“Şi toţi, (fiţi supuşi) unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”. Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit, El să vă înalţe”. 1 Petru 3:8; 5:5, 6.

W. T. 1 Iulie 1900, R2654

Apostolul se adresează bătrânilor Bisericii îndemnându-i să dea atenţie hrănirii turmei lui Dumnezeu şi le arată ce influenţă ar trebui să-i constrângă la un astfel de serviciu. Ca ei să-i poată simţi simpatia, le arată că şi el este bătrân şi apoi îi atenţionează asupra unei tendinţe, naturală tuturor oamenilor decăzuţi din orice poziţie cu influenţă, de a răstălmăci poziţia lor şi a crede despre ei înşişi că sunt mai degrabă stăpâni peste moştenirea lui Dumnezeu decât că sunt servi ai turmei.

În zilele noastre tendinţa naturală în această direcţie este mult accentuată de obiceiurile stabilite cu mult timp în urmă în toate denominaţiile creştine, să privească pe predicatorii sau pe servitorii Bisericii ca o clasă diferită de ceilalţi din turmă — o clasă învestită cu autoritate de la Dumnezeu şi nu supusă aceloraşi reguli care îi guvernează pe toţi membrii corpului. Dar cât de mare este această greşeală! Apostolul arată în mod clar că un servitor nu este un stăpân, că un servitor nu are nici o autoritate. Într-adevăr, în ceea ce priveşte Biserica adevărată, singura autoritate în ea este Domnul, Capul Bisericii, şi Cuvântul Său, şi cuvintele acelora pe care El i-a ales spe­cial să fie purtătorii Lui de cuvânt, apostolii.

Unde aceştia vorbesc toţi membrii corpului lui Cristos trebuie să fie atenţi ca să audă. Unde aceştia nu vorbesc, nimeni nu are autoritate să vorbească. Şi în timp ce un Bătrân trebuie să fie ales în poziţia de a servi şi a hrăni turma datorită aptitudinii speciale de a învăţa (să arate instrucţiunile Domnului nostru şi ale apostolilor asupra oricărui subiect), şi în timp ce un astfel de Bătrân trebuie, de aceea, în acest mod să fie în special de ajutor corpului lui Cristos în a îndrepta atenţia tuturor spre autoritatea inspirată a Cuvântului, totuşi fiecare membru al corpului lui Cristos are acelaşi pivilegiu — nu să exercite autoritate, ci să atragă atenţia tovarăşilor săi la autoritatea Cuvântului. Apostolul îndeamnă pe Bătrâni ca în loc să exercite în vreun mod sau grad o poziţie de stăpânire sau autoritate în Biserică, ei să fie mai degrabă “exemple pentru turmă”. Ei trebuie să fie exemple în blândeţe, în răbdare, în bunătate frăţească, în politeţe, aşa încât cu cât mai mult fraţii vor copia pe aceşti Bătrâni, cu atât mai mult va predomina spiritul Domnului în turmă şi se vor manifesta roadele şi harul spiritului. Dimpotrivă, ştim că dacă Bătrânul sau conducătorul unei mici adunări a poporului Domnului caută să se impună, este dogmatic, cu aere de stăpân în proceduri, în ton sau în privire, efectul asupra adunării sub influenţa sa va produce gâlceavă, rivalităţi, ambiţii, certuri în ceea ce priveşte cine este mai mare etc.

Evident, oricine ocupă poziţia de Bătrân în poporul Domnului, oricât ar fi de mic grupul, ocupă o poziţie plină de responsabilităţi faţă de Domnul şi faţă de turmă, dar şi plină de atacuri împotriva lui însuşi. De aceea trebuie ca fiecare adunare a poporului Domnului să aibă mare grijă ca atât cât este posibil să aleagă pentru poziţia de conducători sau Bătrâni în Biserică astfel de persoane care să nu fie păgubiţi de privilegiul serviciului — persoane care, ocupând acest post, să fie într-adevăr exemple pentru turmă în umilinţă şi în toate harurile spiritului Domnului. La încercarea specială a celor care ocupă această poziţie de serviciu în Biserică pare să se refere apostolul când zice, “Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi înoi care ocupăm o astfel de poziţieş o judecată mai aspră” — Iacov 3:1.

Nu ar fi o greşeală să remarcăm aici faptul că deşi cuvântul “Bătrân” are semnificaţia de “mai în vârstă”, totuşi între fraţii Domnului nu trebuie să se ia în considerare numai anii vieţii naturale; în familia Domnului vedem uneori “copii” cu păr alb. Nici nu putem socoti poziţia de bătrân după numărul de ani care au trecut de la conceperea de spirit, pentru că unii cresc şi se maturizează repede; alţii, care primesc adevărul, lasă ca “spinii” îngrijorărilor vieţii acesteia şi înşelările bogăţiei să înăbuşe Cuvântul, şi de aceea niciodată nu ajung dincolo de poziţia de “prunci” — nu aduc niciodată roada coaptă a spiritului.

Nici nu putem socoti acest fapt al legăturii numai pe baza gradului de cunoştinţă atins despre planul divin; pentru că, după cum ne asigură apostolul, este posibil ca unii să aibă multă cunoştinţă şi să fie numai “un chimval zângănitor” din punctul de vedere al Domnului. De aceea, în timp ce un Bătrân, ca să poată fi “în stare să înveţe” trebuie să fi ajuns la un grad de cunoştinţă considerabil despre planul divin, totuşi dovada reală de potrivire pentru serviciul unui bătrân nu trebuie să fie determinată numai de cunoştinţa lui, ci în plus trebuie măsurată şi cu creşterea lui în har. Deci, astfel de fraţi, din orice loc, care posedă o cunoştinţă clară despre planul divin şi sunt “în stare să înveţe”, şi care în plus dau dovadă de netăgăduit că au crescut în har şi că aduc în viaţa zilnică roadele spiritului Domnului în măsură considerabilă de maturitate, pot fi consideraţi calificaţi să fie bătrâni; iar aceştia pot fi aleşi în mod potrivit pentru poziţia de bătrâni de către fraţii lor, indiferent de vârsta lor după trup.

După trup Petru şi alţi apostoli ai Domnului erau mai în vârstă decât El, dar după spirit Domnul nostru este Fratele Bătrân al tuturor celor acceptaţi în familia lui Dumnezeu. După trup atât Timotei cât şi Tit erau tineri — tineri la vârstă — aşa încât apostolul a trebuit să-i scrie unuia dintre ei, “Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea” (1 Tim. 4:12). Şi totuşi pe aceşti tineri apostolul i-a recunoscut ca Bătrâni în biserică; aceştia, datorită dezvoltării şi cunoştinţei lor spirituale despre planul divin şi a capacităţii să înveţe, au fost bine calificaţi să hrănească turma lui Dumnezeu şi să fie supraveghetori în ea — dar nu stăpâni, nu domni şi nu învestiţi cu nici o autoritate — doar privilegiaţi să îndrepte atenţia turmei la glasul Marelui Păstor şi la cele douăsprezece ajutoare alese ale Lui, şi să-i conducă la păşunile verzi şi la apele liniştite ale Adevărului divin.

După ce a poruncit modestia şi umilinţa celor mai avansaţi şi celor mai capabili din turmă, apostolul, în cuvintele textului nostru, îndeamnă ca fiecare din oile Domnului să nu caute să fie conducător în sensul de domn, stăpân, ci să caute să se supună unii altora — să asculte bucuroşi ce are de spus chiar şi cea mai simplă oaie a turmei şi să fie dispus să renunţe la preferinţa proprie atât cât îi va permite judecata şi conştiinţa sa. Este puţin probabil ca o Biserică acţionând sub acest spirit să fie sfâşiată de certuri, pentru că fiecare va avea atâta grijă faţă de interesele cauzei şi va fi atât de dispus să se coboare până la dorinţele altora, încât nici măcar voinţa majorităţii nu va fi considerată satisfăcătoare, ci mai curând toţi vor căuta, dacă este posibil, să ajungă la o astfel de concluzie modificată care va întruni aprobarea aproape sau total unanimă.

Apostolul arată în mod distinct că umilinţa este calitatea esenţială unei astfel de comportări din partea Bătrânilor şi din partea tuturor. Cât de frumos este îndemnul lui “fiţi împodobiţi cu smerenie”. Gândul pare a fi că peste orice altă podoabă a caracterului şi care acoperă toate celelalte podoabe ale caracterului, trebuie să fie această haină a smereniei minţii, dispoziţia opusă mândriei.

Punând capăt argumentului său, apostolul ne aminteşte de principiul pe baza căruia lucrează Domnul nostru cu turma Sa şi cu toţi — că El dezaprobă mândria şi că toţi cei mânaţi de mândrie pot fi siguri că Domnul, în loc să-i primească, să aibă părtăşie cu ei, să-i conducă şi să-i binecuvânteze, se va împotrivi lor, îi va îndepărta de El. Concluzia natu­rală este că, Domnul împotrivindu-li-se, tendinţa acestora care intră sub influenţa unui spirit al mândriei şi ambiţiei nu va fi spre adevăr şi nici spre vreo roadă sau har al spiritului, ci de a se îndepărta de acestea tot mai mult. “Domnul stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”. Veniţi atunci dragi fraţi, zice apostolul, să cultivăm această umilinţă pe care Domnul o iubeşte şi o apreciază atât de mult şi a promis că o va răsplăti. Să ne umilim sub mâna puternică a lui Dumnezeu ca să ne poată înălţa la timpul potrivit.

Mâna puternică a Domnului nostru încă nu s-a întins ca să apuce omenirea în general şi afacerile ei, ca să aducă ordine în locul confuziei; dar este întinsă asupra Bisericii Sale, asupra turmei Sale. El ne-a chemat să fim “oile” Lui, iar noi am răspuns şi ne-am pus în grija Sa, sub mâna Sa tare care să ne îndrume, să ne ghideze etc., să ne învrednicească să avem parte de “moştenirea sfinţilor în lumină”, “împreună moştenitori cu Isus Cristos Domnul nostru, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”.

Văzând că noi suntem sub această mână puternică a lui Dumnezeu, şi aceasta de bună voie, cum să procedăm? Să ne supunem voinţei Lui şi să lăsăm ca El să “lucreze în noi, să ne dea, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea”, ca să fim în cele din urmă înălţaţi, sau să ne împotrivim puterii Domnului, să ne împotrivim instrucţiunilor Cuvântului Său, să ne împotrivim exemplului dat nouă în blândul şi smeritul Miel al lui Dumnezeu, şi să căutăm să ne înălţăm pe noi înşine şi să fim cineva, fie în lume, fie în Biserică? Nu, să ne amintim că ar fi o nebunie să încercăm să lucrăm împotriva aranjamentului divin; s-ar putea într-adevăr să ni se pară că izbândim într-o anumită măsură, şi să aducem asupra noastră şi poate şi asupra altora o separare mai mare sau mai mică de Dumnezeu prin această împotrivire, datorită unui spirit greşit; dar la urmă vom cădea total din favoarea lui Dumnezeu, atât în ceea ce priveşte părtăşia spiritului acum, cât şi părtăşia în glorie în curând, pentru că acestea, ne asigură El, le va turna numai peste cei umiliţi. Fiecare imbold şi fiecare îndemn potrivit ne vorbesc, zicând — Umiliţi-vă: deveniţi tot mai mult ca un copilaş, uitând de eul acesta, lipsiţi-vă de ambiţia egoistă, fiţi mânaţi doar de o dorinţă de a servi pe Domnul, de a servi turmei Sale, şi a servi cauza Sa, Adevărul; uitaţi în întregime de eul acesta.

S-ar putea, ca rezultat, ca Domnul să înmulţească ocaziile şi responsa­bilităţile noastre în serviciu în viaţa prezentă, sau poate nu; dar aceasta nu contează. Noi nu căutăm şi nu ne străduim pentru viaţa prezentă ci pentru glorie, onoare şi nemurire pe care Domnul le-a promis celor care-L iubesc pe El — care Îl iubesc atât de mult încât ascultă de Cuvântul Său şi caută să dezvolte acele elemente de caracter care sunt plăcute în ochii Lui, căutând să devină tot mai mult asemenea Fiului drag al lui Dumnezeu.

Apostolul adaugă: “aruncând asupra lui toate îngrijorările voastre”. Toţi sfinţii adevăraţi ai lui Dumnezeu sunt grijulii. Ei sunt interesaţi în lucrarea Domnului; ei au o grijă în această privinţă. Ei nu pot fi indiferenţi cu privire la interesele Sionului. Deşi inimile, afecţiunile şi grijile lor au fost ridicate dintr-un canal sectar, aceasta este numai pentru a fi plasate asupra adevăratului popor al Sionului spiritual, ale căror nume sunt scrise în ceruri. Bineînţeles, prin urmare, fiecare Bătrân din Biserică trebuie să simtă o astfel de grijă, în special pentru turma în care el a fost pus ca s-o servească “să hrănească turma lui Cristos” — nu să le tundă, nu să le sperie, nu să le bată, nu să exercite autoritate şi stăpânire peste ele, ci să le hrănească.

Această grijă, influenţându-i pe Bătrânii aleşi (şi pe toţi bătrânii sau cei mai avansaţi din Biserică) deşi este un sentiment corect în sine, poate fi atât de uşor pervertit încât să fie periculos. Bătrânii, fie individual fie colectiv, pot să devină atât de îngrijoraţi faţă de turmă încât să-şi distrugă propria lor pace şi bucurie în Spiritul sfânt; şi îi poate conduce de asemenea să facă nişte paşi nepotriviţi, ca de exemplu, că judecata lor extrem de zeloasă este necesară pentru binele turmei. Mulţi în trecut au fost conduşi, sub influenţa unei astfel de griji, să răpească libertatea turmei în diferite moduri şi în diferite situaţii, fiind îngrijoraţi că aceste libertăţi ar dăuna cauzei. Vedem acest spirit de îngrijire şi suprasolicitare proeminent marcat în trecut prin diferite crezuri, reguli şi îngrădiri puse asupra turmei Domnului, contrare Scripturii şi contrare libertăţilor cu care Cristos face liber pe poporul Său. Fără îndoială motivul a fost în unele privinţe bun; problema a fost că unii Bătrâni, unele oi avansate, îngrijindu-se de interesele turmei, au uitat că ei sunt doar servitorii ei şi că ei nu au fost autorizaţi să facă legi sau îngrădiri pentru turmă. Au uitat că Însuşi Domnul este încă Bunul Păstor al turmei Sale, că El n-a renunţat la grija pe care o are pentru ea, nici la autoritatea Lui în favoarea nimănui, ca să permită unei astfel de persoane să exercite stăpânire sau să facă vreo lege pentru turmă, pentru că El a făcut toate legile şi regulile necesare şi doreşte ca oile Lui să fie libere cu libertatea cu care El le-a făcut libere, în sensul deplin al cuvântului.

Remediul pentru toate aceste îngrijiri exagerate neautorizate faţă de interesele Sionului este arătat de apostol când zice — “aruncând asupra Lui îPăstorul turmeiş toate îngrijorările voastre, căci El îngrijeşte de voi îtoţiş”. Fiecare oaie trebuie să-şi aducă aminte că mâna puternică (marea putere) a Păstorului este încă în mijlocul poporului Său şi datorită îngrijirii Sale noi nu trebuie să ne împovărăm cu grijă, nici să simţim că trebuie să facem schimbări în planurile şi aranjamentele Sale pentru ceea ce ne închipuim noi a fi noile exigenţe ale cazului. Toată această grijă exagerată duce la frică, iar frica indică o lipsă de credinţă, o lipsă de încredere în Păstor; şi aceasta este folosită în general de marele adversar ca una dintre cele mai puternice pârghii ale sale pentru a conduce pe poporul Domnului pe o cale greşită.

Haideţi atunci ca toţi (toţi cei avansaţi sau bătrâni) să avem grijă de turmă; da, o preocupare adâncă; dar să aruncăm greutatea acestei griji asupra Domnului şi credinţa noastră să se încreadă în El, pentru că El, care împlineşte un plan atât de mare şi glorios după cum ni-l dezvăluie acum Cuvântul Său, “planul veacurilor”, a făcut asigurare deplină pentru fiecare situaţie, fiecare circumstanţă, fiecare condiţie; şi să fim astfel gata să cooperăm cu El în armonie cu Cuvântul Său, dar să nu alergăm acolo unde nu suntem trimişi, nici să nu luăm în vreun mod locul Domnului nostru şi nici să nu încercăm să facem lucrul Lui. Doar cei umiliţi, după toate probabilităţile, vor primi binecuvântări durabile, prezente sau viitoare, din mâinile Domnului nostru; pentru că El Se împotriveşte celor mândri şi arată favoare celor umiliţi.