zgomotos, un participant la discuţii încrezut, un vorbitor public obraznic, nici un lider ambiţios. Şi totuşi, la ocazii potrivite, unde interesele adevărului o cer, ea poate, într-un mod feminin şi fără nici cea mai mică asumare a prerogativelor poziţiei de cap a bărbatului, vesti veştile bune de mare bucurie la atâţia câţi o vor asculta, fie aceştia bărbaţi sau femei; şi uneori interesele adevărului pot cere ca ea să dezbată o chestiune, care de multe ori poate fi făcută la fel de eficient prin sugestii ca şi prin afirmaţii; şi în general cu mult mai bine, după cum au aflat unii bărbaţi, precum şi unele femei. Cei care înţeleg natura umană cel mai bine ştiu că adesea se poate face mai mult în dezarmarea prejudecăţilor şi în stabilirea adevărului prin metoda din urmă decât prin cea dintâi.

O femei poate astfel, exercitându-şi pe deplin libertatea ei de copil al lui Dumnezeu, să prezinte toate motivele ei puternice înaintea tuturor celor care doresc să asculte, şi poate să-şi declare clar convingerile despre adevăr dar întotdeauna cu acea moderaţie şi sinceritate care, recunoscând poziţia naturală de cap a bărbatului, ar evita chiar şi aparenţa de a dicta sau a uzurpa autoritatea; şi dacă ar fi prezent un bărbat care ar putea şi chiar ar vrea s-o elibereze de responsabilitatea unei poziţii atât de proeminente, modestia ei naturală ar trebui să renunţe a lua iniţiativa. “Tăcerea” sau liniştea poruncită de apostol în textul de mai sus nu trebuie să fie înţeleasă în sens absolut, ci mai curând în acel sens relativ care s-ar armoniza cu admiterea din partea lui că femeia are dreptul să se roage, sau să prorocească, sau să explice adevărul, cum evident au făcut în zilele apostolilor, când aveau ocazie şi capacitate. În 1 Tes. 4:10,11 apostolul îndeamnă la fel pe fraţi la linişte zicând: “Vă îndemnăm, fraţilor, … să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am poruncit”. Acelaşi cuvânt este folosit şi în 1 Tim. 2:2.

Cuvintele apostolului Pavel în 1 Cor. 14:34, 35, trebuie să ne amintim, au fost adresate unei clase de greci convertiţi la creştinism, ale căror obiceiuri erau total diferite de civilizaţia de azi, cât şi de civilizaţia evreilor şi romanilor din acele zile. În timp ce Grecia era un centru al învăţării în zilele ei, femeile din Grecia erau foarte înjosite şi ignorante, aşa încât a fost necesar ca el să le vorbească unora dintre ele cu o anumită forţă pe care n-a folosit-o niciodată când a vorbit femeilor creştine evreice sau romane. Din această epistolă vedem că Biserica din Corint era într-o stare foarte dezordonată şi că adunările lor erau adesea confuze şi neziditoare. Apostolul, în acest capitol, pune unele reguli şi reglementări foarte necesare, aşa încât toate lucrurile să se facă “în chip cuviincios şi cu rânduială” (versetul 40); iar femeilor şi bărbaţilor dezordonaţi (versetele 28, 30, 33; cap. 11:17-22, 31-34; 6:5-11; 5:1-13; 3:1-3) le-a venit rândul ca să-şi primească partea lor de mustrare. Era o ruşine ca acele femei să vorbească în Biserică, mai întâi pentru că orice expunere publică a femeilor aşa era privită acolo şi atunci, şi în al doilea rând, pentru că nu erau potrivite să facă aceasta într-un mod înţelept, aşa că era mai bine să asculte în tăcere la adunările Bisericii şi să întrebe mai departe pe soţii lor (literal, bărbaţii) acasă. A forţa aplicarea acestei instrucţiuni asupra întregii Biserici din întregul veac, ar denatura sensul general al învăţăturii Scripturii referitor la sfera de acţiune a femeii şi la responsabilitatea serviciului ei ca ajutor vrednic şi potrivit al bărbatului, cum a spus Domnul că va fi. La fel am putea pune asupra întregii Biserici obligaţia literală a spălării picioarelor unii altora şi a ne saluta unii pe alţii cu

o sărutare sfântă, care sunt în mod repetat poruncite (vezi Rom. 16:15,16; 1 Cor. 16:20; 1 Tes. 5:26; 1 Pet. 5:14), dar pe care noi le recunoaştem instinctiv în spirit, dar nu în literă; politeţea şi amabilitatea din timpurile noastre fiind cumva diferite de obiceiurile din acele zile, chiar dacă la fel de ospitaliere.

Pentru ca toţi să vadă clar condiţiile care au necesitat ca apostolul să folosească un limbaj aparent aspru faţă de femeile din biserica Corintenilor, vom da câteva citate scurte din autori cunoscuţi, care arată starea societăţii din Corint, Efes şi principalele oraşe ale civilizaţiei greceşti din acel timp.

În Contemporary Review, Vol. 34, martie 1879, pag. 700, într-un articol despre “Poziţia şi influenţa femeilor în Atena antică”, Prof. Donaldson de la Universitatea Sf. Andrei din Scoţia, zice:

“În Atena găsim două clase de femei care nu erau sclave. Exista o clasă care de abia puteau mişca un pas din propriile camere, şi care erau supravegheate şi îngrădite în orice mod posibil. Mai exista o clasă asupra căreia nu se punea nici o restricţie, care puteau umbla şi face orice li se părea bine în proprii lor ochi. Femeile cetăţene îsoţiileş aveau stabilite apartamente, în general la etaj. Lor le era interzis să participe la vreun banchet. Bărbaţii preferau să ia masa între ei decât să-şi expună soţiile privirilor vecinilor. Se pare că educarea fetelor era limitată la lucrurile cele mai simple. Este greu de conceput că s-ar fi putut ridica o astfel de recoltă minunată de oameni remarcabili, renumiţi în literatură şi artă, dacă toate mamele ateniene ar fi fost soţii obişnuite. îDar nu erau: multe mame nu erau soţii, ci erau din clasa educată, deşi desfrânată, menţionată mai sus, cărora li se acorda toată libertateaş. Dar deşi n-a existat niciodată în istoria lumii o aşa de numeroasă rasă de mari gânditori, poeţi, sculptori, pictori şi arhitecţi într-un singur oraş la un anumit timp, ca în Atena, nici o femeie ateniană virtuoasă nu a ajuns la nici cea mai mică distincţie în nici un departament al literaturii, artei sau ştiinţei.

Trecem de la femeile cetăţene îsoţiileş ale Atenei la cealaltă clasă de femei libere — străinele sau curtezanele. Aceste străine nu se puteau mărita. Ele puteau face orice le plăcea. Femeile cetăţene erau limitate la casă şi nu luau masa cu bărbaţii; dar bărbaţii refuzau să-şi limiteze legăturile cu femeile doar acasă. Aşadar ei alegeau pe aceste străine ca însoţitoare; “Hetairai” sau femei de companie, era numele prin care era cunoscută această clasă. Femeile cetăţene trebuiau să fie mame şi soţii, nimic mai mult. Femeile străine trebuiau să îndeplinească datoriile de însoţitoare, dar să rămână în afara hotarelor clasei ce se puteau căsători. Ele erau singurele femei educate din Atena. Aproape fiecare dintre oamenii importanţi din Atena avea o astfel de damă de companie şi aceste femei se pare că simpatizau cu ei în fanteziile lor elevate şi în meditaţiile lor profunde.

Dar femeile ateniene, chiar şi cetăţenele, nu aveau poziţie politică. Ele erau întotdeauna mai neînsemnate. Totuşi, în aşa fel era forţa de caracter a acestor “Hetairai”, sau atât de mult influenţau pe bărbaţii la putere încât nu de puţine ori fii lor erau recunoscuţi (prin decret special) ca cetăţeni. Nume de soţii virtuoase nu se găsesc în istorie; dar influenţa acestor “Hetairai” intră tot mai mult în socoteală. Ele cultivau toate graţiile vieţii; ele se îmbrăcau cu foarte mult bun gust; erau inteligente. Dar să nu se uite că sute şi mii din aceste femei neprotejate erau folosite ca unelte ale celor mai josnice patimi, căutând doar, sub forma afecţiunii, să ruineze pe bărbaţi şi să-i trimită în mizerie, în mormânt înainte de vreme”.

Fiecare afirmaţie citată aici din Prof. Donaldson este amplu sprijinită de citate din autori greci în scrierile prof. Becker, din Germania, care este citat de toţi scriitorii recenţi ca o autoritate neîndoielnică în domeniul vieţii antice a Greciei şi Romei. În cartea sa “Charicles”, pag. 463, el zice:

“La acel timp, şi în chiar centrul civilizaţiei, femeile erau privite ca fiinţe de rang inferior; în mod natural înclinate spre rău şi potrivite doar pentru propagarea speciei şi pentru mulţumirea poftelor senzuale ale bărbatului. Nu existau instituţii educaţionale pentru fete, nici învăţători particulari acasă. Ele erau oprite a avea legături, nu numai cu străinii, ci şi cu cele mai apropiate rudenii, văzând puţin chiar şi pe taţii şi pe soţii lor. Fecioarele, în special, trăiau în cea mai mare izolare până la căsătoria lor, şi cum s-ar zice, în mod regulat sub lacăt”. Pagina 287 — “În Atena era un lucru nemaiauzit ca o femeie liberă să facă cumpărături la piaţă”.

Într-o lucrare despre “Educaţia Greciei vechi”, de prof. J. P. Mahaffy, de la Colegiul Trinităţii din Dublin — pag. 11 — el menţionează cât de adesea copiii erau părăsiţi sau lăsaţi să moară de foame şi neglijenţă, şi spune:

“Nu ne putem îndoi că abandonarea noilor născuţi era nu doar aprobată de simţământul public, ci de fapt era practicată în toată Grecia. Platon a practicat pruncuciderea în anumite circumstanţe în statul său ideal. Nicăieri în literatura lor nu se face aluzie la agonia unei inimi de mamă, decât acolo unde Socrate compară mânia ucenicilor săi când le erau combătute opiniile prima oară, cu furia unei mame tinere lipsită de primul ei copil. Există ceva oribil în acea aluzie, ca şi cum, în viaţa de după moarte, mamele ar deveni ateniene nesimţitoare la acest fel de tratament. Abandonarea fetiţelor mici nu era ceva neobişnuit”.

Influenţa acestei stări generale a femeii în civilizaţia greacă asupra limbajului apostolului Pavel către unii dintre corinteni se vede şi mai clar când ne gândim că Corintul era unul din cele mai rele oraşe ale Greciei. Prof. Becker spune:

“Corintul pare că întrecuse toate celelalte oraşe în numărul de Hetai­rai, pentru care bogăţia şi splendoarea locului, cât şi mulţimea de negustori bogaţi, oferea perspectiva unui seceriş bogat”.

Din aceste observaţii este clar că atunci când bărbaţii corinteni au devenit creştini, şi, neţinând cont de sentimentul dominant al publicului, îşi aduceau soţiile cu ei la adunările Bisericii, femeile erau foarte ignorante, lipsindu-le buna cuviinţă esenţială, şi erau înclinate să tulbure adunările punând întrebări fără rost, pe care apostolul le-a instruit să le pună acasă soţilor lor, care le puteau da informaţia simplă de care aveau nevoie; pentru că era un lucru nepotrivit ca acele femei să vorbească în Biserică şi să tulbure serviciul de închinare potrivită şi ordonată etc. Trebuie să ne amintim de asemenea că creştinătatea atunci, ca şi acum în general nu-şi făcea convertiţii dintre oamenii mari şi filosofi, ci dintre clasele mai sărace — oamenii obişnuiţi.

Această stare a femeilor din Corint face de asemenea foarte clară necesitatea instrucţiunilor apostolului din 1 Cor. 11, referitor la acoperirea capului, care în acel popor în special era un indiciu de modestie. Să fi nesocotit brusc obiceiul, când au început să vadă libertatea evangheliei, ar fi fost greşit înţeles, şi probabil ar fi cultivat în ele, în ignoranţa lor, o dispoziţie de a ignora calitatea de cap a bărbatului, şi a deveni conştiente de sine şi încrezute.

Când vedem condiţiile foarte diferite ale femeilor evreice şi romane, putem înţelege absenţa unor astfel de instrucţiuni în epistolele către creştinii romani şi evrei.

Dr. Smith, în lucrarea lui “Antichităţi greceşti şi romane”, zice:

“Poziţia unei femei romane după căsătorie era foarte diferită de cea a unei femei greceşti. Soţia romană prezida peste toată casa şi împărtăşea onoarea şi respectul arătat soţului ei”.

Şi prof. Becker zice:

“Soţia romană apare întotdeauna ca stăpâna întregii administrări a casei, instructoarea copiilor, păzitoarea onoarei casei, şi apreciată în mod egal cu soţul ei, atât în casă cât şi în afara casei. Femeile frecventau treatrele publice la fel ca bărbaţii, şi îşi luau locul împreună cu ei la banchetele publice.”

Libertatea femeilor în societatea evreiască este atât de evidentă din Scripturi încât nu mai este nevoie de altă dovadă. Ele conversau liber cu Domnul şi cu apostolii şi cu alţi ucenici de parte bărbătească, participau la adunările Bisericii şi ale Sinagogilor şi se mişcau în deplină libertate. Ca urmare, când creştinismul a pus stăpânire pe ele, le-a găsit gata de lucrarea creştină fără a fi împiedicate prin îngrădirile obiceiului moştenit, care, între alte popoare trebuia să fie într-o măsură respectat până când se putea face o reconstrucţie treptată a sentimentului public, altfel se putea aduce ocară cauzei lui Cristos.

FEMEIA UN AJUTOR, POTRIVITĂ PENTRU BĂRBAT

“Şi Domnul Dumnezeu a zis: “Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el” … Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar pentru Adam nu s-a găsit nici un ajutor care să i se potrivească. … Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om. Şi omul a zis: “Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (işa), pentru că a fost luată din om (iş)”. — Gen. 2:18, 20, 22, 23.

Continuând studiul nostru despre locul femeii stabilit în economia divină a creării, mergem la relatarea scurtă de mai sus despre prima prezentare a ei pe pământ şi la bărbat; pentru că apostolul spune, “femeia a fost creată pentru bărbat” (1 Cor. 11:9). După cum arată relatarea, scopul creării femeii a fost ca ea să poată fi un ajutor potrivit pentru bărbat. Că bărbatul a avut nevoie tocmai de astfel de ajutor este indicat nu numai de cuvintele Domnului că “nu este bine” ca el să fie “singur”, ci şi de afirmaţia că dintre toate animalele nu s-a găsit nici unul care să-i fie “un ajutor potrivit”. Adevărat, toate îi erau supuse în mod perfect ca unui domn şi stăpânitor, şi perfect ascultătoare să facă orice serviciu cerut. Multe din ele erau puternice să care poveri, unele iuţi să împlinească servicii; unele să-i încânte iubirea de frumuseţe şi simetrie, iar altele cu penajul lor; unele îi fermecau urechile cu triluri de muzică şi toate manifestau mai mult sau mai puţin inteligenţă şi afecţiune; totuşi în toate acestea era o lipsă. Omul perfect nu râvnea la un cărăuş de poveri, nici la un curier, nici la un fluture jucăuş să-i încânte privirea, nici la un muzician fermecător; ceea ce dorea el cu ardoare era un tovarăş inteligent şi compătimitor; şi această lipsă, “ajutorul potrivit” pe care Dumnezeu i l-a dat ulterior, i-a fost exact satisfăcută.

Când Dumnezeu a creat-o şi a adus-o la bărbat, Adam a numit-o femeie. Că acest cuvânt n-a fost folosit să indice în mod special puterea calităţii de mamă, se vede din faptul că atunci când Dumnezeu a zis că ea va deveni mamă, Adam i-a schimbat numele în Eva, pentru că ea trebuia să fie mama tuturor celor vii (Gen. 3:20). De asemenea citim (Gen. 5:2) că “Dumnezeu ... le-a dat numele de Adam, în ziua când au fost creaţi” (subsol, n.t.). Astfel, atât Dumnezeu cât şi omul a recunoscut această nouă creatură ca fiind de aceeaşi natură ca omul, şi totuşi diferită de el atât fizic cât şi intelectual. Ea nu a fost un alt om, ci o altă fiinţă umană, perechea omului, şi de aceea un ajutor potrivit pentru el.

Ea a fost un ajutor în sensul că a fost o însoţitoare a lui. Înainte de ea, Adam, deşi înconjurat de o mulţime de animale inferioare, era “singur” şi avea nevoie de ajutorul tovărăşiei pe care acestea nu-l puteau da. Că ajutorul necesar nu a fost doar pentru lucrarea de propagare a speciei reiese clar din faptul că ea a fost recunoscută şi acceptată ca ajutorul potrivit şi dorit, chiar de la început şi înainte de a se aminti despre înmulţirea rasei — care nu a început decât după cădere. Aceasta a fost o providenţă plină de milă, pentru ca, aşa cum arată Pavel, fiecare membru al rasei să poată avea parte de binecuvântările răscumpărării prin Cristos

— Rom. 5:12; 11:32, 33. Astfel noi vedem că bărbatul a găsit în femeie o soaţă intelectuală, una capabilă de a împărtăşi şi a aprecia toate bucuriile sale (el nu avea tristeţi), şi de a participa cu el în toate interesele sale. Dacă nu ar fi avut această capacitate, ea nu ar fi fost o soaţă sau un ajutor potrivit, şi Adam ar fi fost tot singur într-o anumită măsură. Pe măsură ce fiii şi fiicele oamenilor s-au înmulţit, aceleaşi caracteristici continuă să distingă cele două sexe ca şi la început, cu excepţia că ambii suferă de pe urma căderii; de aceea ambele sexe sunt încă în mod asemănător legate unul de celălalt

— bărbatul “capul” creaţiei pământeşti, şi femeia un “ajutor potrivit” pentru el. Şi aceasta, cum arată apostolul (1 Cor. 11:3), fără a intra în socoteală relaţia de căsătorie. Bărbatul, în chipul şi slava lui Dumnezeu, a fost creat ca suveran al pământului; şi femeia, “slava bărbatului” în toate relaţiile naturale ale vieţii, dar în special aceea de soţie, este însoţitoarea şi comoştenitoarea lui vrednică, regina lui. Şi în acest sens, Dumnezeu le-a dat la amândoi la început stăpânirea pământului — peste peşti, păsări, fiarele câmpului etc. — Gen. 1:27,28; Psa. 8:6-8.

De aceea este potrivit ca această relaţie naturală între sexe să fie menţinută întotdeauna; ca femeia să-şi amintească faptul că nu ea este capul, şeful, conducătorul în afacerile lumii, deşi are o sferă amplă de folosire a tuturor puterilor sale sub o conducere potrivită şi generoasă a poziţiei de cap a bărbatului. Şi este la fel de necesar şi potrivit ca bărbatul să recunoască pe deplin, să aprecieze şi să accepte ajutorul pe care femeia este capabilă să-l acorde în toate afacerile vieţii unde o astfel de capaci­tate se manifestă. Dacă Dumnezeu i-a dat ei talente, i-au fost date pentru a le cultiva şi a le folosi, pentru ca ea să poată fi un ajutor mai eficient pentru bărbat; şi nu ar fi corect, şi bărbatul nici nu-şi poate permite să refuze un astfel de ajutor şi să încerce să restrângă asemenea talente. Să lăsăm “ajutorul” să ajute cât de mult este posibil, deşi în condiţiile prezente imperfecte, cum este cazul uneori, ajutorul poate să depăşească capul în abilitate, fie ea abilitate naturală sau acumulată. Atâta timp cât lucrarea femeii este făcută într-un mod modest, feminin — fără o dispoziţie de a stăpâni peste capul sau regele pământul stabilit divin — ea să facă cu puterea ei ceea ce mâinile ei găsesc de făcut.

Totuşi, în general, ajutorul special al femeii este în sfera în care lucrarea ei specială necesară în mod normal o restrânge — ca soţie, mamă, soră, prieten — acasă, la şcoală, şi în datoriile care îi revin în mod natu­ral în viaţa religioasă şi socială, şi ocazional în viaţa de afaceri. Să lăsăm femeia să aducă în toate aceste relaţii cele mai înalte realizări morale şi intelectuale ale ei, cele mai fine nuanţe ale artei, şi cel mai nobil fizic pe care natura şi cultivarea o pot da, şi ea va răspunde cu adevărat scopurilor existenţei sale ca ajutor vrednic şi potrivit pentru regele stabilit al pământului — bărbatul. Adevărat, bărbatul şi femeia au pierdut stăpânirea pământului dată originar lor ca rege şi comoştenitoare; dar chiar dacă femeia este sub greutatea blestemului, totuşi ea poate fi un ajutor, util pentru bărbat, în străduinţa spre pefecţiune; şi nici un bărbat adevărat nu va dispreţui asemenea ajutor oferit într-un spirit de fraternitate.

FEMEIA CA SOŢIE

Văzând că atitudinea naturală a femeii faţă de bărbat în general este aceea de ajutor potrivit, şi nu de cap, să vedem acum poziţia Scripturii cu privire la femeie ca soţie. Dar, vai, în prea multe cazuri, aceasta, cea mai scumpă relaţie de pe pământ, este redusă la o sclavie conjugală. Şi tiranii înrobitori, prea adesea pervertesc sau denaturează învăţăturile apostolilor pentru a-şi sprijini cursul — unii fără să ştie. De aceea scopul nostru este să examinăm acele Scipturi care sunt frecvent impuse în interesul tiraniei conjugale şi în reducerea şi înjosirea femeii în cea mai nobilă sferă a ei de pe planul natural — ca o soţie adevărată.

Noi suntem liberi să spunem de la început că Scripturile, interpretate corect, nu învaţă un asemenea lucru; şi una din cele mai bune dovezi că nu o fac se vede în faptul că Domnul a ales această relaţie ca un tip al relaţiei dintre El şi Biserica glorificată — o împlinire atât de glorioasă, încât este pusă ca un premiu pentru copiii credincioşi ai lui Dumnezeu de-a lungul veacului Evanghelic; un premiu vrednic de jertfirea oricărui interes temporal, chiar până la moarte. Tipul unei astfel de relaţii se cuvine într-adevăr, într-un sens, să manifeste acea glorie viitoare.

Am văzut deja că în relaţia dintre cap şi corp, cu care apostolul compară pe soţ şi soţie, şi care este glorios ilustrată în relaţia lui Iehova cu Isus Cristos, şi în cea dintre Domnul nostru Isus şi Biserică, nu există nimic incompatibil cu “libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu”, şi de aceea, cealaltă poziţie de cap a bărbatului asupra femeii, exercitată corect, este de asemenea compatibilă cu o libertate la fel de glorioasă.

Am mai văzut că poziţia de cap a bărbatului nu este destinată să excludă femeia de la privilegiul şi datoria de a-şi folosi cel mai deplin talentele ca o administratoare înţeleaptă în serviciul Domnului; ci mai curând să-i înmulţească folosul prin punerea puterilor şi energiilor ei în cooperare cu o putere şi mai mare.

Ca o ilustraţie a învăţăturii apostolice presupuse să implice o supunere servilă a soţiei faţă de soţ, ni se aduce uneori Scriptura din Efes. 5:22-24 — “Soţiilor fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului, căci soţul este capul soţiei, după cum şi Cristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Cristos, tot aşa şi soţiile să fie supuse soţilor lor în toate”.

Dacă poziţia de cap este a bărbatului în general, şi trebuie respectată de femei în general, argumentul capătă forţă în relaţia specială dintre soţ şi soţie; pentru că reverenţa pe care femeia o simte în mod natural faţă de sexul opus, ar trebui într-adevăr să se intensifice în cazul bărbatului pe care l-a acceptat ca soţ al ei. Felul în care soţia este sfătuită să se supună soţului ei este clar arătat de apostol astfel — “după cum Biserica este supusă lui Cristos”. Se cuvine deci, să vedem exact cum Biserica este supusă lui Cristos. Vedem că supunerea Bisericii lui Cristos este o supunere de bună voie şi că este inspirată de iubire, venerare, recunoştinţă şi încredere şi siguranţă implicită în iubirea şi grija Domnului pentru noi, şi în înţelepciunea Lui superioară că va face pentru noi mai bine decât putem face noi înşine. Şi atât de desăvârşit a luat apostolul această atitudine faţă de Cristos, încât făcea efortul, zice el, să aducă orice gând în supunere faţă de El (2 Cor. 10:5). Că o astfel de atitudine din partea unei soţii faţă de capul ei pământesc nu este întotdeauna posibilă, el de asemenea admite, când zice soţilor (Efes 5:33), “Încolo, fiecare din voi să-şi iubească soţia ca pe sine, pentru ca hina, redat aşa în Efes. 3:10, Diaglott soţia să respecte pe soţ”.

Numai iubirea şi demnitatea adevărată a caracterului poate cere o astfel de reverenţă; altfel ar fi imposibil ca soţia să se supună soţului ei după cum Biserica este supusă lui Cristos. Nici n-ar fi corect să respecte sau să se supună la ceea ce este josnic sau nesfânt. Dar atât reverenţa cât şi supunerea sunt posibile şi naturale, în ciuda nedesăvârşirii capului pământesc, acolo unde există acea nobleţe de caracter din partea bărbatului, care, recunoscându-şi umilit nedesăvârşirea, este călăuzit de vocea lui Dumnezeu din Scripturi şi de raţiune.

Se va remarca mai departe în sfatul apostolului către soţi (versetele 25-29) că scopul declarat al supravegherii Bisericii de către Cristos şi al supunerii ei faţă de El, nu este acela de a o lipsi de opiniile ei spirituale sau intelectuale, nici de a-i reduce sau micşora puterile, nici de a atinge vreun scop egoist sau josnic; ci, din contră, este pentru o mai completă sfinţire şi curăţire a Bisericii prin spălarea cu apă prin Cuvânt, ca ea să poată fi sfântă şi fără lipsă, fără pată sau încreţitură sau vreun lucru de felul acesta. Şi această dispoziţie din partea lui Cristos faţă de Biserică este arătată prin spiritul sacrificator al Celui care a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea. Şi, zice apostolul, “Tot aşa sunt datori şi bărbaţii să-şi iubească soţiile, ca pe trupurile lor”, ca astfel ei să poată provoca reverenţa şi supunerea iubitoare a soţiei, “în orice lucru” — bineînţeles nu în orice lucru nesfânt, necurat şi egoist, ci în orice lucru ce tinde spre sfinţire şi curăţie şi acea nobleţe de caracter ale cărei principii sunt prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu. Avem un foarte marcant exemplu a nemulţumirii Domnului împotriva supunerii nepotrivite a unei soţii faţă de soţ în cazul Safirei, soţia lui Anania — Fapt. 5:7-10.

Ar fi într-adevăr o stare de lucruri binecuvântată şi fericită dacă toţi soţii şi toate soţiile ar studia exemplul lui Cristos şi al Bisericii; dar faptul lamentabil rămâne că doar puţini îşi concentrează inimile asupra instrucţiunii furnizate aici; şi mulţi soţi, uitând să respecte instrucţiunea lui Pavel de a urma modelul, îşi imaginează că au dreptul la autoritate arbitrară şi egoistă, împotriva căreia soţiile simt o indignare dreaptă şi o opoziţie care este departe de supunere; şi nereuşind să înţeleagă Scripturile în acest subiect ei pretind şi gândesc că Biblia învaţă tirania şi robia conjugală; şi astfel este pavată calea spre îndoială şi necredincioşie.

Dar ce să fac? zice soţia creştină a cărei soţ nu este îndrumat de principii creştine, indiferent de măsura pretenţiei sale la dreptul de a stăpâni cu egoism. Ei bine, aceasta ar depinde de circumstanţe: ar fi fost mai bine dacă în tinereţea ta ţi-ai fi amintit sfatul apostolului să te căsătoreşti numai în Domnul; acum trebuie să plăteşti ceva pedeapsă pentru greşeala ta. Dar în primul rând trebuie să-ţi aminteşti să nu-ţi violezi conştiinţa ca să placi cuiva; pentru că Petru spune: “Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapt. 5:29; 4:19, 20). Dar unde conştiinţa nu-şi impune punctul de vedere, apostolul dă acestor soţii acelaşi sfat care-l dă servitorilor care au stăpâni iraţionali (1 Pet. 2:18-23; 3:1, 2). Servitorilor el le spune, “Servitorilor, fiţi supuşi stăpânilor voştri cu toată frica îadică, cu grijă, să nu jigniţiş, nu numai celor ce sunt buni şi blânzi, ci şi celor suciţi (subsol, n.t.)”; aceasta pentru că este mai bine să suferi răul decât să fii gâlcevitor, chiar pentru drepturile noastre. “Căci este un lucru demn de laudă, dacă cineva, pentru conştiinţa lui faţă de Dumnezeu, suferă întristare, îndurând pe nedrept. Căci ce laudă este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi când aţi păcătuit? Dar dacă suferiţi cu răbdare când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este demn de laudă înaintea lui Dumnezeu”. Apoi el arată exemplul lui Cristos în îndeplinirea aceluiaşi principiu, zicând (versetul 21): “Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Cristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat un exemplu, ca să călcaţi pe urmele lui”; şi, “ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său” (Mat. 10:24). Apoi el adaugă, “Tot astfel, soţiilor îvoi care aveţi soţi suciţiş fiţi supuse şi voi soţilor voştri, pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea soţiilor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere îcu grijă să nu jigniţiş” — manifestând astfel un spirit de îndurare iubitoare mai curând decât de gâlceavă.

Şi în timp ce aici soţia este sfătuită în mod special să imite umilinţa lui Cristos, soţul este îndemnat să imite generozitatea lui Cristos — “Tot aşa şi voi soţilor, locuiţi cu ele îsoţiile voastreş potrivit cunoştinţei îînţelept şi generosş, dând cinste femeii îavând plăcere în progresul ei şi în toate realizările şi împlinirile eiş , ca fiind un vas mai slab îfolosindu-vă puterea pentru sprijinirea şi încurajarea ei şi nu pentru asuprirea eiş , ca unele împreună moştenitoare cu voi a harului îfavorurile şi binecuvântărileş vieţii”.

Acelaşi spirit de supunere, mai degrabă decât de gâlceavă, este recomandat întregii Biserici în relaţiile ei cu stăpânirile civile omeneşti. Astfel Petru spune: “Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul” — adică, aşa încât spiritul sau dispoziţia Lui să poată fi văzută în voi — “Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să aduceţi la tăcere neştiinţa oamenilor fără minte” (1 Pet. 2:13-17). Şi Pavel spune: “Orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el” etc. (Rom. 13:1, 5) şi lui Tit (3:1) îi scrie: “Adu-le aminte să fie supuşi stăpânilor şi autorităţilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru bun”.

Această datorie a supunerii (special recomandată soţiei în relaţiile conjugale) este de asemenea recomandată întregii Biserici în mod in­dividual, în relaţiile lor unul cu altul. Astfel apostolul Petru spune: “Sfătuiesc pe bătrânii dintre voi … Păstoriţi turma lui Dumnezeu … nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă, ci făcându-vă exemple turmei îexemple de umilinţă, iubire frăţească, răbdare şi credincioşieş. Tot aşa şi voi tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”. Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe” — 1 Pet. 5:1-6; Efes. 5:21.

Fără îndoială, dacă ar exista un om perfect în Biserică, sfatul către ceilalţi membri ar fi să se supună conducerii şi instrucţiunilor lui. Dar, în loc de un om infailibil în Biserică, avem Cuvântul infailibil scris, prin care noi fiecare şi toţi împreună suntem sfătuiţi să cercetăm toate lucrurile. Şi, de aceea, prima datorie de supunere este faţă de Cuvântul scris, şi apoi unul faţă de altul în acel sens secundar care mai întâi probează toate lucrurile prin Cuvânt; şi în ultimul rând în sensul că purtarea şi vorbirea noastră să fie stăpânite cu moderaţie şi bunătate şi sinceritate frăţească, pentru ca acest spirit de supunere sau umilinţă să se poată manifesta întotdeauna în toţi.

Într-un sens asemănător dar mai puternic, apostolul prezintă datoria supunerii din partea soţiei în relaţiile conjugale. Este o supunere care aminteşte de iubire, reverenţă, încredere şi umilinţă; şi care este de asemenea compatibilă cu “libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8:21), care există întotdeauna acolo unde spiritul Domnului este prezent (2 Cor. 3:17), şi în care apostolul Pavel ne îndeamnă să “rămânem tari” — Gal. 5:1.

Petru ne arată pe Sara, soţia lui Avraam, ca un exemplu potrivit de supunere a soţiei. Dar remarcaţi că, deşi ea l-a respectat pe Avraam, arătat prin faptul că-l numea domnul ei (Gen. 18:12), şi în timp ce ea, fără îndoială, cu bucurie şi-a părăsit ţara natală şi prietenii, şi, în ascultare de porunca lui Dumnezeu către soţul ei, l-a însoţit în călătoria lui spre ţara promisă, umblând împreună cu el prin credinţă, vedem că supunerea ei nu a fost o supunere oarbă care să se abţină de a exprima un gând care era diferit de al lui Avraam; nici n-a fost nimic în comportarea lui Avraam faţă de ea care să indice o astfel de aşteptare din partea lui. Ea a fost evident o femeie care gândea: ea a crezut promisiunea lui Dumnezeu că vor avea un fiu prin care va veni binecuvântarea lumii; şi când natura se părea că dă greş ea a sugerat un mod în care să poată fi împlinită promisiunea. Iar când Agar a devenit lăudăroasă şi şi-a dispreţuit stăpâna, ea s-a plâns lui Avraam şi i-a spus că o parte din vină era a lui. Ea nu voia ca el să-şi împartă inima cu servitoarea ei. Răspunsul lui Avraam a asigurat-o că nu exista o astfel de împărţire, că servitoarea era încă sub stăpânirea ei. Şi procedura ei ulterioară cu Agar a fost o disciplinare pentru a corecta această lăudăroşenie şi atitudine nepotrivită faţă de stăpâna ei. Iar când Agar a fugit de ea, îngerul Domnului a întâlnit-o şi i-a spus să se întoarcă şi să se supună stăpânei ei, ceea ce a şi făcut, şi evident că a fost primită şi reabilitată de Sara — Gen. 16.

Cu altă ocazie, după ce s-a născut Isaac şi cei doi băieţi creşteau împreună, rivalitatea din Agar a rodit în Ismael care a persecutat pe Isaac, fiul Sarei. (Gen. 21:9; Gal. 4:29). Şi din nou Sara a fost întristată şi a apelat la Avraam să alunge pe femeia roabă şi pe fiul ei; pentru că se temea că Avraam îl va face moştenitor împreună cu fiul ei, ceea ce n-ar fi fost în acord cu promisiunea lui Dumnezeu (Gen. 21:10-12; 15:4; 17:17­19). Avraam n-a fost înclinat să facă aceasta, şi când Sara a insistat cu cererea ei, citim că “lucrul acesta a fost foarte dureros pentru Avraam, din cauza fiului său” Ismael, până când Dumnezeu i-a arătat voia lui în această privinţă.

Acest lucru este mai departe arătat de Petru ca un exemplu pentru noi, spunând (celor care sunt în acelaşi fel supuse soţilor lor) “fiicele ei v-aţi făcut voi dacă faceţi binele fără să vă temeţi de ceva” — de vreun rezultat rău (1 Pet. 3:6). Supunerea sfătuită de apostol este o supunere rezonabilă, compatibilă cu o exprimare moderată, modestă a sentimentelor soţiei şi o analizare potrivită a acestora de către soţ, ca în cazul credinciosului Avraam, care n-a fost deloc condus de mofturile unei soţii nechibzuite, ci care, analizând rezonabil sentimentele şi încercările soţiei sale, a aşteptat să vadă voia Domnului înainte de ai împlini dorinţele.

Din cele de mai sus reise clar că relaţia umană dintre soţ şi soţie, pe care Domnul o arată ca o ilustraţie a relaţiei frumoase dintre El şi Biserică, nu este în nici un caz o ocazie de manifestare a tiraniei sau a servilismului pentru nici una din părţi. Şi oriunde există astfel de condiţii ele nu sunt în acord cu ordinea divină. Domnul a pus pecetea aprobării Sale asupra căsătoriei atunci când a instituit această relaţie şi a binecuvântat unirea primei perechi în Eden; şi când, ca rege şi regină — cap şi ajutor — i-a făcut împreună moştenitori ai domeniului pământesc (Gen. 1:27, 28); şi mai târziu când El a poruncit copiilor să cinstească şi să asculte pe ambii părinţi — Exod. 20:12; Efes. 6:1, 2.

Blestemul păcatului a căzut greu atât peste femei cât şi peste bărbaţi; dar bărbatul creştin care ar căuta să lege blestemul asupra soţiei lui, în loc să dorească să-l uşureze şi s-o ajute să-l poarte, din nefericire este lipsit de spiritul Mirelui ceresc. Şi tot aşa şi soţia creştină: dacă ea în mod egoist cere de la soţ o măsură nepotrivită din sudoarea feţei cauzată de blestem, în loc să caute să-i uşureze truda şi să-i împărtăşească grijile, din nefericire este lipsită de acel spirit care caracterizează pe adevărata mireasă a lui Cristos. Păcatul a fost cel care a cauzat blestemul peste rasa noastră; dar pe măsură ce ne luptăm împotriva păcatului şi aspirăm spre dreptate şi asemănare cu Dumnezeu, noi micşorăm unul celuilalt relele blestemului. Şi mulţumită lui Dumnezeu, acum timpul se apropie în grabă când “nu va mai fi nici un blestem” şi când “tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” fiind stabilite pe pământ, spiritul iubirii, atât de frumos exemplificat între Cristos şi Biserica înălţată, va fi glorios reprodus şi pe planul pământesc; când, blestemul fiind în întregime ridicat, femeia îşi va găsi poziţia ei naturală şi onorată alături de soţul ei nobil, ca ajutoarea şi însoţitoarea lui vrednică — “slava bărbatului”, cum o descrie Pavel, şi o “împreună moştenitoare a harului vieţii”, cum de asemenea o numeşte el, şi cum este frumos arătat mai dinainte în restabilirea tipică a lui Iov (Iov 42:15), când el le-a dat fiicelor lui moştenire împreună cu fraţii lor.

Deci, în concluzie, relaţia căsătoriei este una onorabilă şi binecuvântată când este privită în lumina Scripturii; totuşi este una din binecuvântările pământeşti la care apostolul arată sfinţilor că au privilegiul să renunţe în multe cazuri pentru privilegiul şi mai înalt de a servi interesele împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu, fără distragerea atenţiei. (1 Cor. 7:32-35). Şi când Biserica jertfitoare Îl va privi pe Împărat în frumuseţea Lui şi va fi recunoscută de El ca mireasa Lui vrednică şi comoştenitoare, binecuvântarea acelei uniri nu va avea în ea nici o urmă de tiranie sau servilism, ci din contră, o armonie binecuvântată de iubire şi apreciere care va fi o fericire de nedescris.