Coloseni 2:18

W. T. 15 August 1905, R3613

Apostolul ne atenţionează pe toţi împotriva unei atitudini greşite care întotdeauna a ameninţat mai mult sau mai puţin corpul lui Cristos, în adunările mai mari precum şi în cele mai mici; el ne atenţionează împotriva pericolului de a ne uita prea mult la noi înşine sau la alţi oameni în Biserică şi nu îndeajuns la Domnul, care este chiar “Capul Bisericii, care este corpul Său”. El îi prezintă pe unii membri că iau o poziţie de cap, uitând de faptul că “unul este Capul Bisericii, Cristos”, şi sunt înclinaţi datorită acestei uitări să gândească despre ei înşişi că sunt cineva, să-şi imagineze că întreaga greutate şi importanţă a cauzei Domnului depinde de ei şi să-şi asume prea multă conducere.

Apostolul atenţionează pe alţi membri mai puţin proeminenţi în Biserică împotriva unei recunoaşteri şi sprijiniri a unei astfel de poziţii greşite, asigurându-i că aerul lor protector este extrem, prejudiciindu-se pe ei înşişi precum şi interesele pe care le servesc; că îngerii, adică trimişii, reprezentanţii Bisericii (Apoc. 1:20; 2:1), nu trebuie să fie slăviţi, deşi trebuie mult apreciaţi în măsura credincioşiei lor, a faptelor bune şi a umilinţei. El previne pe alţi membri că o astfel de umilire prin care s-ar ignora în întregime pe ei înşişi şi ar arunca toată greutatea şi responsabilitatea şi influenţa asupra acestor îngeri sau bătrâni ar fi nepotrivită, ar indica o necredincioşie faţă de Cristos şi o nereuşită de a aprecia corect aranjamentele Sale.

PERICOLE ÎN EXTREME OPUSE

Astfel, mustrând două clase din cauză că iau poziţii extreme opuse, apostolul continuă şi arată că dificultatea la ambele părţi este nereuşita de a aprecia Capul într-un mod potrivit — Cristos, singurul Cap adevărat al Bisericii. Fie că ne înălţăm pe noi înşine, uzurpând locul Domnului nostru în Biserică şi ignorând cuvintele şi aranjamentele Sale, fiind umflaţi de mândrie ca servitori ai Săi, fie că, pe de altă parte, ne supunem în linişte la asemenea lucruri şi avem reverenţă faţă de aceia care uzurpă locul Domnului în corpul Său, în fiecare caz dificultatea este aceeaşi — nereuşita de a recunoaşte corect pe adevăratul Cap.

Dacă noi acceptăm faptul că Cristos este Capul Bisericii, să punem fiecare argument pe acest fundament; să nu simţim nici un moment că totul se va destrăma dacă noi nu sprijinim chivotul — că noi suntem spiţele principale în programul divin în orice mică parte a Sionului (1 Cron. 13:10). Toate aceste idei îngâmfate sunt trădare faţă de Căpetenia Mântuirii noastre, pentru că El ne-a spus — şi noi credem Cuvântul Său

— “Fără Mine nu puteţi face nimic”. Fiecare membru al corpului lui Cristos pe care Domnul l-a pus în vreun sens al cuvântului în Biserică pentru a-I servi cauza, trebuie să înţeleagă că el nu este deloc esenţial pentru dezvoltarea planului divin, că este pur şi simplu o favoare că i s-a dat o parte în legătură cu acest plan şi că binecuvântările Sale, zi de zi, sunt mai mult decât compensatoare pentru orice mic serviciu şi sacrificiu pe care ar putea să-l facă. În loc să fie mândru, gândul că i se permite să aibă ceva parte în marele plan al lui Dumnezeu ca un servitor între fraţii lui, trebuie să-l smerească şi el trebuie să înţeleagă clar că pe cât de sigur este că Domnul este Capul Bisericii Sale, tot aşa, oricine nu-şi păstrează umilinţa când ocupă poziţii de încredere, va fi înjosit, va pierde privilegiile şi ocaziile, poate cu pagubă pentru sine şi pentru alţii.

Acei fraţi şi surori umiliţi care permit în tăcere ca un frate să se înalţe între ei şi să vorbească despre adunare, mică sau mare, ca “Biserica mea”, “urmaşii mei” etc., nu numai că vatămă pe fratele şi îl încurajează pe o cale greşită, ci sunt neloiali faţă de adevăratul Cap al Bisericii. Cel care se supune la astfel de condiţii şi limbaj demonstrează că el nu apreciază în mod potrivit “libertatea cu care Cristos ne-a făcut liberi” — demonstrează fie că el este doar un “prunc în Cristos”, fie că doarme în ceea ce priveşte vegherea potrivită pentru onoarea Bisericii şi a Capului Bisericii. Nu contează că asemenea lucruri pot fi explicate cum că nu au însemnat nimic serios. Faptul este că un astfel de limbaj şi astfel de pretenţii arată că ceva serios s-a întâmplat deja, pentru că nici un adevărat Bătrân umilit al Bisericii lui Cristos, loial Capului, nu se va gândi să vorbească despre sine ca şi cum ar fi în locul Capului Bisericii, nici nu se va gândi să vorbească despre poporul Domnului ca fiind Biserica sa.

Pentru astfel de ofense publice trebuie să se ceară iertare public, altfel aceşti conducători trebuie puşi pe scaunele din spate. Nu contează că au toată oratoria imaginabilă, nu contează că nimeni altul nu are talent pentru serviciu public. Cel mai sărac şi cel mai slab, cel mai neînsemnat membru al corpului este, în ochii Domnului, mai calificat să înveţe decât unul care se laudă şi se umflă de mândrie şi încearcă să ia în Biserică poziţia Capului. Însemnaţi-vă cuvintele apostolului, “umflat de o mândrie deşartă prin gândurile firii păcătoase, neţinându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit, prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea lui Dumnezeu” — Col. 2:19.

EUL ÎNTÂI, DUMNEZEU PE URMĂ

În 2 Timotei 3:2 apostolul ne asigură că, în zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, aroganţi, insultători, neascultători de părinţi (şi de autorităţile mai înalte în general), nemulţumitori, fără evlavie . . . trădători, obraznici, îngâmfaţi . . . având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.

Această ilustraţie se potriveşte bine zilelor noastre în întreaga creştinătate nominală, şi de aceea nu este ciudat că ceva de acelaşi spirit general, uneori, caută să invadeze tabăra sfinţilor — micile grupuri ale consacraţilor care se străduiesc să fie biruitori ai lumii şi ai spiritului ei. Faptul că apostolul scrie cu atâta forţă în acest subiect nu dovedeşte nici

o lipsă de simpatie din partea lui, şi desigur referinţa noastră la cuvintele lui nu indică o lipsă de simpatie din partea noastră. Dar problema este serioasă şi deosebit de vătămătoare pentru fraţii care ar putea înclina spre astfel de îngâmfare: nimic nu este mai sigur în secarea vitalităţii spirituale şi în ducerea noastră în întuneric, atât doctrinar cât şi spiritual.

Din contră, apostolul Iacov ne previne împotriva acestui pericol care asaltează pe cei mai talentaţi din poporul Domnului. El scrie: Nu fiţi mulţi învăţători, fraţilor, căci ştiţi că vom primi o încercare mai aspră (Iacov 3:1). Datorită iubirii noastre pentru fraţi, datorită marii aprecieri pentru ei şi pentru că apreciem serviciile lor şi dorim ca ei să continue în serviciu Domnului, nu numai acum ci şi în viitorul veşnic, datorită acestor lucruri, simţim că este necesar să accentuăm acest punct, nu personal, nu individual, ci în general.

Noi îi îndemnăm pe toţi cei pe care Domnul i-a pus în Corp, fie într-o poziţie mai umilă fie într-un loc proeminent, să-şi amintească cuvintele apostolului — că aşa cum Domnul nostru S-a umilit şi a fost ulterior înălţat, aceasta demonstrează un principiu activ în programul Tatălui sub care toată Preoţimea Lui Împărătească trebuie să se umilească dacă vor să fie la timpul potrivit înăltaţi; de asemenea argumentul cu care încheie apostolul este: “Smeriţi-vă deci sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la timpul potrivit să vă înalţe”. Nu acum este timpul potrivit pentru înălţare; a ne ridica pe noi înşine sau pe alţii în condiţiile prezente înseamnă a ne expune la mai mare pericol de cădere. De aceea toţi cei care sunt serioşi şi cu o inimă umilită trebuie să vegheze şi să se roage ca să nu intre în ispită în această direcţie, care chiar de la începutul Veacului Evanghelic a fost cea mai serioasă piatră de poticnire în calea acestei clase. Ne amintim că între apostoli chiar a avut loc o ceartă cine să fie mai mare în Împărăţie. Să ne amintim de asemenea cuvintele de mustrare ale Domnului nostru faţă de ei: “Dacă nu vă umiliţi şi să deveniţi ca şi copiii mici nu veţi intra nicidecum în Împărăţie”.

NUMAI CEI UMILIŢI SUNT ÎN SIGURANŢĂ

Astfel Domnul nostru arată umilinţa ca una din primele cerinţe pentru un loc în Împărăţie. Şi noi putem vedea importanţa, motivul pentru acest lucru. A înălţa la gloria, onoarea şi nemurirea Împărăţiei şi la natură divină pe cineva care nu şi-a demonstrat pe deplin umilinţa spiritului ar însemna să-l pui într-o poziţie în care ar putea deveni un alt Satan, alt adversar, care în timp, sub o înşelare sau alta, ar putea să vrea să împartă onorurile divine chiar şi dincolo de generozitatea asigurată de Tatăl nostru ceresc pentru toţi cei care sunt adevăraţii Lui consacraţi.

Nu va trece mult timp dragi fraţi — să avem răbdare. Haideţi să avem şi credinţă, să nu ne îndoim. Mult din străduinţa de a ţine şi a exercita autoritatea în Biserică este asumată la început cu cele mai bune intenţii, cu dorinţa de a face şi a fi pentru interesele cele mai bune ale Bisericii. În astfel de cazuri credinţa nu este destul de puternică ca să-şi dea seama cât de fără importanţă suntem noi pentru planul divin şi cât de capabil este Domnul să conducă fiecare incident şi circumstanţă după voinţa divină. Mai multă credinţă în puterea Domnului de a regla afacerile Bisericii va neutraliza mult eforturile unora din poporul Său de a con­duce interesele Bisericii după înţelepciunea şi abilitatea lor proprie. Să nu uităm că El poate şi vrea să facă toate lucrurile după sfatul voii Sale. Să ne amintim că cel mai înalt loc al nostru este să fim mici şi că cea mai mare stăpânire este stăpânirea de sine; şi că orice succes am putea avea în uzurparea locului şi autorităţii Domnului nostru şi a Cuvântului Său, la sfârşit rezultatul va fi fără îndoială nefavorabil pentru noi. De aceea, pentru autoconservare cât şi pentru interesele Bisericii şi în onoare faţă de Domnul, trebuie să ţinem eul supus. Să ne amintim cuvintele poetului şi să le aplicăm zilnic:

“O! să fii nimic, nimic,

Dureroasă poate fi înjosirea;

Totuşi mă arunc la pământ

Ca lumea să poată privi pe Mântuitorul.

Mai bine să fii nimic, nimic —

Lui să I Se înalţe glasuri

El este izvorul binecuvântării,

Da, vrednic de laudă este El”.

Să ţinem totdeauna în memorie exemplul şi cuvintele apostolului: “Căci noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Cristos Isus ca Domn, iar noi înşine suntem robii voştri, pentru Isus” — 2 Cor. 4:5.