“Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” — 1 Cor. 14:40

W. T. 15 Noiembrie 1895, pag. 259-267; R1889

Recent, prin diferite circumstanţe, printre grupările sfinţilor, ne-a fost atrasă atenţia la subiectul ordinii în Biserică. Cum numărul celor separaţi de “Babilon” prin secera adevărului secerişului creşte şi se adună împreună în grupuri mai mari sau mai mici, cum a îndrumat Domnul (Evr. 10:25), dăm peste dificultăţi noi şi vedem că se ridică pericole noi, în special datorită marii activităţi a adversarului nostru veşnic vigilent. Aceste lucruri ne-au condus din nou la o considerare foarte grijulie a subiectului în lumina Scripturii.

Apostolii au avut multe de spus Bisericii timpurii cu privire la ordine în adunările sfinţilor; şi noi se pare că am fost mai curând neglijenţi faţă de acest sfat înţelept, crezând că este de mică importanţă, pentru că Biserica este atât de aproape de sfârşitul cursului ei şi că secerişul este un timp de separare. Dar este bine să continuăm să urmărim foarte atent toate “câte au fost scrise mai înainte pentru învăţătura noastră”. Deşi timpul este scurt până la sfârşitul peregrinajului nostru pământesc, punctele de luptă cu domniile şi puterile întunericului devin din ce în ce mai serioase, iar lupta în fiecare caz individual devine tot mai ascuţită şi decisivă.

În timp ce este adevărat că secerişul este un timp de separare, este şi un timp de adunare. Ar fi fermierul mulţumit să vânture grânele şi apoi să le lase împrăştiate pe câmp? Nu; el ştie că dacă nu le strânge şi nu le depozitează, munca lui va fi pierdută: grânele vor putrezi pe pământ sau vor veni păsările şi le vor mânca. Ei bine, Domnul este un stăpân înţelept, şi El arată că atât separarea cât şi adunarea sunt parte din lucrarea secerişului, zicând, “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu îseparaţi-vă de Babilonş”; şi iarăşi, “Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!”

De aceea, noi care suntem separaţi de Babilon, nu trebuie să stăm singuri şi separaţi unul de altul; ci trebuie să ne adunăm împreună în părtăşie creştină şi comuniune în jurul mesei Domnului — masa seceri­şului, atât de bogat şi generos aşternută pentru noi. “Oriunde va fi cadavrul îhranaş, acolo se vor aduna vulturii îclasa vulturilor flămânzi şi cu privirea ageră, care discern hrana de departeş” (Mat. 24:27, 28). Noi trebuie să ne adunăm împreună şi să întărim legăturile de iubire şi părtăşie “cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie”. Şi făcând aşa, este foarte important să luăm cu grijă în considerare ceea ce ne prezintă Scripturile ca fiind de folos pentru diferitele grupuri ale sfinţilor astfel adunaţi.

ORDINEA ÎN BISERICA TIMPURIE

În zilele Bisericii timpurii tiparul nu era încă în serviciul adevărului şi nu erau nici chiar copii ale manuscriselor Cuvântului lui Dumnezeu la dispoziţia poporului; cei mai mulţi nici nu aveau capacitate să citească. De asemenea, Scripturile Noului Testament erau doar în proces de culegere. În timp, scrisorile apostolilor au fost schimbate între congregaţii şi copiate pentru reexaminare şi instruire.

Totuşi, lipsa lucrurilor pe care noi le avem acum, a fost completată pentru ei, în acord cu necesităţile lor, de către marele Cap al Bisericii prin diferite daruri — al limbilor, al interpretării, al profeţiei etc., multe dintre ele încetând, după cum a declarat Sf. Pavel (1 Cor. 13:8), fiind înlocuite de binecuvântările mai bogate de mai târziu — Cuvântul lui Dumnezeu complet şi compact în mâinile oamenilor, educaţia devenind generală pentru toţi; şi toate ajutoarele minunate pentru înţelegerea lui date de concordanţe, dicţionare biblice etc., etc.

Pentru ca întrunirile Bisericii să fie folositoare în acele zile timpurii, apostolii au impus un aranjament al ordinii în treburile lor, iar diferitele grupări ale credincioşilor le-au pus în aplicare. Aceia care aveau darul limbilor, sau al interpretării limbilor, sau al profeţiei, nu trebuiau să vorbească toţi odată; femeile fără carte sau neînvăţate din acele zile (în special în Corint — vedeţi numărul din Iulie 1893 pag. 201) nu trebuiau să întrerupă şi să încurce întrunirile etc., etc. Şi întregul serviciu trebuia să fie caracterizat de demnitate, sobrietate şi solemnitate; totuşi, cu cea mai mare simplitate, toţi, într-un mod ordonat, din când în când, după diferitele lor capacităţi, să participe în lucrarea de edificare şi zidire a corpului lui Cristos. Unii aveau capacitatea să instruiască Biserica în învăţătura sănătoasă; unii aveau darul limbilor sau al interpretării; unii puteau să sfătuiască şi să încurajeze; şi toţi puteau să-şi unească inimile în rugăciune şi să-şi ridice glasul în laudă, în psalmi şi imnuri şi cântări spirituale (1 Cor. 14:15; Efes. 5:19; Col. 3:16). Şi astfel, cunoscându-se unul pe altul, puteau să-şi poarte sarcinile unii altora şi să înainteze împreună în creştere şi dezvoltare creştină, mijloacele lor pentru edificare fiind furnizate de Domnul iar metodele în privinţa ordinii prin sfatul apostolilor.

În timp ce această ordine în privinţa întrunirilor a fost astfel indicată şi a fost aplicată de Biserică, a existat de asemenea o ordine în conducere şi în diferitele datorii ale Bisericii. Astfel, de exemplu, Pavel şi Barnaba, când au adunat grupuri de credincioşi în Listra, Iconia şi Antiohia, “au rânduit bătrâni în fiecare adunare” şi apoi încredinţându-i Domnului au plecat (Fapte 14:21-23). Pavel de asemenea l-a însărcinat pe Tit să meargă din cetate în cetate, şi în fiecare loc să rânduiască (stabilească) bătrâni, a căror datorie era să supravegheze turma Domnului din împrejurimi, să-i hrănească cu adevărul, să-i păzească împotriva lupilor îmbrăcaţi în piei de oi, şi în general să acţioneze ca reprezentanţi ai lor (Tit 1:5; Fapt. 14:23; 20:17, 28; 1 Pet. 5:1, 2; Fapt. 15:6, 23-28). Calităţile acestor bătrâni au fost de asemenea clar arătate de către apostol — 1 Tim. 3:1-13; Tit 1:5-11.

ORDINEA NECESARĂ PÂNĂ ASTĂZI

Dacă această ordine a fost necesară pentru prosperitatea spirituală a Bisericii timpurii, şi fiindcă era necesară a fost poruncită cu atâta autoritate şi a fost atât de general adoptată aşa încât nu era nici o excepţie de la regulă în nici un loc, este desigur o chestiune vrednică de luat în seamă că ar exista şi astăzi aceeaşi necesitate în grupările credincioşilor.

Noi credem că aceeaşi necesitate pentru ordine şi pentru stabilirea de bătrâni există şi azi, şi pentru aceleaşi motive bune pentru care a existat şi atunci, care motive sunt următoarele:

1) Datorită faptului că în Biserică, ca într-o familie, există diferite grade de dezvoltare spirituală. Unii sunt prunci şi au nevoie de laptele curat al Cuvântului, în timp ce alţii au nevoie de hrană tare; şi de aceea este necesar ca cineva “în stare să înveţe” să fie într-o astfel de poziţie ca să facă acest lucru. Există de asemenea diferite ispite, încercări, dificultăţi şi pericole pe care nu toţi sunt în mod egal pregătiţi să le întâmpine. De aici necesitatea de supraveghetori înţelepţi şi discreţi, oameni cu o anumită experienţă şi capacitate, adânc interesaţi de a se îngriji de binele spiritual al tuturor, şi capabili să-i instruiască în adevăr.

2) Pentru că acum, ca şi atunci în Biserica timpurie, există lupi în piei de oi “care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare”, împotriva cărora bătrânii aleşi trebuie să fie în stare să apere turma; şi împotriva cărora ei trebuie să fie în stare să-i înarmeze, conducându-i spre o cunoaştere completă a adevărului. Apoi, de asemenea, după cum ne-a prevenit apostolul, “Se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei”; iar bătrânii credincioşi vor discerne repede şi vor avertiza prompt, şi vor apăra turma împotriva unor astfel de influenţe — Fapte 20:28-30; Tit 1:10, 11; 2 Pet. 2:1-3.

3) Pentru că dacă nu s-ar fi făcut astfel de aranjamente şi numiri în modul legitim indicat de apostoli, cineva va lua conducerea şi o va ţinea un timp nedefinit; şi aproape fără să simtă, o întreagă grupare se va găsi mai mult sau mai puţin în robia aceluia. Astfel de cazuri s-au ivit frecvent şi fraţii ne-au scris cerându-ne unele sugestii despre cum ar putea fi eliberaţi, fără să ofenseze sau să rănească pe fratele care a luat poziţia de conducere. Această luare a conducerii a fost într-adevăr o necesitate în multe cazuri, şi a fost luată în general cu cele mai curate motive şi cu rezultate bune până la un anumit punct; de exemplu, uneori se întâmplă cam aşa: Un frate plin de iubire faţă de adevăr şi zel pentru cauza Domnului strânge în jurul lui câţiva care primesc adevărul cu bucurie şi care doresc şi au nevoie de sfaturi în continuare, pe care el, fiind mai avansat, poate să le dea; şi ei cresc împreună în cunoştinţa adevărului iar prin zelul lor unit grupul se măreşte, până când, în final, se consideră necesar să se mute întrunirile de la casele fraţilor la o sală mai mare. La acest timp un alt frate din grup se dovedeşte mai capabil pentru lucrarea aceasta mai mare, mai publică, dar toţi se tem să sugereze ca fratele mai capabil să ia conducerea, de frică să nu ofenseze pe cel mai puţin capabil, deşi de mult timp recunoscut şi încă iubit. În unele cazuri chiar şi o aluzie la acest lucru se manifestă prin puţin resentiment, şi este clar că fratele a ajuns să se simtă un fel de proprietar în adunare, şi el simte şi vorbeşte despre ei ca poporul lui etc., etc., în loc de poporul Domnului. Dar, ne bucurăm să spunem că nu acesta este cazul întotdeauna, pentru că uneori harul umilinţei continuă să crească şi eul este pierdut din vedere în zelul faţă de lucrarea Domnului.

Uneori se întâmplă ca cineva care are cel mai puţin din harul umilinţei, şi de aceea este cel mai puţin potrivit situaţiei, să iasă înainte să ia conducerea şi se sileşte să o păstreze; iar dacă nu este sănătos în credinţă, adunarea este curând tulburată cu speculaţii sau doctrine false prin care mulţi pot să se poticnească.

4) Dacă nu există un aranjament ordonat în Biserică, cei care sunt cei mai preocupaţi de bunul ei mers şi nerăbdători să cheltuiască şi să fie cheltuiţi în serviciul ei, se pot trezi uneori într-o situaţie foarte jenantă. Credincioşia faţă de adevăr cauzează adesea diviziuni. Şi unii cărora nu le place acea credincioşie ar putea sugera cu tărie că serviciul celui credincios nu este dorit, deşi s-ar putea ca acesta să nu fie sentimentul tuturor, nici chiar a majorităţii adunării. Unei astfel de persoane i-ar lipsi sprijinul pe care l-ar da o exprimare completă şi de aceea ar trebui să lupte în apărarea turmei aproape singur, sau altfel să o lase la îndemâna adversarului.

Faptul că lucrurile merg bine într-un loc unde nu s-a ajuns la o înţelegere asupra unei ordini sistematice şi nu s-au luat în considerare îndatoririle, drepturile şi libertăţile congregaţiei, nu este o garanţie că vor merge aşa totdeauna. Adversarul nostru veşnic treaz va profita la un anumit timp de fiecare loc sau principiu nepăzit în Biserică, în mod colectiv cât şi individual. De aceea ca Biserică cât şi în cazuri individuale noi trebuie

“Să nu lăsăm nici un loc nepăzit, nici o slăbiciune a sufletului (ci) Luaţi fiecare virtute, fiecare har şi întăriţi totul”. Perioadele de pace şi odihnă sunt timpuri de pregătire pentru urgenţele de furtună şi vijelie, pe care trebuie să le întâmpinăm atât colectiv cât şi individual. Un căpitan şi un echipaj care ar pleca pe mare cu o corabie pregătită numai pentru vreme bună ar dovedi că au vederi foarte înguste. Înţelepciunea ne sfătuieşte că, oricât ar fi vremea de bună, sau oricât de calmă ar fi marea şi oricât de plăcut ar fi vântul la plecare, trebuie să avem la bord toate aranjamentele pentru a lupta cu furtuna — asigurarea cu bărci de salvare, colaci de salvare, închiderea intrărilor de pe punte etc., toate trebuie să fie pregătite. Îndeosebi în aceste timpuri de încercare când Satan este cel mai activ şi mai subtil în împotrivirea lui, noi trebuie să ne uităm bine la toate asigurările preventive cu care Domnul, prin apostoli, ne-a sfătuit pentru protejarea noastră.

SFATUL APOSTOLIC RECOMANDAT

Văzând toate aceste întâmplări neprevăzute nu ezităm să recomandăm Bisericilor din orice loc, fie că numărul lor este mare sau mic, sfatul apostolului, ca în fiecare grupare să fie aleşi bătrâni dintre ei ca să “hrănească” şi “să supravegheze” turma. Şi în conformitate cu învăţătura apostolului (1 Cor. 12:28, 29), că Dumnezeu a pus pe unii în Biserică să fie ajutoare speciale, învăţători etc., şi că nu toţi au aceste calităţi, noi ar trebuie să ne aşteptăm ca Domnul să furnizeze asemenea persoane în fiecare grupare, şi de aceea trebuie să căutăm să-i găsim, ca în Bisericile timpurii. În timp ce fraţii din adunările din alte părţi pot să ajute la începerea lucrării, şi prin vizitele lor ocazionale să fie un stimulent împrospătător, fiecare grupare trebuie să furnizeze proprii ei bătrâni şi să ducă înainte partea lor din lucrarea Domnului, aşa cum li s-ar deschide calea. Câmpul special de lucru al fiecărei grupări este propria ei localitate, atât cât poate să-şi extindă influenţa; evlavia fierbinte şi zelul lor arzător nu va rămânea fără roadă. Dacă numai puţin grâu se poate aduna, cel puţin se poate depune o abundantă mărturie pentru adevăr. Această Evanghelie a Împărăţiei trebuie să fie vestită atât “ca mărturie” cât şi pentru a strânge “un popor pentru numele Său”. Distribuirea pliantelor, vizitele personale, scrisorile şi conversaţiile personale (înţelepte şi dis­crete) — în ateliere, magazine, pe stradă, în familie — sprijinite pe caractere creştine nobile şi consecvente, şi servicii pline de bunătate faţă de vecini, sunt toate mijloace efective în interesul adevărului pe care zelul fierbinte nu le va trece cu vederea. În toate aceste moduri toţi pot predica evenghelia; pentru că toţi consacraţii sunt unşi ca să predice, şi nu au nevoie de altă autoritate pentru aceasta decât aceea pe care o dă Domnul în ungerea lor cu Spiritul Său sfânt. În acest scop a fost uns Domnul şi Capul nostru; şi aceeaşi ungere se extinde la toţi membrii corpului Său, Biserica — Isa. 61:1-3; Luca 4:16-21; 1 Ioan 2:27.

OCAZIA DE A ALEGE BĂTRÂNI

Noi sugerăm că în chestiunea alegerilor de bătrâni gândul Domnului poate fi determinat cel mai bine prin intermediul poporului Său consacrat. Biserica (adică, numai cei care se încred în mântuirea prin sângele preţios al Răscumpărătorului, şi care sunt deplin consacraţi Lui) să-şi exprime judecata cu privire la voia Domnului prin vot; şi dacă aceasta se face periodic — să zicem anual — libertăţile congregaţiei vor fi păstrate iar bătrânii vor fi cruţaţi de multă stânjeneală inutilă. Dacă se consideră eficient, şi aşa se manifestă voinţa Domnului, nu ar exista barieră în realegerea aceloraşi bătrâni an după an; iar dacă se consideră eficientă o schimbare, ea poate fi făcută fără nici o fricţiune sau simţăminte neplăcute din parte cuiva.

Un vot al Bisericii doar acordă ocazia fiecărui credincios îndreptăţit şi deplin consacrat să-şi exprime convingerile lui despre voia Domnului în acea chestiune — nu propria sa voinţă; pentru că dacă este pe deplin al Domnului el îşi recunoaşte propria voinţă moartă şi înţelege că trebuie să acţioneze şi să vorbească aşa cum ar vrea Domnul. Această metodă asigură tuturor drepturi şi privilegii egale. Aceasta a fost probabil metoda lui Tit şi a altora care s-au îngrijit de această chestiune în Biserica timpurie; pentru că noi nu putem să gândim că ei au numit în mod arbitrar bătrâni fără a se consulta cu poporul, care în mod necesar cunoşteau mai bine decât puteau ei, care erau relativ străini, cunoaşte. Aceasta este de asemenea metoda menţionată în Fapt. 6:3-5. Amintiţi-vă şi faptul că voi alegeţi servitori (predicatori), şi nu domni sau stăpâni. Aceasta este foarte diferit de metodele la modă în diferite secte, multe din ele limitând cele mai multe privilegii la o clasă “clericală” care domneşte peste popor; şi chiar în acele lucruri în care adunările au o voce, chestiunea nu este în mâinile celor deplin consacraţi lui Dumnezeu, copiii descătuşaţi şi conduşi de spirit, ci doar în mâinile acelora care s-au supus unei robii sectare, atât în privinţa doctrinei cât şi a ordinii, din care nici o treime n-ar pretinde să fie deplin consacraţi lui Dumnezeu. Dar pentru a fi siguri că avem gândul Domnului, trebuie să ne asigurăm că vom recunoaşte prin vot numai pe aceia care pretind că sunt îndreptăţiţi prin credinţă în sacrificiul înlocuitor al lui Cristos şi pretind că sunt deplin consacraţi Lui. De aceea ar fi bine să se identifice această clasă înainte de votare, fie cerând ca aceştia să ridice mâna, fie să ocupe locuri în altă parte a camerei. Aceasta ar ajuta şi pe alţii, ţinând proeminent înaintea minţii tuturor acea credinţă şi consacrare fără de care nimeni nu poate spera să fie din Biserica triumfătoare; şi demonstrarea acestei mărturisiri bune aduce întotdeauna o binecuvântare celor consacraţi.

Este adevărat, unul sau câţiva s-ar putea să nu fie consecvenţi cu credinţa lor, dar votul majorităţii va fi fără îndoială sub îndrumarea Domnului şi va fi exprimată voinţa Lui; şi trebuie privit ca atare cu deplină credinţă. Dar unii ar putea spune că, cu toată grija lor de a avea doar votul Bisericii, votul majoritar al Bisericii ar putea fi totuşi greşit, neexprimând gândul Domnului; şi ca o astfel de greşeală s-ar putea aminti cazul alegerii lui Matia de către cei unsprezece apostoli pentru a lua locul lui Iuda, precum şi faptul că Domnul a ignorat pur şi simplu alegerea lor şi ulterior l-a ales El Însuşi pe Pavel.

Oricum, aceasta n-a fost o alegere a Bisericii sub îndrumarea Spiritului sfânt; pentru că s-a întâmplat înainte de Cincizecime, spiritul sfânt încă nu fusese dat (Ioan 7:39), şi ucenicii încă nu fuseseră recunoscuţi de Dumnezeu ca Biserică. Pe lângă aceasta, nici unul dintre apostoli n-a fost ales în acelaşi fel ca bătrânii din diferitele adunări, şi nici nu puteau fi: Biserica, Corpul lui Cristos nu exista încă. Numai Capul Bisericii era recunoscut şi El încă nu fusese glorificat. Toţi cei doisprezece au fost aleşi direct de către Domnul şi la timpul cuvenit, pregătiţi pentru serviciul lor special pentru întregul corp. Alegerea de “bătrâni în fiecare loc” adoptată de către apostoli este total separată şi distinctă de alegerea celor doisprezece direct de Domnul, chestiune în care Biserica nu a avut nimic de spus şi nici nu putea avea ceva de spus.

Cât despre numărul de bătrâni care să fie aleşi în fiecare adunare: aceasta poate depinde de numărul fraţilor din grupul respectiv calificaţi pentru serviciu. Dacă se pare că sunt doi sau trei capabili, servind adunarea alternativ va duce la dezvoltarea talentelor fiecăruia, şi s-ar putea ca serviciul să fie extins dincolo de adunare, după cum sunt ocaziile; şi adunarea va beneficia în acest mod şi de varietatea talentelor fiecăruia. Sau s-ar putea să fie unul sau doi cărora li s-ar recunoaşte calităţi mai proeminente şi astfel de părţi ale serviciului li s-ar putea da lor, fiind consideraţi cel mai bine pregătiţi.

Ocazia alegerii de bătrâni trebuie să fie întotdeauna una solemnă. Acesta este lucrul Domnului şi trebuie făcut cu adâncă consideraţie, aşa cum este în ochii Lui. Fratele care este pus conducător al întrunirii trebuie să se străduiască să accentueze acest lucru tuturor. Dacă fiecare din adunare caută să cunoască şi să facă doar voia lui Dumnezeu, şi, în armonie cu consacrarea lui, arată ceea ce crede el că este voia Domnului în chestiune, atunci, în baza promisiunii că “El îndrumă pe cei smeriţi în judecata lor” (Psa. 25:9 — din l. engleză, n.t.), rezultatul unor astfel de hotărâri trebuie acceptat de toţi ca fiind gândul Domnului, Spiritul sfânt vorbind astfel prin poporul Său consacrat. În general rezultatul unor astfel de hotărâri va fi un acord unanim.

CALITĂŢILE BĂTRÂNILOR

În 1 Tim. 3:1-7 apostolul descrie calităţile unui bătrân sau supraveghetor, şi în versetele de la 8 la 13 sunt descrise calităţile unui ajutor de bătrân. Aceste versete trebuie citite înainte să se voteze, şi mai întâi trebuie ales bătrânul sau bătrânii pentru serviciul de bază, apoi, dacă este nevoie de ajutoare, ele trebuie alese după aceea. Între aceste ajutoare se pot găsi, în mod potrivit, unele surori; pentru că unele dintre servicii pot fi îndeplinite cel mai bine de surori, în special vizitele la surorile bolnave. Mulţi presupun că versetul 11 de mai sus se referă la aceste ajutoare dintre surori, la fel ca şi Romani 16:1; pare evident că în Biserica timpurie multe surori au servit. Alegerea sau votul trebuie să fie în deplină concordanţă cu calităţile menţionate, fiecare judecând care ar fi voia Domnului. Cităm:

“Dacă cineva doreşte să facă lucrarea îserviciulş de supraveghere, bun lucru doreşte. îOrice serviciu pe care-l putem face corpului lui Cristos este un serviciu binecuvântatş. Trebuie deci ca supraveghetorul să fie fără vină îun caracter bunş, soţul unei singure soţii înu neaparat căsătorit, pentru că atât Domnul cât şi apostolul recomandă celibatul ca preferabil — Mat. 19:12; 1 Cor. 7:32, 33 — dar nu trebuie să aibă mai mult de o soţie, o poruncă mai adecvată în acele zile decât în timpul prezentş, cumpătat, discret, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare să înveţe pe alţii. Să nu fie nici dedat la vin, nici bătăuş, ci să fie blând, nu certăreţ, nu iubitor de bani, să-şi conducă bine casa şi să-şi ţină copiii în supunere cu toată seriozitatea; îcăci dacă cineva nu ştie să-şi conducă bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?ş”

Ideea nu este, cum ar părea să sugereze versiunea comună, că aceşti servitori ai Bisericii trebuie să stăpânească Biserica — să stabilească legi pentru ea şi s-o ţină în supunere faţă de voinţa lor — ci, cu un interes iubitor, trebuie să o conducă îngrijindu-se de interesele şi treburile ei, s-o sfătuiască şi s-o ajute ca nişte administratori credincioşi ai lui Dumnezeu. Domnul Isus este singurul Domn de care are nevoie Biserica; şi nici un sinod sau conciliu, cler sau bătrâni, nu sunt autorizaţi să-şi asume prerogativele singurului Domn şi Cap. Fraţii din Biserică pot să sfătuiască şi să îndemne; dar făcând aşa ei trebuie să se străduiască ca întotdeauna să vorbească nu propriile lor păreri, ci ca purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu — “Ca nişte buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit. Dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să fie după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu, prin Isus Cristos” (1 Pet. 4:10, 11). Sfatul lor trebuie să aibă greutate în Biserică numai dacă este sprijinit de Cuvântul şi Spiritul Domnului, şi fiecare trebuie să judece individual. Dar când un astfel de sfat este bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu, atrăgând atenţia la preceptele şi poruncile lui, trebuie să fie luat în considerare cu grijă de către toţi, în spiritul smereniei. Şi dacă, cu mândrie în inimă, cineva dispreţuieşte astfel de sfat, desconsiderând sau luând în mod uşuratic mijlocul uman pe care Dumnezeu l-a ales ca să atragă atenţia la acel sfat, astfel de opoziţie este împotriva Domnului şi împotriva căii Sale.

Din acest motiv apostolul ne îndeamnă “vegheaţi ca nimeni să nu fie lipsit de harul lui Dumnezeu, ca nu cumva vreo rădăcină de amărăciune să dea lăstari, să vă aducă tulburare şi mulţi să fie întinaţi de ea” (Evr. 12:15); pentru că harul lui Dumnezeu, favoarea lui Dumnezeu, manifestându-şi voinţa în mod clar prin Cuvântul Său, vine la Biserică în principal prin instrumentele umane alese de El. Şi dacă vreun om, prin ceartă sau slavă deşartă, sau din oricare alt motiv, caută să destabilizeze încrederea turmei Domnului şi să sădească o rădăcină de amărăciune în inimile lor împotriva acelor servitori pe care Domnul i-a pus pentru prezentarea şi apărarea adevărului, acela, prin aceasta, împiedică harul lui Dumnezeu să ajungă la ei, iar rezultatul aproape sigur va fi întinarea multora. Oricine urmează un astfel de curs este în mâinile Domnului pentru a fi judecat; şi, orice ar pretinde ei, mai repede sau mai târziu vor eşua împreună cu toţi cei care le urmează calea vătămătoare. Dacă fraţii loiali Domnului şi unul altuia, şi loiali faţă de interesele turmei, diferă în judecata lor în privinţa voinţei Domnului, trebuie ca în aceste diferenţe să se manifeste spiritul iubirii şi trebuie să se străduiască prin rugăciune şi studiu atent şi printr-o dorinţă sinceră, să-şi curăţească inimile de orice dispoziţie care i-ar face nevrednici de adevăr, şi să ajungă repede la unitatea credinţei — “Gândul acesta, deci, să ne însufleţească pe toţi câţi suntem desăvârşiţi îîn inimă, în voinţăş; şi dacă în vreo privinţă gândiţi altfel, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă. Dar în lucrurile la care am ajuns de aceeaşi părere să umblăm la fel” — Fil. 3:15, 16.

“Să nu fie întors la Dumnezeu de curând (o persoană fără experienţă, neîncercată), ca nu cumva, umflat de mândrie, să cadă în vina diavolului îadică, să nu cadă ca Satan — Isa. 14:13, 14; Fil. 2:5-9 — să devină ambiţios ca să fie mare, prin aceasta necesitând să fie înjosit; pentru că “mândria merge înaintea distrugerii şi un duh îngâmfat înaintea căderii”ş”.

“Dar trebuie să aibă şi o bună mărturie (de onestitate şi un caracter cinstit) din partea celor de afară (lumea), pentru ca să nu cadă în dispreţ (dispreţul ipocriziei) şi în cursa diavolului”.

“Diaconii, de asemenea, să fie serioşi, să nu înşele cu vorba, să nu fie dependenţi de mult vin, nu setos de câştig mârşav, ci să păstreze taina credinţei într-o conştiinţă curată. Trebuie să fie puşi la probă mai întâi, şi numai dacă sunt fără vină să servească. Soţiile lor, de asemenea, să fie serioase, nedefăimătoare, cumpătate, credincioase în toate lucrurile. Diaconii să fie soţi ai unei singure soţii şi să-şi conducă bine casele lor”.

În scrisoarea sa către Tit, Pavel adaugă la aceste calităţi următoarele

— “să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, ca să fie în stare atât să încurajeze cu învăţătura sănătoasă, cât şi să înfrunte pe cei care vorbesc împotrivă; … căci sunt mulţi nesupuşi care vorbesc fără folos şi sunt amăgitori, cărora trebuie să li se închidă gura”. Cât de necesare pentru prosperitatea turmei sunt aceste calităţi în bătrânii aleşi! Deasupra tuturor lucrurilor ei trebuie să aleagă pe cei “sănătoşi în credinţă”, care “se ţin de Cuvântul adevărat” şi să evite foarte atent pe cei care se ocupă de speculaţii omeneşti şi filosofii deşarte. Această precauţie indică de asemenea că Biserica trebuie să ştie clar care este credinţa ei şi să fie în stare să judece dacă credinţa bătrânilor ei este sănătoasă. Credinţa dată o singură dată sfinţilor (“Că Cristos a murit pentru păcatele noastre”) trebuie să încerce orice amănunt ulterior, adânc al adevărului. Şi toate speculaţiile şi filosofiile fanteziste trebuie dezapreciate şi descurajate după cum spune apostolul — 1 Tim. 6:20.

ÎNSĂRCINĂRILE DATE DE APOSTOLI BĂTRÂNILOR

Apoi, când bătrânii au fost aleşi şi ei au acceptat serviciul, însărcinările lui Pavel date lui Timotei (2 Tim. 3:16, 17; 4:1-5) şi lui Tit (2:1, 7, 8, 11­15), şi ale lui Petru în epistola sa generală (1 Pet. 5:1-11) pot fi citite bătrânilor în prezenţa adunării, urmate de o rugăciune că Dumnezeu îşi va adăuga binecuvântarea peste bătrânii aleşi şi peste toată adunarea în cooperarea lor împreună în serviciul Domnului.

Aceste cuvinte ale apostolilor sunt foarte solemne. Ascultaţi-l pe Pavel: “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să convingă, să îndrepte, să dea înţelepciune în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit pentru orice lucrare bună”.

“Te rog fierbinte îTimoteiş înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Cristos Isus, care va judeca viii şi morţii, şi pentru arătarea şi împărăţia Lui: vesteşte Cuvântul, stăruie asupra lui la timp şi nelatimp îcând este convenabil pentru tine şi când nu este convenabil pentru tineş, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândeţea şi învăţătura. Căci va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile îpentru ceva nou şi ciudat — speculaţii omeneşti şi filosofii deşarteş să audă lucruri plăcute şi îşi vor aduna în jur învăţători după poftele lor. Şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme. Dar tu fii treaz în toate îîmpotriva acestor influenţe şi tendinţe releş, suferă relele îpentru că ele vor veni sigur pentru toţi cei care sunt credincioşi în serviciu: aceştia în mod sigur vor atrage asupra lor mânia adversarului care li se va opune în mod activş, fă lucrarea unui evanghelist şi împli­neşte-ţi bine slujba”.

Lui Tit el îi spune: “Tu însă vorbeşte lucruri care se potrivesc cu învăţătura sănătoasă; … dă-te pe tine însuţi model de fapte bune în toate privinţele, iar în învăţătură dă dovadă de curăţie, de seriozitate, de cuvânt sănătos care nu poate fi condamnat, pentru ca cel împotrivitor să rămână de ruşine şi să nu poată să spună nimic rău despre tine. … Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii s-a arătat şi ne învaţă că, tăgăduind nelegiuirea şi poftele lumeşti, să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos. … Spune lucrurile acestea, sfătuieşte şi mustră cu toată autoritatea îautoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, nu a sa proprieş”.

Ascultaţi şi pe Petru: “Sfătuiesc pe bătrânii dintre voi, eu care sunt bătrân împreună cu ei, un martor al suferinţelor lui Cristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită: păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi, veghind asupra ei, nu fiind constrânşi îcare să necesite îmboldiriş, ci de bună voie îdorind să-şi asume lucrul şi responsabilităţile serviciuluiş; nu pentru un câştig ruşinos, ci cu dragă inimă îcare iubeşte să servească pe Domnul, oile şi adevărulş; nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă, ci făcându-vă exemple turmei. Şi când se va arăta Păstorul cel Mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veşteji, a slavei. Tot aşa şi voi tinerilor fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har””.

“Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca la timpul potrivit El să vă înalţe, aruncând asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Îsuşi îngrijeşte de voi. Fiţi treji şi vegheaţi, pentru că potrivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, … şi Dumnezeul oricărui har, care va chemat în Cristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţin timp, El Îsuşi vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi. A Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.”

EXERCITAREA LIBERTĂŢII, O PAZĂ ÎMPOTRIVA ROBIEI

Unii sunt atât de bucuroşi că au scăpat de robia Babilonului încât au nevoie de prevenire împotriva celeilalte extreme — lipsa ordinii. Unii se tem atât de mult de sclavia organizaţiilor sectare pământeşti, încât le este frică să-şi folosească libertatea individuală ca să desemneze care din gruparea lor cred ei că ar fi alegerea Domnului pentru anumite servicii. Ei riscă astfel tocmai robia pe care doresc s-o evite. Tendinţa este să se meargă la extreme, ca un pendul; dar tendinţa Cuvântului şi a Spiritului Adevărului este să “întărească, să dea putere, se ne facă neclintinţi”. Interesele spirituale ale turmei Domnului din orice loc sunt chestiuni prea serioase şi importante ca să fie lăsate într-o stare dezorganizată, de care Satan în mod sigur va profita.

Faptul că noi am scăpat de robia Babilonului nu este un motiv să desconsiderăm toată ordinea şi orânduirea în treburile noastre: Biserica timpurie s-ar putea să fi avut aceleaşi temeri; pentru că ei tocmai scăpaseră de robia iudaismului şi au fost şi ei instruiţi să nu se încurce din nou în jugul robiei (Gal. 5:1). Totuşi jugul robiei n-a fost ideea de sistem şi ordine, ci robia vechii credinţe evreieşti — Legământul Legii. De acela trebuiau ei să rămână liberi; pentru că Cristos prin sacrificiul Său i-a făcut liberi. Evident, ordinea sistematică poruncită Bisericilor şi adoptată de toţi nu era considerată o robie; s-a stabilit ordinea şi au fost puşi bătrâni în fiecare loc; iar lucrarea Domnului a prosperat pe măsură.

Principiul ordinii şi al recunoaşterii bătrânilor puşi cum se cuvine şi calificaţi prin Spiritul Domnului — nu în aşa-numitele seminarii teologice

— şi sprijinirea lor în lucrare prin aprobarea şi cooperarea adunării pe care ei o servesc, este corect, altfel apostolii au greşit impunând aceasta Bisericii timpurii, iar creştinii de atunci au greşit că nu s-au împotrivit aranjamentului. Dar evident că apostolii şi Biserica timpurie nu au greşit. Ordinea şi aranjamentul simplu al treburilor lor s-a dovedit o binecuvântare, şi însuşi Domnul a stabilit un precedent recunoscând aranjamentul, când, în descoperirea făcută celor şapte biserici din Asia, El şi-a spus mesajul prin bătrânii lor reprezentativi, “îngerii”, mesagerii sau servitorii. — Apoc. 2:1, 8, 12, 18; 3:1, 7, 14.

Noi nu ne contrazicem cu bisericile nominale în subiectul ordinii, decât în faptul că ei au depăşit simplitatea care este în Cristos şi ordinea pe care El a impus-o prin sfinţii Săi apostoli, şi au înmulţit formele de evlavie până când i-au pierdut puterea. Noi nu trebuie să respingem ceva doar pentru că aşa este şi în biserica nominală, ci trebuie să respingem tot ce este greşit, tot ce nu este în armonie cu Cuvântul şi cu Spiritul lui Dumnezeu. Dacă am fi fost ghidaţi numai de un antagonism orb faţă de diferite secte, noi am fi putut merge la extremă şi să renunţăm la unele adevăruri vechi şi valoroase pe care sistemele nominale creştine le mai ţin într-un anumit fel, deşi acum cu tot mai puţină tenacitate. Noi am fi putut renunţa, de exemplu, la doctrinele despre ispăşirea înlocuitoare, sau a botezului, sau a cinei Domnului, doar pentru că le ţin şi ei. Dar învăţaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, am învăţat să ţinem tare ceea ce este bun; şi între lucrurile bune este şi acela de a face tot ce facem în cauza Domnului cât şi în toate celelalte, “în chip cuviincios şi cu rânduială”, dar să fie ordinea Scripturală şi nu ordinea Babilonului, care înalţă o clasă de stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu şi ignoră pe adevăratul Cap al Bisericii, care este singura autoritate de drept peste ea. Nu uitaţi că “unul singur este Învăţătorul vostru: Cristos; şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru”. “Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” şi având în vedere zidirea corpului lui Cristos — 1 Cor. 14:40, 26.

PREROGATIVELE CAPULUI BISERICII

Este o greşeală să presupunem că adevărata Biserică nu are responsabilităţi obligatorii, că toţi suntem liberi să facem aşa cum ne place — să părăsim adunarea sfinţilor dacă vrem, sau să ne asociem cu alţii dacă dorim, sau să mergem într-un loc şi în altul şi să adunăm câte

o bucăţică de hrană de pe toate mesele, bună, rea şi indiferent cum ar fi. Dacă într-adevăr aparţinem lui Cristos, singura libertate de care ne bucurăm este libertatea de robia păcatului şi a morţii şi de toate jugurile pe care Satan le-a impus asupra noastră. Libertatea noastră constă în faptul că nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus; noi am trecut din moarte la viaţă şi nu mai suntem servi ai stăpânului Păcat. Lucrurile vechi care au aparţinut acelei robii au trecut şi toate lucrurile s-au făcut noi. Aceasta este libertatea binecuvântată a fiilor lui Dumnezeu. Ea se realizează acuma prin credinţă, şi într-o anumită măsură în realitate; dar în curând va fi pe deplin realizată când ceea ce este muritor (cu lipsuri şi imperfect prin cădere) va fi îmbrăcat în nemurire.

Dar fiind astfel ridicaţi de Cristos din robia Păcatului, am intrat de atunci încoace în relaţie de legământ cu El pentru a face voia Lui, care este şi voia Tatălui nostru ceresc, exact aşa cum a făcut şi El legământ cu Dumnezeu zicând: “Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” “M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis”. Deci, aşa cum a spus Domnul nostru, noi, pe care El ne-a eliberat de îngrozitorul jug al lui Satan, am luat asupra noastră jugul şi sarcina lui Cristos — care este un serviciu bucuros (Mat. 11:29-30). Aceasta este deci măsura libertăţii noastre dacă suntem loiali legământului nostru, şi de asemenea şi măsura robiei noastre. Lăudat fie numele Lui! Noi aflăm că jugul Domnului şi Răscumpărătorului nostru nu este greu şi sarcina este uşoară datorită iubirii Lui faţă de noi şi a iubirii noastre faţă de El.

Adevărata Biserică “a căror nume sunt scrise în ceruri” este fără îndoială o organizaţie, chiar în timpul prezent când este supusă multor schimbări — membri ei schimbându-se constant etc.; dar este o organizaţie cerească, nu una pământească. Există două sensuri în care poate fi privită adevărata Biserică a lui Cristos: 1) Întreaga companie de credincioşi consacraţi de la începutul Veacului Evanghelic până la sfârşitul lui constitue un singur corp, o singură Biserică, nu mai multe, pentru că Domnul a întemeiat doar o singură Biserică. Şi peste acea singură Biserică El Însuşi este singurul “Domn” şi “Cap”, “Păstorul cel Mare”, şi “Învăţătorul” şi singura autoritate. Aceasta este “Biserica celor întâi-născuţi” a căror nume sunt “scrise în ceruri” (Evr. 12:23); şi cei ale căror nume continuă să rămână acolo până la sfârşitul cursului lor şi nu sunt şterse din cauza necredincioşiei (Apoc. 3:5), vor fi admişi ca membri deplini în Biserica triumfătoare, la arătarea şi împărăţia Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos — 2 Tim. 4:8; Tit 2:13; 1 Pet. 1:7; 5:4.

Însuşi Domnul ţine registrele cu evidenţa Bisericii — înregistrarea numelor noastre şi conturile individuale ale fiecărui membru: noi nu avem nimic de-a face cu aceasta. El înscrie pe toţi credincioşii cu adevărat consacraţi şi nici o putere de pe pământ nu poate să-i smulgă din mâna Sa, sau să le şteargă numele din registrul ceresc (Ioan 10:28, 29; Rom. 8:35-39; Apoc. 3:5). Înţelepciunea Sa fără greşeală este suficientă pentru acest lucru şi pentru toate datoriile funcţiei Capului. De aceea este foarte nepotrivit şi condamnabil ca vreun membru al Corpului lui Cristos să devină căpos — să-şi asume autoritatea Capului Bisericii. Şi un astfel de om, dacă nu este recuperat repede prin disciplinare de la Domnul, va fi în cele din urmă tăiat şi îndepărtat ca nevrednic de vreun loc în corpul Său — 2 Tes. 2:11.

2) Un alt sens în care poate fi privită Biserica — şi este de asemenea un sens scriptural (Filimon 2; Apoc. 2:1; etc.) — este acela de a socoti o parte din ea ca fiind un întreg. Astfel, despre toţi sfinţii care trăiesc azi se poate vorbi ca despre Biserica din zilele noastre. Sau iarăşi, orice număr din Biserica în viaţă adunaţi împreună într-un loc poate fi numită în mod potrivit Biserica din acel loc (de exemplu, Filimon 2; Apoc. 1:4; 2:1; 2 Cor. 11:28); pentru că oriunde sunt doi sau trei adunaţi, Domnul, Capul, a promis să fie în mijlocul lor (Mat. 18:20). Adunarea în sărbătoare va fi când toţi membrii vor fi glorificaţi şi uniţi cu Capul.

Dacă cineva întreabă cum îi cunoaştem pe membrii Bisericii adevărate, noi răspundem că îi cunoaştem prin mărturisirea credinţei în Cristos şi prin manifestarea spiritului lui Cristos în ei. Adevărul Lui, spiritul Lui şi prezenţa Lui manifestate între ei îi împinge să se adune împreună, le uneşte inimile în legătura iubirii şi părtăşiei creştine, îi inspiră cu aceeaşi speranţă, îi animă aceeaşi bucurie şi îi conduce să coopereze împreună în lucrarea Domnului. Dacă s-ar pune întrebarea, cum să procedăm cu unul care umblă în neorânduială în mijlocul nostru, din moment ce nu putem să-i ştergem numele de pe lista de membri, noi am răspunde că avem îndrumări foarte clare la acest punct. Ei bine, aşa cum a fost şi în Biserica timpurie, sunt diferite grade de înaintare între membri, şi Pavel spune (1 Tes. 5:14): Unii sunt deznădăjduiţi, să-i mângâiem; unii sunt slabi, să-i sprijinim; dar în timp ce avem răbdare faţă de toţi, trebuie să avertizăm pe cei în neorânduială. Să nu greşim şi să luăm drept slabi pe cei în neorânduială şi să-i mângâiem; ci cu răbdare şi iubire să avertizăm pe cei în neorânduială. Dar după ce cu credincioşie am avertizat pe unul ca acesta, dacă el totuşi nu ascultă de adevăr, “să vi-l însemnaţi şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3:14). Numai atunci când devine vădit că Domnul l-a respins putem să încetăm să mai simţim un interes frăţesc faţă de el.

Domnul de asemenea ne dă îndrumări concrete în cazuri când sunt dificultăţi între fraţi — Mat. 18:15, 17.

Marele Cap al Bisericii ne dă de asemenea mijloace din belşug pentru edificarea poporului Său — pentru zidirea lor în credinţa cea sfântă şi dezvoltarea unui caracter creştin. Apoi avem supravegherea şi conducerea Lui constantă de-a lungul peregrinajului nostru pământesc. El este Capul nostru şi noi suntem corpul Său; El este Păstorul nostru şi noi suntem oile Sale; El este Căpetenia noastră şi noi suntem soldaţii Săi. Acum suntem biserica pe probă, în încercare; acum suntem biserica militantă, în mijlocul războiului nostru, sperând ca în curând să fim aprobaţi ca soldaţi credincioşi şi vrednici să fim admişi în calitate de membri deplini în biserica triumfătoare, în putere şi glorie mare.

Vedem deci cât de complet este organizată adevărata Biserică a lui Cristos, sub Cristos, Capul ei, chiar şi în starea de probă, acum când călătorim prin pustie spre Canaanul nostru promis. Toţi suntem sub ordinele marelui nostru Comandant, pe care toţi trebuie să-L ascultăm şi să-L urmăm dacă vrem să ajungem la odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. O, nu, noi nu suntem ai noştri şi nu avem deloc libertate să facem voia noastră în nici o chestiune. Totul este supus, chiar şi gândurile, voinţei lui Dumnezeu în Cristos; şi participarea noastră în Biserica Sa depinde de credincioşia faţă de această recunoaştere şi faţă de ascultarea noastră iubitoare şi bucuroasă. Nu putem face ce ne place în nici un lucru: noi suntem strict sub legea lui Cristos, al cărui Spirit sfânt trebuie să ne guverneze orice faptă, cuvânt şi gând; şi efortul nostru constant trebuie să fie astfel încât să aducem fiecare putere şi talent al nostru în supunere Lui.

În această robie binecuvântată faţă de Cristos, o robie a iubirii, există cel mai înalt sens al libertăţii, după cum, una după alta, fiecare verigă a lanţului păcatului cade de pe noi. Lumea cu ideile şi ambiţiile ei deşarte, cu nebuniile şi mândria ei, cu superstiţiile şi frica ei încetează a ne mai încătuşa, şi ferestrele minţii şi inimii noastre se deschid larg pentru ca lumina glorioasă a harului divin să poată intra, iar inimile noastre se bucură şi cântă.

ORDINEA APOSTOLICĂ ESTE ORDINEA DOMNULUI

Astfel marele Cap al Bisericii a marcat cursul pentru noi. El a zis: “Iată drumul, mergeţi pe el”. El a prescris toate condiţiile şi aranjamentele etc., şi partea noastră este să urmăm cu credincioşie îndrumările Sale. Lui Îi atribuie apostolul Pavel aranjamentul ordinii afacerilor Bisericii, când zice:

“Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos” (Efes. 4:11-16). Aici, ca şi în 1 Cor. 12:12-20 apostolul ilustrează relaţia Bisericii unul cu altul şi cu Domnul prin diferitele părţi ale unui corp uman: el sugerează că fiecare membru trebuie să fie îngrijit şi folosit, aşa încât corpul să fie simetric, perfect. Din nou, acelaşi apostol ne spune: “Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum i-a plăcut. îFiecare trebuie să caute a recunoaşte numirile Domnului atât în propriul lui caz cât şi în cazul altora: şi fiecare trebuie să se străduiască să servească numai după aranjamentul recunoscut al Domnuluiş … Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe … Şi Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; etc., etc”. Noi credem că Domnul şi-a făcut cu credincioşie partea, asigurând de-a lungul veacului servitori în Biserica Sa; dar evident, poporul Său nu a căutat întotdeauna pe aceia care erau calificaţi şi numiţi de El şi fără îndoială că au pierdut mult prin această nereuşită şi prin acceptarea acelui “cler” care ei între ei s-au numit, înălţat, instruit şi perpetuat.

Nu au fost decât doisprezece apostoli şi serviciul lor inspirat a fost pentru întreaga Biserică chiar până la sfârşitul veacului. Ei nu au avut succesori, dar Domnul a ridicat din când în când învăţători şi păstori cu diferite grade de abilitate, în stare să instruiască şi să se îngrijească într-o anumită măsură de interesele turmei.

Termenul “bătrân” pare să se aplice la oricare şi la toţi aceşti servitori pe care Domnul îi pune în Biserica Sa pentru edificarea ei, unii dintre ei având un serviciu principal, în timp ce alţii sunt ajutoare. Astfel, apostolii s-au clasificat pe ei înşişi ca bătrâni (1 Pet. 5:1). Termenul “bătrân” ar semnifica un frate mai bătrân, nu în mod necesar bătrân la ani, ci matur în caracterul creştin. Timotei şi probabil Tit au fost tineri — 1 Tim. 4:11, 12; Tit 1:4; 2:15.

Dacă într-un grup, unul sau mai mulţi par să aibă talent clar pentru prezentarea publică a adevărului, o astfel de abilitate trebuie recunoscută de toţi, şi toţi trebuie să coopereze în folosirea acestei abilităţi; şi trebuie să se stabilească întruniri speciale pentru aceasta. Astfel de întruniri par să fi fost rare în Biserica timpurie, nefiind mulţi cu darul vorbirii cum a fost Pavel, Apolo sau Petru. Dar astfel de talente, când s-au găsit, au fost folosite, şi folosite bine. Tot aşa trebuie să fie şi între noi. Talentul pentru vorbire publică poate fi obişnuit sau extraordinar, şi în fiecare caz, edificator. Adunările trebuie să judece acest lucru; şi dacă nu se găseşte un astfel de talent ar fi mai bine să nu se ţină serviciile de predici publice, ci să fie astfel de servicii care să edifice pe mai mulţi şi pentru care se găseşte talent potrivit în adunare.

OBIECTIVELE CE TREBUIE URMĂRITE ÎN ADUNĂRILE SFINŢILOR

Remarcaţi de asemenea obiectivele care trebuiau căutate în adunările sfinţilor şi în serviciul bătrânilor etc. Acestea nu au fost doar desfătare socială, nici doar parcurgerea unei rutine formale de serviciu; ci obiectivele au fost: (1) “Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire”. Aceste adunări trebuiau să fie şcoli de pregătire în care toţi sfinţii să poată deveni mai echipaţi pentru serviciul (“slujirea”) Domnului — nu numai serviciul glorios din viitor ci şi serviciul esenţial al Bisericii în veacul prezent, prin care mireasa trebuie să se “pregătească” pentru serviciul viitor. Pentru aceasta toţi sfinţii trebuie să fie studenţi silitori, iar instruirea trebuie să fie cât se poate de sistematică şi ordonată şi cu ţelul dezvoltării complete, în loc de distracţie. Ne amintim că Pavel a mustrat pe unii care nu erau suficient de avansaţi şi stabiliţi în conformitate cu ocaziile lor, zicând: “Căci deşi de mult îde când aţi avut aceste privilegiiş trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi nevoie de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu îdoctrina lui Cristosş, şi … aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare” — Evr. 5:12.

(2) Pentru zidirea corpului lui Cristos — pentru unirea tuturor împreună în legătura credinţei şi a spiritului şi în iubire şi devotare lui Dumnezeu aşa încât, ca un singur corp, ei să poată avansa în dezvoltarea unui caracter creştin, în har şi cunoştinţă, spre statura plinătăţii lui Cristos.

Având în vedere acest scop al adunării noastre laolaltă, vedem că avem o lucrare foarte importantă de făcut. Haideţi atunci să studiem pentru a ne arăta lucrători aprobaţi de Dumnezeu, împărţind drept Cuvântul adevărului. Tocmai în acest sens am recomandat noi planul pentru “Cercul de studiu biblic Zorile” menţionat în numărul nostru din 15 septembrie (Turnul de Veghere din 15 septembrie 1895, n.t.), ca un ajutor pentru perfecţionare şi ordine în pregătirea noastră pentru serviciu, şi ca unul dintre mijloacele harului, deşi nu singurul.

Noi sfătuim să fie ţinută în fiecare săptămână o întrunire cu acest scop, fie în ziua Domnului, fie în vreo seară din timpul săptămânii. Dacă credem într-adevăr că planul veacurilor este planul divin, hrană la timp în această perioadă de seceriş, şi că timpurile şi perioadele lui sunt stabilite divin, atunci valoarea aprofundată prin studierea lui, astfel încât să putem da o dovadă despre speranţa care este în noi, nu poate fi supraapreciată. Este exact ceea ce toţi au nevoie ca să se înarmeze pentru bătăliile acestei “zile rele” — acestor “timpuri grele”; şi fără îndoială în acest scop ne-a fost dat de Dumnezeu. În astfel de întruniri cel mai tare poate fi de mare ajutor pentru cel mai slab prin a-l ajuta să-şi îmbrace întreaga armătură a lui Dumnezeu, şi în a-i arăta cum fiecare scriptură amintită se potriveşte la locul ei în planul divin, care este un tot armonios şi mare. Acestea, cât şi toate întrunirile trebuie să fie întotdeauna începute şi încheiate cu laudă şi rugăciune.

Noi recomandăm de asemenea o întâlnire la mijlocul săptămânii (devoţională şi socială în caracter, nu doctrinară), compusă din rugăciune, laudă şi mărturisirea experienţelor; scopul special al acestora fiind de a cultiva spiritul devoţional şi al părtăşiei creştine, al iubirii şi comuniunii. Astfel noi ne putem sfătui şi ne putem îndemna unul pe altul la fapte bune. O caracteristică bună în ambele aceste întruniri este ocazia care se oferă tuturor pentru a participa liber şi a se edifica unul pe altul.

ORDINEA ÎN BISERICA DIN ALLEGHENY

Ar putea fi de interes şi de folos multora să ştie despre ordinea Bisericii de aici din Allegheny. Bineînţeles că nu avem o listă cu membri, pentru că lăsăm ţinerea evidenţei în întregime Domnului: El cunoaşte pe toţi care sunt ai Lui; iar noi îi recunoaştem prin Spiritul Său care se mani­festă în ei. Avem predică, rugăciune şi laudă în limba germană de la 13:30 la 14:30 după-amiază, şi în engleză la ora 15:00 în fiecare zi a Domnului (duminica, n.t.), şi un Studiu biblic general seara, cu începere de la 19:30, precedat de o jumătate de oră de serviciu de laudă.

Dat fiind faptul că suntem prea împrăştiaţi în oraş pentru o adunare generală la mijlocul săptămânii, miercuri seara avem şapte întruniri în diferite locuri în cele două oraşe; şi mai multe “cercuri Zorile” au început vineri seara. Mai mulţi fraţi competenţi au fost aleşi prin votul adunării să răspundă de aceste întruniri, şi la fiecare trei luni se schimbă între ei aşa încât să fie o diversitate pentru diferitele grupuri, iar conducătorii să poată cunoaşte mai bine starea spirituală a întregii biserici din acest loc. Unii merg de asemenea, ocazional, în oraşele învecinate pentru a da o mână de ajutor altor grupuri mai mici. Efortul nostru fiind de a descoperi şi dezvolta în Biserică cât mai mult talent posibil, uneori unul sau doi sunt scoşi de pe listă la sfârşitul unei perioade de trei luni şi puşi alţii noi, ulterior acei fraţi putând fi luaţi şi votaţi din nou pentru serviciu.

În plus faţă de aceşti conducători, adunarea a ales un număr de surori (zece în total) care cooperează cu fraţii pentru vizite şi în serviciul pasto­ral general. Aceste surori sunt alese special, avându-se în vedere să fie potrivite şi în funcţie de ocaziile de timp etc., pentru serviciu. Lucrarea lor este în principal între surori, în timp ce fraţii care conduc întrunirile seara se îngrijesc în special de fraţi.

Aceasta bineînţeles nu se interferează cu datoria şi privilegiul tuturor de grijă a unuia faţă de altul, ci asigură o grijă sistematică faţă de toţi, care altfel ar putea fi neglijaţi într-o anumită măsură dat fiind faptul că nu toţi dispun de timp etc., şi fiindcă timpul nostru (al fratelui Russell, n.t.) este ocupat în multe moduri care face imposibilă împlinirea în mod potrivit a acestor datorii pastorale fără astfel de ajutoare.

La sfârşitul fiecărei perioade de trei luni ne întâlnim împreună cu aceşti fraţi şi surori reprezentativi şi ne consultăm cu privire la condiţiile şi nevoile spirituale ale Bisericii de aici. Ne bucurăm să spunem, de asemenea, că nu s-a observat nici o notă de dezacord sau de manifestare de ceartă sau slavă deşartă între aceşti conlucrători. Lucrul este luat şi împlinit în spiritul iubirii şi umilinţei şi al dorinţei de a face bine şi este mult binecuvântat, spre edificarea turmei dragi din acest loc.

RELAŢIA DINTRE ADUNĂRI ŞI BĂTRÂNI

Acelora care sunt în funcţia de bătrâni în Biserică Domnul le spune: “Voi să nu vă numiţi Rabi îun om mare, un îndrumătorş fiindcă unul singur este Îndrumătorul vostru: Cristos; şi voi toţi sunteţi fraţi”; iar adunării poporului Său El le spune de asemenea: “Şi “Tată” să nu numiţi pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri. Să nu vă numiţi înici unulş îndrumători îadică, nu daţi şi nu primiţi titluri de nici un felş căci Unul singur este Îndrumătorul vostru: Cristos” — Mat. 23:8-10.

Nici un fel de semne sau simboluri de distincţie, nici vreo închinare măgulitoare de vreun fel să nu fie tolerate în corpul lui Cristos. Nici un frate, oricât de eficient sau folositor, să nu dorească şi să nu primească din partea bisericii un astfel de lucru fără protest şi mustrare; şi nimeni nu trebuie să uite într-atât sfatul Domnului încât să acorde asemenea închinare. Voi toţi sunteţi fraţi — fraţi cu aceleaşi impulsuri şi toţi supuşi slăbiciunilor; şi fiecare să aibă grijă ca “să nu pună înaintea fratelui său o piatră de poticnire îspre mândrie sau vanitate, sau vreun alt lucru răuş sau un prilej de păcătuire” (Rom. 14:13). Într-adevăr, mulţi care au fost învinşi de măguliri au fost dintre cei proeminenţi în Biserică — laudă nepotrivită, reverenţă închinătoare — ce se ridică în principal din presupunerea nejustificată din partea turmei că fratele bătrân care le serveşte în lucrurile spirituale nu poate fi atins de ispită sau de posibilitatea de a se poticni. Această lipsă de considerare faţă de porunca Domnului face adesea poziţia unui frate conducător o poziţie special primejdioasă. Măgulirea conducătorilor Marii Reforme a dus la stagnarea progresului acelei lucrări bune şi i-a făcut pe mulţi dintre cei care au înţeles să cadă de la statornicia lor (Dan. 11:34, 35). Dar să nu fie aşa şi între noi: fiecare să se străduiască să protejeze pe altul de ispită, să edifice şi să zidească în fiecare principiu al dreptăţii şi adevărului, în sobrietatea minţii şi în vegherea împotriva tuturor influenţelor îmbătătoare ale spiritului lumii.

Totuşi, există o mare diferenţă între o iubire şi simpatie sănătoasă, cordială, o apreciere călduroasă şi recunoscătoare a serviciului credincios, şi acel sentimentalism nesănătos care are gust de spiritul lumii şi care este întotdeauna tot atât de nestatornic pe cât este şi de fals. Creştinul matur va respinge întotdeauna tot ce are gust de reverenţă închinătoare şi măgulire; şi atunci când i se oferă, va spune în maniere dacă nu în vorbă: “Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt rob împreună cu tine … Închină-te lui Dumnezeu!” (Apoc. 22:9); dar acela mai puţin matur va primi şi-i va plăcea adesea măgulirea, spre propria lui vătămare. Din acest motiv apostolul sfătuieşte alegerea bătrânilor pentru conducere dintre fraţii cu un caracter stabilit, mai curând decât un “novice”. În timp ce Domnul a aranjat ca Biserica să aibă apostoli, bătrâni, păstori, învăţători, evanghelişti etc., El nu vrea să folosim vreunul dintre aceste nume ca titluri de onoare; şi de aceea, în timp ce recunoaştem aceste poziţii de serviciu în Biserică, trebuie întotdeauna să continuăm să ne adresăm şi să vorbim despre aceşti fraţi doar ca fraţi — fraţi iubiţi în Domnul.

În timp ce Biserica este astfel prevenită pe de o parte împotriva spiritului lumesc de glorie deşartă, ea este în mod egal prevenită pe de altă parte împotriva acelei dispoziţii reci, de dezapreciere, sarcastice, care în acel spirit invidios, fariseic zice clar: “Daţi slavă lui Dumnezeu, ştim că acest om este un păcătos”. “Vă rugăm, fraţilor”, zice apostolul, “să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult în dragoste, din pricina lucrării lor” — 1 Tes. 5:12, 13.

El zice din nou: “Ascultaţi de mai-marii voştri şi fiţi-le supuşi îadică, dacă voi, în conformitate cu metodele Domnului, aţi ales pe cei potriviţi, sau mai curând aţi lăsat ca Domnul să-i aleagă dintre voi în felul în care a indicat El, după cum s-a arătat mai susş căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând” — Evr. 13:17.

Astfel, în timp ce bătrânii sunt preveniţi să nu devină stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu, turma este de asemenea prevenită să nu sfideze pe bătrâni, să nu-i urmeze orbeşte şi cu închinare, fără a verifica învăţăturile lor cu Cuvântul lui Dumnezeu, ci toţi, în umilinţă şi blândeţe, să coopereze armonios împreună ca un corp pentru zidirea lui în iubire şi în toate harurile creştineşti, şi pentru înaintarea generală a lucrării Domnului — 1 Pet. 5:1-11.

UNITATEA CORPULUI LUI CRISTOS

Înainte de a părăsi acest subiect cu multe laturi al ordinii în Biserică, vom atrage atenţia pe scurt şi la planul Domnului ca întreaga Biserică (în viaţă), oricât de împrăştiată ar fi în lume, să fie împletită împreună ca un întreg. Aşa a fost în zilele apostolului şi tot aşa trebuie să fie încă. Este plăcut să observi că, chiar cu mijloacele de comunicare limitate, oricând au avut ocazie, bisericile dintr-un loc au trimis îndată salutări creştineşti şi binecuvântări către cele din alte locuri (Fapt. 15:23; 1 Cor. 16:19; 2 Cor. 13:13; Fil. 4:21-23; Col. 4:14-15; 1 Pet. 5:13; Tit 3:15; 3 Ioan 14); şi toţi erau supuşi aceloraşi reguli instituite de către apostoli, având “un sigur Domn, o singură credinţă, un singur botez”. Străduinţa lor sinceră a fost să ţină “unitatea credinţei în legătura păcii”, şi să evite orice dezbinare în corpul lui Cristos — Efes. 4:3-13; 1 Cor. 12:25.

Este de remarcat, de asemenea, ce frumoasă unitate a spiritului şi a credinţei şi ce cooperare solidă a fost între apostoli şi bătrânii Bisericii timpurii. Ei toţi s-au străduit să vestească cu zel “aceleaşi lucruri”, “învăţătura sănătoasă” a adevărului de care ei erau deplin convinşi. Unul nu încerca să umbrească pe altul prin inventarea unor teorii noi, proprii. Apolo nu se străduia să desconsidere învăţătura lui Pavel; nici bătrânii din diferitele mici grupuri nu voiau să conducă oile din grija lor pe căile lăturalnice ale speculaţiilor şi filosofiilor zadarnice. Nu, nu a fost aşa, deşi din când în când au venit între ei învăţători falşi cu spiritul rău al gloriei deşarte, încercând să facă aceste lucruri, să tragă ucenici după ei; dar cei adevăraţi, din contră, au fost credincioşi unii altora aşa cum au fost şi Domnului. Pavel a sădit, Apolo a udat, şi Dumnezeu a făcut să crească.

Ne bucurăm să spunem că în mare măsură acest spirit predomină şi azi, şi credem că va predomina tot mai mult până când toţi vom ajunge la unitatea credinţei, la statura plinătăţii lui Cristos ca un corp, sub un Cap, Isus Cristos, cooperând armonios împreună în împlinirea voinţei Lui sub îndrumarea Cuvântului Său, fiind împletiţi împreună în iubire şi plini de zel în serviciul Domnului — marea lucrare de seceriş.

ORGANIZAREA CEREASCĂ A BISERICII ÎN CONTRAST CU ORGANIZAREA PĂMÂNTEASCĂ

Până aici am văzut frumuseţea, simplitatea şi desăvârşirea organizării Bisericii a căror nume sunt “scrise în ceruri”. Singurul ei conducător şi Cap, Domnul Isus, este infailibil; Dumnezeu a centralizat autoritatea în mâinile Sale şi fiecăruia dintre membri Săi i se cere să dea ascultare promptă, loială, iubitoare Lui, nu numai în cuvintele şi comportarea lor, ci chiar şi în gândurile lor. El este cel care admite membri, iar când este necesar, excomunică pe cei neloiali şi le “şterge numele”.

Membrilor Săi, ferm uniţi cu Capul lor şi astfel unii cu alţii, după gradul dezvoltării lor în spiritul de iubire al Învăţătorului, li se cere să recunoască drept “fraţi” pe toţi cei care au acest spirit al iubirii şi consacrării, şi “credinţa dată sfinţilor o singură dată” — că Cristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi, şi că El trăieşte veşnic să intervină pentru noi. Lor li se cere să se adune împreună şi să se edifice unul pe altul, să-şi conducă întrunirile în mod cuviincios şi ordonat şi să caute printre ei pe aceia pe care providenţa şi Cuvântul Domnului pare să-i indice ca bătrâni potriviţi, şi să le acorde recunoaşterea lor publică (prin vot, de exemplu) şi să coopereze cu ei în serviciu. Această Biserică nu are nevoie să se organizeze; pentru că ea a fost organizată de la Cincizecime; şi dacă se înfiinţează o nouă adunare, este necesar doar ca aceştia să recunoască organizarea şi Capul ei şi legile Lui, şi să le respecte.

Dar cât de mare contrast este între aceasta şi o biserică pământească, organizată după diferite tradiţii omeneşti! cu un “cler” autoconstituit care stăpâneşte peste “laici” şi împarte între ei prada luată de la laici — câştig murdar, onoruri, reverenţe, titluri etc. — începând cu pretinşii papi infailibili până la “ordinele inferioare ale predicatorilor”, adevăraţii predicatori (servitori ai turmei lui Dumnezeu) fiind excepţii; majoritatea stăpânind peste moştenirea lui Dumnezeu în măsura în care turma le permite. Citiţi cu atenţie Ieremia 23:1-4; Ezechiel 34:1-16.

Legătura iubirii din Biserica cerească este înlocuită, în organizarea pământească, de o legătură egoistă de mândrie sectară şi de o teamă că a muri fără a fi membru al unei biserici pământeşti va însemna un vai veşnic. În locul mărturisirii simple dar pline de forţă a credinţei din Biserica cerească, ei au pus complicate mărturisiri şi teste care fac dezbinare. Într-adevăr, puterea bisericilor pământeşti este în carnalitatea lor şi în ignoranţa “laicilor” în privinţa Cuvântului Domnului şi a libertăţilor lor individuale. Credinţa, judecata şi libertatea individuală a membrilor ei sunt cedate congregaţiei atunci când ei se leagă împreună cu nume sectare, obligaţii şi mărturisiri de credinţă; iar credinţa, judecata şi libertăţile congregaţiei sunt cedate, la rândul lor, Conciliilor şi Presbiteriilor sau unui papă pământesc. În organizaţia cerească oricine poate să sfătuiască şi să arate Cuvântul Domnului; dar nimeni nu poate face mai mult fără să violeze regulile şi să rişte excomunicarea din partea marelui şi infailibilului Cap al acestei Biserici.

Libertatea individuală a fiecărui membru al Bisericii cereşti faţă de alt membru şi completa supunere a fiecăruia numai Domnului, sunt caracteristici ale organizaţiei Domnului care este în contrast puternic cu acelea ale organizaţiilor omeneşti.