“Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Cristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui” — 1 Pet. 4:12-13.

W. T. 15 Februarie 1898, R2264

Niciodată până acum n-am cunoscut un timp în care marele Adversar să pară mai energic în asalturile lui asupra lucrării “secerişului”. Din toate colţurile ne vin informaţii despre încercări de foc, capcane şi persecuţii, în acţiune sau în pregătire, împotriva acelora care au urmat lumina adevărului prezent, şi care s-au hotărât să stea neclintiţi în libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi. Nu este bine să publicăm toate câte ajung la noi, căci, în timp ce există multe care să descurajeze, sunt multe şi care să încurajeze; acestea, mulţumim Domnului, sunt mai mult decât o contrabalansare. Totuşi dorim ca toţi să fie informaţi, în general, din două motive: (1) Le va ajuta să se fortifice pentru timpul când le va veni rândul; şi (2) va dezvolta în ei o iubire compătimitoare, pentru că atunci când un membru al trupului suferă toate membrele beneficiază prin suferinţă împreună cu el.

Vom relata un caz, pentru că descrierea lui poate servi ca o lecţie pentru unii. Scrisoarea fratelui Bahret relatează necazul după cum urmează —

New York

Dragă frate Russell: — Trebuie să-ţi spun despre experienţele noastre. Cândva prin iunie anul trecut, fratele W. de Ronden Pos a venit aici din oraşul New York şi a ţinut o adunare, seara, vorbind despre Romani 8, şi eu aş zice că a fost o întâlnire foarte bună şi binecuvântată. El şi-a exprimat intenţia să părăsească biserica nominală şi să se angajeze în altceva, şi a spus că, dacă ar putea, ar fi posibil să vină să trăiască aici. Bineînţeles ne-am arătat dorinţa că ne-am bucura dacă l-am avea în mijlocul nostru, dar nu s-a făcut nimic mai mult. Mai târziu a venit în oraş din nou pentru o vizită de o săptămână şi a ţinut câteva întruniri, dar fratele meu şi cu mine, fiind în Germania, nu am fost prezenţi şi nu am ştiut ce aranjamente s-au făcut până când ne-am întors. Mi s-a spus că el a luat hotărârea să vină aici şi să-şi găsească o ocupaţie, oricare ar fi aceasta, ca de exemplu, o agenţie, sau să cumpere un loc la periferie şi să cultive legume şi să crească găini ca să-şi poată câştiga existenţa. Mi s-a dat de înţeles că era un om cu ceva mijloace şi nu depindea în întregime de munca sa. Noi ne-am gândit că întrunirile noastre vor continua la fel ca şi înainte, numai că el va prelua conducerea în cea mai mare parte a timpului. Am vrut să-l ajutăm cu lucruri pământeşti în măsura posibilităţii noastre, şi când a venit aici pentru un timp scurt după întoarcerea mea din Europa, am zis că s-ar cuveni să stabilim suma de 15 dolari pe lună, şi am informat pe casierul nostru că eu voi completa ce lipseşte până la acea sumă.

Am avut câteva adunări bune după ce a venit. La acel timp, la una din întrunirile noastre de miercuri seara a făcut propunerea că ar trebui să ne organizăm. Am sugerat că ar trebui să ne gândim bine la toate înainte de a acţiona; dar apoi el a supus la vot ca toţi cei care sunt în favoarea organizării să-şi arate sprijinul prin ridicare în picioare, şi toţi s-au ridicat; m-am ridicat şi eu dar cu ezitare, deşi n-am avut nici o obiecţie de adus şi nici n-am vrut să votez NU. Totuşi am spus că ar trebui să avem încă o adunare înainte de timpul stabilit pentru organizare — o săptămână mai târziu, pe 15 decembrie.

Noi fraţii am avut apoi o întâlnire, el fiind prezent, dar tot timpul a fost consumat discutând despre botez, pe care el credea că trebuie făcut obligatoriu, noi îndemnând să nu forţăm pe nimeni sau să excludem pe cineva pentru că nu poate vedea exact cum vedem noi cu privire la botez, dacă altfel sunt copii ai lui Dumnezeu, cu credinţă în Isus Cristos. Am presupus că este de acord cu noi în acest punct, aşa că în seara de 15 decembrie am avut o întrunire, şi după câteva cuvinte spuse de el, citind “Mărturisirea” pe care a formulat-o singur, noi am semnat-o: Eu fiind printre primii pentru că am zis: Pot să subscriu la aceasta oricând. Mărturisirea pe care am semnat-o era una foarte simplă, care recunoştea pe Tatăl Ceresc şi pe Isus Fiul Său şi Mântuitorul şi Învăţătorul nostru. Cred că douăzeci şi doi au semnat în acea seară, unii dintre ei fiind oameni pe care nu i-am văzut niciodată înainte, care nu erau dintre noi mai mult decât oricare alţii din lume. Fratele de Ronden Pos a vorbit apoi despre botez câtva timp, spunând că el nu va lăsa pe nimeni să participe la Cina Domnului dacă n-a fost botezat, nici de-ar fi mama lui, chiar dacă i-ar frânge inima. Atunci unii dintre noi am cerut să ne fie şterse numele de pe foaie, alţii au obiectat, şi a început necazul.

La aceeaşi întrunire fr. Pos şi-a exprimat poziţia în sensul că nu era mai mult sau mai puţin decât oricare alt membru, şi că dacă vreodată a avut vreo aspiraţie să fie “ceva”, el acum a renunţat de tot la aceasta şi că toţi fraţii erau la acelaşi nivel cu el, şi de aceea el nu va semna primul pe lista de membri, şi a semnat doar către sfârşitul ei. De aceea, unora le-a părut ciudat că el şi-a luat libertatea, la aceeaşi întrunire, să declare că nu va lăsa pe nimeni să participe la Cina Domnului dacă n-a fost botezat, când ştia că ceilalţi gândeau diferit.

Înainte să merg mai departe trebuie să mai dau o explicaţie: cu o duminică înainte de aceasta, fr. Pos şi-a prezentat înaintea adunării gândurile că “Cina Domnului” trebuie să fie ţinută în fiecare săptămână. Unii au fost de acord cu el în acest subiect, alţii nu.

Următoarea duminică am ţinut Cina Domnului şi fratele Pos a citit Romani 14 şi a spus că Domnul i-a arătat lui prin aceste circumstanţe ce să facă în cazul celor nebotezaţi (pentru că, cum am zis înainte, au fost unii care s-au înscris pe care nu-i cunoşteam, pentru că au participat doar de câteva ori înainte, iar unii deloc; ei erau de la denominaţia numită “Ucenicii”; erau botezaţi, dar au fost, după toate aparenţele, doar creştini nominali); el a spus că a forţa această regulă ar introduce pe unii oameni care, deşi botezaţi, erau încă din lume, în timp ce alţii care erau mult mai în armonie cu noi ar fi excluşi, aşa că el a readmis pe aceştia şi i-a respins pe ceilalţi, pentru moment; dar mai târziu i-a lăsat iarăşi înăuntru; şi aceştia sunt acum principalii lui susţinători. Lucrurile au mers mai departe cu suişuri şi coborâşuri până cam prin prima săptămână din ianuarie; în timp, am ajuns să vedem necesitatea de a avea o organizare, şi s-a propus să fie aleşi câţiva bătrâni, găsind că aceasta este scripturală, şi după sfatul tău din Turnul de Veghere din 15 noiembrie 1895. Între timp ţi-am scris o scrisoare în care arătam că eu cred că el are multă capacitate de a predica şi că ar fi păcat dacă nu s-ar folosi pe deplin de ea şi ţi-am sugerat ca să fie angajat, în parte, de Societatea de Tratate şi Biblii Turnul de Veghere. Mi s-a părut mai curând ciudat când am auzit de la tine că ai foarte puţine veşti de la el în ultima vreme, pentru că eu credeam că ai o comunicare constantă cu el; dar totuşi am crezut că este bine să-i spun că ţi-am scris şi că tu vezi favorabil aceasta, doar că ai vrea să ai veşti de la el. Am vrut să vorbesc cu el într-o duminică după-amiază, după adunare, şi doar aşteptam să termine de discutat cu cineva, când deodată el a început să denunţe doctrinele Zorilor Mileniului ca fiind din adânc; şi a zis, “Domnul să-i ierte pe cei care spun că Domnul a sosit”. Atunci am spus, “Frate, ai grijă ce spui; nu te grăbi să spui că ceva este de la cel rău”. Atunci a spus, “Spun că sunt de la cel rău şi mulţi s-au împiedicat de aceste doctrine” şi le-a denunţat şi mai mult.

Toţi am fost şocaţi, cel puţin eu am fost; dar n-am vrut să-ţi scriu nimic despre acestea atunci, pentru că am sperat că dacă voi avea ocazie să discut cu el şi să-i explic, îşi va vedea greşeala. Dar lucrurile au mers din rău în mai rău.

Acum două săptămâni am avut o întrunire stabilită pentru alegere de bătrâni. A fost o întâlnire doar cu fraţii, căci, cum a spus fr. Pos (şi noi am fost parţial de acord cu el) că în conducerea bisericii femeile să nu vorbească, după învăţătura lui Pavel. El a spus că femeile sunt atât de uşor înşelate încât este periculos să fie lăsate să voteze, pentru că ele sunt mai înclinate să aleagă după plăcerea lor decât după calităţi. S-a ridicat întrebarea: Cum să fie aleşi bătrânii sau supraveghetorii? Eu am sugerat ca să le fie făcute cunoscute calităţile, după cum citim în Timotei şi Tit, şi apoi fiecare să aleagă după cea mai bună judecată a lui. Fr. Pos a obiectat la aceasta şi a gândit că el, ca pastor, trebuie să aibă dreptul să aleagă sau să nominalizeze pe cei care crede el că vor lucra cel mai mult în armonie cu el; apoi noi ne putem exprima acordul cu alegerea făcută de el sau, dacă nu, va alege pe altul. Atunci s-a făcut sugestia că, după câte ştim noi, n-a fost în general înţeles că el este pastorul.

Păi, a zis el, dacă nu avem pastor şi dacă până acum eu am fost pastor doar pro tem. (temporar, n.t.) primul lucru pe care trebuie să-l facem este să alegem un pastor; şi dacă eu nu sunt pastorul vostru nu voi mai con­duce vreo altă adunare. Păi, am spus, noi vrem să facem doar ceea ce ne autorizează Biblia să facem; dacă ea ne autorizează să alegem un pastor în acest sens, vom face aşa; dar mai întâi ne vom convinge despre această chestiune.

Noi i-am cerut să conducă adunarea între timp, ca şi înainte. A fost de acord, dar a spus: La alegerea unui pastor este diferit, surorile au atunci dreptul la fel ca fraţii, pentru că şi pe ele le priveşte acest lucru. Noi am răspuns că oricare ar fi modul în care Biblia ne spune să facem aşa vom face, dar că nu suntem pregătiţi să acţionăm în seara aceea. El a spus: Ştiu că surorile vor fi mulţumite cu orice veţi spune voi; dar ce ar spune oamenii (publicul) dacă au gândit că aveţi un pastor şi acum iese la iveală că nu aveţi? Noi am spus: Nu ne pasă ce va spune lumea. Apoi, când a văzut că nu facem nimic în seara aceea, a spus: “Am venit aici prin spiritul sfânt, am organizat biserica, am strâns turma, şi sunt, de aceea, păstorul (pastorul) şi MĂ DECLAR CA ATARE, fie că vreţi fie că nu vreţi”.

Noi am spus că dacă vom găsi că acesta este procedeul scriptural, vom accepta, altfel nu; şi cum era târziu, întrunirea a fost amânată o săptămână pentru ziua de luni. Duminica următoare el a predicat despre Neemia (punându-se pe sine în întregime în locul lui) şi a arătat că ceilalţi încearcă în orice mod să distrugă lucrarea lui, dar el va fi în sfârşit victorios pentru că Domnul este de partea lui.

Luni a plecat la o convenţie a “Ucenicilor” unde a stat până miercuri după masă. Luni seara am avut adunarea, doi bătrâni au fost aleşi, fr. Knauss şi eu; dar apoi s-a făcut propunerea că deoarece credeam că în mijlocul nostru există un talent mai bun pentru învăţare şi pentru conducerea întrunirilor, să fie ales un predicator ca ajutor, sau Diacon, şi a fost ales fr. Pos. A fost ales un comitet care să-l anunţe pe fratele despre rezultatele întrunirii noastre. Fr. Knauss, fr. Doughty şi eu am fost aleşi şi ne-am dus acasă la el şi i-am spus. Atunci el a spus: “Nu pot să accept aceasta. Am venit aici ca bătrân rânduit şi evanghelist, şi sunt primul vostru bătrân, şi voi anunţa o întâlnire a bisericii şi voi înştiinţa pe toţi despre aceasta; şi atunci ei vor putea spune dacă sunt pentru mine sau nu. Pe lângă aceasta, un frate de la Ucenici vine aici într-o săptămână sau două şi vom construi în oraş o clădire de lemn cu locuri pentru câteva sute; şi dacă voi nu veţi fi pentru mine vă veţi putea ţine adunările ca înainte”.

Am cerut să am privilegiul să conduc eu adunarea în acea seară. Aş fi vrut să vorbesc despre datoria noastră în timpul prezent al “secerişului”, dacă principala noastră datorie este să secerăm sau să semănăm mai multă sămânţă. Am sperat că poate aş putea să clarific unele lucruri, dar el a spus: “Trebuie ca eu să prezint mai întâi câteva lucruri şi dacă apoi ei vreau să asculte o pot face”. La adunare, el a adus mai întâi subiectul zicând că unii par să creadă că el a fost până acum pastor doar pro tem., şi că vrea să-şi cunoască poziţia, dacă această biserică a avut un pastor sau nu, şi de aceea a făcut din acest punct primul lucru de discutat duminică după amiază, ca biserica să-şi declare poziţia.

După ce a terminat el, am vrut să spun câteva cuvinte, dar nu m-a lăsat, zicând: Aceasta nu este o adunare administrativă, ne-am adunat pentru edificare, şi a început să citească din Scripturi. Am zis: Voi aştepta până ce se sfârşeşte adunarea, şi cei care vor dori să audă câteva cuvinte ca explicaţie vor putea sta. După adunare el a sfătuit pe fiecare să meargă repede acasă şi să se roage. Ei să facă aceasta chiar dacă ar fi s-o facă doar pentru el şi dacă consideră judecata lui mai bună decât a oricăruia. Am spus: Toţi cei care sunt mulţumiţi cu prezentarea unei singure laturi a unui caz au privilegiul, bineînţeles, să meargă acasă, ceilalţi sunt invitaţi să rămână. Unii au plecat şi unii au rămas. Înainte de aceasta s-a făcut sugestia, de către fr. Knauss, ca această chestiune să nu fie discutată duminică, şi se cuvine să fie rezolvată în altă zi, dar el a insistat să fie duminică; şi după cum văd acum, scopul lui a fost să adune o mare mulţime prin care ceilalţi să fie speriaţi. Dar a fost doar în dezavantajul lui. Pentru a evita tulburarea pe cât posibil, noi am scris în câteva cuvinte că nu dorim să fim uniţi cu o denominaţie, cum era planul lui, şi cum a dat să fie publicat în ziare folosind unele nume de persoane fără consimţământul lor. I-am dat hârtia cu semnăturile sâmbătă seara şi l-am informat că am făcut aceasta pentru a simplifica lucrurile, şi că ne-am înţeles cu fraţii ca duminică după-amiază mai bine să avem doar un studiu biblic şi o adunare de rugăciune. Atunci el a spus că, dat fiind că toţi prietenii lui vor veni acolo, el va prezenta cazul lui mai întâi şi apoi îmi va acorda şi mie zece sau cincisprezece minute ca să ne prezentăm latura noastră; şi apoi el va ţine o predică iar noi vom putea face ce vrem după aceea.

Aşa că a sosit şi ziua de duminică după amiază şi au venit destul de mulţi străini. El şi-a ocupat locul între ceilalţi şi când în sfârşit a sosit timpul a spus: Din moment ce nimeni nu ocupă scaunul, cred că ar fi bine să alegem un coordonator. Atunci am spus că eu, ca bătrân ales al adunării îmi iau libertatea să ocup scaunul, şi aşa am făcut. Am cântat o cântare şi ne-am rugat, apoi am prezentat cazul cât am putut mai bine, anunţând de asemenea şi întrunirile de peste săptămână; şi am spus că fr. Pos şi-a exprimat intenţia să ţină o predică, aşa că îi dăm ocazia s-o facă, sau dacă are ceva declaraţii de făcut, le poate face.

El a spus că nu poate să predice în aceste condiţii şi că nu era adevărat că a vrut ca noi să ne unim cu altă denominaţie, ci că chestiunea era dacă vrem să avem părtăşie cu fraţi care stau pe acelaşi fundament ca şi noi.

Acum cu privire la venirea fr. Draper aş spune că vom fi foarte bucuroşi să-l avem aici oricând, dar că el va putea schimba rezultatul este foarte îndoielnic, dar i-ar putea întări pe aceia care au rămas. Am fost mult ajutaţi de vizita lui anterioară, şi sunt sigur că acea vizită ne-a dat curaj să rezistăm în această încercare de foc.

Al tău cu Iubire creştină, C. F. BAHRET * * * Noi felicităm pe prietenii dragi care au rezistat la această zguduire, că atât de mult au iubit libertatea cu care Cristos ne face liberi, încât nu au vrut să fie conduşi înapoi în robia şi întunericul babilonian, de către un autonumit pastor sau păstor — chiar dacă la început a venit la ei ca un mesager al luminii adevărului prezent!

Aceşti prieteni dragi ar fi putut fi cruţaţi de o parte din această încercare dacă ar fi luat în seamă mai devreme sfatul scriptural pe care l-am pus înaintea lor în Turnul de Veghere din 15 noiembrie 1895, referitor la ordinea în Biserică: calea potrivită de a-şi păstra libertăţile în Cristos faţă de aceia care ar “stăpâni peste cei încredinţaţi vouă”, care s-ar numi pe ei înşişi pastori, superiori alegerii bisericii; şi care ar încerca să dicteze propriile lor vederi şi să stabilească pe cine ar lăsa şi pe cine ar opri ei să se împărtăşească de Cina Domnului etc. Neglijenţa lor în acest punct i-a lăsat pradă confuziei atunci când libertăţile lor au fost atacate. Totuşi îi felicităm şi lăudăm pe Domnul că i-a eliberat.

Prietenii au greşit presupunând că un pastor este un diacon. Diaconii au fost aleşi în Biserica timpurie să se îngrijească mai mult de interesele materiale ale Bisericii, în timp ce Bătrânii au fost toţi pastori şi supraveghetori, şi s-au îngrijit de interesele spirituale ale Bisericii. Dacă unul a fost ales ca pastor coordonator şi alţii ca asociaţii, ajutoarele şi consilierii săi, nu vedem aceasta contrar cu vreo instrucţiune a Bibliei. Dar ei au făcut bine că nu au ales şi că au presupus că Dumnezeu nu ar vrea ca ei să aleagă pe cineva care, fie direct fie indirect, ar căuta să pună mâna pe această poziţie şi să intimideze şi să stăpânească Biserica Domnului.

Prea adesea ideea reală a întrunirilor bisericii “pentru zidire” este pierdută din vedere în favoarea dorinţei populare de a predica — printr-un spirit de a se conforma Babilonului. Abilitatea ca vorbitor public nu trebuie niciodată dispreţuită sau ignorată, dar trebuie căutată şi apreciată numai dacă este spre zidire. Cu cât este mai multă predicare, cu atât este mai rău dacă ar fi în direcţie greşită.

Noi apreciem de asemenea moderaţia cu care lucrurile au fost ţinute în ordine — numai că a fost prea multă moderaţie la început. Ei au fost înşelaţi în privinţa subiectului “Cinei Domnului”. Ei ar fi trebuit să întrebe: Unde în Scripturi este sugerat că masa de dimineaţă şi de la amiază sunt numite “cină”, sau prin ce fel de sucire se face ca termenul cină să nu mai aibă nici un sens sau înţeles. Cuvântul înseamnă în greacă “o masă de seară” şi nu altceva. De ce nu au întrebat ei despre comemorarea morţii Lui într-o zi (duminica) pusă special deoparte pentru a comemora eliberarea din moarte a Domnului nostru. De ce nu au arătat ei că “frângerea pâinii” practicată în biserica timpurie nu era “Cina Domnului”, comemorarea morţii Lui, cum nu a fost nici “frângerea pâinii” la Emaus? (Luca 24:30; Mat. 14:19). De asemenea ar fi trebuit să întrebe de ce “paharul”, vinul, o emblemă a sângelui vărsat al Domnului nostru, nu este amintit în legătură cu nici o relatare despre “frângerea pâinii”, dacă acestea erau amintiri ale Cinei de pe Urmă — în timp ce i se dă deplină importanţă în descrierea Cinei de pe Urmă în 1 Cor. 11:23-34.

A fost o greşeală ca fraţii să aleagă Bătrâni fără participarea surorilor; “toţi sunt una în Cristos Isus”. Limitările privitoare la vorbirea publică nu trebuie depăşite. Vederile noastre legate de prezentarea Scripturii în acest subiect sunt date pe deplin în Turnul de Veghere din Iulie 1893. Alegerea trebuie ţinută din nou, când toţi cei care se întâlnesc de obicei cu voi şi care se încred în răscumpărare şi care pretind o deplină consacrare Domnului, să fie invitaţi să exprime, nu preferinţa lor, ci judecata lor cu privire la preferinţa Domnului, după cum este trasată în declaraţiile Scripturii.

Ne mai bucurăm şi de faptul că fraţii au respins ca botezul în apă să fie un test de părtăşie; şi că ei au declarat deplina lor dorinţă de a avea părtăşie cu toţi cei care iubesc şi servesc pe Domnul nostru neţinând cont de lungimile şi adâncimile cunoştinţelor lor: pentru că cei care iubesc pe Domnul vor căuta să cunoască tot mai mult despre El prin Cuvântul Său.

Am putea fi întrebaţi aici: Care este diferenţa între pretenţia denominaţiei numită “Ucenicii” şi poziţia noastră ca creştini ai Bibliei, aşa că vom declara aici, pe scurt, diferenţele.

(1) Dacă “Ucenicii” ar îndeplini pretenţiile lor, ei ar fi în scurt timp cu noi. Pretenţiile lor sunt corecte — Biblia ca singura regulă şi ghid cu privire la un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, şi cu privire la datoria noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni — cu deplină eliberare de eclesiasticism.

Noi sprijinim toate acestea şi trăim la înălţimea lor; dar oare o fac şi “Ucenicii”? Desigur că nu! Încercaţi să mergeţi între ei şi să prezentaţi mesajul “secerişului” al adevărului prezent şi vedeţi cât de mult dintr-un crez nescris au şi cât de strâns îi leagă acesta. Într-adevăr, în timp ce pretind în declaraţiile lor formale că sunt cei mai liberali dintre sectele Babilonului ei sunt (fără să ştie) cei mai înguşti şi mai exclusivişti. Vom dovedi aceasta în a doua afirmaţie.

(2) Ei fac din scufundarea în apă un test; şi declarând că este pentru iertarea păcatelor, ei sunt în acord cu afirmaţia că toţi presbiterenii, metodiştii, episcopalii, luteranii, reformaţii, presbiterienii uniţi, metodiştii protestanţi şi toţi ceilalţi care nu au fost scufundaţi în apă, cu o anumită formulă de cuvinte, sunt toţi păcătoşi — înstrăinaţi de Dumnezeu şi străini în ceea ce priveşte harul şi adevărul Său în Cristos. Se poate găsi un crez mai îngust decât acesta? Dacă da, să auzim! Da, ne gândim la unul singur care este mai îngust, şi anume acela al Cristadelfienilor. Dar Cristadelfienii îi trimit pe alţii în distrugere, în timp ce Ucenicii trimit pe păcătoşi într-un chin veşnic fără speranţă — nici nu vor fi de acord să le fie arătat din Biblie aberaţia acestei vederi. Dacă greşim, ne vom bucura să primim o înştiinţare oficială în această direcţie, şi vom avea grijă ca să le fie prezentat adevărul.

“UN OM NEHOTĂRÂT ŞI NESTATORNIC”

Prima dată am aflat despre Rev. de Ronden Pos în California, când ne-a trimis următoarea scrisoare pe care am publicat-o în numărul nostru din 1 feb. 1892.

Dragă frate Russell: — Trebuie să-ţi scriu cât de interesat am fost în Zorile Mileniului Vol. III, pe care l-am găsit într-o librărie din Los Ange­les. Trimit aici 50 cenţi pentru care aş vrea să-mi trimiţi imediat Volumele I şi II din serie. Aş vrea de asemenea unul sau două exemplare din revista ta — Turnul de Veghere al Sionului — pentru că dacă este ceea ce aştept eu să fie, după Vol. III, voi deveni imediat abonat. Vol. III deja circulă între prietenii mei.

Al tău în aşteptarea Împărăţiei lui Cristos, W. de Ronden Pos, Pastor în Prima Biserică Baptistă.

Apoi am auzit despre acest domn din împrejurimile statului Kentucky, apoi din Washington, D.C.; apoi ne-a scris din Montreal, Canada, că era pastor la o biserică Episcopală acolo, şi ulterior că oficia ca pastor al unei biserici Episcopale Reformate din Baltimore, Maryland. Ne-am bucurat că acest domn a ajuns în sfârşit să stea liber cu noi, în libertatea cu care Cristos face liber de sectarism şi robia lui. Am sperat mult de la asocierea lui cu fraţii, totuşi ne-am temut că ei au aşteptat prea mult de la unul care a arătat ani la rând aşa mare slăbiciune faţă de “Babilon şi hrana lui”

— deşi n-am dat de înţeles nimănui despre temerile noastre.

Cu privire la aceasta, faptul că noi am cunoscut afilierile din trecut ale acestui domn, ne-a făcut să zâmbim când am citit cele de mai sus, despre eroica lui hotărâre că nu va lăsa pe nici un nescufundat să vină la masa părtăşiei. Ne întrebăm unde a stat sufletul său curajos ani de zile când a predicat şi a păstorit turma episcopală şi episcopală reformată şi a stropit pe bebeluşii lor, şi, după regulă, le-a administrat “sacramentele”. După “credinţa” lui actuală acele “oi” nu erau deloc “oi”, ci erau încă în păcatele lor — nefiind botezate pentru iertarea păcatelor. El a primit regulat dolarii lor, presupunem, pentru că episcopalii sunt socotiţi buni platnici; dar oare şi-a împlinit datoria şi să le spună credinţa lui cum că erau toţi nişte păcătoşi condamnaţi? Le-a arătat apa ca o cale spre viaţă veşnică, sau i-a înşelat şi a primit banii lor sub o pretenţie falsă? Bineînţeles că nu putem spune aceasta! Nu putem judeca inimile unor asemenea oameni! Probabil conştiinţa lui a dormit toţi acei ani, sau poate că nu are conştiinţă.

Oricum, credem că adevărul s-a confruntat cu o mare pierdere. Noi aşteptăm ca asemenea oameni să ni se opună şi preferăm aceasta în loc de pompoasa lor ipocrizie gălăgioasă. Nu avem nici un motiv să credem că cunoaşterea lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu, inclusiv parousia, este intenţionată pentru unii ca aceştia. Dumnezeu alege pe cei cinstiţi ca “învingătorii” lumii, neînţelepţi în felul lumii, şi slabi şi neînsemnaţi, pentru a fi împreună moştenitorii Lui şi trece pe lângă “oportunişti”, “cei care vor să placă oamenilor”, “închinătorii lui mamona”. “Da, Tată, pentru că aşa este plăcut înaintea Ta!” Şi, dragi “oi” confraţi, să ne amintim că cei care se împotrivesc uzurpărilor, ademenirilor, şiretlicurilor şi atacurilor Adversarului din orice parte ar fi, vor fi de aceea mai tari, şi vor fi mai strâns legaţi împreună în iubire şi simpatie şi vor fi mai ferm stabiliţi în litera şi spiritul “legii desăvârşite a libertăţii”.

* * * O scrisoare de la un alt frate din acelaşi loc zice: Dragă frate Russell: “Laudă, suflete al meu, pe Domnul! Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi; voi cânta psalmi Dumnezeului meu cât voi fi.”

Acestor cuvinte, dragă frate, le pot şi eu da rostire acum cu toată inima mea. Sunt sigur că nu pot să găsesc cuvinte să-mi exprim mulţumirea faţă de Domnul, pentru mâna Sa puternică cu care ne-a condus în săptămânile care au trecut. Sunt bucuros că Domnul a stat alături de noi ca să ne facă în stare să stăm pentru adevăr; şi rugăciunea mea este ca să fie adevărat şi despre noi că am ieşit din foc purificaţi şi mai rafinaţi, aşa încât aceste experienţe să poată fi printre toate acele lucruri care vor lucra împreună spre binele celor care iubesc pe Domnul. Cred că ne-au fost aduse cu mai mare forţă decât oricând înainte cuvintele psalmistului “Nu vă încredeţi în cei mari, în fiul omului, în care nu este mântuire”. Într-adevăr, trăim într-un timp când trebuie să ne încredem în Dumnezeu şi în Cuvântul Său, dacă vrem să rezistăm; noi trăim într-un timp când vin peste noi înşelări care sunt atât de puternice încât aproape că înşeală şi pe cei aleşi. Dar mulţumită lui Dumnezeu, aceasta nu este posibil pentru că avem făcut şi mai sigur cuvântul profeţiei care străluceşte în locurile întunecoase, şi ne va îndrepta paşii dacă luăm seama la el.

Consider un mare privilegiu faptul că pot să-ţi scriu aceste câteva rânduri la acest timp, pentru că ştiu că tu ai simpatie faţă de noi în aceste necazuri care au venit peste noi. Da, şi ni se spune în Cuvântul lui Dumnezeu că trebuie să împărtăşim tristeţile noastre cât şi bucuriile noastre, “plângeţi cu cei ce plâng, şi bucuraţi-vă cu cei ce se bucură”.

Când ţi-am scris ultima oară nici n-am avut idee că stăteam înaintea unui astfel de timp de cernere şi de aceea nu am amintit nimic; totul părea în armonie, deşi am amintit în scrisoarea mea că fr. de Ronden Pos avea unele idei foarte deosebite despre unele lucruri. Oricum, noi toţi am gândit că fiind ieşit de curând din sistemul nominal nu putea fi altfel, şi că, pe măsură ce va vedea mai mult din Cuvânt, şi cu dorinţa de a urma pe Miel, el va lăsa acele idei şi va fi adus în lumină deplină, şi va sta împreună cu noi liber în libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi. Dar de atunci am descoperit că, deşi a pus mâna pe plug, fiind sincer atunci, totuşi a privit înapoi şi a vrut să meargă înapoi în robie şi să tragă şi pe alţii după el.

Cu speranţa că ne vei aminti în rugăciunile tale ca să ne putem dovedi credincioşi tot timpul faţă de Învăţătorul nostru Ceresc (am primit mare mângâiere citind articolul “La cine să mergem” din ultimul Turn — cred că tocmai s-a potrivit cazului nostru), rămân ca întotdeauna în Cristos, fratele tău, Frederick Knauss.